Biogeografie

Formarea speciilor

Specia este unitatea fundamentala a clasificarii plantelor sau animalelor in sistematica vegetala sau cea animala. Formarea speciilor are la origine variabilitatea individuala, mutatiile, hibridizarile, selectia naturala.

Trebuie sa se faca o distinctie neta intre modul de formare a speciilor ca un proces evolutiv, ce consta in modificarea de-a lungul timpului a unei specii, care se transforma in alta, prin mijlocirea selectiei naturale – si modul de formare a speciilor prin procesul mutatiilor, adica fenomenul variabilitatii ereditare, numit si morfogeneza, formare ce se realizeaza nu la nivelul speciei, ci la niveluri inferioare ei (subspecii, varietati).

Pe langa importanta sa pentru studiul variabilitatii biogeografice, populatia constituie unitatea elementara a proceselor evolutive prin care se explica astazi speciația. Mutatiile sunt perturbari ale informatiei ereditare, intervenite in urma unor restructurari ale genelor si cromozomilor; cu alte cuvinte, modificari discrete ale unitatilor purtatoare de informatie ereditara.

In natura, se pot distinge doua moduri principale de formare a speciilor:

aparitia unei specii noi pe calea formarii si diferentierii unei rase geografice; formarea unei specii noi dintr-o rasa ecologica, constituita si diferentiata ca atare, adaptata unui mediu

local.

1. Speciatia pe calea formarii si diferentierii raselor geografice (alopatrica) se realizeaza prin segregatie (izolare). Speciatia geografica poate avea aspecte diferite. O izolare geografica se datoreaza obstacolelor ce impiedica incrucisarea intraspecifica (amixia).

Procesul acesta de formare si diferentiere a raselor geografice este legat de raspandirea si adaptarea populatiilor la conditiile particulare pedoclimatice si biotice ale mediului respectiv; este legat de formarea populatiilor care se inmultesc in cadrul lor, ca urmare a departarii altor populatii ale acelorasi specii, ori datorita influentei izolarii, exercitate de suprafetele relativ intinse ale unor suprafete neprielnice.

Adaptarea acestor populatii la conditiile specifice ale mediului si izolarea lor fata de celelalte grupuri de populatii, duc la formarea treptata a unor specii incipiente, care formeaza un complex specific. Fenomenul se poate observa foarte bine indeosebi pe insule, pe masive muntoase izolate, in pesteri etc

Sub numele de speciatie se intelege scindarea unei specii in doua sau mai multe specii fiice, respectiv aparitia unei izolari reproductive.

Aparitia unei singure mutatii nu duce la formarea unei specii noi; daca mutatia este atat de puternica incat determina o izolare reproductiva, individul la care a aparut mutatia nu are cu cine se incrucisa si piere fara descendenta. Atata timp cat intre populatii are loc un schimb de gene, nu se poate ajunge la izolare reproductiva (speciație). O asemenea izolare este posibila doar cand apare o anumita bariera care impiedica schimbul de indivizi si gene, cu alte cuvinte, izolarea geografica precede izolarea reproductiva.

O izolare geografica perfecta are loc cand arealul s-a intrerupt prin aparitia unei bariere absolute: separarea unui continent in doua (cum este cazul zimbrului european si a bizonului nord-american) sau separarea unei insule, fragmentarea arealului datorita unor schimbari climatice.

Speciatia tot prin izolare geografica este posibila si in cazul unei raspandiri continue a speciei, cu conditia insa ca arealul sa fie larg, indivizii putin mobili si schimbul de gene limitat. Este vorba de asa-zisa speciatie prin distanta.

1

2. Speciatia ecologica (simpatrica) are loc pe calea formarii ecotipurilor (raselor ecologice) si prin diferentierea lor de mai tarziu, fiind un proces care se desfasoara pe aceleasi cai ca si speciatia geografica. Situatia diferita in spatiu este legata de unele deosebiri in conditiile de existenta, deci o rasa geografica este intr-o oarecare masura si ecologica. Ex: unele plante din lunca, care desi seamana sub aspect morfologic cu celelalte din afara luncii, au un ciclu vital intarziat din cauza viiturilor; ele formeaza rase ecologice distincte.

Studiindu-se comparativ florele si faunele unor regiuni mai apropiate sau mai departate, se constata ca speciile sunt mult mai variabile pe un areal larg decat intr-o regiune limitata. In linii mari, specia se prezinta unitara intr-o localitate data sau in localitati apropiate si cu cat localitatile sunt mai departate, cu atat deosebirile dintre exemplarele respective ale aceleiasi specii sunt mai mari.

Studiul variabilitatii geografice a speciilor a aratat existenta unor deosebiri, uneori destul de accentuaate, intre componentele spatiale ale unei si aceleiasi specii. In cazurile extreme se ajunge chiar ca exemplarele de la extremitatile opuse ale arealului unei specii, daca ajung in contact, sa nu se mai incruciseze intre ele, sa fie deci izolate reproductiv.

a) VicariereaCa o consecinta a speciatiei geografice in care barierele fizice cat si cele biotice de lunga durata conduc

la formarea de rase geografice, apar specii ale caror arii de raspandire nu se suprapun. Speciile vicariante (reprezentative) sunt inrudite intre ele din punct de vedere sistematic, dar sunt relativ recent formate si sunt raspandite in diferite regiuni ale globului. Putem vorbi de vicariere chorologica si de o vicariere ecologica. Ex de specii vicariante chorologice: maslinul din bazinul mediteraneean inlocuit in tinuturile muntoase sahariene de o forma salbatica. Ex de specii vicariante ecologic: coada soricelului; un rac de apa rece si curata intalnit si in balti statatoare.

b) HibridizareaFenomenul se produce in zonele de suprapunere prin extensiunea ariilor entitatilor taxonomice

vicariante, mai mult sau mai putin transgresive. Ex: arealele plopului din Europa si Siberia occidentala cu cele ale plopului din Siberia orientala se suprapun uneori, dand nastere la hibrizi.

Diseminarea (împrăștierea) organismelor

Organismele vegetale si animale prezinta diverse moduri de imprastiere. O specie se intinde atat cat ii permit conditiile de existenta si obstacolele naturale.

Inmultirea continua a indivizilor unei specii, urmata de ramanerea in acelasi spatiu a urmasilor ar duce la pieirea lor (indeosebi la plante). Dar fenomenul nu are loc tocmai datorita posibilitatilor de diseminare de care dispune fiecare organism. Mijloacele de diseminare sunt active si pasive, dupa modul in care organismele participa la raspandirea lor din locul in care au luat nastere.

Actiunea de dispersare a semintelor si fructelor unei plante se numeste diseminare. Plantele poseda organe specializate, reprezentand adaptari particulare produse in cursul evolutiei lor la diseminarea prin mijloace proprii sau prin factorii mediului inconjurator. Dupa caracterele diseminarii, plantele se pot imparti in: anemohore, zoohore, hidrohore si autohore.

a) Plantele anemohore → plante adaptate la diseminarea prin intermediul vantului. Adaptarile la raspandirea prin vant sunt multiple. Orhideele au semintele foarte mici si usoare, usor transportabile de vant. Numeroase composee au pe fructe o egreta de papus, iar salciile si plopii au pe seminte perisori care usureaza transportul de catre vant. Altele au semintele si fructele dotate cu un fel de umbreluțe, parașute sau aripioare, care le ajuta sa pluteasca mult in aer si sa strabata distante foarte mari. Din aceasta categorie de plante amintim papadia, salcia, platanul, carpenul, ulmul, mesteacanul.

2

b) Plante zoochore → reprezinta forma de imprastiere a semintelor si a fructelor de catre animale. In aceasta situatie, unele seminte si fructe, prezinta diferite sistem de fixare, cum ar fi carlige sau peri incovoiati cu ajutorul carora se agata de părul sau blana animalelor si transportate la mari distante. Alteori, fructele unor plante, fiind carnoase si suculente, sunt mancate de animale si mai ales de pasari, trec prin tubul digestiv fara sa fie digerate si in modul acesta ajung departe de planta de origine, iar alte specii de animale, cum sunt rozatoarele, aduc in ascunzatorile lor si in galerii plasate la diferite distante, nuci, alune, ghinda, jir etc. Acestea, daca nu sunt consumate, cu timpul, sub influenta unor conditii favorabile, pot sa germineze. De asemenea, unele plante se polenizeaza prin insecte, pasari, acarieni, paienjeni etc. Animalele fac serviciul de intermediari ca agenti de transport ai polenului, in cautarea nectarului pentru hrana. La plantele respective s-au produs insa modificari in floare de asa natura, incat pentru a ajunge la nectar, animalul trebuie sa atinga neaaparat staminele si stigmatul.

c) Plante hidrochore → plantele acvatice, ca si cele de pe marginea baltilor si a raurilor, pot fi diseminate prin curentii de apa. Se numesc hidrohore toate plantele la care semintele sau fructele se raspandesc duse de apa. Adaptarea esentiala a acestora la hidrohorie consta in formarea tesuturilor lacunare aerifere indispensabile plutirii. Ele insotesc samanta sau fructul si-l mentin la suprafata. Pe calea aceasta se raspandesc fructele de cucută de balta, de cornaci, rogoaze, nuca de cocos, care plutind pe apa ajung la distante mari fata de locul de provenienta.Fructele aripate de anin, semintele cu puf de salcie si de plop, desi adaptate la plutirea prin vant, cand ajung in apa sunt transportate si depuse in nisipul fin si umed in care gemineaza cu usurinta.

d) Omul → este si el un factor din ce in ce mai activ in diseminarea organismelor vii. Influenta sa in acest domeniu se realizeaza fie prin actiuni voluntare, fie prin actiuni involuntare. Plantele de cultura, omul le-a transportat dintr-un tinut intr-altul inca din timpuri stravechi, astfel incat astazi, unora abia li se mai poate cunoaste originea geografica (graul, fasolea, meiul). Altele au fost aduse in timpurile mai recente din Lumea Noua (porumbul, cartoful, tutunul, salcamul). Alaturi de acestea s-au raspandit numeroase buruieni aduse involuntar impreuna cu semintele sau cu diferite obiecte.Tot dintre actiunile involuntare pe care omul le-a facut in sensul diseminarii unor plante si animale, face parte si aducerea semintelor de in in Dakota, odata cu aceste seminte fiind introdus si ciulinele de stepa si pelinul. De asemenea, sobolanul negru din Europa a fost dus cu corabiile in America unde, incetul cu incetul, a inlocuit sobolanul sud-american.

e) Plante autohore → unele plante au in structura fructului tesuturi mecanice susceptibile sa provoace tensiuni prin care se pot desface singure cu atata putere incat arunca semintele ca printr-o mica explozie. Toate plantele care au posibilitatea de a imprastia singure semintele, se numesc autohore. Distanta la care plantele autohore isi imprastie semintele nu este prea mare, variind intre 1 si 5 metri.Păstăile leguminoaselor din fânețe arunca semintele prin rasucirea brusca a valvelor, insotita de o pocnitura declansata de simpla atingere in trecere prin iarba a omului, a unui animal sau la atingerea cu ierburile in bataia vantului.Diseminarea plesnitoarei (prezenta si in Dobrogea) se produce prin turgescența fructelor mature. Fructul ia forma unui castravecior paros, in care substantele suculente din interior ajung sa aiba o presiune atat de mare, incat la simpla atingere se desprinde de penducul la locul de insertie, cu aruncarea exploziva a semintelor la 2-3 (chiar 10) m distanta.

3

In comparatie cu plantele, animalele au o mare capacitate de dismeniare prin mijloace proprii. De exemplu, dintre animalele terestre, vulpea, lupul, lacusta calatoare, liliecii, strabat intinse suprafete geografice, iar dintre speciile acvatice balenele si delfinii parcurg distante marine imense.

Migratia pasarilor → se stie ca in zonele temperate si reci, inainte de a incepe sezonul rece, o parte din pasari migreaza catre regiunile mai calde, reintorcandu-se primavara. Perioada de migratie a pasarilor depinde de distanta ce trebuie strabatuta. De exemplu, randunica de mare strabate peste 34 mii km de la locul de cuibarit (pen Labrador) si pana in insulele din apropierea Antarcticii unde ierneaza. In general, migratiile au un caracter periodic, insa sunt si animale care migreaza neperiodic. Asa este cazul la lemingi, rozatoare mici ce traiesc in tundra Norvegiei, Suedia si Siberia, cand in unii ani se inmultesc foarte mult si migreaza din lipsa de hrana, pierind in masă in calatoria lor.Migratii efectueaza si unele specii de pesti, care traiesc in apele dulcicole si marine. Din apele dulci amintim mreana si pastravul, care migreaza toamna pe rauri de la varsare catre izvoare pentru a depune icrele. De asemenea, migratii se mai produc la pestii anadromi, adica pestii care traiesc in apele marine si se reproduc in apele dulci de pe continent (ex: scrumbia) si la pestii catadromi care traiesc in apele dulci iar reproducerea se face in mediul marin.

Obstacole naturale in diseminare

In procesul de extindere, specia intalneste in calea ei diferite obstacole, unele fizice (legate de natura terenului), altele biotice (organisme cu care specia intra in competitie).

Prin obstacole fizice intelegem: relieful inalt pentru plante si animale de campie, climatul uscat pentru plante si animale iubitoare de umezeala, raurile pentru speciile terestre, apele sarate pentru organismele de apa dulce. Cel mai considerabil obstacol fizic pentru organismele terestre este marea, iar pentru cele marine, uscatul.

Prin obstacole biotice intelegem obstacolele conditionate de plante sau animale care lipsesc sau care, dimpotriva, stau in calea raspandirii unor organisme. Lipsa unor insecte care mijlocesc polenizarea, poate sa constituie un obstacole biotic pentru plantele care se polenizeaza prin intermediul acestora. Pentru un parazit, un obstacol biotic il constituie lipsa gazdei respective. De asemenea, unele animale conditioneaza existenta altor animale in anumite locuri, constituind un alt exemplu de obstacol biotic.

Formarea arealelor

Un organism oarecare (planta sau animal) ia nastere ca specie intr-un punct de la suprafata pamantului. Acest punct se numeste centru biogenetic al speciei respective. Din acest centru, specia considerata se raspandeste radiar spre periferie, prin diferite mijloace de imprastiere, tinzand sa-si largeasca suprafata ocupata, spatiul de existenta. De aceea, centrul biogenetic se mai numeste si centrul de dispersie al speciei.

Suprafata geografica ocupata astfel de o specie oarecare se numeste areal sau arie de repartitie (de distributie, de raspandire geografica).

Fiecare specie se caracterizeaza printr-un anumit areal. Aproape ca nu exista doua specii de plante sau animale care sa aiba limite identice in ceea ce priveste arealele lor. Indivizii unei specii oarecare nu acopera niciodata in intregime arealul si in limitele acestui areal ei se gasesc numai in anumite locuri, si anume numai in locurile prielnice, corespunzatoare nevoilor lor vitale.

Notiunea de areal se refera nu numai la specii, ci si la unitati sistematice superioare: gen, familie, ordin. Ea se intrebuinteaza de asemenea nu numai la specii sau alte categorii taxonomice izolate, ci si la studiul asociatiilor de organisme. Tot prin areale se circumscriu regiunile biogeografice (holarctica, neotropicala, australiana), provinciile etc.

4

Generalizand, se poate spune ca arealul este suprafata geografica pe care este raspandit un anumit organism sau asociatie ori pe care o ocupa anumite fenomene periodice, fenologice ale organismelor (migratii, stadii de dezvoltare, zborul puilor de pasari).

Distributia populatiilor din cuprinsul unui areal depinde in cea mai mare parte de capacitatea speciei de a se adapta la varietatea mediului natural, adica de a se adapta la valenta ecologica a speciei.

Dupa valenta ecologica, speciile se impart in doua grupe: euribionte (cu valente ecologice mari) si stenobionte (cu valente ecologice restranse). Din grupa euribiontelor fac parte: iarba albastra, care se dezvolta foarte bine de la campie pana in zona alpina. Iar dintre animale mentionam lupul, vulpea, vrabia etc, care traiesc in conditii variate, adica le intalnim in padure, stepa, semidesert etc. Din grupa stenobiontelor amintim speciile cu areal restrans: floarea de colț, roua cerului, capra neagra.

Dupa marimea, forma si caracterul limitelor lor, se deosebesc urmatoarele tipuri de areale: cosmopolite, endemice, continui, discotinui, in fâșii, circumterestre si vicariante.

o Areale cosmopolite → plantele au un areal foarte intins, raspandite pe toate continentele asa cum sunt trestia, papadia sau urzica

o Areale endemice → plantele care au un areal restrans. Acest areal poate sa se reduca la cativa km2 sau chiar la cativa m2; de exemplu, gura leului creste numai pe cativa metri patrati in insula Menorica din Arhip Balearelor.

o Areale continui → areale a caror suprafata ocupata de specia respectiva prezinta un tot unitar. Majoritatea speciilor de plante au areale continui. Ex: arealul eucaliptului in regiunea australiana.

o Areale discontinui → sunt fragmentate si pot fi raspandite unele fata de altele la distante mai mari sau mai mici. Ex: nucul, magnolia, capra neagra, gainușa polara. Arealele discontinui au rezultat fie prin divizarea unui areal mai mare continuu in areale mai mici, discontinui, fie prin strapungerea unui obstacol fizico-geografic, unde a luat nastere la inceput un areal mai mic, iar cu timpul s-a marit (depasindu-l pe cel din care a provenit).

o Areale in fâșii → se intind sub forma unor fasii (zone) inguste de lungimi diferite. Putem da exemplu plantele ce se intalnesc in luncile apelor curgatoare.

o Areale circumterestre → sunt suprafetele terestre sau oceanice cuprinse intre anumite limite de latitudine. Se disting: arealul circumpolar boreal, arealul pantropical

o Areale vicariante → Prin vicariere se intelege substituirea unor plante sau animale de pe o anumita suprafata cu altele, dar apropiate dpdv sistematic. De exemplu, cioara cenusie din Europa Centrala si Estica este inlocuita in Siberia Centrala si Vestica si in Europa de Vest de cioara neagra.

Speciile localizate intr-un teritoriu restrans, bine delimitat, sunt numite specii endemice (endemite) pentru acel teritoriu. Au extinderi diferite, de la cele endemice pentru o tara sau regiune geografica, la cele care se intalnesc strict local (de exemplu, intr-un singur masiv muntos sau doar intr-o portiune a acestuia).

Sub aspectul originii, organismele se diferentiaza in:

organisme paleoendemice (numite si endemite relicte sau conservative) → sunt specii care au avut in trecut o intindere mult mai mare, dar odata cu modificarea conditiilor de trai au disparut din cea mai mare parte a fostului areal, mentinandu-se numai local, acolo unde fie unele particularitati topoclimatice sau edifice fie lipsa pradatorilor sau a concurentilor le-au permis sa supravietuiasca. De exemplu, stramosii arborelui pagodelor ocupau in trecutul geologic mari suprafete din Europa, Asia si America, dar acum acesta creste spontan doar intr-o regiune muntoasa din nord-estul Chinei.Unele specii paleoendemice au caractere arhaice pronuntate, adesea fiind considerate adevarate “fosile vii”, cum sunt unele plante si animale din Madagascar, Noua Zeelanda, Australia. Insa nu intotdeauna relictele au caracter endemic – exista si relicte care s-au mentinut in mai multe puncte izolate ale vechiului areal.

5

organisme neoendemice → sunt de origine recenta si nu difera de speciile din care provin decat prin caractere minore; de obicei au numai rang de subspecie sau de varietate. Apartin unor genuri in plina evolutie, cu mare vitalitate, dar nu au reusit sa se raspandeasca prea mult datorita timpului scurt de la aparitie sau unor bariere recente. Asa sunt numeroase specii, subspecii si varietati endemice de vulturică din Carpati, foca din Marea Caspica (endemism al Mării Caspice), tritonul siberian s.a.

Extinderi de areale

Unele extinderi s-au produs spontan, datorita aparitiei de noi habitate sau surse de hrana in urma actiunilor de modificare antropica a mediului. Multe plante si animale de stepa au patruns in zone altadata acoperite de paduri de foioase odata cu fragmentarea arealului padurilor. Unele animale si-au extins arealele si si-au sporit efectivele deoarece reusesc sa supravietuiasca intr-un peiasj mediu pana la puternic antropizat, pe ogoare, vii, livezi, gradini si chiar in interiorul localitatilor – in parcuri, spatii verzi, sub streșini, pe acoperisuri, in poduri, beciuri etc

Printre speciile de pasari care s-au extins se numara guguștiucul, provenit din Asia, care a pătruns ulterior în Peninsula Balcanică. Pescarușul, o pasăre caracteristică până de curând numai litoralului marin, pătrunde tot mai frecvent în marile orașe din interior, hrănindu-se cu diverse resturi alimentare.

Alte plante si animale au fost colonizate în mod intenționat în diverse scopuri în unele puncte, de unde și-au extins apoi spontan arealul, uneori neașteptat de mult, ocupând diverse nișe ecologice. Altele au ajuns accidental, odata cu diverse mărfuri. O serie de specii marine au ajuns departe de locul de origine în apa de balast a vapoarelor sau prinse de ancora sau de carena acestora.

Factorii de mediu si raporturile lor cu organismele

Cunoasterea relatiilor intre organisme si mediul inconjurator prezinta doua etape: studiul mediului in care traiesc organismele si studiul comportartamentului si a reactiilor organismelor la acest mediu.

Raspunzand la actiunea factorilor mediului, organismele pot evita actiunea nefavorabila a acestora, prin:

particularitatile comportarii lor → mijloacele respective de reactie a organismelor se observa mai mult printre animale, care sunt mobile, decat printre plante, care sunt fixate de sol. Multe din particularitatile comportarii animalelor, cum sunt zborurile pasarilor, folosirea vizuinelor si a cuiburilor ca adapost impotriva conditiilor meteorologice nefavorabile, migratiile in cursul a 12 ore si cele sezoniere, constituie tot atatea exemple ale unor asemenea reactii. La plante, reactii analoage se intalnesc mult mai rar (inchiderea florilor in timpul ploii, strangerea foliolelor la mimoza cand e atinsa etc.);

largirea amplitudinii ecologice si marirea valentei ecologice a organismelor → sunt caracteristice pentru plante, care sunt fixate in sol si care adesea nu pot evita, prin alt mijloc, actiunile nefavorabile ale mediului. Marirea gradului de rezistenta la ger se efectueaza prin modificarea chimismului, caderea frunzelor etc.

restaurarea ciclului de dezvoltare → include o perioada de repaus a organismelor care coincide cu perioada conditiilor cele mai nefavorabile

formarea unui “mediu intern” → care opune rezistenta mediului exterior. Un exemplu mai expresiv este homeotermia (temperatura constanta a organismului) la mamifere si pasari. Plantele pot de asemenea regla, pana la un anumit grad, conditiile mediului, prin transpiratie.

6

Factorii biotici si abiotici si relatiile acestora cu organismele vii

1. FACTORII ABIOTICI → tin de natura fizica. Ei sunt factori climatici (t° aerului si solului, lumina, pp, atmosfera), edafici (sol – compozitie chimica, aciditate etc), orografici (aspecte ale reliefului – altitudinea, expunerea, adapostul).

Temperatura si rolul ei in viata plantelor si animalelor

Principalele procese de crestere si dezvoltare a plantelor si animalelor au loc in anumite conditii de temperatura a aerului si solului. De exemplu, germinarea semintelor nu este posibila la temperaturi mai mici de 0°C, deoarece este nevoie de apa lichida pentru activitatea fermenților. Pentru animale, temperatura atmosferica conditioneaza in mare masura existenta lor si actioneaza asupra repartitiei acestora pe suprafata pamatnului.

Intreaga desfasurare a vietii plantelor este sub influenta temperaturii incepand cu germinația, cresterea, toate procesele de nutritie si pana la maturitatea semințelor. Toata activitatea fiziologica a plantelor este conditionata de factorul termic.

Unele specii de plante care cresc la latitudini mari si cu temperaturi scazute au căpătat unele adaptari cum ar fi rezistenta la frig care este determinata de cresterea procesului de deshidratare a plantelor. Dintre speciile de plante rezistente la frig, putem aminti răchitele si merișorul. Tuberculii de cartofi nu sunt plantati decat in lunile martie – aprilie, iar porumbul este semănat in aprilie pentru ca aceste plante nu suporta inghetul.

De asemenea, unele functii ca transpiratia, respiratia, absorbtia apei si asimilatia clorofiliana, nu au loc decat daca temperatura este suficient de ridicata.

S-a constatat ca in timpul iernii, nu temperatura scazuta este atat de vătămătoare pentru plante, ci evaporatia excesiva, sub influenta vânturilor uscate de iarna. Pentru fiecare planta si pentru fiecare faza de dezvoltare a acesteia exista temperaturi minime, maxime si optime.

Dupa cerintele lor de caldura, plantele au fost impartite in 4 categorii: megaterme (adaptate la o temperatura constanta mai mare de 20°C – palmierii, bananierii), mesoterme (15 – 20°C – maslinul), microterme (0 - 15°C – coniferele) si hekistoterme (< 0°C – plantele polare si alpine).

Temperatura atmosferica conditioneaza in mare masura existenta animalelor terestre. Exista specii de animale care suporta cu usurinta unele variatii de temperatura, fapt pentru care au fost denumite euriterme (ex: vrabia suporta t° cuprinse intre -30 si 37°C, ursul, caprioara, lupul), iar altele care suporta variatii mici si foarte precise de temperatura, numite stenoterme (ex: viermele de mătase, maimuța, foca, pastravul)

In functie de reactiile la modificarea temperaturii, animalele se pot grupa in:

poickiloterme → la care temperatura corpului se schimba odata cu variatiile temperaturii externe, ridicandu-se exagerat sau scazand foarte mult, asa cum este cazul pestilor, insectelor, amfibienilor, reptilelor si a unor mamifere

hemeoterme → au temperatura interna a corpului aproape constanta, indiferent de variatiile mediului ambiant, cum este cazul majoritatii pasarilor si mamiferelor.

Temperatura joaca un rol esential atat asupra repartitiei cat si a supravietuirii animalelor. La mamifere, adaptarea la frig este realizata intr-un mare numar de cazuri prin cresterea numarului de peri, odata cu năpârlirea. Unele animale in timpul verilor calduroase cad intr-o amorteala (fenomen numit “estivare”), iar altele in sezonul rece duc o viata latenta (“hibernare”).

7

Lumina si importanta sa in viata plantelor si animalelor

Pentru plantele verzi, lumina are o importanta primordiala. Crescute in absenta ei, plantele nu formeaza clorofila, nu inverzesc, cresc lungi, plăpânde si palide, iar pana la urma pier. In lumina de intensitate scazuta, fotosinteza este redusa si nu poate produce substantele necesare cresterii plantei, infloririi si fructificarii. Plantele se impart in specii de zi lunga si specii de zi scurta. Speciile de zi lunga s-au dezvoltat la latitudini nordice, iar cele de zi scurta sunt originare din regiunile sudice.

Cantitatea si intensitatea cu care cade lumina asupra plantelor mai este influentata si de alte cauze, cum ar fi inaltimea Soarelui deasupra orizontului sau inclinarea pantelor.

Cu privire la necesitatile de lumina, plantele se impart in mod arbitrar in doua categorii: heliofile (iubitoare de lumina) si ombrofile (iubitoare de umbra). Cele cu cerinte de luminozitate ridicata se afla intotdeauna in stratele de vegetatie superioare, iar cele ombrofile cresc in stratele inferioare. Plante ca ghioceii, vioreaua cu doua frunze, brebeneii, toporasii infloresc timpuriu primavara, inainte de infrunzirea completa a padurii.

Lumina actioneaza asupra organismelor prin intensitate, lungime de unda si durata. In functie de aceasta, animalele primesc o anumita coloratie, se orienteaza in spatiul aerian si terestru, are loc migratia pasarilor, reproducerea etc.

S-a constatat ca in cele mai multe cazuri, animalele au tendinta de a copia culoarea mediului in care traiesc, fenomen ce este cunoscut sub denumirea de homocromie. Ziua, culorile mediului inconjurator sunt reflectate asurpa celulelor pigmentative de pe pielea animalelor denumite cromatofire, imprimandu-le culoarea mediului respectiv. Acestui lucru se datoreaza culoarea alba a animalelor din zona polara sau din muntii inalti acoperiti cu zapezi permanente (ursul polar, cucuveaua incalțată).

Tot datorita luminii, unele animale se orienteaza in spatiu → animalele care-si desfasoara activitatea in timpul zilei se orienteaza dupa directia luminii. In acest caz, se pare ca pasarile isi descopera cuibul datorita directiei soarelui pe bolta cereasca. Exista animale care activeaza numai in tmipul zilei, ele constituind grupa animalelor diurne, altele in schimb actioneaza numai noaptea, formand grupa animalelor nocturne (liliecii). Lumina exercita o actiune importanta asupra zooplanctonului marin, care efectueaza migratii verticale de la zi la noapte; seara se apropie de suprafata apei, apoi ziua coboara pana la o anumita profunzime. In regiunile arctice, cand lumina este constanta 24 ore, zooplanctonul nu migreaza.

Ritmul nictemeral (noapte – zi) reprezinta alternanta regulata a perioadelor de activitate si de repaus la animale care depind, de asemenea, de lumina. La rozatoarele mici s-a constatat lipsa unui ritm nictemeral, activitatea lor desfasurandu-se fara o anumita regularitate in cursul a 24 ore.

Precipitatiile si influenta lor asupra plantelor si animalelor

Pentru plante, apa este un factor indispensabil atat pentru absorbtia din sol si transportul substantelor nutritive, cat si pentru indeplinirea unei intregi serii de reactii chimice complexe, legate de procesele de metabolism. Cantitatile de apa necesare plantei sunt mult mai mari decat ceea ce consuma sau foloseste in sintezele organice. Apa neconsumata este eliminata prin transpiratie prin care se regleaza temperatura acestora.

Cea mai mare parte a apei mobilizata de plante provine din precipitatii, se infiltreaza in sol, de unde este absorbita prin radacini. Pe suprafata globului, cantitatea de apa ce cade anual sub forma de pp este foarte variabila. Astfel, sunt tinuturi unde PMA se ridica la 10.000 mm (tropice) iar altele nu depasesc 100 mm/an (S Africii, desertul Namib).

Ceea ce conteza cel mai mult pentru plante nu este neaaparat cantitatea totala de precipitatii anuale, ci repartitia lor. Astfel, vegetatia plantelor se dezvolta cel mai bine in perioada umeda, cu conditia ca temperatura sa nu scada sub 0°C.

Oricum ar fi, repartitia anuala a ploilor influenteaza direct sau indirect climatul, solurile si vegetatia regiunii. Sub influenta climatului medio-european, unele specii ca gorunul, fagul, bradul, laricele si altele nu inainteaza in Europa mai spre rasarit de Carpati.

8

Crestele muntoase joaca uneori un rol foarte important in repartitia umiditatii, provocand contraste accentuate intre vegetatia versantului expus vanturilor umede, cu umezeala abundenta, si cel opus, cu putine precipitatii.

Caracterul deserturilor extreme, cu ariditate excesiva, este dat de cantitatea redusa si neregulata de precipitatii atmosferice, conditii in care numai putine specii sunt adaptate la uscaciune, prin seminte rezistente, bulbi, radacini foarte adanci si mai ales printr-o desfasurare grabita si foarte scurta dupa ploaie a vegetatiei lor.

Zapada este un factor ecologic ce poate exercita o actiune favorabila asupra plantelor, prin rezerva de apa inmagazinata in sol la topire, prin ecranul protector ce-l formeaza iarna contra vanturilor uscate si a gerurilor vatamatoare (are un rol favorabil dar si defavorabil prin degradarea solului si strivirea vegetatiei de catre avalanse). O actiune distrugatoare asupra plantelor lemnoase mai exercita apa sub forma de chiciura sau promoroaca depusa pe ramuri in cantitati mari. Ea provoaca ruperea ramurilor sau asfixierea mugurilor, caderea lor, sterilitatea etc.

Adaptarile morfologice si anatomice in raport cu umiditatea se rasfrange mai ales asupra organelor de transpiratie si asupra economiei de apa. Adica, plantele sunt specializate pentru a realiza intretinerea unui echilibru intre aprovizionarea si eliminarea apei, pastrand regimul hidric cel mai favorabil in conditiile de mediu in care se afla.

Dupa gradul de umiditate al mediului si adaptarilor la un anumit regim hidric, plantele se impart in:

hidrofile → plante acvatice (ex: sageata apei, ciuma bălții). Unele plante acvatice sunt foarte sensibile la uscaciune, cand sunt scoase din apa se deshidrateaza repede, se ofilesc ireversibil si daca sunt reintroduse in apa, nu-si mai revin.

higrofile (sau iubitoare de umezeala) → plantele de primavara din padurile umede temperate sau din tinuturile ecuatoriale. Fiind asigurate cu umezeala, ele nu prezinta caractere de adaptare in privinta impiedicarii evaporatiei.

mezofile → plante care traiesc in conditii de umiditate mijlocie (ex: graminee de fânețe de lunca, iarba campului; plante de paduri umede temperate: fagul, stejarul, teiul, frasinul, carpenul, măcrișul s.a.)

xerofile → plante de locuri uscate (secetoase) si aride (ex: plante de stepa si de pustiu – stipa, saxaulul). Deficitul de umiditate a mediului xerofilic este permanent, in tot cursul anului, sau sezonier, numai in anumite anotimpuri. In urma unei transpiratii puternice in timpul secetei, plantele xerofile pot pierde apa temporar pana la 50%. Datorita unor adaptari fiziologice (ex: alungirea radacinilor, cuticula epidermei acoperite cu ceară, aparitia perișorilor, reducerea aparatului foliar, transformarea frunzelor sau a ramurilor in spini), in astfel de conditii, coloidele din celulele lor, prin deshidratare, se transforma in gel, a carui forta de retinere a apei este mai mare; in acest mod trec perioada de timp uscata si nefavorabila.

La animale, ciclul apei cuprinde doua faze:

o faza de absorbtie, in care la molustele terestre, apa este luata din atmosfera; in corpul animalelor marine, apa patrunde din mediul ambiant; la mamifere si pasari terestre, absorbtia apei se face odata cu adăpatul sau cu ingeratul alimentelor apoase;

o faza de expulzare a apei prin transpiratie, respiratie, secretia glandelor sudoripare, urina etc.

In regiuni foarte secetoase, sunt unele animale care consuma o cantitate foarte mica de apa, preluata de cele mai multe ori din plantele cu care se hranesc (ex: dromaderul).

Conform nevoilor de apa se disting in mediul terestru, animale higrofite (care au nevoie de o cantitate mare de apa), xerofite (cu cerinte reduse de apa) si mesohigrofile (care necesita cantitati moderate de apa). Umiditatea aerului si precipitatiile, ca principale conditii ale schimbului hidric, influenteaza repartitia geografica a animalelor.

Grindina are o actiune directa asupra vertebratelor pe care le poate omorî. S-au vazut berze care au pierit in urma averselor de grindina. In Canada, au pierit datorita grindinii in anul 1953, aprox. 150.000 rațe salbatice.

9

Rolul vantului in viata plantelor si animalelor

Actiunea atmosferei se exercita asupra plantelor si animalelor prin compozitia aerului si prin curentii de aer, cunoscut sub forma de vânt.

Vantul are un rol insemnat in diseminarea pasiva a unor plante si intamplator la unele specii de animale inferioare. Vanturile dominante si puternice, au actiune evidenta asupra plantelor de talie mare; la marginea padurilor din aceste zone, curentul de aer deformeaza arborii, inclindandu-i pe directia generala a vantului. Sunt numeroase specii ale caror spori, seminte sau fructe se raspandesc prin intermediul vantului, prezentand adaptari caracteristice la acest mod de dispersie. Pentru altele, polenizarea este imposibila in absenta curentilor de aer.

Sub raport fiziologic, vanturile exercita o influenta imporanta asupra transpiratiei plantei prin indepartarea din jurul ei a aerului saturat de vapori. Prin intensificarea transpiratiei, vanturile contribuie la cresterea uscaciunii atmosferice si la accentuarea adaptarilor xerofilice ale plantelor.

Efectele fiziologice directe sau indirecte sunt mai complexe si multiple, depinzand de natura termica a vanturilor calde sau reci, de starea lor de umiditate (uscate sau umede).

Efectul mecanic nefavorabil al vantului se remarca asupra copacilor izolati sau a coroanei arborilor, care datorita presiunii este inclinata in directia vantului.

Dintre copaci, cel mai sensibil la actiunea vantului este molidul care datorita radacinii superficiale poate fi smuls usor din pamant. Cei mai rezistenti in schimb, sunt stejarii.

Pe terenurile nisipoase si pe litoralul maritim, vantul transporta nisipurile formand dune, care pot fi fixate cu vegetatie, stopand astfel in buna parte eroziunea eoliana.

La animalele terestre, vantul influenteaza schimburile termice si hidrice, prin intensificarea evaporatiei si accentuarea pierderii caldurii. Pentru animalele zburatoare, vantul reprezinta o piedica sau un sprijin de zbor. Numeroase specii de insecte de altitudine inalta au aripile de talie redusa, aceasta fiind probabil o adaptare la actiunea vanturilor ce sunt foarte puternice la inaltimi.

Animalele cu simț olfactiv dezvoltat sunt ajutate de miscarea aerului atat in cautarea hranei cat si pentru evitarea pradatorilor.

De caracterul activitatii eoliene depinde repartitia geografica si stationala a unei serii de specii. In regiunile cu vanturi constante si puternice, componența specifica a zburatoarelor este saraca, acolo mentinandu-se de obicei organismele bune zburatoare.

Vantul joaca un rol important in migratia lăcustei. Deplasarile acesteia se efectueaza in zona de presiune ridicata, in zona minimului barometric, unde cad maximum de precipitatii.

In locurile batute de vant, pasarile isi fac cuiburile adapostite (folosind terenul accidentat, desișurile ierboase etc.), uneori amenajeaza dispozitive protectoare avand forma unor pereti alcatuiti din pietricele etc.

In acest mod, vantul se dovedeste a fi in numeroase cazuri o importanta conditie de existenta a animalelor terestre.

Solul si rolul sau in lumea vietuitoarelor

Solul este un corp natural cu insusiri de fertilitate, format prin actiunea indelungata a vietuitoarelor (plante cu clorofila, animale, microorganisme) si a factorilor climatici asupra materialului mineral al rocilor, de la suprafata uscatului.

Un rol important in procesele de nutritie minerala a plantei il are humusul. El ia nastere din toate resturile vegetale cazute la pamant, provenite din tulpini, ramuri si frunze, fructe si radacini superficiale acumulate an de an.

10

Reactia solului are mare influenta asupra dezvoltarii plantelor, unele fiind adaptate la viata pe soluri acide, iar altele pe soluri bazice; odata cu schimbarea pH-ului ele dispar, fiind inlocuite de altele.

plantele oxifile → prefera solurile acide: afinul, roua cerului, merisorul etc plante neutrofile → prefera solurile cu reactie neutra: vița de vie, nucul etc plante bazifile → cresc pe soluri alcaline (bazice): stejarul, papadia etc plante halofile → cresc pe soluri sărate: salicornia herbacea plante nitrofile → cresc pe soluri bogate in nitriți si nitrați: urzica, ștevia, bozul etc

Insusirea unor plante de a creste pe anumite soluri cu continut de diferite substante are importanta stiintifica si practica, caci in baza ei sunt considerate plante indicatoare.

Solul are o mare importanta in dezvoltarea animalelor, atat prin vegetatia ierboasa si lemnoasa care creste pe el, cat si prin structura lui fizica. De exemplu, animalele ierbivore strabat distante foarte lungi pentru a consuma plante halofile, suculente, in vederea completarii de clorura de natriu. De asemenea, din cauza lipsei de iod din apa si in plantele pe care animalele le consuma, se pot produce tulburari fiziologice cunoscute sub numele de gută.

Dupa structura fizica a solului unde isi desfasoara activitatea, animalele se impart in:

animale geobionte → traiesc in subteran pe solurile cu structura cea mai tare: viermi, protozoare, cârtița. animale geofile → traiesc nuami o parte din timp in subteran. Isi fac galerii sub pamant, iar hrana si-o procura de

la suprafata. Asa este soarecele de camp, nevastuica etc animale petrobionte → isi duc viata pe soluri foarte dure, stancoase: șopârlele...

Importanta altitudinii, expunerii etc., in distributia plantelor si animalelor

Altitudinea joaca un rol evident in distributia plantelor, fiind corelata in numeroase cazuri si cu temperatura, structura solului etc. Relieful prezinta variatii de amplitudine mare, in cadrul carora vegetatia se grupeaza pe etaje sau regiuni diferite.

Expunerea este orientarea pantei fata de punctele cardinale. Prin diferentele pe care le provoaca expunerea in intesitatea factorilor climatici, determina o ridicare a limitelor etajelor de vegetatie pe versantii sudici si o coborare a lor pe cei nordici. Limita superioara a padurilor este adeseori pe versantul nordic cu 200-300 m mai coborata decat cel vestic.

Relieful influenteaza umiditatea atmosferica. Astfel, vaile in timpul verii sunt totdeauna mai umede, ferite de curenti de aer, iar apa evaporata in atmosfera stagneaza timp mai indelungat. Culmile si crestele muntilor, in locurile deschise, campiile intinse, ca si podisurile, sunt terenuri in care curentii de aer nu intalnesc obstacole, ceea ce face ca umiditatea atmosferica sa fie redusa, iar transpiratia plantelor puternica.

Altitudinea joaca un rol esential in repartitia speciilor. Daca modificarile nu sunt decat putin aparente in etajul montan, ele devin foarte vizibile in etajul alpin, unde se constata o reducere considerabila a faunei de vertebrate, care nu cuprinde decat specii adaptate la conditiile fizice ale mediului: capra neagra, muflonul, caii de munte in Europa, iakul in Asia etc.

Insectele de altitudine inalta sunt dpdv biologic profund modificate; durata stadiului larvar este mult prelungita in raport cu nivelul putin ridicat al temperaturii.

2. FACTORII BIOTICI

11

Prin factori biotici se intelege totalitatea relatiilor ce se creaza intre organismele vii. Aceste relatii exprima raporturi de interdependenta si de influenta reciproca intre plante si asociatiile acestora, intre animale si plante si intre societatea omeneasca si mediul ambiant. Raporturile dintre organisme pot fi favorabile (cooperare) sau nefavorabile (competiție).

Relatiile dintre organisme sunt multiple si diverse. Se intalnesc actiuni de interdependenta dintre plante si animale si dintre animale si plante. De exemplu, florile unor plante sunt polenizate prin intermediul unor pasari; asa este cazul la cactușii columbieni unde polenizarea se face cu ajutorul unor specii de colibri.

In gama relatiilor dintre plante si animale se pot mentiona situatii cand unele specii de animale devin primejdioase pentru existenta plantelor. De exemplu, furnicile taietoare de frunze, pot distruge suprafete intinse de portocali, cafea, trandafiri etc. Se mai intalnesc cazuri cand indivizii unor specii devin hrana pentru indivizii altor specii care sunt pradatori sau consumatori. Acesti consumatori pot fi: fitofagi, zoofagi, sau omnivori.

In sfera organismelor, pe langa raporturile ce se creaza intre plante si animale, se mai manifesta si alte forme de relatii cum ar fi: competitia, comensalismul, simbioza si parazitismul.

o Competitia → lupta ce se da intre plante pentru hrana si pentru ocuparea spatiului. Competitia se transforma de cele mai multe ori in concurență. Astfel, exista o concurenta pentru lumina, unde speciile cu crestere mai rapida elimina din jurul lor pe cele ce cresc mai incet.La animale, un caz de concurenta pentru hrana este cel dintre stridia europeana si melcul din Marea Nordului, ambele hranindu-se cu plancton.

o Comensalismul → presupune raporturi de ajutor reciproc intre diferite organisme pentru a consuma o anumita sursa de hrana in comun. De cel emai multe ori insa numai unul beneficiaza de ea, fara a dăuna celuilalt. De la forma de comensalism se trece usor la parazitism. Un caz de cooperare din domeniul plantelor este cel al lianelor, care se servesc de plantele superioare numai ca suport.Din lumea animalelor putem sa ne referim la unele specii care sunt tolerate in spatiul altora, unde gasesc mediu favorabil de clima, hrana si apa. Asa este cazul animalelor care traiesc in jurul caselor: greierele, soarecele, paianjenul, musca.

o Simbioza → reprezinta tipul de relatii dintre doua specii care convietuiesc impreuna si au avantaje reciproce. Simbioza poate fi realizata intre o specie de plante si una de animale, intre doua specii de plante sau intre doua specii diferite de animale.

o Parazitismul → presupune un tip de relatii intre doua organisme vii, in care una din parti este avantajata prin consumul de hrana de pe urma celeilalte, fara insa sa o distruga. Repartitia unui parazit este deci legata de cea a plantei care-i serveste drept gazda (ex: vâscul de stejar, rugina grâului).

3. FACTORUL ANTROPIC

Omul a modificat pozitiv sau negativ componenta florei si a faunei din diferite comunitati de organisme sau a actionat direct asupra ariei de repartitie a diversilor taxoni.

Cand oamenii primitivi adunau plantele folositoare din paduri sau din stepa ori animalele din aceleasi locuri ca si din domeniul acvatic (indeosebi anumite specii de pesti), modificau inconstient corelatia intre diferitele specii de organisme. Mai tarziu, cand erau incendiate stepele si savanele in scopuri vînătorești ori agricole pentru obținerea unor mari suprafețe de cultură ori pastorale, pentru a obține o iarbă mai bună, necesară păscutului vitelor, covorul vegetal suferea schimbări mari, unele specii dispărând și in locul lor apărînd altele noi, de obicei specii ruderale.

12

Factorul antropic si-a manifestat activitatea si in vasta repartitie a unor specii. Marimea unor areale sau reducerea altora a depins uneori numai de transportul constient sau inconstient efectuat de om. In diseminarea speciilor animale si vegetale pe vaste suprafete, omul a avut si are un rol deosebit.

bizonul, care altadata popula America de Nord pe o suprafață vastă, există astăzi numai in câteva rezervații științifice și în număr mic de exemplare

zimbrul pasărea moa, la fel a fost cu desăvîrșire stîrpită de băștinașii din Noua Zeelandă

Omul a contribuit direct la reducerea arealului unor specii prin introducerea animalelor domestice. Astfel:

cîinele dingo, adus de om în Australia, a făcut să dispară lupul marsupial caprele introduse în 1913 de portughezi pe insula Sf. Elena, înmulțindu-se repede, au distrus aproape în

întregime vegetația spontana a acestei insule, ceea ce a avut ca urmare dispariția insectelor si a moluștelor endemice.

Dar influența omului în reducerea arealului organismelor se manifestă și prin schimbarea condițiilor de existență. Din cauza desțelenirii stepelor, multe plante spontane din Europa au devenit foarte rare, ceea ce a condiționat restrîngerea arealelor multor insecte care se hrăneau cu nectarul acestor plante.

Poluarea apei, aerului și solului este tot rezultatul activității antropice.

Omul, prin activitatile sale complexe, a contribuit deci la modificarea echilibrului natural al mediului in care traieste sau la crearea acestui echilibru.

Dispersia (= mișcare, imprăștiere)→ proces biogeografic important in formarea arealelor si poate conduce la speciatie in final.

→ miscarea indivizilor unei populatii in afara arealului in care se gaesesc in mod curent

Dispersie in salturi → tranzitia organismelor pe distante mari, adesea strabatand habitate neospitaliere (unde nu pot supravietui) intr-o perioada de timp mai mica decat durata vietii. Acest tip de dispersie se intalneste mai mult la speciile invazive, care migreaza in noi habitate (neospitaliere).

Difuziune → raspandirea graduala a unei populatii intr-un habitat ospitalier. Se produce in mai multe generatii. Ex: armadillo, zibelina

Migratia seculara → tot un tip de difuzie, dar intr-un timp foarte lung, de milioane de ani. In timpul acestei difuzii se schimba genul, taxonul... ex: camilele in pleistocen

o Dispersie activa → organismele pot calatori, dispersa prin mijloace proprii (ex: pasarile)o Dispersie pasiva → miscare mediata de agenti de dispersie: apa, vantul, animalele

Bariere

O caracteristica generala a fiintelor vii este inmultirea. Inmultindu-se, speciile isi extind arealul in toate directiile. Ele isi extind arealul pana ce intalnesc anumite obstacole, dincolo de care nu mai pot trece, sau trec numai cu mare greutate. Aceste obstacole se numesc bariere. Dupa natura lor, barierele pot fi de doua tipuri: bariere abrupte (obstacole mecanice: brate marine, munti inalti etc) si bariere discrete (bariere climatice sau de alta natura, care ingreuneaza treptat si pana la urma fac imposibla viata speciei).

Barierele abrupte reprezinta, in general, o limita evidenta a arealului speciilor, in interiorul caruia veituitoarele isi continua existenta. Barierele discrete in schimb, marcheaza o inrautatire a conditiilor de existenta ale speciei, determinand dimpotriva o rarire gradata a frecventei, pana la disparitia totala.

13

Bariere Simpson (1940)- nivel I (coridoare) → rute de dispersie care strabat habitaltele ostile, asigurand totusi deplasarea organismelor in ambele sensuri de dispersie- nivel II (rute filtru) → miscarea organismelor intre doua habitate ospitaliere printr-un coridor de teren marcat, care exista fizic (ex: istmul Panama)- nivel III (rute de ocolire) → se realizeaza prin șansă, cazurile fiind destul de numeroase (ex: o furtuna puternica, un tsunami).

Bariere Williams (1989)- pod terestru stabil → similar cu nivelul II al lui Simpson- pod terestru intrerupt periodic → un râu temporar- arca lui Noe → a fost initial argumentata pentru bucatile de continent rupte (Noua Zeelanda s-a rupt in 3 parti)- insule stepping-stone → conceptul ariilor protejate, mici- insule oceanice → deplasare prin salturi, numar mai mic de indivizi si timp mai mare de transport dintre insule (in cateva generatii)

Nu toate dispersiile au succes. Unele nu au loc datorita conditiilor de mediu. Daca o anumita specie este colonizata cu succes, va purta numele de alien species (specie straina) in teritoriul colonizat (ex: cainele enot, nurca, testoasa cu tample rosii).

Biomul de tundra

Tundra ocupa suprafete intinse in Europa in lungul litoralului nordic, in Peninsula Kola, Kanin, nordul Campiei Est-Europene; in Asia se intalneste in regiunea Siberiei nord-estice si in Extremul Orient siberian; in America de Nord ocupa mare parte a Peninsulei Labrador, nordul Golfului Hudson, nordul Peninsula Alaska; in America de Sud se intalneste in sudul podisul Patagoniei, Insulele Țara Focului, Insulele Malvine, Georgia de Sud, Sandwich de Sud etc

Tundra este o formatiune vegetala alcatuita din asociatii ierboase si din tufisuri scunde raspandite in nordul zonei boreale a padurilor de conifere. Tot in cadrul formatiunilor de tundra intra si vegetatia regiunilor muntoase din etajul alpin care se deosebeste dpdv floristic, dupa latitudinea locului.

Tundra arctica apare in sudul desertului arctic. Limita sudica coincide cu izoterma de 10° a lunii celei mai calde a anului. Vegetatia este saracacioasa, fiind reprezentata printr-un covor ierbos intrerupt. Plantele ierboase ale tundrei arctice sunt scunde si in majoritatea ierbacee, desi pe alocuri apar si salcii pitice, anini pitici, mesteceni pitici.Tundra este dominata de un strat subtire de rogozuri, graminee, muschi si licheni. Marimea plantelor este partial limitata de ruperea mecanica a radacinilor in timpul perioadelor de inghet a stratului superficial de sol, ceea ce face ca plantele sa nu aiba radacini adanci.

Fauna tundrei arctice: ursul polar, boul mascat, renul, iepurele polar, vulpea polara, dihorul polar, lemingi (cu care se hranesc vulpile), marmota, zibelina; gâsca polara, gasca cu obraz alb, șorecarul, șoimul, ciuful de zapada, gainusa polara, randunica de mare, pescarusul de mare, potârnichea de tundra. In legatura cu frigul, animalele prezinta unele adaptari cum ar fi: blana deasa si fina care protejeaza animalele impotriva zapezii dar si un strat gros de grasime folosit si ca hrana in perioadele foarte reci.

Tundra alpina se aseamănă cu tundra arctică prin înălțimea mică a plantelor, perioada scurtă de vegetație, lipsa speciilor lemnoase de talie mare. Printre speciile de plante răspândite în etajul alpin, pot fi amintite Pulsatila alba, firuța, iarba câmpului. Vegetația de arbuști din zona alipină este formată din merișor, afin, ienupăr, salcie pitică.

Fauna alpină: capra neagră, țapul alb, marmota

14

Vegetatia si fauna din zonele aride

Zonele aride cuprind formatiuni de plante xerofile rar raspandite, ce formează un înveliș vegetal aproape neglijabil. În perioadele uscate (care predomină), vegetația se compune din mici tufișuri spinoase sau cu frunze dure, plante suculente.

Deșerturile tropicale continentale propriu-zise sunt extrem de aride și au temperaturi ale aerului și solului foarte ridicate; deșerturile de la latitudini medii (între 30 si 35°) prezintă atât ariditate, cât și un mare interval termic anual cu valori extreme de iarnă; deșerturile tropicale de pe coastele vestice vădesc o uniformitate remarcabilă și o temperatură relativ scăzută, dar și cețuri de coastă persistente.

în Sahara: ratemul, cârcelul, saxaulul pitic, tufișuri, în albiile uscate ale cursurilor de apă crește cătina. În oaze, unde umiditatea este mai ridicată, vegetația este destul de bogată, formata din curmali, accacia de gumă, leandrul.

Deșerturile Namib si Kalahari: vegetație de tufișuri xerofile, plante cărnoase cu flori frumos colorate;Printre animale se numără o serie de antilope, vulpea fenec, dromaderul sau cămila cu o singură cocoașă, măgarul sălbatic, pisica cu picioare negre, găinușa de pustiu, broasca țestoasă de deșert, cobra egipteană, șopârla de deșert, leul, ghepardul.

Deșerturile din Asia (Marele Nefud, Micul Nefud, Rub al Khali) → tufișuri de acacii, gazele Deșerturile din America de Nord (Arizona, Mohave-Sonora, Tamaulipan si Chihuahua in Mexic):

cactusul uriaș, agave, creozotul;Fauna: coiotul, șoarecele, iepurele cu coadă neagră, ciocănitoarea californiană.

Deșerturile din America de Sud (Atacama): plante de sărătură, specii de rozătoare si carnivore (vulpea zorro)

Deșerturile din Australia: speciile dominante sunt cele ierboase adaptate la xerofilism excesiv, cunoscute sub numele de ierburi „arici”. Animalele caracteristice acestor deșerturi sunt câteva marsupiale: șobolanul cangur, cârtița de deșert

Deșerturile reci alpine (Gobi, Takla-Makan) → sunt situate in partea superioară a pajiștilor alpine. Ele ocupa de obicei suprafețe stâncoase, grohotișuri cu zăpezi permanente. Vegetatia dominantă este formată din mușchi și licheni.Fauna: antilopa cu gușă, cămila cu două cocoașe, calul sălbatic mongol, popândăul, ciocârlia, cucuveaua de nisip, găinușa de pustiu.

Savanele

Savana este un tip de vegetație constând din arbori rar răspândiți, ce se înalță deasupra unui strat inferior, mai mult sau mai puțin continuu, dominat de graminee. Arborii își scutură frunzele în anotimpul secetos. Termenul de „savană” se aplică cel mai adesea vegetației întâlnite la latitudini tropicale si subtropicale. Savana tropicală este o reacție la regimul tropical cu două anotimpuri: unul umed și altul uscat, în care perioada de secetă pronunțată are temperaturi ceva mai răcoroase, urmata apoi de o perioadă cu căldura intensă, chiar inaintea venirii ploilor.

Savana africană este probabil cea mai renumita dintre savanele tropicale. Speciile caracteristice sunt salcâmii cu coroana aplatizată și ierburile de înălțimi mai reduse (până la 1.5 m). Savana africană pe alocuri curpinde și palmieri, rezultatul fiind o „savană cu palmieri”.

Cea mai caracteristica savană africană este „savana cu baobabi”, unde crește baobabul și specii de graminee ce pot atinge 5 m înălțime. Dintre aceste ierburi amintim: iarba elefanților, iarba imperata. În anotimpul uscat, aceste ierburi formează o pătură gălbuie de paie foarte inflamabile, supusă periodic incendiilor. Se consideră că arderea periodica a ierburilor din savane asigură menținerea fânețelor, împiedicând invazia

15

pădurii. Focul nu distruge părțile subterane ale plantelor, dar limitează dezvoltarea plantelor lemnoase la câțiva indivizi din specii rezistente.

Fauna savanei africane este dominată de ierbivore (girafa, antilopele, zebrele, bivolul negru, rinocerul) dar si carnivore (leul, leopardul, ghepardul, hiena).

Savanele din America de Sud → au o mare diversitate floristica si faunistica, cu numeroase endemite locale. In cele mai multe cazuri se observa mozaicuri complexe de savane inundabile si neinundabile, cu sau fără arbori și arbuști dispersați pe întinsul lor, alternând cu păduri-parc, păduri-galerii în lungul râurilor, petice de păduri compacte și tufărișuri xerofile. Cea mai întinsă arie de acest fel, înglobând circa trei sferturi din savanele sud-americane, este cunoscută sub numele de cerrado; ocupă mari suprafețe în Brazilia centrală, N-E Praguayului si estul Boliviei și este considerată cea mai bogată savană din lume sub aspectul biodiversității, în care circa 50% dintre plantele superioare și numeroase specii de vertebrate sunt endemice. Cuprinde sectoare mai aride, cu un strat ierbos compact dar de mică înălțime, lipsite de arbori, și sectoare cu mai multă umiditate, cu ierburi de 1-2 m înălțime, printre care sunt răspândiți neuniform diferiți arbori si arbuști, dar si agave si cactuși pitici. În savanele aride din nord-estul Brazieliei crește palmierul de ceară; din frunzele lui, acoperite cu un strat gros de ceară, se obține o ceara de foarte bună calitate, folosită pentru lustruitul automobilelor. Llanosul este un tip de savană cu graminee înalte întâlnit în Venezuela și Columbia. Arborii lipsesc sau sunt răspândiți la distanțe mari unul de altul.

Fauna: cerbul de pampas, furnicarul uriaș, oposumii, jaguarul, puma, lupul cu coamă, struțul, papagali, șoimul de savană

Savanele din Asia de Sud → vegetatia savanelor din Asia de Sud sintetizeaza in structura si aspectul ei existenta celor doua sezoane, unul ploios si altul secetos. Are o larga raspandire in peninsulele India si Indochina, ocupand o buna parte din suprafetele acestora. Din randul speciilor componente nu lipsesc Terminalia tomentosa si Acacia.

Animalele care traiesc in savanele asiatice sunt reduse ca numar. Mai importante sunt: antilopa cu patru coarne, bivolul indian, rinocerul cu un corn, ghepardul, tigrul bengalez etc

Savanele din Australia → vegetatia ierboasa ocupa mari suprafete in partea de nord si de est. Totusi savane propriu-zise, cu ierburi inalte sunt considerate doar cele din ariile mai umede din apropierea de coasta nordica. Foarte asemanatoare dpdv floristic si ca aspect general sunt si savanele din sudul insulei Noua Guinee. Printre arborii caracteristici acestor savane se numara unele specii de eucalipt si de acacia. In fauna se remarca cangurul rosu, numeroase șopârle, serpi veninosi. Acum, aceste savane sunt puternic transformate datorita pasunatului si introducerii speciilor originare din alte continente.

Stepele

→ formatiuni alcatuite din ierburi scunde, distribuite rar si care tind sa creasca in smocuri. In stepe pot aparea mici arbori si arbusti rari, dar si forme de tranzitie catre vegetatia lemnoasa sau de semidesert. Suprafetele acoperite cu vegetatie sunt reduse si exista mari portiuni de teren lipsite de plante.

Stepele se dezvolta in regiuni cu climat temperat, cu slabe precipitatii in timpul verii. Vegetatia este xerofila, formata in principal din graminee. Raspandirea pe Glob a vegetatiei de stepa este foarte larga in raport cu latitudinea, variind intre ecuator si paralelele de 55° lat nordica si 45° lat sudica. Acestea ocupa suprafete intinse in zonele temperat continentale ale Europei, Asiei, Americii de Nord si Americii de Sud.

16

Stepele din Eurasia → se intind intre Dunarea de Jos si Siberia occidentala si de aici pana in Mongolia orientala sub forma unei benzi. Vegetatia ierboasa care predomina stepele Europei este alcatuita din noumeroase specii de graminee si alte ierburi: păiușul, lalele, zambile, papadia, pelinul, ghimpele, pirul. Dintre animalele caracteristice amintim: antilopa, popandăul, harciogul, dropia, spurcaciul, soarecele de camp, sopârle si serpi (vipera comună), potârnichea, gainusa de stepa, guguștiucul, turturica, vulturul de stepa, soimul randunerelor etc

Preeriile din America de Nord → sunt situate in zona dintre fluviul Mississippi si Muntii Stancosi sau intre Stancosi si Pacific. Preeria este alcatuita din ierburi inalte si subarbusti, care au radacini adanci, formand o pajiste continua si densa. Principalele regiuni cu preerii din America de Nord sunt Kansas si Texas, cu vegetatie alcatuita in general din graminee. Fauna este reprezentata de numeroase specii de rozatoare, bizonul.

In prezent, preeriile cu ierburi inalte se transforma treptat in preerii cu ierburi scunde si apoi in fânețe de stepa, odata cu sporirea ariditatii.

Pampasurile din America de Sud → ocupa tot spatiul dintre cursul inferior al fluviului Parana si raul Colorado si lanturile muntoase din vest ce se desfasoara in directia meridianelor.

Asociatiile vegetale ale pampasurilor au in componenta lor, in exclusivitate, graminee si sunt apropiate de stepele temperate euroasiatice, cu deosebire ca aici, perioada de vegetatie dureaza tot cursul anului. Peisajul se schimba dupa sezon: in anotimpul secetos, stepa devine arida, ierburile se usuca; odata cu sporirea umiditatii, la inceputul sezonului ploios, stepa inverzeste. In est, vegetatia naturala a fost in mare parte inlocuita cu cereale si se dezvolta pe soluri negre, foarte roditoare.

Vegetatia naturala are un aspect xerofilic si reproduce caracterele climatului semiarid. In zonele mai aride, vegetatia este saracacioasa, fiind compusa din boscheti de arbusti xerofilici si arbori adaptati la uscaciune, in amestec cu cactusi si mimoze.

Fauna stepelor ierboase se compune mai des din rozatoare, mamifere (cerbul pampasurilor, guanacul, pisica pampasurilor, nevastuica marsupiala) etc

Stepele din Africa → sunt situate la limita dintre savana si semideserturi si cuprind plante ierboase cu tufisuri tepoase, dar si acacii, copaci si tufisuri care isi modifica dimensiunile frunzelor sau se acopera cu perisori pentru a rezista la evapotranspiratia puternica. Se intalneste stepa cu acacii, cu ierburi, cu tufisuri. Specia dominanta este gramineea alfa. Mai creste pelinul alb, rozmarinul.

Padurile tropicale sempervirescente (veșnic verzi)

Padurea ecuatoriala umeda se compune din arbori inalti si deși, ale caror coroane formeaza un frunzis continuu ce umbreste puternic pamantul si straturile inferioare. Frunzele sunt mari si vesnic verzi; datorita acestui fapt, padurea ecuatoriala umeda este adesea numita “padure sempervirescenta”, padure ce ocupa suprafete mari in bazinul Amazonului, Podisul Guyanelor, nordul Podisului Brazilian, vestul Africii, arhipelagul indonezian si in Peninsula Malacca si suprafete mai mici in America centrala (mai ales in Peninsula Yucatan), estul Madagascarului, India si Indochina, in Filipine, in Noua Guinee si alte insule. Coroanele arborilor tind sa formeaze 2 – 3 straturi, cel superior constand din coroane izolate ce se inalta pana la peste 40 – 60 m (chiar peste 80 m) si ies in relief deasupra stratului urmator (15 – 30 m) care este continuu. Al treilea strat, cel inferior, se compune din arbori mici si delicati, cu coroane inguste, inalti de 5 – 15 m. Desimea padurii este marita prin liane si epifite, plante lemnoase agățătoare, avand grosimi diferite, ce fac adesea dificila strabaterea acestor paduri.

O trasatura importanta a padurii ecuatoriale umede este convietuirea unui mare numar de specii vegetale. Se afirma ca pe aria unei mile patrate pot fi inlnite pana la 3000 de specii. Indivizii dintr-o anumita specie sunt deci foarte indepărtați intre ei.

17

Padurea ecuatoriala umeda din America de SudPadurea ecuatoriala de aici (selvas) cuprinde nu numai intregul bazin al fluviului Amazon si

versantii podisurilor din jur, dar si versantii de est ai Anzilor, pana la 1300 m altitudine, iar padurile galerii patrund de-a lungul afluentilor, in podisul Braziliei si Guianelor.

Padurile ecuatoriale umede constituie un patrimoniu forestier imens, mai mare decat oricare altul pe Glob, fiind cea mai veche si cea mai intinsa formatiune vegetala in America de Sud.

Vegetatia este reprezentata de arbori ca nucul brazilian, numeroase specii de palmier, cedrul, mahonul, arborele de cacao, de cauciuc; de asemenea, padurea ecuatoriala este patria de origine a arahidelor. In zona inundata mai frecvent de Amazon, numita “igapo”, se dezvolta o vegetatie acvatica caracteristica, care are frunzele late, dispuse pe suprafata apei, cu un diametru de 3 m.

Fauna cuprinde numeroase specii: maimutele, tatu-ul, furnicari, leneșii, oposumi, jaguar, puma, papagali, colibri, uliul, serpi (anaconda, boa), caimanii, iguana s.a.

Padurea ecuatoriala din AfricaSe gaseste in bazinul fluviului Zair, Congo, sudul Nigeriei, Coasta de Fildes si o parte a Guineei

Superioare. Padurea se etajeaza avand o mare varietate de genuri si specii. Numeroase sunt lianele, palmierii (de vin, de cocos), arborele de cafea, arborașul cola, mahonul, arborele uriaș, arborele copac s.a.

Fauna: miamute, mandrilul, papagali, pasarea rinocer, hipopotamul pitic, elefantul african, gorila.

Padurea ecuatoriala din AsiaSe dezvolta in conditiile unei umiditati foarte ridicate, ocupand spatii mari in insulele Indoneziei,

vestul peninsulei Indochina, nord-estul si vestul Indiei, sud-estul Chinei. Clima ecuatoriala umeda din aceste regiuni se caracterizeaza prin valori termice ce se inscriu intre 24 - 27°C si precipitatii anuale de peste 2000 mm repartizate uniform tot timpul anului.

In India si Indochina in cea mai mare parte, ploile cad in sezonul de vara existand prin urmare si un spatiu uscat, o iarna uscata. In extremitatile vestice ale celor doua peninsule, acolo unde inaltimile muntoase reprezinta bariere orografice in calea maselor de aer musonice, precipitatiile sunt foarte putine.

Dintre speciile de plante amintim palmierii, bambusul, ficusul de cauciuc, arborele de pâine, arbori cu lemnul foarte pretios, arborele de scortisoara dar si liane.

Fauna este dominata de maimute (macacul negru), urangutanul, ursul buzat, vulpea zburatoare, cainele zburator, paunul asiatic, bivolul țap, elefantul indian, tapirul indian, rinocerul indian, pantera neagra, mangusta, pitonul uriaș, cobra, sarpele cu ochelari s.a.

Plantele ecuatoriale de pe Glob constituiesc replica unui regim climatic uniform, cu caldura permanenta si fara ingheturi si cu precipitatii abundente in toate lunile anului. Bilantul hidric anual se caracterizeaza printr-un mare surplus de apa, astfel incat umezeala din sol este suficienta. In absenta unui sezon rece sau uscat, plantele cresc pe toata durata anului. Unele specii au sezoane cand isi pierd frunzele datorita probabil unor mici modificari survenite in perioada de iluminare.

Variatii de structura ale padurii ecuatoriale umede putem intalni in habitate specializate sau acolo unde omul insusi a tulburat evolutia vegetatiei. In zonele de unde padurea s-a retras fiind taiata sau arsa (pentru agricultura sau constructii de drumuri), vegetatia ce revine este scunda si densă, putand fi descrisa prin termenul de junglă. Jungla consta dintr-o vegetatie incalcita de liane, tufisuri de bambus, palmieri spinosi si tufisuri bogat ramificate, constituind o piedica de nestrabatut in contrast cu terenurile deschise din padurile umede a stadiului de climax. Solul padurilor ecuatoriale umede este atat de puternic umbrit, incat frunzisul se rareste la nivelul inferior, dand padurii un aspect deschis si inlesnind strabaterea ei.

18

Padurea musonica

Se gaseste in Birmania, Thailanda si Cambodgia, vestul Africii si America Centrala si de Sud, Indonezia, nordul Australiei si in partea de vest a insulei Madagascar. Prezinta o vegetatie de arbori mai deshisa decat padurea umeda ecuatoriala, ceea ce reduce concurenta copacilor pentru lumina si asigura o dezvoltare mai mare a vegetatiei in straturile inferioare. Valorile maxime ale inaltimii arborilor variaza intre 12 si 35 m, fiind mai mici decat in padurea ecuatoriala umeda. Trasatura cea mai importanta a padurii musonice este probabil faptul ca majoritatea speciilor de arbori isi pierd frunzele. In anotimpul uscat, padurea musonica capata intrucatva aspectul pe care-l au iarna padurile cu frunze cazatoare din zonele temperate.

Un arbore reprezentativ pentru padurea musonica este teckul, dar si alte specii cum ar fi: liane si epifitele, bambus, palmieri pitici.

Padurile tropicale cu frunze cazatoare

Elementul care determina fizionomia peisajului il constituie existenta a doua anotimpuri distincte, unul cald si ploios (in general vara) si un altul cald si uscat. Totusi, cantitatea anuala de precipitatii se mentine ridicata (in general peste 1000 – 1500 mm/an) iar durata sezonului secetos nu este prea mare. Se intalnesc in general la sud si la nord de padurile tropicale sempervirescente, cam intre 10 si 20° lat nordica si sudica. In functie de durata perioadei lipsite de ploi, ca si de intensitatea fenomenelor de ariditate, se disting mai multe tipuri:

Paduri tropicale semisempervirescente → sunt cele in care stratul superior de arbori este format din specii cu frunze cazatoare, iar cel inferior cuprinde specii sempervirescente. In general, diferenta dintre anotimpuri este data de musoni. Acest subtip este raspandit mai ales in Africa (o parte din Guineea) si in porituni din Asia tropicala. Specii caracteristice sunt palmierii (talipot, in Sri Lanka). Fauna: cerbul pătat, muntiacul indian, gibonul hoolock

Paduri tropicale care isi pierd in totalitate frunzele in sezonul secetos → se intalnesc in sectoare din India si Indochina, cu 6 – 8 luni de seceta intensa, dar cu precipitatii foarte abundente in anotimpul ploios. Unele paduri contin si arbori de preț cum este abanosul, santalul, teckul

Paduri tropicale xerofile → se dezvolta in locuri unde anotimpul secetos dureaza 4 – 7 luni pe an iar in anotimpul ploios cantitatea de precipitatii este de doua-trei ori mai mica decat in padurile musonice. Se intalnesc in pod Braziliei, Bolivia, sudul Mexicului, Africa de sud-est, India centrala si portinuni din Indochina.

Deoarece aceste paduri pot fi mai usor defrisate decat cele tropicale sempervirescente, multe au cedat locul fie unor savane cu caracter secundar, fie unor terenuri cultivate (plantatii de cafea, cacao, arahide). Numai in Africa, la sud de ecuator s-au mai pastrat unele paduri de tip uscat pe suprafete foarte mari (cca 3 mil km2), fiind cea mai intinsa regiune ocupata de paduri tropicale cu frunze cazatoare din lume.

Padurile – parc → numite si paduri-savane sau savane-parcuri constituie un tip de tranzitie spre savane si se intlanesc in Africa la sud de ecuator, America de Sud si Australia nordica; au consistenta scazuta (aspect de padure rara, luminoasa). Arborii ating 10 – 20 m inaltime si sunt distantati la 5-30 m unul de altul, intre ei dezvoltandu-se un strat compact de ierburi care in anotimpul ploios ating inaltimi mari iar in anotimpul secetos se usuca. Trunchiurile arborilor au coaja groasa si crapata; coroana este de obicei aplatizata, in forma de umbrela si frunzele sunt destul de mici. In Australia nordica, se intalnesc paduri rare de eucalipt cu vegetatie ierboasa abundenta, alternand cu paduri compacte de eucalipt, terenuri umede si savane propriu-zise.

Fauna este abundenta, asemanatoare celei de savana.

19

Padurile boreale

Padurea de conifere este alcatuita mai ales din arbori conici cu trunchiuri drepte si ramuri relativ scurte si cu frunze mici, subtiri, in forma de ace. Fiind vesnic verde, aceasta padure asigura umbrirea intensa si continua a terenului, astfel incat straturile inferioare de vegetatie sunt rare sau absente, cu exceptia unui covor gros de muschi care apare sporadic. Speciile sunt putine, regiuni intregi fiind acoperite cu una sau doua specii.

Padurea de conifere predomina in doua mari zone, una situata in Eurasia ,iar cealalta in America de Nord, care strabat continentele pe directia est – vest la latitudinile de 45 - 75°.

In Europa creste mai frecvent molidul european, finlandez, siberian, pinul. In partea asiatica a Siberiei, locul molidului este luat de brad, zâmbru si larice, care este cel mai rezistent la frig; acestea mai sunt intlnite si in etajele montane.

Padurile cu frunze aciculare din California si provincia Britich Columbia sunt deosebit de interesante. Aici, intr-un regim de precipitatii abundente formate pe pantele muntilor si cu o umezeala a aerului destul de mare, se intalnesc probabil cele mai dense paduri de conifere, cu arborii cei mai mari din lume. In aceste paduri, unii arbori pot atinge inaltimi de peste 100 m si grosimi de peste 20 m.

In Canada, padurile de conifere sunt alcatuite in cea mai mare parte din specii de molid alb, molid negru, bradul de balsam, dar si tuia, plopul tremurator, mesteacanul s.a.

Fauna padurilor boreale din Europa si Siberia: ursul brun, zibelina, hermelina, elanul, renul, lupul, vulpea, râsul, caprioara, iepurele fluierator nordic, nevastuica, veverita, moscul, pasari (ierunca, cocosul de munte, ciocanitoarea, mătăsarul, cinteza siberiana, gaița, huhurezii, rața sunatoare), reptile (vipera comuna, soparla vivipara); in America de Nord traieste elanul american, ursul negru, cerbul canadian, renul, castorul canadian, veverite, iepurele american s.a.

Coniferele se dezvolta pe soluri slab acide sau acide, rezultate in urma levigarii (spalarii) partiale sau totale a bazelor.

Padurile de conifere de pe litoralul pacific nord-american → sunt numite si paduri de conifere pluviale datorita precipitatiilor abundente de care beneficiaza. Ocupa o fasie de coasta care se intinde din sudul peninsulei Alaska pana in centrul Californiei, marginind lantul de munti din vestul continentului. Au un caracter cu totul aparte si nu se incadreaza in categoria padurilor boreale ci a celor temperat-oceanice. Clima este foarte umeda iarna, iar perioada de vegetatie este destul de lunga. Reprezinta cele mai dese si mai luxuriante paduri de conifere de pe glob. In aceste paduri domina o specie de hemlock, specie locala de molid, duglasul, diferite specii de brad. In Canada si nordul SUA un arbore remarcabil este tuia uriașă. De mare interes sunt cele doua specii de sequoia: arborele mamut si arborele rosu, unii avand varste impresionante (peste 2000 ani).

Paduri de conifere in amestec cu foioaseLimita dintre zona padurilor de foioase si cea a coniferelor nu este transanta, intre ele

intercalandu-se o zona de tranzitie boreo-nemorala in care apar fie arborete amestecate fie un macromozaic de paduri pure de foioase, in conditii de mediu mai favorabile, si de paduri de rasinoase in conditii nefavorabile, pe soluri sarace. Limita dintre zona boreo-nemorala si cea boreala propriu-zisa corespunde in Europa cu limita nordica a stejarului. In partea nordica a zonei predomina coniferele, foioasele avand in general rol subordonat, padurile respective fiind numite hemiboreale.

In Europa, principalele specii care formeaza padurile de amestec sunt, dintre conifere, pinul si molidul, iar dintre foioase, stejarul, fagul, mesteacanul, artarul, ulmul, carpenul. In Siberia de vest, alaturi de bradul siberian, molidul si pinul siberian, apar plopul negru si teiul. Fauna cuprinde atat specii de taiga cat si specii de padure de foioase.

20

Padurile nemorale

Sunt bine cunoscute ca fiind reprezentative in Europa de vest si America de Nord. In aceste paduri predomina arborii inalti, cu frunze late care vara asigura un coronament dens si continuu, iar iarna isi pierd toate frunzele. Straturile inferioare de arbori mici si arbusti sunt slab dezvoltate. Primavara se formeaza rapid un strat scund si luxuriant de ierburi care se reduce dupa ce arborii isi dezvolta frunzisul si ajung sa umbreasca solul.

Acest tip de padure este aproape in intregime limitat la zonele de latitudini medii din emisfera nordica. Arborii cei mai des intalniti in padurile de foioase din sud-estul Europei, din estul Asiei si din estul Americii de sud sunt: stejar (Quercus robur), gorun, fag, carpen, frasin, ulm, teiul, mesteacanul. Speciile de arbusti si subarbusti ce cresc in padurile cu frunze cazatoare din Europa sunt destul de variate si neuniform repartizate. Dintre acestea amintim: porumbarul, păducelul, sângerul, alunul, socul, măceșul, mărul padureț, cătina albă etc Stratul ierbos este format din iarba moale, firuța de padure, vinarița, păișul de padure, ghiocelul, brebeneii, viorelele, pecetea lui Solomon, leurda etc. In habitatele slab drenate, padurea de foioase este alcatuita din arini, sălcii, frasin, ulm.

Fauna padurilor de foioase europene este bogata si variata, cu mamifere cum ar fi caprioara, cerbul, lupul, ursul, bursucul, mistretul, jderul, nurca; ariciul, cartița, pârșii, dar si pasari: sticlete, pițigoii, ciocanitoarea, mierla, grangur, pupaza

In Europa de sud-est, trecerea de la padurea de foioase nemorala tipica, cu caracter mezofil, la vegetatia submediteraneana se face printr-o fasie intinsa de stejari, si anume padurile de cer si gârniță. Aceste paduri sunt reprezentate in sudul si vestul Romaniei, Macedonia, Serbia, Bulgaria, nordul Greciei, Turcia.

In sudul si sud-estul zonei nemorale se observa si puternice influente submediteraneene. Specia cea mai caracteristica este stejarul pufos, cu frunze cazatoare dar cu unele adaptari xerofile. Local, in parterul padurilor apar unii arbusti sempervirescenti (ca Ruscus aculeatus). Tufarisurile cu caracter submediteranean rezultate din degradarea padurilor formate din stejar pufos si alte specii xeroterme cu frunze cazatoare, dar si tufarisurile care se dezvolta natural pe terenuri stancoase, bine reprezentate in Peninsula Balcanica, apar local si in Romania. In Serbia si Macedonia sunt numite ș ibleacuri – nume care a fost aplicat de biogeografi si tufarisurilor xerotermofile din sud-vestul Romaniei, pe cand cele din Dobrogea sunt cunoscute si sub numele de me șelicuri .

In estul Asiei, padurile nemorale ocupa suprafete mari in nord-estul Chinei, in Coreea si Japonia. Aici cresc arborii cum ar fi: magnolia, arborele de catifea, stejari, tei, frasini, nucul de Manciuria, arțari. Fauna este reprezentata de cerbul pătat, cainele enot, tigrul de manciuria, ursul negru himalaian, aligatorii, salamandra uriasa, broasca testoasa chineza; veverita zburatoare, jderul harza, iepurele de Manciuria. Intre pasari se remarca rața mandarin, fazanul.

In America de Nord (padurea appalașiană) se extinde in principal in partea de est a continentului, pe directia nord-sud, la est de fluviul Mississippi, dar si la vest. Aceste formatiuni acopera intinsele suprafete ale Podisului Appalasian, versantul occidental al Muntilor Appalachi, precum si podisuri si campii din partea centrala a SUA. Ca elemente caracteristice apar stejarul, arborele lalea, castanul nord-american, artarul, magnoliile, fagul etc. Fauna padurilor nemorale din America de Nord este dominata de cerbul de Virginia, castorul, râsul roșu, ursul baribal, oposumul, marmota de padure, ratonul etc.

Padurile de foioase temperate din emisfera sudica → se intalnesc dispersat in extremitatea sudica a Americii de Sud, in Noua Zeelanda, in Tasmania si in cateva alte insule sudice. Sunt alcatuite din foioase cu frunze cazatoare si cu frunze persistente. Foarte abundente sunt diverse specii de fag austral si unele conifere.

Remarcabila prin originalitate si biodiversitate este padurea temperată pluvială valdiviană de pe coasta vestica a statului Chile si din cateva insule vecine. Este cuprinsa intre formatiunile de tufarisuri numite matorral in nord si padurea subpolara magelanica in sud. Se intalnesc aici diverse specii de fag austral cu frunze

21

cazatoare sau persistente dar si unele conifere tipice pentru emisfera australa. In parterul acestor paduri sunt abundente ferigile.

In fauna se remarca cerbul pititc si o mica felina numita local kodkod dar si unele specii de marsupiale.

Padurea nemorala este puternic influentata de un regim climatic continental, care, in acelasi timp primeste precipitatii adecvate in toate lunile anului. Exista un ciclu distinct al temperaturilor, cu un anotimp rece de iarna si altul cald vara. Precipitatiile sunt pronuntat mai intes in lunile de vara, mai ales in estul Asiei, sporind deci tocmai perioada cand evapotranspiratia si necesitatile de apa sunt mari.

Procesul pedogenetic asociat cu acest tip de padure este podzolirea; aici, solul este acoperit cu un strat de frunze (litiera) ce contine humus din abundenta.

Vegetatia de tip “ landă ”

Reprezinta un tip de vegetatie caracteristic pentru partea de vest a Europei, cu clima oceanica, cu ierni blande si veri racoroase. Se intinde pe ternuri sarace si acide (adesea pe nisipuri silicioase), din Scandinavia si Scotia pana in nord-vestul Peninsulei Iberice, venind in nord in contact cu vegetatia de tundra, iar in sud cu vegetatia mediteraneana.

Cuprinde formatiuni de arbusti scunzi si subarbusti, in special din familia Ericaceae; printre cele mai caracteristice specii fiind iarba neagra. Sunt specifice si unele leguminoase ca grozama, maturicea. Uneori se intalnesc si arbori izolati, mai ales mesteceni si pini.

Se considera ca landele au rezultat in urma unor vechi actiuni de despadurire pe soluri sarace, in climat umed, dupa care au fost utilizate mai ales pentru pasunat, ceea ce a impiedicat reinstalarea padurii; adesea li se dadea foc pentru a mentine terenul de pasune. In prezent sunt in mare parte afectate de extinderea spatiului construit si de tendintele de refacere a padurii dupa declinul activitatilor pastorale, astfel ca lande autentice mai pot fi vazute indeosebi in ariile protejate din regiune.

Biomul mediteranean

Vegetatia sclerofila (sempervirescenta, cu frunze mici, tari, groase, pieloase) este tipica pentru subregiunea mediteraneana; totusi unele formatiuni similare ca aspect se intalnesc dispersat pe glob, pe suprafete destul de mici, in alte cateva locuri cu clima asemanatoare (in California, in Chile, in sudul Africii si in sudul Australiei). Principalele tipuri de vegetatie sunt padurile scunde si tufarisurile xerofile.

Vegetatia si fauna mediteraneanaPaduri si tufisuri tipic mediteraneene se gasesc in Peninsula Iberica, in sudul Frantei, in Sicilia,

Corsica si Sardinia, in regiunile de coasta ale Peninsulei Italice, pe coasta vestica a Peninsulei Balcanice, in sudul Greciei, in extremitatea nord-vestica a Peninsulei Arabice, in Asia Mica si in nord-vestul Africii. Mai la nord se constata abundenta vegetatiei care nu este sempervirescenta si care pune in evidenta o zona de tranzitie, submediteraneana, foarte difuza, deoarece in amestec patrund si specii central-europene, ponderea celor submediteraneene scazand foarte repede spre nord sau odata cu cresterea altitudinii. In Africa si vestul Asiei se trece la o vegetatie de desert, deoarece clima devine prea arida pentru dezvoltarea padurilor.

Din partea de vest a bazinului mediteranean si pana in Grecia, esenta dominanta este stejarul verde (inaltimi de pana la 20 m), stejarul de pluta, stejarul de cârmâz, roșcovul, terebintul, sicomorul.

Speciile mediteraneene de arțar cu frunze cazatoare depasesc limitele zonei: artarul de Montpellier se extinde pana in muntii Jura, sudul Germaniei si Defileul Dunarii, arțarul italian, castanul bun.

Exista si diverse conifere mediteraneene: mai multe specii de pin, specii sudice de brad. Chiparosul, originar din jumatatea estica a bazinului mediteranean, este acum mult raspandit ca arbore ornamental, indeosebi sub forma horticola, columnara. La altitudini mai mari era raspandit cedrul (de Liban, turcesc, de Cipru, de Atlas) care se mai pastreaza doar pe suprafete restranse datorita exploatarii din trecut.

22

Cedrii Libanului erau renumiti inca din antichitate, fiind mentionati si in Biblie.Se mai intalneste platanul oriental (pe vaile raurilor din pen

Balcanica), palmierul pitic, arbusti decorativi (cimișirul), iasomia, mirtul, leandrul, dafinul (laur), arborele lui Iuda. In parterul padurilor si in poieni apar si diverse plante cu flori, unele foarte decorative (ex: ciclama, anemonele). Ca urmare a presiunii antropice indelungate, majoritatea padurilor au suferit modificari importante datorita incendiilor, taierii, pasunatului in padure, fiind adesea inlocuite cu tufarisuri degradate formate fie din speciile care alcatuiau subarboretul fostelor paduri, fie din specii de arbusti, subarbusti si ierburi de locuri deschise. Foarte caracteristice sunt plantele care contin uleiuri volatile, fiind intens aromate, ca cimbrul, rozmarinul si levantica.

Padurile scunde si tufarisurile mai mult sau mai putin compacte dezvoltate pe roci silicioase sunt numite maquis (in Franta) sau macchia (in Italia si in Corsica, unde ocupa circa 20% din suprafata insulei). Tufarisurile scunde alternand cu ochiuri de pajisti mai mult sau mai putin degradate pe roci calcaroase sunt numite garrigue in Franta. Principalele specii componente ale tufarisurilor sunt stejarul de cârmâz, specii de ienupar, ghimpele, iasomia, mirtul, arborasul de mastic. In formatiunile deschise predomina cimbrisorul, isopul, levantica, rozmarinul, salvia si tufe scunde de grozamă.

Deoarece teritoriile din zona au fost dens populate inca din antichitate, multe animale din fauna spontana au disparut de-a lungul timpului sau si-au restrans foarte mult arealul. Se presupune ca muflonul, intalnit in stare salbatica in insulele Cipru, Rhodos, Sardinia si Corsica si cerbul lopatar, component al faunei padurilor mediteraneene, ar fi fost de fapt introdusi inca din vechi timpuri din Caucaz si vestul Asiei. In prezent, datorita actiunilor de colonizare desfasurate pe parcursul timpului, aceste specii au ajuns mult dincolo de limitele zonei mediteraneene. Multe animale sunt comune cu cele din padurile nemorale sau sunt specii sau subspecii vicariante ale acestora, ca de exemplu iepurele italian, raspandit in Peninsula Italica si in Sicilia; in Corsica este pe cale de disparitie.

Se mai intalnesc: maimute (in muntii din Algeria si Maroc), porcul spinos (N Africii, pen Balcanica si Italica), mangusta egipteana (pen Iberica), geneta (mic carnivor cu blana cenusie), broasca testoasa de uscat (hermanni), vipera cu corn, tarantula, scorpioni, cicadele etc.

Alte arii cu vegetatie de tip mediteranean

In vestul Californiei, tufarisurile dese cu frunze dure, persistente, sunt numite chaparral. Prezinta o mare diversitate floristica; printre cele mai frecvente sunt: diverse specii de stejari xerofili, salvie, pelin. Aici isi gasesc adapost numeroase pasari, inclusiv unele specii de colibri, si un mic iepure. Spre nord si pe versantii muntilor tufarisurile ajung in contact cu padurile de conifere; in unele locuri se gasesc paduri rare de brad rosu si pin galben cu subarboret de chaparral.

Pe coasta chiliana a Americii de Sud, formatiunile de tufarisuri sclerofile poarte denumirea de matorral. Majoritatea speciilor sunt endemice; pe langa arbusti si arbori scunzi se intalnesc si diverse plante ierbacee, unele specii de cactus, palmierul de vin chilian.

Vegetatia sclerofila din extremitatea sudica a Africii este cunoscuta sub neumele de fynbos si se remarca printr-o bogatie floristica, mare parte din specii fiind endemice, printre care amintim: proteaceele, ericacee (600 specii), plante cu bulbi s.a.

Paduri si tufarisuri sclerofile de tip mediteranean, foarte bogate floristic, cu numeroase specii endemice, apar si in extremitatea sud-vestica a Australiei. Predomina diferite specii de eucalipt cu port arbustiv, formand tufarisuri numite mallescrub. Exista si diverse specii de proteacee, familie de plante specifice emisferei sudice.

23

Seminar

Biogeografia → stiinta care studiaza raspandirea geografica a vietuitoarelor si a complexelor lor (biocenozele) la suprafata globului terestru ca parte integranta a invelisului geografic, analizand totodata cauzele istorice (genetice) si ecologice ale acestei raspandiri.

Articolul stiintific

Titlul trebuie sa fie o formulare scurta si concisa, ce prezinta principalul obiectiv al lucrarii Autorii, Institutia Abstractul → urmareste pe scurt structura si ideile principale ale articolului Cuvintele cheie → se refera la spatializarea fenomenului si la tematica abordata in cadrul articolului Introducerea → se face relationarea cu tematica existanta in literatura de specialitate si se dezvolta

tematica ce va fi abordata, obiectivele urmarite si justificarea alegerii temei. Materiale si metode → se face o scurta descriere a modalitatii de obtinere a datelor si a mijloacelor

folosite in interpretarea lor; tot aici se introduc si metodele statistice de prelucrare a datelor. Rezultatele → se face descrierea rezultatelor obtinute, folosind mijloace statistice si exprimate sub

forma unor grafice, diagrame sau tabele; nu se folosesc decat foarte rar citări bibliografice. Discutii → rezultatele sunt interpretate, evaluate si comparate cu rezultatele altor studii. De asemenea se

examineaza variabilitatea si utilitatea datelor folosite si se propun directii noi de cercetare. Concluzia → paragraf scurt si exact ce explica natura problemei abordate, rezultatele obtinute si

concluzia generala. Bibliografie → se noteaza toate informatiile preluate din alte surse si care au fost citate in text

Principii in scrierea unui articol

o Datele sunt incontinuu evaluate si interpretate si nici un rezultat nu este ignorato Se folosesc doar referinte ce au legatura cu tematica abordatao Diferentele nu sunt semnificative, decat daca sunt analizate statistico Figurile si tabelele trebuie sa aiba titluri sugestive, sa fie numerotate in ordine crescatoare si intotdeauna

sa fie citate si explicate in texto Intotdeauna, ipotezele si teoriile testate trebuiesc relationate cu conceptele stiintifice existente

Pași urmati in scrierea unui articol

1. Stabilirea obiectivelor → obiectivele trebuie sa fie niste fraze scurte, ce concluzioneaza principalele aspecte urmarite

2. Obtinerea datelor (deteren, literatura, laborator, date statistice) si prelucrarea lor, exprimata prin figuri si tabele

3. Identificarea audientei stiintifice si a jurnalelor la care va fi trimis articolul4. Scrierea sectiunii “Materiale si metode” unde se vor folosi atat de multe detalii cat ar fi necesare

altor cercetatori sa reia experimentul.5. Rezultatele → initial, aceasta sectiune va fi alcatuita din propozitii scurte si concise, fara interpretari6. Discutiile → relatiile matematice stabilite intre variabilele din sectiunea “rezultate”, sunt

transformate in relatii logice de tip cauza – efect. 7. Introducerea → se scrie acum pentru ca este mai usor de explicat tematica articolului in contextul

literaturii stiintifice si pentru ca obieectivele lucrarii sunt deja clar conturate8. Concluziile → aici se explica de ce acestea sunt importante, oferind directii viitoare de cercetare

24

9. Bibliografia → se noteaza toate informatiile preluate din alte studii, folosind programe de referentiere (ex: End Note).

10. Titlul → rezulta din obiectivele studiului

Arealul → suprafata/teritoriu in care isi desfasoara existenta reprezentantii unui anumit taxon→ se poate referi si la distributia unor formatii vegetale.

Caracteristici:

centrul biogenetic → punctul de pe suprafata terestra in care apare pentru prima data o specie si din care isi formeaza arealul prin diseminare

marimea → poate fi determinata de valenta ecologica a speciilor ce reprezinta capacitatea lor de a se adapta la variabilitatea factorilor de mediu.

Conform valentei ecologice, speciile pot fi:

- erubionte → au capacitate mare de adaptare- stenobionte → au cerinte specifice de mediu

Dupa marime, arealele sunt:

- cosmopolite → suprafete mari, dimensiuni pana la ordinul continentelor- endemice → suprafete de la cativa km2 pana la zeci de m2. Acestea se mai pot imparti in areale

neoendemice (specii nou aparute) sau areale paleoendemice (specii foarte vechi).

Forma → discontinue/disjuncte → atunci cand exista minim doua subareale fara legaturi→ continue→ circumterestre

Densitatea indivizilorArealele se numesc vicariante atunci cand apartin unor specii inrudite, dar au putine legaturi comunevicarianta totala → arealele nu au nici un punct comun si nu exista legaturi interspecificevicarianta partiala → arealele se suprapun pe o suprafata mica.

Reprezentarea cartografica a unui areal

1) Determinarea valentelor ecologice ale speciei2) Identificarea punctelor de prezenta certa a speciei pe baza observatiilor de teren si a materialelor

bibliografice sub forma unei liste de localitati3) Reprezentarea pe harta a arealului speciei, folosind metoda cea mai propice (a punctelor hasurilor,

limitelor, metoda GIS) si sistemul geografic dorit (decupaje geografice, decupaje kilometrice si decupaje practice)

Indicii ecometrici climatici → reprezinta metode numerice de evaluare a raportului dintre favorabilitatea sau restrictivitatea conditiilor climatice si invelisul biotic al teritoriului analizat.

Sunt doua categorii:

Indicii bioclimatici

25

1) Tetraterma MAYR – indica optimul de caldura de care dispun plantele in sezonul cu activitate biologica maxima. Se calculeaza ca medie aritmetica a temperaturilor din lunile mai, iunie, iulie si august.

TM = (TV – VIII) / 4

2) Indicele de ariditate DE MARTON – ne indica favorabilitatea parametrilor climatici pentru dezvoltarea

anumitor formatii vegetale. El se poate calcula anual: Ir=P

(T+10)

sau lunar: Iri= Pi(Ti+10)

∙ 12

Valorile obtinute pentru indicele de ariditate DE MARTON, pot fi incadrate pe baza unui sistem de praguri ce indica tipul vegetatiei. Astfel,

intre 0 – 5 → vegetatie de deserturi5 – 10 → semideserturi

10 – 15 → stepa15 – 20 → silvostepa

20 – 30 → paduri nemorale de gorun si stejar30 – 40 → pad nemorale si de fag40 – 50 → paduri borealepeste 50 → etajul subalpin si alpin

3) Indicele GAMS – indica distributia cantitatii de precipitatii in raport cu etajarea altitudinala: Ig= Palt Este

un indice de favorabilitate pentru fag, valori apropiate de 1 indicand conditii optime pentru dezvoltarea acestuia.

4) Indicele THORNTWHITE – indice ce exprima raportul dintre ceea ce primesc plantele din precipitatii si ce

se pierde prin evapotranspiratie: ¿=P

ETP

Indicii ce evalueaza cantitatea de precipitatii1) Deficitul / excedentul de umiditate de calculeaza diferenta dintre aportul de umezeala din precipitatii si pierderile prin evapotranspiratie: P – ETP

2) Suma precipitatiilor din lunile de acumulare a umezelii in orizontul biologic activ al soluluiΣPIX – III

3) Suma precipitatiilor din lunile cu evapotranspiratie maximaΣPVII – VIII

4) Indicele erozivitatii climatice

Ie=(Pmax )2

P

5) Indicele pluviotermic ce calculeaza raportul dintre precipitatiile anuale si suma temperaturilor din cele 12 luni, evidentiind caracterul discontinuu al parametrilor climatici.

IPt = P / ΣTI-XII

26

6) Bilantul conventional al umiditatii ce relationeaza precipitatiile si temperaturile din lunile cu activitate biologica maxim.

K= ΣPt ≥ 10 °ΣTt ≥ 10°

individ - un membru al unei specii ce poate fi deosebit pe baza trasaturilor anatomice si comportamentale populatia - totalitatea indivizilor aceleiasi specii de pe un teritoriu biocenoza - totalitatea speciilor vegetale si animale ce traiesc pe un teritoriu si relatiile ce se stabilesc intre ele biotopul - reprezinta un mediu cu caractere relativ omogene pe care le ocupa o biocenoza

biotop + biocenoza = ecosistem

ecosistem - totalitatea speciilor vegetale si animale, relatiile dintre ele si mediul cu caractere omogene in care traiesc

biom - reprezinta un complex de ecosisteme asemanatoare de dimensiuni continentala, caracterizata prin trasaturile covorului vegetal si determinat de zonalitatea climatica

biosfera - totalitatea organismelor vii de pe Terra

Specie → gen → familie → ordin → clase → phylum → regn

Gena → unitate de informatie genetica trecuta din generatie in generatie de gameti (oua si spermatozoizi), alcatuita dintr-o secventa ADN ce ocupa un anumit loc in cromozom. Genele cu forme alternative se numesc alele.

Genomul → toata informatia genetica a unui organism ce se gaseste in cromozomi (in interiorul celulelor) Genotipul → suma tuturor genelor exprimate sau nu.

Cariotipul → numarul, marimea si forma cromozomilor unei celule, aranjati intr-un mod standard. Cariotipul omului cuprinde 46 cromozomi.

Fondul de gene → totalitatea genelor si genotipurilor indivizilor dintr-o comunitate reproductiva intr-o perioada de timp.

Schimbarile genetice se produc prin: mutatie, drift genetic, flux de gene, selectie naturala, variatie geografica. Flux de gene → miscarea informatiei genetice intre diferite parti ale populatiei interbreeding

Regula lui Gloger → rasele de pasari si mamifere din regiunile umede sunt mai inchise la culoare decat cele din regiunile secetoase (melanism) Regula lui Bergmann → speciile de pasari si mamifere din regiuniel reci sunt mai mari decat cele din regiunile calde.

27

“Biogeografie” , Costache Nicolae, cota III 462693 “Biogeografie” , Muica Cristina, Buza Mircea, cota III 489837 “Biogeografie” , A.Bunescu, R.Calinescu, cota 57/C14.S7 “Biogeografie”, P.Bănărescu si N. Boșcaiu“Vegetatia pamantului” , Heinrich Walter

28