Biobibliografia IOAN EVU a fost

realizată de:

Director-Manager:

Redactare:

Concepţie grafică:

Copertă:

Deva, 2013

De-aceea zic: contaţi pe mine

sunt martorul imparţial

sunt ucenicul

crescut la şcoala celebrilor muţi.

În trupul meu viaţa şi moartea

îşi pot da liniştite mâna

privindu-se o clipă în ochi omeneşte.

Ele ştiu că doar prin mine există.

(Poet de bunăvoie, 1996)

1

nii s-au adunat în viaţa poetului Ioan Evu, dar tinereţea lui e

mai pregnantă ca oricând, o tinereţe a spiritului care face ca tot

ceea ce atinge să devină poezie. O poezie care se îngemănează

fericit cu muzica, pentru că Ioan Evu este şi un fin muzician, un

artist total, dăruit cu un har de excepţie. De la primele versuri,

apărute în anul 1970 în prestigioasa revistă Familia, remarcate elogios de marele poet Ştefan

Augustin Doinaş, lirica lui Ioan Evu dovedeşte cu asupra de măsură că pe firmamentul

poeziei româneşti a răsărit o stea de valoare. Format în buna tradiţie a marilor poeţi

hunedoreni – Dan Constantinescu, Iv Martinovici, Neculai Chirica – Ioan Evu a migălit

limbajul poetic, a adus sensuri noi cuvintelor pe care le struneşte cu măiestrie şi le pune în

valoare cele mai tainice nuanţe. Critica literară îl apreciază fără excepţie, marile reviste

literare sunt onorate de prezenţa versurilor lui Ioan Evu în paginile lor. Muzica şi poezia se

îngemănează în versurile fiecărui volum, poeziile au o muzicalitate interioară pe care numai

un poet-muzician o poate făuri.

Toate versurile lui Ioan Evu se constituie într-un univers liric ce tulbură şi dă naştere la

infinite interogaţii ale cititorului, ale iubitorului de poezie adevărată. Poetul îşi deschide

sufletul în faţa noastră cu fiecare vers pe care-l izvodeşte şi, citindu-i poeziile, poemele,

ajungem să înţelegem personalitatea acestui sensibil şi fascinant poet:

A

2

Cărţile ghitara maşina de scris

puţină zăpadă la tâmple

iată întreaga avere a mea

şi ce va mai fi să se-ntâmple.

Ioan Evu face numeroase introspecţii în sinuozităţile vieţii lui de poet, un poet care

arde cu fiecare vers pe care ni-l dăruieşte, un poet a cărui viaţă nu e uşor de cunoscut pentru

că, la fel ca în celebrele versuri ale lui Lucian Blaga, şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n

neînţelesuri şi mai mari….

Tot ceea ce a scris Ioan Evu a scris cu responsabilitate faţă de cititorii liricii sale, cu

conştiinţa răspunderii şi a respectului faţă de literatura română căreia îi aparţine prin valoarea

excepţională a operei poetice.

Marile teme ale creaţiei lui Ioan Evu, teme comune de altfel oricărui mare poet –

dragostea, interogaţia asupra sensului vieţii, relaţia cu Divinitatea, autointrospecţia,

ataşamentul faţă de locurile natale – sunt redate cu un instrumentar poetic perfect stăpânit.

Ioan Evu are o relaţie specială, de caldă afecţiune, cu cititorii lui, cu cei care îl ascultă

cântând, strunind ghitara, sentiment pe care nu ezită să ni-l declare, o declaraţie de adevărată

iubire faţă de toţi cei care îi iubesc creaţia:

Aveam nevoie de voi ca de aer

ca de apă în tihna zilnicei pâini

astfel eu prin al veacului vaier

pot renaşte cântând din fântâni.

Pentru Ioan Evu, cel uşor ca o frunză rănită de eter, cel care atunci când tace sună ca

un clopot, cel care când strigă este numai susur, pentru acest mare poet, biobibliografia

aceasta este ofranda noastră, a celor care îi iubim poezia, la ceas aniversar.

Ioan Sebastian BARA

3

-a născut la 19 februarie

1953, în comuna

Pestişul Mare, judeţul

Hunedoara, fiind fiul lui

Gheorghe şi Clara Evu,

având trei fraţi: Eugen, Eugenia, Gheorghe.

A urmat şcoala generală şi liceul în

Hunedoara. A absolvit de asemenea Şcoala de

Perfecţionare în Domeniul Utilajelor de Calcul

Bucureşti.

Despre copilăria sa, Ioan Evu îşi aminteşte

într-un interviu acordat lui Dumitru Velea

„…probabil era o iarnă geroasă cea în care am fost născut, deoarece, în făurarul fiecărui an,

simt sub umeri un gol de aripi îngheţate… Pot depune mărturie prin certificate mai puţin

oficiale (cărţile mele) că m-am născut cu adevărat în Candoria… Iar dacă actul biologic al

naşterii e unanim acceptat ca fiind irepetabil, voi spune, totuşi, că, în Candoria am renăscut

de mai multe ori. Fără îndoială că locul unde ne-am născut şi am copilărit îşi pune amprenta

pe tot ce înseamnă evoluţie, devenire ulterioară a fiecăruia. O casă, un deal, un pârâu, o

cumpăna de fântână, un anume personaj, o întâmplare oarecare sau un amănunt aparent

nesemnificativ, pot constitui germenii unui univers afectiv-poetic. Însă acest lucru nu este

suficient.

Când e vorba de literatură trebuie făcută distincţie între artă şi simplă confesiune

biografică.”

S

4

A debutat concomitent în poezie, în anul 1970, în Preludiu, supliment al ziarului

Scânteia Tineretului, şi în revista Familia, la poşta redacţiei, sub girul lui Şt. Augustin

Doinaş. Debutează editorial, la Editura Facla (1982), cu volumul de poezii Fereastra de apă,

distins cu menţiune, la Concursul de Debut în Poezie al Editurii Facla, ediţia 1980-1981.

Despre iniţierea în poezie Ioan Evu mărturiseşte: „am început să scriu poezie imitându-

l pe Eugen, cu înverşunarea mezinului ce are la îndemână un model de urmat în fratele mai

mare… Era, dacă vrei, o formă de mimetism infantil. Modelul exista – fratele meu publica

deja prin reviste – însă lipsea combustia necesară spre a da fior de flacără celor însăilate de

mine pe zăpada hârtiei… La vremea aceea încă mă fascina jocul cu arcul şi praştia. Celălalt

frate al meu, Gheorghe, îmi confecţionase un adevărat arsenal. Fantomele lui Robin Hood şi

Thierry la Fronde străluceau pe ecranul imaginaţiei mele. În lipsa unor „adversari” pe

măsură, ucideam – cu o cruzime care şi astăzi mă înfioară – tot felul de păsări: turturele,

vrăbii, sticleţi… Să fi fost atrocitatea mea o răzbunare instinctuală a celui ce are înscrisă în

codul engramic, în subconştientul său ancestral, o mereu reprimată dorinţă de zbor?

Îmi amintesc că într-o vară am omorât o rândunică… Bunicul meu, Avram, îmi spunea

deseori că e mare păcat să ucizi rândunele pentru că sunt păsări sfinte. Găinuşele Domnului

îşi construiesc cuibul în grajduri sau în imediata lor vecinătate… În fine, ştiam câte ceva

despre pruncul Iisus, născut de Fecioara Maria în ieslea din Bethleem – cu trupşorul mângâiat

de calda răsuflare a vitelor… O tristeţe freatică mă străbătea ori de câte ori auzeam acea

sfântă poveste.

…Rândunica îşi făcuse sălaş sub streaşina casei unui vecin… Am pândit-o mai mult

timp şi, într-o seară, pe când se întorcea la cuib, am tras cu praştia în ea… A căzut inertă la

picioarele mele… Am ridicat-o din pulberea încă fierbinte a drumului, simţindu-i în palme

bătăile inimii. Erau ticăitul ultim al unui ceasornic… Şi-a întors ochii spre mine – sau poate

doar aşa mi s-a părut mie atunci – şi s-a stins. Din cuib se auzeau chemările puilor ei.

Auriferele lor pliscuri se deschideau a blestem sau a rugă spre cer. Am avut atunci

sentimentul unei vini imense, de nevindecat…

5

Oriana Fallaci scria în cartea sa intitulată Dacă soarele moare că „ironia e uşoară,

nimeni nu îşi bate joc de tine când ironizezi, dar toţi râd de tine când îţi pronunţi un act de

credinţă”... Cu acest risc asumat – de a fi ironizat – afirm că am devenit conştient de actul

scrisului sub imperiul acelui sentiment de vină, amplificat peste ani… Nu o singură dată mi-a

apărut în vis un copil ţinând în mâinile lui vinovate trupul unei păsări ucise…”.

Din anul 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este compozitor,

chitarist, solist vocal şi textier al grupului vocal Canon.

Împreună cu un grup de scriitori şi pictori hunedoreni, 2007

6

Activitate literară

Colaborări:

oan Evu a publicat poezie, proză, cronică literară şi traduceri din lirica

germană în revistele: România literară, Luceafărul, Contemporanul,

Amfiteatru, Flacăra, Viaţa studenţească, Preludiu, SLAST, Limbă şi

literatură, Transilvania, Tribuna, Ramuri, Familia, Arca, Orizont,

Euphorion, Steaua, Poesis, Vatra, Cronica, Astra, Discobolul, Semne, Provincia Corvina,

Ardealul literar, Ritmuri hunedorene, Orient

Latin, Opinii culturale, Algoritm literar,

Contraatac, Citadela, Mesager cultural, Foaia

noastră, Observator-München, Archenoah.

A apărut în nenumărate antologii literare,

dintre care amintim cele editate sub egida

Cenaclului Flacăra al Scriitorilor din Hunedoara:

Însemne noi pe vatră veche (1971), Pasărea de

foc (1975) şi Privind prin flacără (1981).

Ioan Evu a participat la numeroase emisiuni

culturale ale posturilor de radio şi TV naţionale şi

locale, la diverse anchete iniţiate de reviste

literare, a acordat interviuri, unele dintre ele

publicate în volume cum ar fi: Camera cu pereţi de oglinzi (Dumitru Velea, Ed. Sitech,

2006), Dialoguri privilegiate (Maria Diana Popescu, Ed. Trilog, 2009).

I

7

Premii literare (selectiv):

Premiul I al Concursului Naţional de Poezie – Tabăra literară Păuşa (1970);

Premiul revistei Luceafărul – Festivalul

naţional de poezie „Nicolae Labiş” (1976);

Premiul revistei Tribuna – Festivalul naţional

de poezie „Nicolae Labiş”(1977);

Premiul revistei Transilvania – Festivalul

naţional de poezie „Lucian Blaga” (1981);

Premiul Festivalului naţional de poezie

„Lucian Blaga” (1982);

Premiul revistei Familia – Festivalul naţional

de proză scurtă „Marin Preda” (1982);

Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Sibiu

pentru volumul „Însoţitorul umbrei” (2004).

8

Cărţi publicate:

Prea iubire, versuri, Comitetul de Cultură şi

Educaţie Socialistă, 1978;

Fereastră de apă, versuri, Facla, 1982;

Fără armură, poeme, Albatros, 1984;

Somnul în munte, Facla, 1986;

Poet de bunăvoie, Eminescu, 1996;

Cetatea moartă, Helicon, 1998;

Drei Dichter aus Rumänien/Trei poeţi din

România (Ioan Evu, Gheorghe Mocuţa, Sorin

Roşca), Verlag Radu Bărbulescu, München,

1999;

Însoţitorul umbrei, Axa, 2003;

Cenuşă vorbitoare, Călăuza, 2006;

9

Amintirile unui pitic din vremea când era mai mic, Călăuza, 2007;

Biografia durerii – tălmăciri de Ioan Evu şi Theresia Haas din lirica poetului austriac

Thomas Bernhard, Călăuza, 2009;

Elogiu furtunii – TipoMoldova, 2012.

10

Articole publicate în presa hunedoreană:

Ioan Evu (date biografice), în „Pasărea de foc. Antologie literară”, Hunedoara: Cenaclul

literar „Flacăra”, 1975, p. 93;

O povestire, Provincia, în „Vitraliu hunedorean”, nr. 2, 1997, p. 5;

Noi veşti din Candoria, în „Opinii culturale”, nr. 1, 1997, p. 4;

Pariul poeziei cu timpul, în „Provincia Corvina”, nr. 11, 1999, p. 17;

Robert Stauffer - Poemul ca strigăt fără frontiere, în „Provincia Corvina”, nr. 12, 2000, p. 7;

Omul ce întărâtă poemele, în „Provincia Corvina”, nr. 13, 2000, p. 38;

Colina 44, în „Provincia Corvina”, nr. 14, 2000, p. 32-34;

Arhitectura nisipurilor (I), în „Provincia Corvina”, nr. 16, 2000, p. 25;

Pariul poeziei cu timpul, în „Ardealul literar şi artistic”, nr. 2, 2008, p. 8;

Orchestra bacoviană, în „Provincia Corvina”, nr. 22, 2002, p. 46;

Neantul aparent, în „Provincia Corvina”, nr. 24, 2002, p. 12;

Poezia ca un destin asumat, în „Provincia Corvina”, nr. 23, 2002, p. 21;

11

Lirica şi devierea realului, în „Provincia Corvina”, nr. 25, 2002, p. 12;

Însoţitorul umbrei, în „Provincia Corvina”, nr. 26, 2002, p. 26 - 27;

Călătoria lui Gheorghe Mocuţa, în „Provincia Corvina”, nr. 7, 2003, p. 13;

Unicul Nichita, în „Ardealul literar”, nr. 2, 3, 4, 2006, p. 12-13;

Adrian Botez - Nu mai ridicaţi din umeri, în „Provincia Corvina”, nr. 8, 2007, p. 21;

Poeme de îmblânzit fiara din om, în „Ardealul literar”, nr. 1-2, 2007, p. 43;

Festivalul LUCIAN BLAGA, 1982

12

Florin Dochia, nu mai ai voie să taci, în „Provincia Corvina”, nr. 10, 2008, p. 52;

Maria născătoare de metafore, în „Provincia Corvina”, nr. 10, 2008, p. 26;

Nicolae Crepcia la ora tristeţilor calme, în „Ardealul literar”, nr. 1, 2, 3, 4, 2009, p. 24.

Tabără literară, 1970

Cu poeţii ADRIAN POPESCU şi GHEORGHE MOCUŢA,2008

13

Referinţe critice. Ecouri în presă (selectiv):

espre creaţia sa şi-au exprimat opiniile: Ioan Adam, Paul Aretzu, Ion

Arieşanu, Marian Barbu, Radu Bărbulescu, Valeriu Bârgău, Carmen Blaga,

Miron Blaga, Adrian Botez, Constanţa Buzea, Marin Chelu, Neculai

Chirica, Mircea Ciobanu, Radu Ciobanu, Alexandru Condeescu, Ladislau

Daradici, Ştefan Augustin Doinaş, Horia

Gârbea, Ion Gheorghe, Lucian Gruia, Silviu

Guga, Dumitru Hurubă, Ion Itu, Iv

Martinovici, Ion Mircea, Florea Miu,

Gheorghe Mocuţa, Mircea Moţ, Romul

Munteanu, Gabriela Negreanu, Victor Niţă,

Tudor Opriş, Edgar Papu, Adrian Păunescu,

Mariana Pândaru, Robert Petrescu, Petru

Poantă, Maria Diana Popescu, George

Puşcariu, Ion Roşioru, Atila Socaciu,

Constantin Sorescu, Constantin Stancu,

Mircea Stepan, Niculae Stoian, Ion Stratan,

Constantin Ştefuriuc, Laurenţiu Ulici, Geo

Vasile, Dumitru Velea ş.a.

D

14

Nicolae Stoian – Vă propunem un nume: Ioan Evu, în „Flacăra”, nr. 49, 1977, p. 15;

Valeriu Bârgău – Câteva cuvinte despre poetul Ioan Evu, în „Drumul socialismului”, nr.

7269, 1981, p. 3;

Mircea Moţ – „Fereastra de apă” de Ioan Evu, în „Drumul socialismului”, nr. 7672, 1982,

p.3;

Alexandru Condeescu – „Fereastra de apă” de Ioan Evu în „Luceafărul”, nr. 31, 1982, p. 2;

Valeriu Bârgău – Un poet cu disponibilităţi reflexive în „Contemporanul”, nr. 33, 1985;

Minel Bodea – „Originalitatea este măsura în care mă exprim pe mine însumi”. Interviu cu

scriitorul Ioan Evu în „Drumul socialismului”, nr. 8467, 1985, p. 2;

Radu Ciobanu – Veşti din Candoria în „Drumul socialismului”, nr. 8924, 1986, p. 2;

15

Ion Roşioru – Poet de bunăvoie de Ioan Evu în „Tomis”, nr. 3, 1998, p. 7;

Mărioara Aslău – Un poet de bunăvoie: Ioan Evu, în „Provincia”, nr. 3, 1997, pag. 4;

Geo Vasile – În contra secularizării misterului în „Luceafărul”, nr. 34, 1998, p. 16;

Dumitru Hurubă– Poetul la braţ cu Erato, Caliope, Polimnia... în „Opinii culturale”, nr. 3-4,

1998, p. 4;

Ovidiu Băjan – „Cetatea moartă” sau exilul interior, în „Provincia Corvina”, nr. 6, 1998,

pag. 12.

Cu poetul ION MIRCEA, 2001

16

Cântecul poetului de bunăvoie. Poezia lui Ioan Evu

„Ioan Evu nu mai are nimic de ascuns. Poesia sa, cântecul său, au ajuns la maturitate.

Unii copaci dau rod toamna. Unii copaci dau rod vara, alţii primăvara; copacul numit destin a

dat rod în cântec pentru Ioan Evu.

Poetul are puţine lucruri ca avere.

Alături de sine sunt: cărţile, ghitara,

maşina de scris, inspiraţia sa, undiţa, şi,

mai ales o mare iubire. Regretul suprem al

poetului este că nu şi-a împlinit iubirea....

Ioan Evu a publicat de tânăr.

Îi stătea bine cu privirea visătoare,

cu ghitara înmugurind, cu speranţa de

iubire, sărutat de premiile vremii...

În inima lui Ioan se naşte imediat

cavalerul bătrân pregătiţi pentru tinere

iubiri. Ioan este pescarul, pescarul de

oameni, care face din cântecul său piatra

pe care veacul acesta va clădi iar poesia...

Bine ai venit pescarule!... Râul e în

faţa ta, furtuna te aşteaptă, furtuna va fi

îmblânzită...”

Constantin Stancu, 2010

Lansarea volumului Poet de bunăvoie -

prezintă VICTOR ISAC, 1996

17

„Talent poetic cert, Ioan Evu scrie la fel de convingător în dulcele stil clasic şi în noua

manieră. Se lasă purtat de reverie dar ştie şi să privească în faţă realitatea, e sentimental în

poemele ce evocă, de pildă, copilăria sau dragostea şi realist crud în cele de notaţie

imediată… Cultivă metafora şi versul muzical-folkist dar şi versul liber şi auster. Interesant

este că în toate ipostazele stilistice lirismul se păstrează la aceeaşi cotă de tensiune, ceea ce

vrea să spună că, temperamental, poetul e mai curând un „vechi” decât un „modern” (sau

modist)”.

Laurenţiu Ulici, în „România literară”

„Un poet care, în ciuda atâtor mode şi modele „antilirice” de azi, nu şi-a pierdut

încrederea în frumuseţea poeziei şi în puterea tămăduitoare a cuvintelor, nici în solidaritatea

acelui chin solitar al trăirii poetice. Poet adevărat – în sensul prim, chiar „desuet” al

cuvântului – cu o autentică profunzime a experienţei lirice, asumată ca o formă de existenţă

nefalsificată, Ioan Evu regăseşte vechile funcţii ale lirismului, el însuşi scriindu-şi poemele în

dulcele stil interbelic, când poezia era rege. El află în acea credinţă „demodată”, în absolutul

actului poetic şi în valorile poeziei noastre „tradiţionale”, certitudinea unei identificări între

trăirea poeziei şi scrierea ei…”

Alexandru Condeescu, în „Luceafărul”

18

„Se observă în sarcasmele lui Ioan Evu verva discursului, directeţea, vocaţia epigramatică,

privind lumea de pe poziţia unui eu excesiv – justiţiar, infailibil. Tabloul pasionat al poeţilor

ipocriţi ori melancolici este elocvent… Este pusă în valoare o dublă disponibilitate, pe de-o

parte implicarea polemică şi ironică, pe de alta, detaşarea meditativă, cogitabundă… Lirica

lui Ioan Evu are, în mod evident, opţiunea idealităţii, a principialităţii, a unei existenţialităţi

ceremonioase/canonice, a ardorilor romantice. Poetul este un dualist adică o îmbinare a unui

placid, contemplativ, sapienţial cu un moralist drastic, ironic. Ioan Evu crede în prevalarea

adevărului frust, a autenticismului în detrimentul retorismului sau a ipocriziei estetice…”

Paul Aretzu, în „Euphorion”

„Ioan Evu este un poet al discreţiei, singurătăţii şi ascunderii de lume. El visează să

asceze în peisajul montan, unde să fie «trădat de cuvinte» şi departe de «viermuiala de

adjective» care parazitează până şi verbul «a fi» ca o colonie de larve… Poetul nu este un

corp care aruncă o umbră pe pământ, ci se declară o simplă escortă a propriei umbre care, ea

singură, iluzorie, contează. El este hotărât să «scrie marea» doar «atunci când ea se va

linişti», iar el va fi readus la elementar, va fi «aluatul grijaniei de mâine». Ioan Evu are în

versuri accente originale, marcat personale, care îmi plac.

…Textele din volume concurează la olimpiada eternă a literaturii, ele au aceeaşi plăcere a

scrisului şi cochetăriei de a atrage atenţia şi voluptatea cititorului într-un moment de răgaz şi

farniente al acestuia. Hamlet în Bizanţ e un poem care defineşte starea cu pricina…”

Horia Gârbea, în „Luceafărul”

19

„Oricare ar fi registrul în care sunt turnate ideile poetice, lirica lui Ioan Evu le ţine fixate

mereu în câteva hotare. Studierea acestor locuri creează posibilitatea unei noi lecturi, de

adâncime, în măsură să configureze harta unor izvoare şi a unor trasee topice, până la urmă, o

topografie de rezistenţă pentru destinul poeziei lui Ioan Evu. S-ar putea să avem în lirica lui

Ioan Evu o manifestare de real interes pentru geografia

poeziei noastre de azi.”

Ion Itu, în „Astra”

„Această fidelitate pe care poetul o păstrează

peste ani unui topos imaginar, înzestrat cu toate

atributele unui univers propriu, recognoscibil ca o

marcă de nobleţe, ca un blazon, este – în ultimă

instanţă – expresia fidelităţii faţă de sine însuşi…

Impenetrabil la valuri şi mode, suprema sa aspiraţie

pare a fi aceea de a-şi păstra intactă identitatea. O bună

parte a poeziei de azi e frigidă. Elaborată la rece, ea

refuză intruziunea emoţiei în actul elaborării,

percepând-o ca un balet jenant şi desuet… Ioan Evu, poet spontan şi fluent, cu gestaţie

uşoară, dimpotrivă, nu se jenează să se abandoneze temperamentului său hipersenzitiv şi să-şi

transmită emoţiile şi cititorului.”

Radu Ciobanu, în „Opinii culturale”

20

„Ioan Evu are cultul poeziei febrile, de un patos mereu juvenil, umbrită din când în

când de un aer nostalgic ce vine din straturile incert temperamentale… El este un colorist plin

de seva unei naturi măreţe, în linia poeţilor ardeleni, dar, pornind de la ei, îşi conturează şi o

a doua linie de tensiuni poetice moderne care devine mai evidentă. Poezia sa ajunge, astfel,

mai abstract-meditativă, uneori atinsă de impulsuri ironice. Un gen de jurnal intim, în care

poetul îşi regăseşte vechile obsesii: necesitatea scrisului, hârjoana, «jocul cu fulgerul aprins»,

căutarea fiinţei în lume, sentimentul erotic, sentimentul înstrăinării…”

Ion Arieşanu, în „Orizont”

„Prea puţin pândit de umbra copleşitoare a poeziei confraţilor de aceeaşi vârstă, poetul face

parte din stirpea celor puţini predispuşi a avea un program liric. Intuim că poezia lui Ioan Evu

se simte cel mai bine în ţara proprie: Candoria, probabil, o Transilvanie melancolică… Aici

transfigurarea se produce printr-o revoltă continuă faţă de alcătuirile realului, în fond, ca

orice poezie care tinde spre autentic. În timp ce scrie, profund conservator în/cu propria-i

imaginaţie, poetul ştie că, printre contemporanii săi, există destule voci care cred că

veşmântul poemului său e desuet… Şi atunci se răscoală, polemizând cu ironicii, textualiştii,

optzeciştii, cărtăreştii… El e un poet îndrăzneţ care se mişcă dezinvolt în câteva modalităţi

poetice, mânuieşte metafora cu îndărătnicie de poet modern, dar care nu uită niciodată fondul

sacru al culturii noastre.”

Valeriu Bârgău, în „Contemporanul”

21

„Vom constata, poate chiar cu uimire că, aproape cu

brutalitate, încărcătura emoţională a poetului se

transmite cititorului cu o naturaleţe oarecum

inexplicabilă. De aici şi până la a fi prinşi în mrejele

plăcut ademenitoare ale unei creţii lirice cu notă

discordantă în lirica actuală nu mai e decât un pas

mic, abia sesizabil… Originalitatea lui Ioan Evu

porneşte tocmai de la conştientizarea potenţialului

artistico-creator şi exploatarea, cu ajutorul lui,

materiei prime poetice. Din acest punct de vedere, îl

consider pe Ioan Evu ultimul mare reprezentant al

unui lirism de care majoritatea poeţilor contemporani

se feresc ca de foc. I-am urmărit evoluţia, i-am citit

cărţile şi, ca atare mă simt îndreptăţit să spun că avem

de-a face cu o voce deosebită în peisajul liric actual.”

Dumitru Hurubă, în „Luceafărul”

„Ai zice că poetul are o irepresibilă nevoie de cuvinte, pe care le caută cu dinadinsul spre a le

stârni «să vorbească». Patetic, el strânge la piept «blazonul zdrenţuit al poeziei» şi se

consideră «scribul care şterge palimpseste» sau «fântânar al apelor din urmă», ca semn al

risipei sale existenţiale… Poetul e refractar la tot ce înseamnă fals sau artificiu, mereu în

ipostaza pithiacă, a celui menit să rostească adevărul în numele poeziei ce ne stăpâneşte până

dincolo de realul putrid.”

Florea Miu, în „Ramuri”

Împreună cu poetul NECULAI CHIRICA

22

„Nouă este în poemele lui Ioan Evu o măsură de polemism, de sarcasm, de iritare…

Ascuţişul polemic nu-l vizează, surprinzător, pe cititor, ci un anumit tip de autor cu prezenţă

obsedantă, disproporţionat de mare în raport cu valoarea lui reală. În război cu „harpiştii

zeloşi”, cu „copiii cu tobe”, Ioan Evu optează pentru o retorică a sincerităţii, a melancoliei

izbăvitoare. Poemele sunt tensionate, ironice în varii grade şi, mai presus de toate, vii tocmai

prin pulsaţia durerii, a dezamăgirii şi speranţei înşelate.”

Ioan Adam, în „SLAST”

„Ioan Evu este un poet trăirist, manifestându-se când: revoltat, vijelios, expresionist;

când: blând, suav, vegetalizat. Aşa cum sugerează titlul ales, poemele antologate readuc în

memoria autorului (şi se transmit cititorilor) temele obsedante pentru care artistul s-a luptat

furtunos ca să le impună lumii, fentând cenzura impusă de trista epocă totalitară… Idealul

vertical imaculat şi cotidianul orizontal maculat reprezintă axele de coordonate din lirica lui

Ioan Evu. În această viziune mirobolantă şi hiperbolizantă, pe axa luminoasă a spaţiului

eleat, se desfăşoară o transhumanţă lirică în ritm de baladă, prin peisajul înzăpezit sublim, de

la copilărie spre dumnezeire şi invers, de la maturitatea artistică spre copilărie, sub semnul

identificării sacrificiale a poetului cu mielul pascal.”

Lucian Gruia, în „Hyperion”

23

Ioan Evu, un clasic în viaţă

„... Îmi place să cred că Ioan Evu izbuteşte în volumul de faţă (Cenuşa vorbitoare) să

lărgească priveliştea poetică a cărţilor anterioare. Poezia ni se descoperă ca o realitate

spirituală statornică în orizonturi, respirând suveran normele limbii române, graţie

închegărilor de atitudini, accente şi năzuinţe, puternic proclamate, care împrumută creaţiei

sale suportul continuităţii, al legăturii cu marea poezie...”

Maria Diana Popescu, în „Provincia Corvina”, nr. 13, 2008, p. 66

24

ACTIVITATE MUZICALĂ

ncă din anii liceului, Ioan Evu a

fost solist vocal şi chitarist în

diverse formaţii din Hunedoara

şi Deva. Ca folkist a debutat în 1976 cu două

cântece compuse pe versuri de Nicolae Labiş,

pe scena Cenaclului „Flacăra” condus de

Adrian Păunescu.

În august 1978, împreună cu fratele său,

Eugen Evu, a abţinut Premiul I la prima ediţie

a Festivalului Naţional de Muzică Folk,

desfăşurat la Costineşti, sub egida aceluiaşi cenaclu. De menţionat faptul că festivalul a fost

un adevărat maraton, (peste 80 de concurenţi!) desfăşurat pe parcursul a trei nopţi, iar

premiul obţinut de fraţii Evu a venit ca urmare a votului celor 1000 de spectatori prezenţi la

teatrul de vară studenţesc.

Î

Canon, CENACLUL

FLACĂRA, 1982

25

În 1981 a urmat, tot la Cenaclul „Flacăra”, debutul în formula de cvartet al grupului

muzical Canon, compus la vremea respectivă din: Ioan Evu, Graţian Ordean, Nicolae

Hampel şi Mircea Goian.

În 1982 Canon a obţinut Premiul de Consacrare al Cenaclului „Flacăra”, unde a activat

vreme de doi ani, alături de nume consacrate ale genului: Mircea Vintilă, Victor Socaciu,

Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă, Mihaela Popescu, Ducu Bertzi, Adrian Ivaniţchi, Doru

Stănculescu ş.a.

În 1980, la Festivalul naţional de poezie şi muzică de la Calafat, premiile I, atât la

secţiunea literară, cât şi la cea muzicală au fost obţinute de Ioan Evu şi, respectiv, grupul

Canon.

Lansare album CANON şi MARIA GHEORGHIU,

BUCUREŞTI, 1996

Poezie şi muzică, 2007

26

Debutul discografic al grupului a avut loc în 1987,

pe LP-ul semnat de Victor Socaciu, Viaţa,

iubirea cea dintâi (contribuţia Canon-ului

constând în aranjamente orchestrale,

acompaniament instrumental şi armonii vocale la şapte

cântece de pe albumul menţionat).

Împreună cu grupul Canon are numeroase

apariţii la TVR şi Radiodifuziunea Română în

cadrul unor emisiuni realizate de Doru

Dumitrescu şi, respectiv, Titus Andrei.

27

Apariţii discografice:

Canon – Electrecord, 1991;

Canon şi Maria Gheorghiu – Alpha Sound, 1996;

Cântece de iarnă – Alpha Sound, 1997;

Acvilon – Vitralii de zăpadă (colinde) – Studio

Codruţ, 2002;

Cenaclul Flacăra vol. 3 – (compilaţie) – Intercont

Music, 2009;

Canon – Trenul de seară (Media Image Trading

Deva, 2010).

În octombrie 2013, grupul Canon va împlini 35 de

ani de activitate.

28

Interviuri cu Ioan Evu (fragmente):

Peisajul geografic este important pentru poezia pe care o scrii?

– Toposul în care se derulează viaţa mea, cu bune-rele, e important pentru mine mai

mult în plan sentimental… Poezie se poate scrie oriunde, cu condiţia să fii înzestrat cu har.

Eu unul cred în inspiraţie ca stare de graţie a spiritului. Aceea pe care încerca s-o definească

Rilke în „Scrisori către un tânăr poet”, atunci când – referindu-se la „Elegiile duineze” –

scria: „Pe ţărmul mării, la Duino, am auzit (s.m.) primul vers”… Şi eu am, uneori, impresia

că aud versuri, rolul meu fiind unul de intermediar între sursă şi coala de hârtie. „Restul e

tăcere”, vorba străbunicului nostru, Shakespeare… Şi multă muncă, aş adăuga eu,

netrebnicul. Poate de aceea nu cred în poeţii care publică mai mult decât scriu, dar nici în

poeţii de duminică… Ori de câte ori aud pe cutare autor făcându-şi public orarul conform

căruia se aşterne la masa de scris, mă înspăimânt. Poezia nu e o profesie ci o profesiune de

credinţă. O profesie o alegi tu, pe când poezia te alege ea pe tine.

Revenind la poezie: cum eşti perceput ca poet de către semenii tăi?

– În urbea mea, ca mai oriunde în patrie, poetul e văzut – în cel mai fericit caz – ca un

soi de „nebun” mai mult sau mai puţin „frumos” al cetăţii, care, printre poticneli şi

incoerenţe… sociale, rosteşte, uneori, adevăruri „axiomatice” despre lume, viaţă, iubire,

ş.a.m.d. … La polul opus acestui mod de percepţie se situează unii critici literari care pun în

cârca cititorului tot felul de păcate, considerând domniile lor că poezia e un periplu pur

esoteric… Perspectiva asta, oarecum prea elitistă, vrea să spună că semnele/încifrările

textului poetic nu pot fi decodate decât cu metode hermeneutice. În fine, eu cred că-n ambele

cazuri se exagerează. Marea poezie dintotdeauna e un limbaj al esenţelor, ca de altfel şi

ştiinţele exacte.

29

Ai putea formula în câteva cuvinte ars poetica ta?

– M-am întrebat şi eu, nu o singură dată, de ce scriu? Îţi mărturisesc că n-am găsit încă

răspunsul mulţumitor. Scriu şi cânt cu motivaţia pe care ţi-o dă gestul simplu de a bea apă

atunci când ţi-e sete sau de a face dragoste cu femeia pe care-o iubeşti… Altfel spus: e ca şi

cum, dislocând sub talpă o piatră, dai de rădăcina unui izvor şi ai pentru o clipă sentimentul

reconfortant că ai devenit fântânar. Scriu relativ greu, numai atunci când simt că altfel nu se

mai poate. Dacă reuşesc să închei un poem bun, adică adevărat, am sentimentul unei uşurări,

aproape de starea de levitaţie. Dar nu te speria! Revin repede la realitate, asemeni soldatului

care, la sunetul goarnei, plonjează din vis direct în bocanci…

Ai obţinut Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (Filiala-Sibiu) pentru cartea

intitulată „Însoţitorul umbrei”, apărută în colecţia „La Steaua - Poeţi optzecişti”… Din ce

aşa-zisă generaţie poetică faci parte?

– Nu ştiu exact cui îi aparţine ideea împărţirii scriitorilor pe generaţii, şi nici după ce

criterii are loc această divizare. Probabil din nevoia de a localiza în timp momentul apariţiei

cutărui scriitor pe cerul… gutenbergian. Dar şi acest principiu e unul relativ. Eu am debutat

editorial abia în 1982, cu toate că poemele mele apăreau în majoritatea revistelor literare, cu

mulţi ani înainte. Pe-atunci existau – îţi mai aminteşti? – poeţi-muncitori, poeţi-ţărani, poeţi-

studenţi… Acum există poeţi „ai Bucureştiului”, „ai Clujului” etc.

În opinia mea, orice împărţire pe generaţii, promoţii, grupări, cenacluri, plutoane sau…

desanturi, e una arbitrară, neconcludentă… Mă iluzionez cu gândul că nu fac parte din nici o

astfel de generaţie. Mă consider poet şi atât. Cu voia cititorului, aş adăuga doar – al limbii

române. Sper să nu aduc vreun afront celor ce se consideră mai români decât mine.

Camera cu pereţi de oglinzi, Dumitru Velea – Editura Sitech, 2006

– Domnule Ioan Evu, arătaţi-mi unde aţi ajuns cu muzica şi poezia. Recent aţi scos la

lumină cea de-a opta carte de versuri – „Cenuşă vorbitoare” – şi al treilea album muzical –

30

„Trenul de seară”, al grupului hunedorean „Canon”, pe care-l conduceţi de aproape

treizeci de ani…

– Să înţeleg că vreţi un interviu cu dubla-mi ipostază, de poet şi cantautor? Tare mi-e

teamă că o să vă dezamăgesc, mărturisindu-vă că nu ştiu cu exactitate unde „am ajuns” cu

aceste două graţii, poezia şi muzica… Mai degrabă ele m-au purtat pe mine pe nebănuite căi,

revelându-mi uneori mirabile, alteori dezolante privelişti. Ambele se nasc, trăiesc, mor şi

renasc în mine după legi care-mi scapă şi, sincer, nici nu-mi bat capul să le pricep… Ceea ce

pot afirma cu siguranţă este că n-am ridicat niciodată o piatră de hotar între ele. Altfel spus,

muzica şi poezia sunt două ipostaze complementare ale unei singure iubiri, care nu m-a trădat

niciodată, două feţe ale aceleiaşi monede azvârlită pe taraba acestei lumi a cererii şi ofertei.

Mai mulţi recenzenţi ai cărţilor mele au remarcat melosul intrinsec al poemelor. Pe de

altă parte, unii comentatori muzicali au evidenţiat lirismul cântecelor mele. N-am ce face:

sunt un incorigibil aed. Doar atât.

– Cui i se supune poetul Ioan Evu? Vremii, sieşi, poeziei, trecerii?

– Lumea în care trăim e guvernată de norme şi legi pe care – chiar dacă nu sunt de

acord cu ele în totalitate – le respect ca simplu cetăţean, aşa cum probabil sunt perceput de

alţi cetăţeni mai înalţi la Stat şi la sfat decât mine. Însă, ca orice călător creştin, mă supun

legii implacabile a trecerii. Toate celelalte, enumerate de dumneavoastră, i se

subordonează… „Vremea ne vremuieşte” spuneau cei vechi…

Poezia, ca expresie princiară a sinelui, prin însăşi esenţa ei de ferment spiritual

semnifică nesupunere, este „un factor de dezacord creator”, după cum releva Ion Caraion

într-unul din jurnalele sale poetice. Cu tot aerul ei aparent eretic, poezia îmblânzeşte trecerea,

o face întrucâtva mai suportabilă…

– Vechile societăţi confereau scriitorilor o poziţie de forţă, un statut privilegiat. Cum

stau lucrurile în timpul nostru?

– Sintagma „o poziţie de forţă” mi se pare uşor exagerată. Într-adevăr, în antichitate

scriitorii aveau un cuvânt însemnat de spus în cetate… De altfel, Platon îşi imagina statul

31

ideal ca fiind condus de filozofi… Totuşi, să nu uităm că marea lor majoritate era formată din

aristocraţi. O excepţie a constituit-o grecul, prin adopţie, Esop – originar din Asia Mică –

care, sclav fiind, şi-a dobândit, conform legendei, statutul de cetăţean liber, tocmai datorită

măiestrelor sale fabule… Împăraţii romani erau, se pare, mai intransigenţi cu artiştii lor. E

suficient să amintim exilul lui Ovidiu la Tomis, dictat de Augustus sau uciderea lui Seneca

cel Bătrân de către Nero…

Cum stau lucrurile în vremurile noastre, cum e perceput artistul în „Agora”

postmodernă? Pe neaoşe plaiuri carpato-danubiano-pontice, scriitorul e-un fel de maţe-goale,

un soi de scârţa-scârţa pe hârtie, care taie, toata ziua, frunze la câini, în timp ce sărmanul

popor trudeşte pe brânci, conform imeghebistului slogan „Noi muncim, nu gândim!”…

Artistul e acel veşnic nemulţumit, eternul Ghiţă Contra, incapabil să priceapă eforturile

„supraomeneşti” depuse de guvernaţi pe drumul plin de hârtoape al Integrării. De cele mai

multe ori atitudinea auguştilor noştri politicieni faţă de artist este una de ignorare…

diplomatică. Vorba unei reclame intens mediatizate: „Prietenii ştiu de ce”…

– Şi viitorul cum se vede, viitorul dumneavoastră literar?

– Sincer, nu ştiu. N-am abilităţi previzionare. Cineva spunea că doar trecutul e sigur.

Dar pentru că tot vorbim despre realităţi potenţiale, uneori mă simt ca un adolescent

care – bărbierindu-se pentru întâia oară în viaţă la oglinda din baie –, din cauza vaporilor

depuşi pe luciul sticlei, constată cu uimire şi indicibilă emoţie că înfăţişarea chipului său e

mai matură, ca să nu zic mai îmbătrânită… Însă mă bucur pentru fiecare nouă zi, caut, pe cât

îmi stă în putere, să nu mă las pradă eşecurilor de care viaţa a avut grijă să nu duc lipsă.

Rămân acelaşi mărşăluitor pe câmpul de luptă al propriilor mele himere… Şi, iertată-mi fie

autocitarea la care recurg în finalul acestui interviu. E textul liminar al „Cenuşii vorbitoare”,

un posibil autoportret lăuntric al poetului Ioan Evu: „El, însoţit de umbra proiectată pe zid,

înspre seară… El însuşi – un alter ego al umbrei, într-o lume a substituţiilor de tot felul.

Singur, ca un războinic fără zale, care, brusc, a uitat cauza ce l-a împins pe câmpul de bătaie,

strânge la piept blazonul zdrenţuit al poeziei. Biet cavaler al Tristei Figuri – pentru el orice

32

război se preschimbă în cele din urmă într-o luptă cu sine. Viaţa lui e asemenea unui poem

explicit, dar care, paradoxal, nu poate fi explicat. Îşi poartă umbra ca pe un destin – o

hologramă a întunericului ce nu se adevereşte decât în lumină, aşa cum stelele răsar numai

noaptea.”

Dialoguri privilegiate, Maria Diana Popescu, Editura Trilog, 2009

Cu poetul MIRCEA DINESCU, 1998

Cu MIRCEA DINESCU, 1998

33

BIBLIOGRAFIE

Bârgău, Valeriu – Câteva cuvinte despre poetul Ioan Evu, în „Drumul socialismului”, nr.

269, 1981, p. 3;

Evu, Ioan – Date biografice, în: „Pasărea de foc. Antologie literară”, Hunedoara: Cenaclul

literar „Flacăra”, 1975, p. 93;

Nemecsek, Ştefan – Literatura hunedoreană de la începuturi până în prezent. Scriitori din

ţinutul Hunedoarei, vol. III, Editura Realitatea Românească, 2008;

Razba, Maria – Personalităţi hunedorene: oameni de cultură, artă, ştiinţă, tehnică şi sport

(sec. XV-XX). Dicţionar, Editura Emia, Deva, 2004.

http://www.uniuneascriitorilorsibiu.ro (consultat la data de 15.04.2013)

http://adevarul.ro/locale/hunedoara/hunedoara-portret--ioan-evu-vocea-aur-hunedoarei (consultat la data de 15.04.2013)

34

BALADA NOIMEI PIERDUTE

În joasele agore-n iarmaroace

pe unde turma îşi aclamă zeul

întru tainul zilnic de potroace

e terfelit în zoaie curcubeul.

Un balamuc pestriţ unde aezii

prea lesne-şi schimbă lira în chimvale

şi dedulciţi la stârv ca huhurezii

gângavul tril şi-l vând drept osanale.

Fervoarea lor de-a spune-ntruna imnic

acelaşi splin sub felurite forme

e însăşi spaima resimţită zilnic

chipul cioplit al stărilor diforme.

Ci eu tăcând răpit de aporia

acestui veac prea sufocat de texte

arunc la coş sofismul erezia

sunt scribul care şterge palimpseste.

Cu podul palmei corectând neantul

pe voi netăbăcite pergamente

v-aş azvârli la ghenă să rodească

ogorul îngrăşat de excremente.

Sătul de behăitul ălor noateni

abia-nţărcaţi din bulucita turmă

în smârc semantic aş sădi izvorul

eu fântânar al apelor din urmă.

De n-aş simţi pe buze sfiiciunea

cu care ah ne-mbrăţişează marea

când îşi ascunde-n alge goliciunea

aş da-n vileag întreagă-ngreţoşarea.

Însă aştept să mai dospească verbul

cum creşte pâinea frântă în grijanii

nu-mi pasă că mă împresoară herbul

ce mi l-au încrustat pe tâmple anii.

Drumul pieziş ascuns în poezie

îl suie-n pantă lacrima. Dar cartea

care pe sine singură se scrie

va-ndupleca măcar o clipă moartea?

Căci tâlcul îngropat în apoftegmă

ce pretindeau că-l prind anahoreţii

pe drept cântar nu face cât o flegmă

dar noima vor pătrunde-o ei, poeţii!