E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă

ACOPERITĂ CANONIC DE

ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL

ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS

S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l

9 bis, rue Jean de Beauvais • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47

B u l e t i n

A n u l X L I I I • N r . 2 1 • n o i e m b r i e 2 0 0 6 ( s e r i e n o u ă )

2

3

Preoţilor şi credincioşilor Episcopiei Ortodoxe Române din America

SFINTELE PAŞTI 2006

Despre unitatea dintre Episcopia

Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă

din America

Iubiţii mei întru Hristos, iubită preoţime şi iubiţi credincioşi ai Episcopiei noastre protejate de bunul

Dumnezeu:

Hristos a înviat!

Introducere

Pe lângă scrisoarea noastră Pastorală de Paşti vă trimetem şi această Scrisoare Pastorală pentru a vă

informa de rezultatele lucrărilor unei comisii (Comisia Comună de Dialog) pe care am înfiinţat-o cu un

număr de ani în urmă pentru a studia actuala legătură dintre Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra

Românească) care este parte din Biserica Ortodoxă Americană (OCA) autocefală, şi Arhidioceza Ortodoxă

Română din America şi Canada care este parte din Biserica Ortodoxă Română (BOR) autocefală.

S-a crezut că ar putea exista o anumită unitate administrativă între cele două dioceze ortodoxe

române pe teritoriul Nord American. ―Comisia Comună de Dialog‖ a fost înfiinţată să studieze această

posibilitate; ea a fost compusă din membri celor două episcopii, Episcopia Ortodoxă Română din America

(Vatra Românească) şi Arhidioceza Ortodoxă Română din America şi Canada.

Cu această scrisoare, anunţăm în mod formal, că sarcina Comisiei Comune de Dialog a fost

îndeplinită. Dialogul este încheiat şi Episcopia Ortodoxă Română din Am erica (Vatra Românească) va

rămâne parte integrală dinBiserica Ortodoxă Americană (OCA) autocefală, aşa cum a fost din anul 1960.

Consideraţii de ordin istoric

Între anii 1950-1952 ca urmare a instalării în România a regimului comunist şi a presiunilor făcute

de regimul comunist Român pentru a controla diaspora şi Biserica din afara graniţelor ţării, Episcopia

Ortodoxă Română din America (Vatra Românească) — care a fost înfiinţată în anul 1929 şi a avut ca prim

episcop pe Prea Sfinţitul Policarp Moruşca — s-a despărţit de Biserica Ortodoxă Română (BOR) continuând

să slujească credincioşilor ortodocşi români şi să înfinţeze noi parohii. Tot la vremea aceasta (1950),

Patriarhia Română (BOR) a format o nouă dioceză cunoscută subt numele de Arhidioceza Ortodoxă Română

din America şi Canada. În 1960, Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra Românească) a intrat în

legătură canonică cu Mitropolia Americană. În raportul informativ făcut către Sfântul Sinod al Mitropoliei

Americane, în luna Octomvrie 1962, răposatul şi de trei ori prea bine cuvântatul Arhiepiscop Valerian (D.

Trifa), referindu-se la propagarea ortodoxiei pe Continentul American, a indicat: “Noi considerăm că fiind

cea mai veche biserică ortodoxă în această ţară, Mitropolia noastră are dreptul de a lua iniţiativa (să

promoveze o Biserică ortodoxă unită în America de Nord.)” Când în 1970 Mitropolia a fost recunoscută ca

Biserica Ortodoxă Americană Autocefală (OCA), Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra

Românească) şi-a continuat legătura canonică cu Biserica Ortodoxă Americană Autocefală (OCA) cerând în

mod voluntar să devină parte integrală a Biserici Ortodoxe Americane Autocefale (OCA) nou recunoscută.

În raportul Congresului Episcopesc din 1970, citim: “Prea Sfinţitul Episcop Valerian a transmis

reprezentantului Patriarhiei Române că în lumina a tot ceea ce s‟a întâmplat în ultimii 20 de ani (1950-

1970), şi având în vedere că toate eforturile de a restabilii relaţii acceptabile cu Patriahia Română nu au

reuşit, chestiunea de reîntoarcere subt jurisdicţia ei (a Patriarhiei Române) trebue considerată încheiată.”

În ―Acordul dintre Biserica Americană Autocefală (OCA) şi Episcopia Ortodoxă Română din

America (Vatra Românească),‖ (17 Decembrie 1970 / Iulie 1971) Episcopia indică în Articolul I: “Episcopia

Ortodoxă Română (Vatra Românească) recunoaşte şi acceptă Biserica Ortodoxă Americană (OCA) ca

singura Biserică Ortodoxă Autocefală din America.” Mai departe, în articolul III, se afirmă: “Privitor la

administrarea Episcopiei Ortodoxe Române din America, Biserica Ortodoxă Americană (OCA) este de

4

acord cu următoarele... Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America este singurul for legislativ al

Episcopiei Române Ortodoxe, având dreptul să aprobe şi să schimbe Constituţia şi legile Episcopiei, cu

condiţia ca aceste schimbări să nu fie în contradicţie cu nici unii din termenii acestei înţelegeri.” În darea de seamă a Congresului din 1971, citim următoarele: “Este hotărât că Acordul dintre

Biserica Ortodoxă Americană şi Episcopia Ortodoxă Română din America care s‟a încheiat la 17

Decembrie 1970, este prin aceasta ratificat. Vot unanim.”

Autocefalie şi Autonomie

O biserică autocefală este o biserică locală care există în limitele unui stat naţional care se

administrează singur în toate domeniile. Autocefalia se defineşte ca fiind ―o biserică care îşi alege singură

conducătorul.‖ O biserică autonomă este o biserică locală care se află în limitele unui stat naţional, dar care

nu este total independent guvernată şi ne având propriul ei conducător depinde de o altă biserică pentru

aprobarea finală a anumitor aspecte ale vieţii bisericeşti. Bisericile autocefale şi autonome sunt împărţite în

dioceze (sau eparhii), fiecare fiind condusă de către un episcop. Adunarea tuturor episcopilor se numeşte

sinod. Fiecare sinod are un episcop şef care coordonează activitatea întregii biserici.

Biserica Ortodoxă Autocefală din America (OCA) este compusă din mai multe dioceze pe teritoriul

continentului American. Printre acestea se află şi Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra

Românească); ea include parohii şi misiuni în Statele Unite şi Canada. Arhiepiscopul este membru plin al

Sfântului Sinod American, primind Sfântul Mir de la această biserică şi pomenind în slujbe pe Mitropolit.

Biserica Ortodoxă Română (BOR) autocefală se compune şi ea din mai multe dioceze (eparhii) în

cadrul naţiunii Române, dar totodată a creat şi dioceze în afara graniţelor ţării. O astfel de dioceză, în afara

graniţelor României este Arhidioceza Ortodoxe Română din America şi Canada care se află în limitele

geografice ale Americii de Nord. Arhiepiscopul este membru plin al Sfântului Sinod Românesc, primind de

la acea Biserică Sfântul Mir, şi pomenind în slujbe pe Patriarhul României.

Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra Românească)

Aşa cum am menţionat mai sus Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra Românească), este

parte integrantă din Biserica Ortodoxă Americană (Mitropolia) din anul 1960, reînnoind în anul 1970

înţelegerea cu Biserica Ortodoxă Americană (OCA), fiind astfel recunoscută şi de Biserica Ortodoxă

Română (BOR) într‘o scrisoare datată 8 Mai 1991: “Vă asigurăm că Sfântul Sinod recunoaşte Episcopia

Ortodoxă Română de la Vatra ca dioceză canonică, şi totodată recunoaşte succesiunea ierarhică a

aceleiaşi dioceze...” (Protocol Nr. 6391/1991: Vezi Solia, Sept. 1991). Alte Biserici autocefale şi autonome

care recunosc acest statut sunt: Bisericile autocefale ale Rusiei, Bulgariei, Georgiei, Cehiei, Poloniei şi

Bisericile autonome ale Japoniei şi Kievului.

În ultimele cinci decenii, Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române din America (Vatra Românească)

a fost membru activ al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din America (OCA). Episcopia şi-a miruit

credincioşii cu Sfântul Mir dat de ea (OCA), a pomenit numele Mitropolitului Bisericii Ortodoxe Autocefale

din America, episcopii ei au fost sfinţiţi de către Biserica Ortodoxă din America (OCA) şi s‘a bucurat de

pacea şi stabilitatea canonică care descinde de la ea.

Arhiepiscopul Valerian, Arhiepiscopul Nathaniel şi Episcopul Irineu, fiecare, verbal şi în scris

au depus jurământ în faţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Americane (OCA), astfel că nici unul

dintre aceşti trei ierarhi nu a fost vreodată subt jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române (BOR).

Retragerea Arhiepiscopului Valerian

În 1984, Arhiepiscopul Valerian s‘a retras din funcţia de Ierarh Conducător al Episcopiei Ortodoxe

Române din America (Vatra Românească). Câteva luni mai târziu, la 7 Octomvrie 1984, 14 ani după ce

Biserica Ortodoxă Americană a primit Autocefalia, a scris o scrisoare Prea Fericitului Iustin, Patriarhul

Bisericii Ortodoxe Române (BOR). “Datorită circumstanţelor geografice, istorice şi politice Episcopia

Ortodoxă Română din America a trebuit să se asigure de o mai mare autonomie, inclusiv dreptul de a-şi

alege liber episcopul ei. Misiunea Episcopiei Ortodoxe Române din America nu este numai păstrarea

tradiţiei liturgice şi Româneşti, dar şi continuarea educării membrilor ei în ale religiei, combinat cu

propagarea ortodoxiei pe teritoriul American. Pentru a i se asigura existenţa, Episcopia din America trebue

să privească înainte şi nu înapoi. Pentru aceasta, în mod voluntar s‟a afiliat cu Biserica Ortodoxă

Americană Autocefală care este compusă din diferite grupuri ortodoxe etnice, care au acelaşi ţel. Deoarece

scopul acestei afiliaţii este fundamental pentru existenţa însăşi a Episcopiei, este deci ireversibilă.”

5

Relaţiile cu Biserica Ortodoxă Română (BOR)

Începând cu schimbarea regimului politic în România în 1990 legătura dintre Episcopia Ortodoxă

Română din America (Vatra Românească) şi Biserica Ortodoxă a României (BOR) s‘a normalizat într‘atât

încât capul Bisericii Ortodoxe Americane (OCA), Prea Fericitul Teodosie, Arhiepiscopul Nathaniel precum

şi alţi membrii ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Americane (OCA), au răspuns cu bucurie invitaţiei de

a participa la consacrarea Înalt Prea Sfinţitului Nicolae, Arhiepiscopul Arhidiocezei Ortodoxe Române din

America şi Canada. În anul 1995, ArhiepiscopulNathaniel a fost invitat oficial de către Prea Fericitul

Teoctist, Patriarhul României, pentru a participa la o sărbătorire a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

(BOR). Înalt Prea Sfinţitul Nathaniel a slujit de mai multe ori în Catedrala Patriarhală din Bucureşti precum

şi în alte catedrale din România. A fost deasemenea invitat să sfinţească preoţi în România, pentru Biserica

Ortodoxă Română (BOR). Ierarhi din România au sfinţit preoţi pentru Episcopia Ortodoxă Română din

America (Vatra Românească)şi au slujit în catedralele şi bisericile noastre. Inimile noastre tresaltă de bucurie

că acum putem ―trăi ca fraţii‖ (Psalm 132:1).

Lucrările Comisiei Comune de Dialog

Comisia Comună de Dialog a fost formată să răspundă la sugestia de a se forma o singură

Arhidioceză Românească în America de Nord şi începând din anul 1990, Comisia a studiat diferitele

posibilităţi. Singurele două posibile poziţii pentru o unitate administrativă comună ale celor două Episcopii

Române sunt:

1. Arhidioceza Ortodoxă Română din America şi Canada se alătură Episcopiei Ortodoxe Române

din America (Vatra Românească) şi trece subt jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Americane (OCA), sau

2. Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra Românească) se alătură Arhidiocezei Ortodoxe

Române din America şi Canada şi trece subt jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române (BOR).

Comisia comună de dialog a Episcopiei Ortodoxe Române din America (Vatra Românească) a depus

mult efort pentru formularea unei a treia posibilităţi, aceea de a înfinţa o ―Mitropolie Româno-Americană

Autonomă.‖ Această formulă nu este canonică şi deci nu este acceptabilă. O mitropolie nu poate să fie de

sine stătătoare; trebue să fie parte dintr‘o biserică autocefală sau autonomă, recunoscând autoritatea unui

sinod, primind Sfântul Mir de la aceea Sfântă Biserică şi pomenind public capul acelei Biserici în slujbele

liturgice şi toate celelalte activităţi.

Deci, formula de a înfinţa o Mitropolie Româno-Americană ―autonomă‖ sau ―pre-autocefală‖ nu este

o obţiune de luat în consideraţie.

Formula Arhidiocezei Ortodoxe Române din America şi Canada

Comisia Arhidiocezei Ortodoxe Române din America şi Canada este fermă în propunerea ei numai

pentru o unire în care noua mitropolie să primească Sfântul Mir de la Biserica Ortodoxă Română (BOR),

mitropolitul să pomenească capul Bisericii Române (BOR) şi să fie membru al Sfântului Sinod Românesc.

Este clar deci că Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra Românească) trebue să treacă subt

jurisdicţia directă a Patriarhiei Române. Această formulă nu este acceptabilă Episcopiei Ortodoxe Române

din America (Vatra Românească), care prin semnarea voluntară a acordului de către ierarhul ei, Înalt Prea

Sfinţitul Arhiepiscopul Valerian şi Congresul Bisericii, au ales clar să fie subt jurisdicţia Bisericii Ortodoxe

Americane Autocefale (OCA).

In fapt, ambele părţi şi-au re-afirmat statutul canonic prezent. Se înţelege deci că lucrările comisiei

Episcopiei s‘au încheiat.

Sperăm că buna înţelegere care există între Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra

Românească) şi Patriarhia Română împreună cu Arhidioceza ei din America de Nord, să continue.

Jurământ şi loialitate

Fiecare membru al clerului, preot sau diacon, care a fost sfinţit în rândurile clerului Episcopiei

Ortodoxe Române din America (Vatra Românească), a semnat un jurământ de loialitate că va respecta pe

Episcop, Consiliul Episcopesc, Congresul Episcopesc precum şi Constituţia şi Regulamnetele Episcopiei.

Fiecare membru al clerului, preot sau diacon, care a fost primit din Biserica Română sau din oricare

altă jurisdicţie în Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra Românească), înainte de a fi aplicat să fie

primit în rândurile clerului din Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra Românească) a fost informat

că Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra Românească) este parte din Biserica Ortodoxă din

America (OCA). În urma cererii şi apoi a primirii în rândurile clerului, fiecare preot şi diacon a semnat un

Jurământ de Loialitate. Cu alte cuvinte, fiecare membru al clerului a avut cunoştinţă că primirea în

6

Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra Românească) înseamnă că el devine membru al

Bisericii Ortodoxe Americane Autocefale (OCA). Ori de câte ori un cleric primeşte o nouă sarcină el semnează din nou acelaşi Jurământ de

Loialitate pentru noile circumstanţe. Pentru a deveni membru al Episcopiei Ortodoxe Române din America

(Vatra Românească) persoana trebue să fie înştinţată că Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra

Românească) este parte din Biserica Ortodoxă Americană (OCA) iar cei care sunt aleşi a fi membri ai

consiliului parohial trebue să depună în public Jurământul de Loialitate.

Este posibil ca în rândurile clerului să fie membri care doresc să părăsească Episcopia Ortodoxă

Română din America (Vatra Românească) pentru o altă jurisdicţie. Oricine va cere Episcopiei transferul va fi

eliberat la Prea Fericitul Herman şi prin el transferat la oricare jurisdicţie pe care el, preotul sau diaconul, o

va indica. Oricare din credincioşi care doreşte să se disocieze de Episcopie (Vatra Românească), este liber să

plece. Este subtînţeles că parohiile şi misiunile care sunt subt autoritatea spirituală a Arhiepiscopului rămân

subt jurisdicţia Episcopiei Ortodoxe Române din America (Vatra Românească), fiind parte integrală a

Episcopiei (Vatra Românească).

Clericii nu sunt membri ai unor societăţi social-culturale a căror Constituţii indică că astfel de

detaşări sunt chestiuni de ordin ―personal‖ şi de alegere subiectivă. Biserica este Una şi fiecare persoană,

sfinţită este parte din Trupul lui Hristos, Sfânta Lui Biserică care este Una în toată lumea. Fiecare persoană

are ca părinte spiritual pe ierarhul al cărui nume îl pomeneşte în rugăciunea de obşte şi cea personală.

Conclusions

Suntem conştienţi că terminarea acestui dialog şi decizia noastră nu va fi pe placul unora, iar

Episcopia va continua să fie criticată că ―nu se întoarce în sânul‖ Bisericii Române.

Trist, foarte trist, Biserica în toată lumea suferă de diviziune bazată nu pe Canoanele Bisericii ci din

cauza grijilor lumeşti. În imnul Heruvimic ni se aminteşte ―să lăsăm de-o parte toate grijile lumeşti‖. Să

includem în rugăciunile noastre către Sfânta Treime cererea ca Harul Lui, pe care El Îl dă liber să influenţeze

pe ierarhii Bisericii să iniţeze mult aşteptatul Consiliu Ecumenic care să rezolve aceste probleme care

complică şi împiedică mărturia Sfintei Sale Biserici în secolul 21.

Nu se poate vorbi de diviziune. Toţi cei care se împărtăşesc de la acelaşi Sfânt Potir sunt uniţi întru

Hristos. Vom continua să ne bucurăm de prietenia şi dragostea spirituală care există acum în comunitatea

ortodoxă română din America de Nord şi Biserica României.

Episcopia Ortodoxă Română din America (Vatra Românească) îşi continuă mărturia ei pentru

Domnul şi Mântuitorul Nostru Iisus Hristos, cu şi în cadrul Bisericii Ortodoxe din America (OCA), la fel ca

şi în ultimele cinci deceni, continuând să mulţumească Sfintei Treimi pentru milă şi adevăr.

+ NATHANIEL, Din Mila Domnului şi voia poporului,

Arhiepiscop de Detroit şi al Episcopiei Ortodoxe Române din America

a Bisericii Ortodoxe Americane.

23 Aprilie 2006

Note sur la lettre Mgr Nataniel

La très importante information des décisions prises par notre archevêque, son Eminence Mgr.

Nataniel, nous concerne directement et au premier degré.

Ayant donc constaté avec tristesse l'impossibilité et l'inutilité de maintenir un dialogue

constructif entre l'historique Episcopie Orthodoxe Roumaine d'Amérique, notre chère Vatra

Româneasca, et l'Archidiocèse Orthodoxe Roumain d'Amérique et du Canada qui fait partie de

l‘Eglise Orthodoxe Roumaine (BOR), autocéphale, son Eminence Mgr. Nataniel a conclu que la

mission commune de dialogue avait rempli sa tâche et que ce dialogue était désormais terminé.

Aussi cette décision de notre hiérarque éclaire la voie. Fidèle à notre tradition de rectitude

religieuse, morale et nationale, nous demeurons plus que jamais attachés à notre archevêque et à

7

notre chère Vatra Româneasca que les plus anciens d‘entre nous ont visitée à plusieurs reprises

manifestant ainsi leur attachement filial à Mgr. Valerian et à son œuvre orthodoxe et nationale en

Amérique du Nord.

Affligé par de sombres conspirations émanant de la securitate et d‘autres organes roumains et

officines internationales qui visaient des deux côtés de l‘Atlantique à déstabiliser nos églises

d‘exilés et d‘hommes libres en salissant leurs chefs, Mgr Trifa laissa à Mgr Nataniel la charge de

pasteur de cette importante turma qui désormais s‘accroissait rapidemment en Amérique.

Chacun se souvient en France des violences et des diffamations répandues contre notre Recteur,

le R.P.mitrophore Vasile Boldeanu et contre ceux qui servaient notre église et une certaine idée de

la Roumanie éternelle. Sans doute avons-nous pardonné, comme il nous est réclamé, mais oublier

serait une faute et une trahison envers ceux qui nous précédent devant le Christ.

Pour des raisons toutes équivalentes à celles américaines, notre communauté en totale

communion avec nos frères roumains et américains s‘est-elle blottie sous l‘aile protectrice de notre

archevêque d‘Amérique qui nous accorde aide et protection.

En disant cela, nous avons comme le dit Mgr Nataniel, la ferme conviction d‘être en

communion avec toute l‘orthodoxie car „Toti cei care împartasesc de la acelasi Sfânt Potir sunt

uniti în Hristos”.

A ceux qui éventuellement se sentiraient d‘ailleurs, outre que personne ne les retient, nous nous

permettons de leur rappeller ce que disait le divin apôtre aux Corinthiens à propos de leurs divisions

internes :

„Chacun de vous prend parti en disant :

„Moi j‟appartiens à Paul‟‟ ou bien : „J‟appartiens à Apollos” ou bien : „j‟appartiens à

Pierre” ou bien : „J‟appartiens au Christ”.

„Le Christ est-il divisé ?” - Cor I, 12-13.

Le secrétaire de l’APCOR

Dr. Jean Boboc

La Communauté de l’Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris

vous annonce avec une grande tristesse

le décès de l’homme de culture VIRGIL IERUNCA

Les obsèques ont été célébrées

Le Mardi 3 Octobre 2006, à 10h30 dans notre église, 9bis, rue Jean de

Beauvais.

Que Dieu repose son âme en paix !

8

In Memoriam

estea morţii lui Virgil Ierunca mi-a

parvenit în România, unde mă găsesc

de o săptămână.

Ştiam că era bolnav, bănuiam că vârsta nu

îi va îngădui o redresare decât printr-un

miracol.

Şi totuşi, ca orice veste tristă, deşi

acceptam raţional, ştirea m-a lovit ca un

fulger neaşteptat.

De Virgil Ierunca şi de Monica Lovinescu

mă leagă un şir de evenimente şi sentimente

neşterse de timp: cu o determinare care pentru

mine a însemnat o supravieţuire în timpul

persecuţiei din 1975 – 1985, ca şi în timpul

detenţiei mele sub Ceauşescu, glasul lor a

răsunat în inimile românilor ca un clopot care

sună: Amintiţi-vă de cei din închisori,

amintiţi-vă de părintele Calciu.

Din când în când acest glas ajungea la

mine prin mijlocirea unor noi arestaţi, cei mai

mulţi de drept comun care, trecând pe sub

fereastra celulei mele, spuneau: Părinte fii

tare! Lumea ştie.

Am ieşit din închisoare, am fost expulzat

peste un an şi mi-am pus inima şi mintea în

slujba adevărului ocultat de ziarele

occidentale de stânga, care încercau să facă

din comunismul ceauşist unul cu faţa umană.

I-am întâlnit pe Virgil Ierunca, Monica

Lovinescu şi alţii. Am avut o mare deschidere

sufletească pentru ei şi ei pentru mine: le

eram recunoscător, iar ei mi-au păstrat şi pe

mai departe dragostea, protecţia şi aprecierea

lor.

Câţiva ani am mai colaborat. Urmăream

excelentele lor emisiuni şi tot ce Virgil

Ierunca, cu o generozitate neepuizate, făceau

pentru Ţara Românească şi pentru Români.

Astăzi, Virgil Ierunca s-a mutat dintre

noi. Plecarea lui, sunt convins nu lasă numai

un gol în urmă-i, ci un adevărat hiatus. Un

mare cavaler al dreptăţii, al cuvântului şi al

cinstei a plecat spre o altă lume mai bună.

Îngerul Domnului să-i călăuzească

drumul. O inimă care a bătut pentru alţii s-a

stins, un glas nu se va mai auzi, un cuvânt nu

va mai răsuna în urechile noastre cu ecou

nemăsurat în inimă.

Doamne, odihneşte pe robul tău Virgil cu

drepţii întru Împărăţia Ta!

Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa

La ultima răscruce a libertăţii

conştiente

cum o jumătate de veac şi un deceniu,

la sosirea lui Virgil Ierunca la Paris,

uraganele neadevărului întrupat

vesteau sfârşitul istoriei omeneşti. Greşeli,

păcate, crime genocidare şi sinucigaşe păreau

a fi legea fundamentală a întregii lumi: Legea

V

A

9

triplei frenezii , a nepăsării, a dispreţului şi a

urii faţă de celălalt, deci faţă de adevăr.

Solii acestei legi credeau sau se făceau că

prevăd dispariţia, moartea sau nimicirea

tuturor temeliilor civilizatorii : Omul

trecutului, Statul, Şcoala, Biserica, Dumnezeu

şi Mediatorul lor. Dar în numele unei anumite

« lumini din Răsărit » ei au construit cel mai

infernal Stat din istoria omenirii. Iar cei care

sperau împlinirea sau se temeau să se opună

acestei viziuni, după unii, fantasm, după alţii,

erau din ce în ce mai numeroşi.

Ierunca venea din ţara omului de omenie.

Omul care ştie că nu poate trăi în istorie fără

aceste temelii. Şi încearcă să evite tripla

frenezie, o critică şi o combat prin ceea ce

părea că nu mai erau la modă : grija, respectul

şi prietenia faţă de fiecare şi de toţi împreună.

Acest om trăieşte astfel legea entuziasmului

treimic.

Permanenta luptă dintre legea triplei

frenezii şi legea unicului entuziasm treimic, se

desfăşoară în cadrul unei legi generale a

întrepătrunderii contradictorii. Lege potenţial

simfonică dar şi haotică. Ea decide soarta

tuturor neamurilor şi mai ales sensul lor în

acelaşi timp comun şi contradictoriu.

Poate că permanenta prezenţă a lui Virgil

Ierunca în această luptă uneori cvasi

apocaliptică este prea cunoscută pentru ca

rândurile de faţă să poată aduce ceva nou. Şi

totuşi poziţia pe care a luat-o el în problema

raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română

din Paris şi Biserica-mamă din ţară, care

pătrunde întreaga problematică a acestei

lupte, nu putea fi sesizată uşor şi mai ales

urmată de toţi, deşi fusese publicată. Dar

poate nici nu sosise încă timpul cuvenit.

În toiul acestei lupte, în 1973, drept

răspuns la propunerea Asociaţiei «România»

din ţară pentru un dialog cu Diaspora, şi la

încercarea Ambasadei RSR de a ocupa ilegal

şi violent Biserica Ortodoxă Română din

Paris, a fost difuzat, în numele acestei Biserici

şi a Comisiei eparhiale de studii, o lucrare

ştiinţifică sub titlul « Semnificaţia universală

a conflictului dintre Biserica Ortodoxă

Română din Paris şi Partidul comunist din

România ». Răspunzând, Ierunca reţine şi

precizează diagnosticul si metoda acestui

studiu.

Diagnosticul fundamental şi global : Spre

deosebire de cei care afirmau o ruptură

abisală între « poporul comunizat» din ţară şi

«elitele libere » din exil, ca şi de cei care

reduceau conflictul la incidente fugare, locale

şi mai ales , individuale între ierarhiile

bisericeşti din ţară şi din exil, Ierunca nu

evită realitatea conflictului fundamental : «Un

document , scrie el, care va rămâne o dată în

peripeţiile îndurate de exilul românesc în

luptă cu agresiunea dusă de partidul comunist

român, este studiul (…) intitulat "Semnificaţia

universală a conflictului dintre Biserica

ortodoxă română din Paris şi partidul

comunist din România."

Metoda adevărului fundamental : Spre

deosebire de cei ce refuzau orice « dialog cu

ţara », ca şi de cei care reduceau acest dialog

la convorbiri şi legături de bună vecinătate

între membri ai Bisericii din Paris şi cei ai

Bisericii-mamă, Ierunca reţine, metoda

dimensiunilor absolute , care decurg din

viziunea cosmogoniei simfonice a Bisericii şi

din fantasmul cacofonic al Partidului :

«În acest studiu temeinic, scrie Ierunca,

(autorul) situează însemnătatea şi menirea

Bisericii Ortodoxe Române din Paris, studiu

ce va constitui un document de bază ori de

câte ori se va discuta, în adevăr, această

problemă".

Discuţia în adevărul pe cât de

fundamental pe atât de global al contradicţiei

fundamentale între viziune şi fantasm îşi cere

propria sa maieutică. Ea presupune libertatea

,competenţa şi curajul moral a partenerilor şi

acceptarea oricărui adevăr, indiferent prin

cine este rostit. Căci într‘o astfel de discuţie

nu este vorba de a izola, de a asupri sau de a

nimici pe celălalt. Ci este vorba de

necesitatea, posibilitatea şi sinceritatea

permanentului efort de a reuni cu grijă,

respect şi prietenie adevărurile parţiale în

adevărul lor comun. Numai acest adevăr poate

evita cataclismele previzibile sau

imprevizibile, genocidare şi sinucidere.

Această discuţie n‘a avut încă loc. Statul

infernal s‘a prăbuşit. Dar, cu câteva excepţii,

restul lumii nu prevăzuse acest sfârşit. Şi, mai

ales, încă nu a înţeles de ce acest Stat a fost

infernal, şi de ce poate reveni, în forme

cosmocide. De aici şi exagerările sau negările

10

mediatice sau populare, voite sau nu, sincere

sau tactice, cu privire la caracterul inevitabil

pentru unii, fantasmagoric, după alţii, al

acestor riscuri.

Desigur, armele ideologice, instituţionale

şi militare pentru instaurarea unui alt Stat

infernal, la scara miliardelor de înfometaţi de

adevăr şi a nenumăraţilor kamicazi, însetaţi de

izvoarele paradisiace, sunt infinit mai

îngrozitoare decât cele din 1917. Dar armele

spirituale, prin toate formele lor artistice,

literare şi ştiinţifice, pot fi invincibile şi

creatoare în calmul speranţei lucide.

Dezgroparea paşnică a cioburilor de

adevăr, devenite mistificări în mormântul

cacofoniei gălăgioase, şi reunirea lor în

adevărul comun, este singura cale pentru a

evita senin o tragedie cu adevărat planetară

sau cel puţin pesimismul orb şi optimismul

somniferic. La această răscruce, permanenta

necesitate a discuţiei în adevăr subliniată de

Virgil Ierunca poate duce la o maieutică

cerută de mutaţia simfonică a istoriei

româneşti, în perspectiva istoriei universale.

Biserica Ortodoxă Română din Paris şi

Biserica-mamă, nu au oare suprema datorie de

a face primul pas spre dialogul fundamental,

întâi în perspectiva unicei Biserici Ortodoxe

Române din lăuntrul şi din afara ţării ? Apoi,

în perspectiva unicei Biserici creştine sau cel

puţin în speranţa de a lămuri contradicţia

fundamentală din însăşi inima Trinităţii

creştine, care timp de un mileniu şi aproape

două veacuri a împiedicat conlucrarea rodnică

a tuturor Bisericilor ?

Căci dincolo de toate crezurile,

confesiunile, ideologiile şi filozofiile

religioase, areligioase şi antireligioase, istoria

trinităţii rezumă dezbaterile fundamentale ale

culturii universale cu privire la unul şi

multiplul, unitatea şi diversitatea, părţile şi

totul de care depind veşnicele întrebări despre

la originea, legile şi finalitatea , cunoscute sau

necunoscute, ale economiei universale.

Nu este oare timpul binecuvântat ca unii

şi alţii să-şi asume propriile răspunderi şi

propriile datorii ? Fără să-şi abandoneze

propriul lor capital spiritual agonisit de-a

lungul unei istorii multimilenare pe teritoriul

ţării, moştenit şi îmbogăţit de-a lungul celor

două milenii la adăpostul Bisericii, pentru

împlinirea smerită a acestor datorii.

Demostene NACU

Versailles 3 octombrie 2006

Hommage à Virgil IERUNCA

vec quelle tristesse et combien de peine je

dois vous exprimer quelques mots

d‘adieux, adressés à un vieil ami – un

grand ami : Virgil IERUNCA, qui vient de nous

quitter. Bien précieux et bien cher pour nous tous

puisque toute sa vie professionnelle durant, il

l‘aura passée ici, en France où il aura témoigné

des heurs et des malheurs qui se seront abattus sur

la Roumanie et sur les Roumains de là-bas comme

d‘ici. Un témoignage fait avec honnêteté et exacti-

tude de journaliste à l‘Europe Libre (Free Europa)

ainsi que d‘écrivain, auteur d‘ouvrages imprimés :

revues et publications périodiques comme :

« Caiete de dor » ou : « Limite » ou bien de livres

comme : « Piteşti », par exemple. (Paris 1987).

« Piteşti » est le nom d‘une ville importante

de la Valachie, de la région des monts et collines

subcarpatiques. Un lieu – dit et camp d‘où seront

déportés et maltraités des milliers de Roumains,

de tous les âges, « en vue de leur rééducation »,

disait-on. Après cette 2e guerre mondiale, en

temps de paix, que l‘on a appelée : pax sovietica !

La paix Soviétique (conclue par le Traité de paix

de Paris 1946)1.

C‘est dans les années 1948-50-52-54

qu‘arrivent à Paris de nombreux Roumains – du

pays même : la Roumanie amputée de la

Bessarabie, de la Bucovine du Nord et du Pays de

1 La veille du 23 Août 1944, la Roumanie, monarchie

constitutionnelle ayant comme chef de l‘Etat le Maréchal

Antonescu était toujours en guerre contre l‘Union

Soviétique… Pour la récupération de ses provinces, de l‘Est :

la Bessarabie et la Bucovine du Nord – que l‘U.R.S.S. avait

ravies avec violence, en 1940, lors d‘un ultimatum

soviétique. Or, ce 23 Août 1944, le Roi Michel fait arrêter le

Maréchal Antonescu – demande l‘armistice et aussitôt après,

dès la fin du mois de septembre 1944, la Roumanie va

participer à la guerre contre l‘Allemagne. Elle est donc alliée,

desormais, de l‘Union Soviétique.

A

11

Hertza … Comme et tant qu‘elle à été réduite

après cette 2e guerre mondiale selon la volonté de

l‘Union Soviétique. D‘autres nombreux Roumains

viennent de l‘étranger. De pays occidentaux :

Allemagne, Espagne, Italie… Et aussi d‘Europe

centrale, balkanique… De Grèce, par exemple – la

Turquie. Les jeunes gens, étudiants pour la

plupart. On bien de moins jeunes : de la

génération qui a fait la guerre – les guerres ! Plus

exactement ! Selon l‘endroit, ou le pays où ils se

trouvaient à ce moment – là, à savoir dans

l‘intervalle de 1939-1945. Il y a eu donc à Paris

beaucoup de rencontres et un vif mouvement

d‘idées parmi de nombreux Roumains de qualité,

venus – ou plutôt réfugies roumains, la Bessarabie

et la Bucovine comprises. Mais aussi, pays

d‘asile !... Cette France et Paris !...

Pour des raisons surtout politiques. Mais

aussi, pour pouvoir parler et penser librement. En

Europe – Quelle Europe ? De l‘Atlantique à

Oural !… (Mais cela allait se préciser – Avec le

temps ! comme devait chanter un grand chanteur

populaire : Léo Ferré … En pensant à notre vie de

chacun d‘entre nous. D‘où qu‘on vienne,

provienne).

C‘est un peu – ce fut un peu comme en

France de la fin du 19e siècle. Après la guerre !

Après cette guerre maudite de 1871 perdue à

Sedan par Napoléon III contre les Prussiens.

Un voile de deuil s‘était posé sur la mémoire

d‘un peuple et d‘un pays amputés dans leur chair

territoriale et dans leur esprit, de deux provinces

de l‘est et très chères : l‘Alsace et la Lorraine.

Ainsi, pendent cette période-là – de tristesse, de

séparation – les gens se disaient à l‘oreille :

Il faut y penser ! Mais il ne faut en parler…

Y penser – à quoi ? A l‘Alsace et la

Lorraine ! En parler – de quoi ? De l‘Alsace et la

Lorraine.

Venons-en à la Roumanie de nos jours. Après

cette guerre – 2e guerre mondiale, 1/5 (un

cinquième) du territoire roumain – de la Grande

Roumanie – a été tout simplement ( !?) annexé par

l‘Empire voisin – à l‘est – de la Roumanie.

En fait, la Bessarabie et le nord de la

Bucovine (Cernauti) ont été annexés par l‘Union

Soviétique. Rapt à alliée ! A-t-on dit avec raison

d‘ailleurs. Car l‘armée royale roumaine –

l‘armée : 12 divisions de l‘armée roumaine qui

étant restée encore valide après la campagne en

Russie, renforcées de jeunes conscrits ont

combattu dans la deuxième phase de cette guerre

mondiale, à savoir du 23 Août 1944 au 12 Mai

1945.

Aux côtés de l‘Armée Rouge de l‘U.R.S.S. et

les Alliés occidentaux. Elle y a laissé sur le front –

au champ d‘honneur ! comme on dit – en

Transylvanie, en Hongrie, en Tchécoslovaque

quelque 200 000 morts et disparus. Morts pour la

Patrie ! et pour la libération d‘une bonne partie de

l‘Europe du joug nazi. Or, dans le Traité de paix,

conclu à Paris en 1946 – sur l‘intervention des

« Grands Alliés : les Russes » la qualité dite :

clause de belligérance contre les Allemands, n‘a

pas été accordée à la Roumanie.

Sur tout cela ni le regrette et grand ami Virgil

Ierunca ni ses collègues de la Radio : Free Europe

ne pouvaient insister ni détailler ! Car il y avait

aussi – a côté d‘eux, les Radios en faveur des

Russes libres, ou Ukrainiens libres aussi

subventionnées par les alliés. La résistance

Roumaine – comme la résistance polonaise, du

reste, ne pouvaient heurter les autres.

Eh ! bien, oui ! vive la Roumanie ! Toute ! les

10 provinces historiques roumaines de nouveau

réintégrées en un état national, démocratique de

l‘Union Européenne !... C‘est ainsi que pensait et

parlait notre cher et grand ami Virgil Ierunca.

Ainsi discutait-il et s‘entendait-il – parfaitement !

– avec d‘illustres compatriotes comme E M.

Cioran, E. Ionesco, Mircea Eliade, Emile

Turdeanu, Eugen Lovinescu etc.

Tous ces amis proches ou lointains étaient

des résistants ! Ils résistaient - chacun selon ses

possibilités à l‘occupation Soviétique ! qui aura

duré un demi siècle environ ! (bien plus que les 5

ans d‘occupation allemande – en France !...). de

quelques « gens de lettres » - résistants en France

contre l‘occupant allemand, tels : Paul Eluard,

Aragon, Jean Casson – nous en avion parlé aussi –

Virgil les connaissait. Surtout, leur chance ( !)…

de ne pas avoir eu – comme puissance armée

occupante – la Russie Soviétique !!

Un jour, en causant avec Virgil Ierunca, il

m‘a cité quelques vers clandestins, venant de

Roumanie, publiés d‘ailleurs ici, à l‘étranger. Les

voici :

« Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă,

O! Ce trist, ce înalt era Christ.

Luna a intrat după el în celulă!

Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.

A stat lângă mine pe rogojină

– Pune-mi pe răni mâna ta!

Pe glezne avea urme de răni şi rugină,

Parcă purtase lanţuri cândva. »

………………………………

Adieu Virgil ! Que Dieu reçoive ton âme et te

place au côté des justes. A Sa droite !

Titus Barbulesco

12

Virgil Ierunca

n numele Comunităţii Ortodoxe Române ai

sfintei noastre Biserici Buna Vestire, Montreal,

sub oblăduirea I.P.S. Arhiereu Nathanael, în

memoria regretatului tată, Pr. Dr. Petre Popescu,

în numele mamei mele, Doamna Preoteasă Ana

Popescu, în numele familiei noastre şi în numele

celor mulţi prieteni din Canada, transmit condole-

anţele noastre Doamnei Monica Lovinescu,

familiei şi prietenilor. Cu multă durere am primit

vestea tristă de la Părintele Constantin Târziu că

stimatul Dl. Virgil Ierunca a părăsit lumea aceasta

plecând spre lumea cea de veci.

Virgil Ierunca a fost un mare scriitor al

exilului, un jurnalist curajos anticomunist care s-a

cunoscut cu tata, aici la Paris. Acea generaţie de

Români adevăraţi, care erau gata să sacrifice totul

pentru adevăr şi credinţă se stinge unul câte unul.

Anii la Europa Liberă, unde a vorbit şi tata, erau

un exemplu de trudă fără mulţumire, decât cea

sufletească. Emisiunile la radio în Franţa,

contribuţii la ziare, editura la mai multe reviste

culturale, politice, literare, etc. încă un dar de

iubire făcut neamului Românesc lăsat acasă în

sclavie, în chinuri şi lipsuri…

Tata, unul din cei care au pus bazele

Episcopiei noastre Ortodoxe Române din Europa

Occidentală aici la Paris împreună cu Mitropolitul

Visarion Puiu chiar în 1948, a participat cu

dăruire şi iubire faţă de Biserica strămoşească, pe

care a avut-o şi Virgil Ierunca. Aici, la Paris,

împreună cu Părintele Vasile Boldeanu, şi cu cei

glorioşi din acea generaţie, Virgil Ierunca a stat pe

poziţie şi a înfruntat inamicii Bisericii noastre,

nelăsându-le să pună mâna pe această Biserică,

neatinsă de compromisuri şi nepătată de falsuri, ci

sfinţită cu lacrimile eroilor noştri. Virgil Ierunca

şi Monica Lovinescu fac parte din aceşti eroi care

erai gata să dea totul pentru adevăr şi credinţă. A

venit vremea când această Biserică să-şi deschidă

din nou larg uşile şi cerul să mai primească pe

încă un erou al exilului.

Din partea I.P.S. Arhiereu NATHANIEL

întâi stătătorul Sfintei Biserici cu hramul Sfinţii

Mihail, Gavril şi Rafael din Paris, familiei

Popescu din Montreal, Canada, vă aducem stimată

Doamnă Monica Lovinescu. sincerele noastre

condoleanţe.

Dumnezeu să-l ierte şi veşnică să-i fie

pomenirea. Amin.

Alex. C. Popescu

Montreal, Canada

2 Octombrie, 2006

Fo

tog

rafi

e d

e la

în

mo

rmân

tare

a lu

i V

irg

il I

erun

ca

Î

13

Oameni buni

mi amintesc că – nu demult, anul trecut, în

No.13 al revistei noastre – tocmai

formulasem câteva idei generale privitor la

poziţia noastră (a Bisericii Ortodoxe Române

din 9 Bis rue Jean-de-Beauvais, Paris V-e şi a

comunităţii sale de credincioşi români,

franco-români şi alţii, unii născuţi printre

români, aici sau în vreuna din „Ţările

Româneşti‖; au trăi şi trăiesc printre Români,

sunt solidari cu poporul nostru bucurându-se

şi suferind împreună cu el…) .

Este vorba, în două cuvinte de cartea de

identitate, s-ar putea spune, a Bisericii noaste

şi a norodului ei de credincioşi şi de

legitimitatea ei în mijlocul lumii în care trăim;

în creştinătate umană printre alte confesiuni

practicate de omul creştin fie el româno-

catolic (sau greco-catolic: unit cu Roma…)

sau protestant (Lutheran, Calviniste,

Anglican…) sau printre alţii şi alte confesiuni

practicate de aceştia: musulmani, evrei de-a

lungul şi de-a latul malurilor Mediteranei sau

mai departe în Asia – budişti indieni şi altele

mai exotice, elegii, credinţe…

Cuvântul creştin – un creştin – înseamnă

în româneşte: un om bun . „Bate la uşa

creştinului…‖ cum se zice. Cine? Un alt

creştin – un flămând – ostenit – rătăcitor!... n-

are masă, nici aşternut pentru dormit. Pe când

un hoţ, un tâlhar nu bate la uşă; o sparge sau

intră hoţeşte!...

Numeroşi sunt acei sau acele personalităţi

din Societatea civilă în Franţa: bărbaţi, femei,

tineri, care se alătură nouă, adică poziţiei

umanist-creştină de luptă şi de apărare a

valorilor noastre culturale, tradiţionale,

naţionale: româno-moldo-valahe!... cum se

spunea în secolul trecut (al XX – lea) cu care

ne-nvelim în vremi de nenorocire, care s-au

abătut peste tot norodul, adică naţiunea

română şi Ţările Româneşti în această ultimă

perioadă de jumătate de secol XX. Ne ţin

cald.

Să precizăm întâi numindu-le aceste zece

Ţări româneşti! uneori unite, reunite(ca după

1 Decembrie 1918: România întregită!);

alteori răpite! adică dislocate, luate de alţii, cu

violenţă – de fostele mari imperii vecine – şi

răvăşite în lăuntrul lor, în ce priveşte limba,

tradiţiile, credinţa, populaţia de baştină.

Aceasta, adică populaţia de baştină:

„Românii-Moldo-Valahi‖ – cum îi numea

George Şincai, au fost invadaţi de alte

neamuri şi limbi de grupuri de aşa-zise

„persoane deplasate‖ venite din alte regiuni

ale imperiului, care au fost desemnate şi

trimise să se aşeze printre ei. Au împărtăşit

nenorocirile şi… de ce nu? uneori

bucuriile(!), care s-au abătut şi continuă să se

abată peste naţiunea română şi Ţările

româneşti în această perioadă.

Iată-le, provinciile istorice româneşti,

făcând ocolul României de la Vest la Est; pe

Dunăre, Marea Neagră, apoi cotind spre nord

odată cu cotul Carpaţilor, apoi întorcându-se

spre Vest şi Sud la punctul de plecare:

Oltenia, Muntenia (sau Ţara Românească),

Dobrogea, Moldova cu Basarabia: Chişinău şi

Bucovina de Nord: Cernăuţi; apoi, peste

munti: Transilvania cu Maramures, Crisana si

Banatul.1

Titus Bărbulescu

1 Aceste două ţări româneşti – reunite în parte astăzi în

Republica Moldova - au fost răpite de Uniunea

Sovietelor, în 1940 şi 1945 la pace… Luate – adică

furate de Aliaţi!! Cu blândeţe! Rapt de aliaţi, cum s-a

spus. Căci, în acest război am fost aliaţi cu U.R.S.S.

cobeligeranţi – în faza a doua a celui de-al II –lea

război mondial – luptând contra Germaniei hitleriste.

Astfel, am pierdut pe frontul de onoare din

Transilvania, Ungaria, Cehoslovacia, cam 200 000 de

ofiţeri, soldaţi, servicii auxiliare. Căzuţi pentru

România!... cum se zice nu: căzuţi pentru Rusia

Sovietică, care ne-au luat – adică furat şi confiscat

„raportul de aliat‖- după Pacea din Paris 1946.

Î

14

GALERE, L’Irrédentiste dace…

Ut non Romanum imperium, sed Daciscum cognominaretur.

Ler, ler, ler, chantent les enfants dans les contines roumaines. Sait-on d‘où vient cette apparente

syllabe innocente ?

Ler évoque le nom de l‘empereur romain Galère (Galerius) qui au début du IV ème siècle, fit

trembler tout l‘empire, mit Rome à genoux et donna cours à sa furia dacica.

Galère est essentiellement connu comme un des empereurs grands persécuteurs et gendre de

l‘empereur Dioclétien qu‘il finit par faire abdiquer à son profit. Sous son règne la grande

persécution reprit la suite de celle de Dioclétien, mais sous une forme généralisée et non

exclusivement contre les Chrétiens seulement.

Malheureusement, c‘est par le De Morte Persecutorum de Lactance que le portrait de ce berger

dace devenu empereur, nous est le mieux connu. Quelques autres sources de la littérature latine

nous permettent cependant d‘en atténuer le terrifiant portrait.

L‘objectif de l‘écrivain Lactance, né en Afrique, devenu rhéteur avant d‘être mandé par

Dioclétien à Nicomédie puis établi à la cour de Trèves et converti au christianisme juste avant la

grande persécution, était de brosser une galerie de portraits des fameux empereurs romains

persécuteurs de Dieu et de la Foi, période allant de Néron à l‘avénement de Constantin le Grand,

montrant que tous les persécuteurs périrent tragiquement par punition divine de leurs actions

impies.

Aussi Lactance passe-t-il en revue les persécutions sous Neron, Domitien, Dèce, Valerien,

Aurélien, Dioclétien et son frère Maximien, puis Galère et Daïa, les deux Daces qu‘il exécre et sur

lesquels il se défoule littérairement du plus fort de sa colère haineuse. Les historiens s‘accordent à

dire que les faits historiques commentés par Lactance sont véridiques mais que ses descriptions

haineuses faussent la vérité des personnages.

Pourquoi cela de la part d‘un historien chrétien ?

Parce que Lactance, romain provincial venu à la Ville, très attaché à la romanité de naissance et

à la grandeur sacrée de Rome ne peut souffrir de voir des officiers danubiens de souche barbare

revêtir la pourpre impériale. C'est pour lui et pour d'autres une injure à Rome et à sa grandeur.

La réalité est là, il s'agit bien d'une injure à Rome et aux Romains !

Quand devant les besoins financiers de l‘empire, Galère décide de soumettre la plébe et

l‘aristocratie romaine au cens et à la capitation, les faisant mettre à la question et à la torture si

besoin pour obtenir ce qu‘il souhaitait, il s‘agit bien de la vengeance du Dace et Lactance le

démontre pour tenter d'expliquer cette folie sanguinaire qui atteint les Romains dans leur sacro

sainte liberté.

Le caractère dace et la dacité foncière de Galère sont reconnus de tous les auteurs anciens.

Lactance, lui, rapporte les choses à sa manière.

„Il y avait, écrit-il, dans cette bête féroce une barbarie naturelle, une sauvagerie étrangères au

sang romain. Rien d‟étonnant : sa mère (Romula) n‟était-elle pas une femme d‟au-delà du Danube,

qui avait passé le fleuve pour se réfugier en Nouvelle- Dacie lors des invasions des Carpes dans

son pays ?”

Voici donc la confirmation que Romula, la dace, venait bien directement de la grande Dacie.

Elle avait ensuite donné naissance à Galère dans la ville de Serdica en Nouvelle-Dacie sous-

danubienne.

15

Comme beaucoup des siens, Galère avait été un athlétique berger avant de rentrer dans l‘armée.

Certains trouvent une intéréssante explication à son nom. L‘ethymologie de Galère serait à

rapporter au mot latin galerus qui signfie un bonnet en poils d‘animal, tout semblable à celui que

l‘on connaît aux Daces de la colonne trajane et encore de nos jours à certains bergers roumains.

Galerus aurait pu être un sobriquet et un jeu de mots pour Galerius (Galère).

Quant à son imposant physique, Lactance le décrit ainsi :

„Le physique de Galère répondait à son caractère :taille élevée, énorme embonpoint qui faisait

de lui une masse de chair horriblement enflée et bouffie. Bref le son de sa voix, ses gestes, son

aspect, plongeaient tout le monde dans la crainte et la terreur. Son beau père (l‟empereur

Dioclétien) avait de lui une peur terrible.”

Devant cet impressionant portrait, il convient d‘en tempérer la description haineuse. Une autre

source latine, celle d‘Aurélius Victor dit au contraire que Galère était un fort bel homme, (pulcher

corpora) !

D‘autres sources disent aussi que Galère était bon buveur et qu‘il avait l‘habitude et la sagesse

de revenir le lendemain sur ses décisions prises la veille après le dîner sans doute bien arrosé. Le

goût des Daces pour le vin est bien connu et avait conduit le roi Burebista à faire arracher les vignes

pour consolider la moralité de son peuple et l‘affermir.

Quant à la férocité de Galère, elle est de l‘époque et là aussi, il semble qu‘il faille moderer

l‘opinion de Lactance car d‘autres sources lui sont moins défavorables, reprochant plutôt à ce Dace

son manque d‘élégance et de poli romain. Et pour cause, il n‘a pas une goutte de sang romain !

En ce qui concerne le retrait des populations daces de la Dacie sous la pression des Carpes,

comme l‘écrit Lactance, on sait aujourd‘hui combien ceci est exagéré et cette contre vérité

historique n‘est plus soutenue que par la soi disante historiographie hongroise qui tient pour une

part de ses auteurs à démontrer que la Transylvanie était déserte de Dacoromains à l‘arrivée des

hordes.

En 1905 déjà, Brandis écrivait dans sa Dacia : „La population civile de la Dacie

transdanubienne ne fut pas toute entière entrainnée dans le repli des Romains. La masse des

paysans dut rester sur place, les citadins et les grands propriétaires préferant émigrer”.

L‘ambition de Galère est immense. La répudiation de sa première femme pour épouser la fille

de Dioclétien le prouve. Il sait rentrer dans la maison impériale et Dioclétien ne lui a pas refusé sa

propre fille !

De retour de ses batailles victorieuses contre Narsés, roi des Perses et tout chargé de butin et de

dépouilles, Galère félicité se serait emporté. Lactance raconte qu‘alors qu‘on lui lisait une

suscription en l‘appelant César en hommage à ses victoires, il se serait écrié ; „Quousque

Caesar ?” Quoi donc, rien que du César ! C‘est la pourpre impériale qui l‘intéresse.

Sur sa haine des Chrétiens, il convient de se rappeller que son épouse et sa fille Prisca et

Valeria sont attirées et peut être plus que cela par le christianisme. La maison impériale est depuis

longtemps infiltrée de chrétiens. Sur l‘origine de cette haine, Lactance rapporte une histoire

douteuse concernant Romula, la mère de Galère qui exerçait une forte influence sur lui. Si le détail

est vrai, l‘explication semble hasrdeuse.

„Sa mère adoratrice des dieux de la montagne et femme extremement superstitieuse, offrait

chaque jour des repas sacrificiels et y fournissait de nourriture les gens de son pays ( les Daces)‟‟.

Les chrétiens refusant de participer à ces repas, excitérent la colère de Romula qui vivait avec son

fils. Elle „‟excita sa haine contre eux”. Des haruspices avaient aussi raté du fait de la présence de

chrétiens qui se seraient signé !

Tout ceci aurait justifié la destruction d‘une église à Nicomédie, son pillage et l‘autodafé des

Ecritures, suivis d‘un édit „stipulant que les adeptes de cette religion seraient exclus de toute

charge officielle et de toute dignité et passibles de supplices, quelque fut leur ordre ou leur

grade…”

16

Lactance décrit alors une manœuvre de Galère (toujours César et non encore empereur) que

l‘on peut comprendre comme visant à compromettre les chrétiens pour mieux déstabiliser

Dioclétien et le conduire à prendre de fâcheuses mesures.

Par des hommes de mains à lui, Galère fait mettre le feu au palais de Nicomédie, le bijou chéri

de Dioclétien qui voulait faire de sa capitale l‘égale de Rome. Dioclétien était un bâtisseur qui

construisait, détruisait, rebâtissait sans cesse. Galère fit donc incendier le palais. Néron avait fait la

même chose à Rome, l‘Allemagne aura aussi son incendie du Reichtag. La chose est habituelle…

Dioclétien déclenche alors une vague de persécution aveugle, „allant jusqu‘à forcer sa propre

maison, Prisca et Valeria à se souiller d‘un sacrifice.‖

L‘histoire telle que présentée par Lactance est sans doute en partie vraie mais quels pouvaient

être les mobiles réels du César Galère ? L‘ambition première est de faire abdiquer Dioclétien au

plus vite et de prendre la pourpre. La haine envers les chrétiens semble secondaire à côté de son

ambition et de son désir de vengance contre le peuple romain et faire payer aux Romains de souche

les moqueries qu‘il entend sur ses origines sylvestres. Le pouvoir quasi absolu approche et la fureur

monte lentement dans les veines de Galère. Peu importe de mettre l‘empire à feu et à sang et

d‘ailleurs tant mieux ! Comment le frapper et mieux asseoir son pouvoir?

N‘oublions pas qu‘à cette époque, le christianisme a déjà gagné toutes les couches de la société.

Ce n‘est pas du tout une religion rurale de pauvres et de campagnards mais une religion

essentiellement urbaine qui avait d‘ailleurs commencé dans les grandes cités. L‘armée, les

fonctionnaires, l‘aristocratie romaine, des membres de la maison impériale deviennent chrétiens.

C‘est un fait de société. Toucher les chrétiens c‘est déjà en quelque sorte toucher l‘empire.

C‘est là, pensons nous, que se trouve un point clé de la psychologie brutale de Galère et un

élément de sa stratégie. Pour assouvir sa soif de pouvoir, sa haine et son désir de vengeance, il y a la

persécution des chrétiens pour commencer. Cette persécution nous semble dans une certaine mesure

n‘avoir été qu‘un alibi pour mieux installer la terreur et permettre à Galère de porter le fer au cœur

de Rome. Est-ce là, la vengeance du Dace ? Peut être bien. Lactance le pense.

Plusieurs exemples rapportés par Lactance vont dans le sens de l‘accusation de nationalisme

dace sinon d‘irredentisme barbare.

Alors que le futur Constantin le Grand était présumé recevoir le titre de César, Galère menaçant

fait abdiquer le vieux Dioclétien, s‘empare de la pourpre et pousse en avant son neveu Daïa, le fils

de sa sœur Maximilla, tous daces. Ainsi l‘Auguste et le César sont désormais des Daces !

Et Lactance de vitupérer contre ce Daïa qui „à peine arraché à ses bois et à ses troupeaux

(Daia uero sublatus nuper a pecoribus et siluis) était devenu aussitôt soldat de la garde, puis

immédiatement garde du corps, bientôt tribun, le lendemain César, il reçut l‟Orient pour l‟écraser

et le fouler aux pieds”.

Le détail de cette charge de Lactance contre Daïa est intéressant de plusieurs points de vue. Il

montre la rapidité de l‘ascension de Daïa, le neveu dace à la carrière assurée, qui devient vite garde

du corps, donc homme de confiance. Toute la garde rapprochée de Galère n‘est d‘ailleurs composée

que de Daces, tout comme le sera plus tard celle de Daïa, tout comme l‘est aussi la maison de

Romula. On peut parler d‘une maison impériale sous bonne garde dace. C‘est aussi ce qui

insupporte au plus haut point Lactance.

Un autre exemple prouve l‘esprit de revanche dace de Galère.

Le nouvel Auguste, Galère, nous dit Lactance, voulut réduire les Romains au rang d‘esclaves.

Ne pouvant le faire ouvertement, il se serait efforcé de leur arracher leur liberté. „Avant tout, il les

dépouilla des droits conférés par les charges publiques. Il faisait mettre à la torture non seulement

des décurions, mais encore les plus hauts dirigeants des cités”. On veut bien le croire, car cela

semble une des pensées obsessionnelles de Galère : infliger le déshonneur à l‘aristocratie romaine.

La pesécution s‘étendant, Lactance raconte avec force détails les cruautés de Galère :croix,

flagellation, hommes dévorés lentement par des ours choisis par l‘empereur lui même qui s‘y

17

connaît en ours, bûchers, etc… Mais le trait frappant est que Lactance semble considérer comme

summum des crimes de lèse-majesté, le fait que ‗‘des mères de famille de naissance libre et même

nobles étaient traînées au gynécée‘‘(matres familias ingenuae ac nobiles…) C‘est donc bien contre

les grands que Galère se déchaîne et c‘est aussi cela qui révolte Lactance plus que d‘autres méfaits.

Galère a donc un traitement spécial pour les grands. Dans l‘histoire, d‗autres princes seront

aussi attentifs à ce détail de classe !

Cette volonté de tenir les Romains et l‘empire sous sa férule tenait aussi d‘une nécéssité

financière qui rencontrait son esprit de vengeance.

Les guerres et les bouleversements de l‘empire asséchaient les finances. Galère avait besoin

d‘argent. Où le trouver ? Galère se souvint-il de ce que Trajan après sa victoire sur les Daces, leurs

avait imposé comme impôts exorbitants en usant du cens et de la capitation ?

Dans un juste retour des choses, Galère appliqua aux Romains le même traitement de choix.

„Mais voici ce qui devint une calamité publique et plongea le monde entier dans un deuil

commun : le cens, imposé dans leur ensemble aux provinces et aux cités”.

Les déclarations authentiques d‘avoirs et de richesses ne pouvaient s‘extorquer naturellement

que par la torture. „On suspendait les fils pour les faire témoigner contre leurs parents, les

serviteurs les plus fidèles étaient mis à la question contre leurs maîtres, les épouses contre leur

mari”. Quant aux mendiants qui ne pouvaient rien donner, ils auraient été embarqués et jettés à la

mer, dit Lactance. Tout comme firent les Français avec les Vendéens !

Et Lactance lui-même de reconnaître dans son fameux chapitre XXIII, les motivations

profondes de Galère.

„Ce que nos aieux avaient accompli contre des ennemis vaincus (les Daces) en vertu du droit

de la guerre, cet homme (Galère) osa le faire contre les Romains et les sujets des Romains, parce

que ses ancêtres avaient été soumis au cens imposé aux Daces par Trajan vainqueur, pour châtier

leurs incessantes rebellions”.

Tout est dit, tant pour Lactance que pour Galère…

Notre historien très chrétien semble s‘appitoyer beaucoup plus sur le sort général de l‘empire

soumis au cens, à la capitation et à la question que sur la persécution qui toucha les chrétiens. Bien

entendu Lactance déplore sincérement la persécution contre les chrétiens, la trouve odieuse,

révoltante et impie mais à titre personnel, il n‘a pas été trop inquiété. Précepteur en Gaule de

Crispus, le fils de Dioclétien, il dut simplement quitter son poste et s‘éloigner plus du fait de sa

qualité de rhéteur que pour ses convictions religieuses.

La fin du règne de Galère est décrite par Lactance d‘une manière qui sied à son sujet et il se

délectera de la terrible agonie du tyran. La galerie des portraits de tyrans obéit à une règle et se

termine toujours par la description de la mort ignominieuse des empereurs persécuteurs. La fin de

Galère sera donc décrite comme la pire de toutes. Cette fin de règne nous apporte cependant des

éléments à considérer tant sur le plan historique que religieux.

Pour sa dernière campagne, celle d‘Italie, „Galère rassemble une armée, envahit l‟Italie et

arrive devant Rome pour détruire le Sénat et massacrer la population” dit Lactance. Il dut battre en

retraite et se retirer avec ses troupes, laissant derrière lui pillage et désolation, selon l‘expression

consacrée. Lactance qui n‘est jamais chiche de détails à charge, y va de sa description : „La partie

de l‟Italie que parcourt cette détestable armée fut ravagée :on saccagea tout, on souilla les femmes,

on viola les vierges, on mit à la torture les pères et les maris pour faire livrer leurs filles, leurs

épouses et leurs biens. On emmena les troupeaux et les bêtes de somme comme un butin conquis sur

des barbares”. On croit voir ces métopes de la colonne trajane, où l‘on charge l‘or des Daces, les

troupeaux en longue file, les biens et les prisonniers prenant la direction de Rome tandis que les

femmes daces se jettent des remparts pour ne pas tomber aux mains des envhisseurs. Lactance l‘a-t-

il voulu ? La similitude ici encore est saisissante. Au malheur des Daces que l‘on peut lire en

bandes dessinées sur les métopes, répondent les malheurs des Romains dans le texte de Lactance.

18

Lactance nous donne encore une clé de lecture, un véritable point d‘orgue sur le but de Galère :

„C‟est ainsi que cet homme, naguère empereur romain, devenu fléau de l‟Italie, regagna les

terres de son obédience après avoir, comme un ennemi, tout ravagé sur son passage. Il est vrai

qu‟auparavant, lorqu‟il avait reçu le titre d‟empereur, il s‟était proclamé l‟ennemi du nom romain,

voulant changer le titre de l‟Empire romain , qui se serait appelé l‟Empire Dacique” (ut non

Romanum imperium, sed Daciscum cognominaretur).

Etait-ce là le grand rêve vengeur du berger dace devenu empereur romain ?

La fin de Galère approchait et Lactance écrit : „Galère était dans la 18ème

année de son règne

quand Dieu le frappa d‟un mal incurable. Il lui vint au bas des parties génitales un ulcère malin qui

ne fit que s‟étendre”.

Lactance par contre s‘étend complaisamment sur la description du mal qui ronge l‘empereur et

sur la progression de ce chancre géant qui lui gangrène l‘abdomen, dégageant une odeur

pestilentielle. „La puanteur ne se répand pas seulement dans le palais, elle envahit toute la ville”

nous confie notre historien qui a toujours vis à vis de Galère le sens de la modération !

Un chapitre entier de l‘ouvrage est consacré aux souffrances de l‘empereur dont l‘acte final est

d‘une considérable portée religieuse.

Par peur de la mort ou par grâce ou par les deux, (mais Lactance en doute bien sur !) Galère sur

son lit d‘agonie, „s‟écrie qu‟il rétablira le temple de Dieu et réparera complétement son crime”.

L‘empereur fit alors publier le fameux décret de Nicomédie, affiché le 30 avril 311. Le Dace

mourrait en publiant l‘édit de tolérance pour les chrétiens.

On y lit notamment : „Considérant à la lumière de notre infinie clémence, notre constante

habitude d‟accorder le pardon à tous, nous avons décidé qu‟il fallait étendre à leur cas aussi, et

sans aucun retard, le bénéfice de notre indulgence, de sorte qu‟à nouveau ils puissent être chrétiens

et rebâtir leurs lieux de réunion, à condition qu‟ils ne se livrent à aucun acte contraire à l‟ordre

établi”.

Et plus loin : „les chrétiens devront prier leur dieu pour notre salut, celui de l‟empire, et le leur

propre, afin que l‟intégrité de l‟Etat soit rétablie partout et qu‟ils puissent mener une vie paisible

dans leurs foyers.” Lactance ne semble pas trop croire à cette conversion mais plutôt à l‘espérance

susperstitieuse de l‘empereur.

Cet Edit de tolérance a une portée considérable. Non seulement, il met fin aux persécutions

mais surtout par ses clauses, il fait du christianisme une „religio licita‖. Certes la paix civile ne dura

pas longtemps et le terrible neveu Daïa reprendra quelque temps le flambeau de la persécution.

Néanmoins l‘Edit de tolérance porta tous les germes de l‘arrivée de Constantin le Grand et de la

future paix de l‘Eglise. L‘Histoire retiendra à juste titre que la paix de l‘Eglise est due à Constantin

le Grand, devenu saint. L‘Histoire retiendra aussi que Galère fut un persécuteur non seulement des

chrétiens mais de tous les Romains.

Ceux qui se penchent sur l‘histoire roumaine peuvent avoir une autre lecture. Si la passion

vengeresse des bergers daces s‘est éteinte, le souvenir de Galère le dace est resté non sans raison

dans la mémoire collective. Restent dans la bouche innocente des enfants, quelques notes chantées

en dansant : ler, ler, ler.

Dr. Jean Boboc

Petite Bibliographie :

Aurelius Victor : Caesari

Brandis, „Dacia‖, PWRE IV-1905, coll.1975-1976

Bustan R. : Les Relations Roumano-hongroises (Thèse de Doctorat), Paris 2006, ch.

19

„Sur les Carpes‖, pp 56-64.

Daicovici C. : La Transylvanie dans l‘Antiquité, Bucarest 1945.

Knipfing J.R. : ―The Edict of Galerius (311 AD) re-considered‖, R.B.Ph.H., I, 1922

Lactance : De Morte Persecutorum. SC n°39. Les Editions du Cerf. Paris.

Seston W. : L‟Humiliation de Galère, Mélanges Radet, REA, 1940, pp 515-519.

Primim la Redactie

Les relations Roumano-Hongroises dans la perspective de La Construction Européenne.

Thèse de Doctorat de Monsieur René Bustan soutenue en 2006.

Cet énorme travail de plus de 800 pages est d'une importance considérable pour les Roumains

et d'une actualité criante.

Contribution remarquable pour l'Histoire roumaine, cette thèse est non seulement extrémement

fouillée et dotée d'une impressionante bibliographie, mais elle s'appuie aussi sur l'historiographie

hongroise pour en démonter les falacieux arguments que l'on connaît.

L‘intérêt de ce travail est multiple. D‘une part, c‘est un véritable traité

d‘histoire roumaine complet, mettant à jour les données les plus actuelles

sur l‘Antériorité et la Continuité des Roumains sur leur sol. D‘autre part,

c‘est aussi un traité de politique internationale, dévoilant notamment la

stratégie hongroise et démasquant les vélléités réelles d‘un parti comme

l‘UDMR.

Il faut saluer ici le le travail et le courage de l‘auteur qui dans un

environnement sans doute hostile a jetté un véritable et consistant pavé

dans la marre des officines hongroises de propagande qui malheureusement

sont trop écoutées en France et dans certaines instances internationales.

Tout Roumain conséquent devrait lire cet ouvrage et le garder en

bibliothéque comme source de références.

Nous exprimons nos félicitations à l‘auteur et informons que son livre peut être consulté à la

Bibliothéque Roumaine de Paris (BRP), dont le siège est à notre église.

Monsieur René Bustan est déjà diplômé de plusieurs universités dont la Sorbonne, il est aussi

un Conseiller actif et fidèle de notre Conseil APCOR.

Dr. J.B.

Le Hezb, avant-garde des masses

ne des raisons de notre embarras à

comprendre le pourquoi et le comment de

la guerre au Liban tient à notre difficulté à

saisir la vraie nature de la philosophie politique de

l‘un des principaux acteurs du confit, à savoir le

Hezbollah. Contrairement à la conception Arabes

en général, et singulièrement les islamistes parmi

aux, entretiennent une conception purement per-

sonnelle de la puissance publique : un Etat, ou une

organisation paraétatique, exerce sa souveraineté,

et donc peut déployer une violence considérée

comme légitime, nom pas dans un espace territo-

rial défini, mais, essentiellement, sur une popu-

lation donnée, définie par des critères ethniques et

religieux (confessionnels).

U

20

Les jus sanguins prévalent partout sur le jus

soli, même dans des Etats bien établis comme

l‘Egypte ou le Maroc.

Il peut donc arriver que des territoires

particuliers se trouvent délibérément sacrifiés –

les territoires et ceux qui les habitent – au nom

d‘un enjeu supérieur, celui de la prise de contrôle

de la population en question. C‘est ce qui se passe

sous nos yeux au Liban-Sud.

Est-il besoin de rappeler que cette philo-

sophie politique n‘est pas absolument étrangère à

l‘Europe ? Lorsque les Soviétiques, à partir de

juin 41, ont mené la Grande Guerre Patriotique,

sous la conduite de Staline, ils ont délibérément

commis au laissé commettre (siège de Varsovie)

des destructions immenses, à des fins de domina-

tion politique ; domination politique qui, dans

leur perspective, devait s‘étendre après 45 sur

l‘ensemble du continent européen, et qui n‘a

trouvé de limite, en Europe centrale, que par la

volonté affirmée de Churchill (traçant un trait

rouge sur la carte, à Yalta).

Le mise en regard des deux organisations –

celle du Parti communiste soviétique d‘il y a

soixante ans, et celle du Parti (de Dieu) au Liban

aujourd‘hui – fera apparaître des similitudes

troublantes, non seulement au niveau des

références idéologiques – justicialisme, messia-

nisme, mouvement de masse – mais aussi, et

surtout, au niveau de mode d‘action : même

rationalité politique dénuée de tout état d‘âme

« humaniste bourgeois » : le Parti est auquel sera

acquise la victoire finale. « Si Dieu vous donne la

victoire, personne ne pourra prévaloir contre

vous. » - devise du Hezbollah ; et sur le drapeau

du Parti, la hampe d‘un alif figure un bras tendu

brandissant… une kalachnikov.

Les ressort de la mobilisation, mis en œuvre

par ces « entrepreneurs en political engineering »

sont aussi les mêmes : l‘humiliation collective, la

misère, toute une culture du ressentiment

délibérément entretenue : - Qu‘est-ce qui

empêchait le gouvernement libanais, après le

retrait israélien de 2000, d‘étendre au Sud le

mouvement général d‘investissement et de

reconstruction mis en œuvre de façon

spectaculaire à Beyrouth ? Rien n‘a été fait, et

toute la population du Sud, chiites et chrétiens, a

été livrée à l‘influence du Hezb, qui a eu six ans

pour préparer la guerre actuelle -.

Enfin, l‘élément catalyseur qui a permis le

déclanchement de cette guerre est lui aussi fourni

par les Russes : il s‘agit de la connaissance intime

de la psychologie juive. Les Russes savent – et

pour cause – que la psyché collective juive reste

hantée par le pogrom. Cela explique pour une

bonne part l‘obsession de sécurité qui est celle de

l‘Etat d‘Israël, et aussi le caractère apparemment

« disproportionné » de ses réactions, lorsque les

dirigeants perçoivent, à tort ou à raison, le retour

d‘un risque touchant à l‘existence collective.

Aux yeux du Hezb – et plus généralement de

la plupart des Arabes – l‘Etat d‘Israël, n‘a aucune

légitimité, ce n‘est qu‘un ghetto, un shtetl

transplanté en Palestine, et quelques…

Katyoushas suffiront à réveiller les peurs

ancestrales de la population juive – on oublie

d‘aulleurs qu‘un Israélien sur cinq est Arabe – et

même, qui sait, Dieu aidant, à les contraindre au

départ. Il n‘est que de voir, après un mois de

conflit, les réactions de l‘opinion arabe –

majoritairement sunnite, et « modérée », comme

chacun sait - : « nous sommes tous Hezbollah ! »

Conclusion pratique : il faut prendre la

mesure du caractère totalement fallacieux du

discours arabe de « résistance » (une résistance à

une armée d‘occupation qui n‘était pas là un mois

plus tôt, et qui a été attirée sur le territoire comme

dans un piège) ; puis établir un dialogue avec les

maîtres du « jeu »,afin d‘apprendre d‘eux-mêmes,

et non de leurs instruments, quels sont leurs

véritables buts de guerre ; ces exigences une fois

connues,songer aux moyens honorables de les

satisfaire.

Il est d‘ailleurs évident que les véritables

exigences ne portent aucunement sur la légitimité

de l »existence d‘Israël, ni sur la réparation de l‘

« injustice historique » faite aux Palestiniens,

mais sals doute sur la remise en cause de la

souveraineté de l‘Etat libanais, « Etat » vis-à-vis

duquel les Syriens, et leurs parrains russes,

nourrissent les sentiments de Cromwell à l‘égard

du Parlement royal…

Luc Barbulesco

21

Panichyde pour Marie-Elisabeth Ghika

Lettre posthume de Marie-Elisabeth Ghika (épouse Weiller Frisarri) à lire lors de la cérémonie

du souvenir, dans l‟Eglise Orthodoxe Roumanie, Sts. Archanges, Paris.

Cher vous tous,

Voilà plus de deux mois que je suis partie. Ce n‘est pas de gaieté de cœur que je vous ai

quittés, aussi vous ne devez pas m‘en vouloir de l‘avoir fait, mais vous ne devez pas non plus vous

en vouloir d‘être encore vivants.

Vous me manquez bien sûr, mais sans exagérer, je crois que je vous manque encore plus.

Je serais bien restée un peu plus longtemps, mais je n‘en pouvais plus, ça n‘avait plus de sens.

On voudrait que jamais ne cesse le plaisir qu‘on éprouve en présence de ceux qu‘on aime, on

anticipe les regrets de ne pas avoir dit ceci, de ne pas avoir entendu cela. C‘est un piège dans lequel

il est difficile de ne pas tomber, car jamais on ne pourra tout dire, ni tout entendre, il reste toujours

des choses inconnues entre les êtres, aussi proches qu‘ils aient pu vivre.

Il y a des limites à tout, et d‘abord à la vie, et un jour il faut accepter de partir. D‘autant que

pour moi, vous le savez, cette séparation est provisoire, car je crois à la vie éternelle et à la

résurrection. Je partage absolument tout ce que le père a dit lorsqu‘il a célébré à Genève la messe

précédant mon enterrement. Mais je n‘en voudrais jamais à ceux que j‘aime de ne pas penser

comme moi. Je suis par exemple ce que pourrait ajouter mon gendre préféré – ça l‘énervait que je

l‘appelle comme ça alors que je n‘avais plus d‘autre gendre. Il pense que le deuil est rendu

supportable par les moments où l‘on sent que la personne perdue est entrée en nous ; que la seule

immortalité que nous puissions espérer est de vivre un temps dans les souvenirs que les autres

garderont de nous ; qu‘en se révoltant contre le destin, on ne fait du mal qu‘à soi-même et à ceux

qui nous sont proches. Pour dire la vraie vérité, tout cela n‘est pas faux. J‘ai moi aussi été en deuil,

j‘ai perdu ma mère, mon mari, mon père, mon frère, des amis très chers, je suis bien placée pour

savoir ce que je vous inflige. Croyez-moi, dans cette affaire, il n‘y a pas de coupable, sinon la vie

elle-même.

A ce propos, il serait bon de cesser de parler de ma mort et parler un peu de ma vie.

Je sais, et j‘ai entendu ce que beaucoup disent ou pensent. Que ma vie n‘aurait pas été facile,

une enfance déchirée, des parents qui n‘en n‘étaient pas vraiment etc. que mes qualités étaient

innombrables, dévouement, générosité, courage, sens du devoir, fidélité et tout et tout. Tant et tant

de louanges que je me demande si je ne serais pas sur le chemin de la béatification. Mais je vais

vous dire les choses une bonne fois pour toutes : je ne sais pas si ma vie a été plus difficile qu‘une

autre, mais ce que je sais, c‘est que j‘ai aimé ma vie, aussi semée d‘embûches qu‘elle ait pu être.

Les obstacles et les souffrances inévitables ne m‘ont pas aigrie un seul instant, et m‘ont donné ce

don si précieux de pouvoir apprécier encore plus tout ce qui était bon, et les occasions n‘ont pas

manqué. J‘ai été certainement dévouée et généreuse, mais n‘oubliez jamais que c‘était autant un

plaisir pour moi que pour ceux qui paraissaient en bénéficier.

Comme tout le monde, il m‘est arrivé de me plaindre, mais j‘ai toujours eu à me réjouir d‘avoir

la capacité de profiter de tout ce que la vie me donnait, considérant que la joie est aussi un sorte de

politesse que l‘on doit aux autres autant qu‘à soi-même.

Il vous reste, je le sais, la douleur de m‘avoir perdue. J‘aimerais que vous ne la cultiviez pas

trop. Elle est comme le sable qui s‘écoule et marque le temps. Lorsqu‘il n‘en reste plus, on ne peut

s‘empêcher de retourner le sablier, même si cela fait mal, comme pour retarder le moment de la

séparation, comme si la douleur restait le signe ultime du lien qui nous unissait. Et ce jusqu‘au jour

où, je l‘espère, il ne restera que la souvenir des moments formidables passés ensemble.

J‘ai choisi d‘être enterrée loin de la plupart de ceux qui me sont chers. Il y a cela plusieurs

22

raisons ; une seule compte vraiment.

J‘ai voulu reposer près de mon père et de mon frère, et non près de mon mari. A défaut de

pouvoir retourner vers ma mère, vers mon enfance, j‘ai voulu retrouver ceux qui m‘ont, tant bien

que mal, accompagnée sur le chemin de mes premières années. Des repères très imparfaits, bien sûr,

mais aussi uniques et irremplaçables, et dont je portais le nom.

Et je remercie du fond du cœur mes chers enfants, qui ont pensé à cette cérémonie

d‘aujourd‘hui, dans ce lieu qui symbolise la seul chose qui soit restée commune à mes deux parents,

la religion orthodoxe.

Je vous embrasse tout fort.

p.c.c. Patrice Bernachon

* * *

Mon Père Constantin,

J‘ai été très émue par la bonté avec laquelle vous m‘avez accueille au téléphone alors que je

suis dans une grande affliction après avoir perdu, sur cette terre, le meilleur des époux.

En vous remerciant du fond du cœur, je vous prie d‘agrer mon père, l‘expression de mes

sentiments très respectueux.

Simone LEMAIRE-CARAGIALE

Mémento MORI

en souvenir de Vlad Caragiale

Avec Vlad Caragiale vient de s‘étendre un nom rendu illustre par toute une lignée de littérateurs

roumains.

Il était par sa mère le petit-fils du célèbre dramaturge ION-LUCA CARAGIALE, qualifié

parfois de Molière roumain. Deux de ses oncles, Matei et Luca Caragiale, celui-ci poète, reprirent la

tradition. Quant à Vlad, né Geblescu à Bucarest, le 5 mai 1921, il devait adopter à 20 ans, après la

disparition de son père, le nom de Caragiale, d‘autant que ses goûts personnels et un don certain

pour l‘expression écrite semblaient devoir lui ouvrir une voie déjà toute tracée.

Les circonstances tragiques que connut notre pays devaient en décider autrement.

Ayant effectué avec succès une licence en droit à Bucarest, Vlad fut envoyé à l‘étranger pour

parfaire sa formation. Il partit donc pour Genève s‘inscrire à l‘université où il poursuivit de

brillantes études, couronnées, en 1947, par un doctorat, dont la thèse portait sur « Les grandes

puissances et la question d‘Egypte ».

Ces connaissances juridiques lui permirent alors d‘entrer comme conseiller dans un cabinet

parisien d‘avocats internationaux puis dé travailler ensuite, à Munich, dans les services de Free

Europe. Son premier mariage avec une fonctionnaire anglaise de l‘UNESCO devait le laisser veuf

quelques années plus tard.

En 1989, sa vie prit alors un nouveau cours. Les années avaient passé et Vlad quitta la Ville

pour un village du Bourbonnais, au cœur de la vieille auvergne, Busset, tout près de Vichy.

23

C‘est dans cette agreste retraite qu‘il ne devait plus quitter et qui lui rappelait sa chère

Roumanie qu‘il retrouva et épousa Simone, une amie d‘autrefois. Il vécut là d‘heureuses années

partageant son temps entre des travaux d‘écriture et de longues promenades dans cette campagne

française dont il appréciait les paysages et la fréquentation de villageois qui l‘avaient pris en

sympathie. C‘est là qu‘il vient de s‘éteindre, le 4 septembre dernier, à l‘âge de 85 ans, entouré de

l‘affection de tous, choyé par sa nouvelle famille rendue inconsolable.

Il évoquait souvent la Roumanie qu‘il n‘avait jamais revue et tout spécialement le souvenir de

sa chère maman, morte jadis loin de lui.

Il avait entrepris au cours des dernières années un roman autobiographique demeuré, hélas !

inachevé au grand déplaisir des quelques amis qui avaient pu en apprécier, par les lectures qu‘il leur

en faisait, la délicate nostalgie et le beau style d‘une langue française qu‘il maîtrisait en virtuose.

Vlad était un être de grande qualité, un homme de cœur. Il ne laisse que des regrets.

Paul MONNET

(un ami)

* * *

Sinaxar 8 Noiembrie

În aceasta luna, în ziua a opta, pomenirea Soborului mai-marilor Arhistrategi (arhangheli)

Mihail si Gavriil (si Rafail), si al tuturor cerestilor puteri celor fara de trup.

La adunarea celor 9 cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începatoriile,

Puterile, Arhanghelii si Îngerii.

Mihail, preaîncuviintatul mai-marele peste cetele puterilor celor fara de trup, si în Legea Veche

si în cea Noua a aratat ce este harul Evangheliei, si arata multe faceri de bine neamului omenesc. Ca

de vreme ce pizmasul si luptatorul mântuirii noastre, înaltându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului

sau si a zis: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor" si laudându-se ca "voi fi asemenea cu Cel

înalt", a cazut din cinstea de arhanghel, precum graieste Domnul ("Vazut-am, zice, pe satana, ca

fulgerul din cer cazând"). Asemenea cu el si ceata ce era sub el, înaltându-se, a cazut. Acest de-a-

pururea laudat, pazind ca o sluga credincioasa credinta catre Stapânul si aratând multa nevointa spre

neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca sa fie mai mare peste cetele

întelegatoare. Ca vazând ca a cazut vicleanul, a strâns cetele îngeresti si a zis: "Sa luam aminte:

Laudat-au cu glas pe Domnul tuturor", ca si cum ar fi zis: Sa luam aminte noi cei ce suntem ziditi ce

au patimit cei ce erau cu noi, care pâna acum au fost lumina, si acum s-au facut întuneric.

Pentru aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adica luarea aminte si

întelegere si unire. Acesta dar, marele folositor si de bine-facator mântuirii noastre, înmultind si

întinzând spre multi multe faceri de bine mântuirii, s-a aratat la multi vazându-se. Ca s-a aratat lui

Avraam si lui Lot la pustiirea si pierderea Sodomei. Aratatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele sau.

Mers-a înaintea taberei fiilor lui Israel, când se izbaveau si au scapat de robia si de chinul

egiptenilor. Aratatu-s-a lui Valaam, când mergea sa blesteme pe Israel. Si catre Iosua al lui Navi a

zis, când l-a întrebat: "Eu, Arhistrategul puterilor Domnului, acum am venit". Acesta a cufundat de

tot si râurile ce se revarsasera de pagâni asupra aghesmei si a locasului de închinare. Se afla si altele

multe ce se spun despre el în Sfânta Scriptura. Pentru aceasta si noi, având pe acesta ajutor si

pazitor vietii noastre, praznuim astazi preacinstitul lui praznic. Împreuna cu Sfântul Arhanghel

Mihail, praznuim astazi si pe prea frumosul si prea veselitorul Arhanghel Gavriil. Pentru ca si

acesta multe faceri de bine a facut neamului omenesc, atât în Legea Veche, cât si în cea Noua. Caci

în proorocia lui Daniil se pomeneste însusi numele lui, când tâlcuieste Daniil visul ce a vazut pentru

împaratii mezilor si ai persilor si ai elinilor: "Gavriile, zice, fa-l pe acela (adica pe Daniil) sa

24

înteleaga vedenia" (Daniil. 8, 16). Si iarasi acelasi Gavriil a aratat aceluiasi Daniil ca dupa saptezeci

de saptamâni de ani, adica dupa patru sute nouazeci si sapte de ani, are sa vina Hristos. "Si iata, zice

Gavriil, barbatul pe care l-am fost vazut la începutul vedeniei zburând, s-a atins de mine ca în

ceasul jertfei de seara. Si m-a facut sa înteleg si celelalte" (Daniil 9, 21). Acesta este cel care a

binevestit femeii lui Manoe ca are sa nasca pe Samson. Acesta este cel care a binevestit lui Ioachim

si Annei ca au sa nasca pe Doamna si Stapâna de Dumnezeu Nascatoarea.

Iar în Legea Noua, acesta a binevestit lui

Zaharia, stând de-a dreapta altarului tamâierii, ca

va naste pe marele Ioan înaintemergatorul.

Acesta a hranit si pe pururea Fecioara Maria

doisprezece ani înauntru în Sfintele Sfintelor cu

hrana cereasca. Acesta însusi, si cine se

îndoieste? a binevestit Nascatoarei de Dumnezeu

ca va naste de la Duhul Sfânt pe Fiul si Cuvântul

lui Dumnezeu. Acesta s-a aratat lui Iosif în vis,

precum zic multi, si i-a zis sa nu se teama, ci sa

ia pe Mariam, femeia sa, ca ce s-a zamislit într-

însa este de la Duhul Sfânt. Acesta s-a aratat si

pastorilor si le-a binevestit, ca S-a nascut Hristos

Mântuitorul lumii. Acesta si în vis a zis lui Iosif

sa ia pruncul si pe Mama lui si sa fuga în Egipt.

Si iarasi acesta însusi i-a zis sa se întoarca în

pamântul lui Israel. Multi însa din sfintitii

învatatori si din scriitorii de cântari socotesc ca

dumnezeiescul Gavriil a fost si îngerul cel

îmbracat în vesmânt alb, care, pogorându-se din

cer, a rasturnat piatra de pe usa mormântului lui

Iisus, Datatorului de viata, si a sezut deasupra ei.

Si el a fost cel care a binevestit mironositelor

învierea Domnului. Si ca sa spunem mai

cuprinzator, dumnezeiescul Gavriil a slujit la iconomia tainei întruparii Cuvântului lui Dumnezeu

din început pâna în sfârsit.

Pentru aceasta si Biserica lui Hristos îl praznuieste pe el, împreuna cu Arhanghelul Mihail, si

cheama harul si ajutorul lui, rugându-i ca prin ajutorul si rugaciunile lor, si în veacul de acum sa

aflam scapare de rele, si în cel ce va sa fie sa ne învrednicim de bucuria cereasca si de împaratie.

Amin.

Hramul Bisericii noastre

Biserica noastră îi are ca protectori pe Sfântul Ioan Evanghelistul (hrumul iniţial al locaşului) şi

pe Sfinţii Arhangheli Mihai, Gavriil şi Rafail – hramul principal, 8 noiembrie. Când prăznuirea

Sfinţilor Arhangheli se întrâmplă într-o zi de peste săptămână, sărbătoarea hramului este reportată

pentru duminica următoare, aşa încât cei mai mulţi membrii ai bisericii noastre să poată şi ei

participa.

Anul acesta, 2006, hramul bisericii va fi sărbătorit Duminică, 12 noiembrie 2006, şi sunteţi

cu toţii aşteptaţi.

Redactori responsabili :

Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Pr. Iulian Nistea

Culegere texte : Maria Cozma