Philippe LOUBIÈRE Redactor-şef, revista Lettre(s) a Asociaţiei ASSELAF, cercetător, Universitatea Sorbona (Paris III) – FRANŢA

« Biblioteca din Babel »

Titlul, « Biblioteca din Babel », este o aluzie la nuvela cu acelaşi nume a scriitorului argentinian Jorge Luis Borges, nuvelă care a fost şi sursa de inspiraţie a acestei lucrări. Acesta e om de cărţi, întrucît a lucrat cîţiva ani la Biblioteca municipală din Buenos Aires, înainte de a deveni, o dată cu notorietatea şi răsturnarea puterii peroniste împotriva căreia luptase, directorul Bibliotecii naţionale din ţara sa. El este apoi om al cărţii, nu doar pentru că a scris mai mult de treizeci de volume, dar şi pentru că, fiind un erudit, un universitar – în plus, specialist de literatură – cunoaşterea şi cartea se confundau pentru el într-un obiect unic, într-un semn unic, aşa cum se confundă vasul şi conţinutul, semnificantul şi semnificatul, zeul şi statuia.

Era firesc să fie bîntuit de cărţi, în aşa măsură încît acestea să-şi piardă statutul de obiecte – venerabile, dar materiale şi tangibile – şi a-l dobîndi pe cel de obiecte de ficţiune, şi aproape de fantasme – Ficciones (« Ficţiuni ») este de altminteri titlul uneia dintre cele mai cunoscute culegeri ale sale, cea care cuprinde şi Biblioteca din Babel.

Aceasta e descrisă ca biblioteca totală, ce conţine toate cărţile, cele existente în toate limbile – Babel oblige – dar şi pe toate cele posibile, cum le numea Borges, toate cărţile virtuale am spune noi, precum şi dublul şi refutaţia lor. Îşi află aici locul inclusiv viaţa şi opera lui Pierre Ménard, autorul lui Quijote, text identic cu Don Quijote al lui Cervantes, dar redactat mult mai tîrziu în spiritul lui Borges de imaginaţia fertilă a unui cărturar din Nîmes care nu cunoştea nimic despre precedentul său.

Bibliotecă totală, bibliotecă totalitară

Bogăţia bibliotecii e aşa de mare încît ea cuprinde un număr incomensurabil – indefinit şi infinit – de cărţi « de natură informă şi haotică », compuse din simple litere alipite la întîmplare –, fără a se găsi în vasta bibliotecă două cărţi cu totul identice. « Pentru un rînd logic, o informaţie exactă, există kilometri întregi de cacofonii lipsite de sens, discursuri încîlcite şi incoerenţe. Cunosc un ţinut barbar în care bibliotecarii repudiază ca fiind superstiţios şi zadarnic obiceiul de a căuta în cărţi un

sens anume, comparîndu-l cu acela de a consulta visurile sau liniile haotice ale mîinii… » Biblioteca nu are nici început, nici sfîrşit, ea este cauză şi scop, creaţie şi demiurg. Ea reprezintă universul, iar ideea că – urmare a conţinutului său nesfîrşit – s-ar afla în ea totalitatea este exaltantă : « prima reacţie a fost o fericire extravagantă. Cu toţii se simţiră stăpînii unei comori intacte şi secrete. Nu exista problemă personală sau mondială a cărei elegantă soluţie să nu se găsească undeva. Universul îşi găsea justificarea, universul cucerise brusc dimensiunile nesfîrşite ale speranţei. […] Mii de nerăbdători au părăsit dulcile brazde natale şi s-au năpustit asupra scărilor, împinşi de scopul iluzoriu de a-şi găsi Justificarea. »

Totuşi, în faţa atîtor volume, probabilitatea de a da peste o lucrare purtătoare de sens apreciabil e accidentală, cea de a da peste o lucrare care ar explica lumea ţine de miracol. Cunoaşterea şi suportul său, cartea, s-au despărţit : în biblioteca din Babel există o infinitate de cărţi ce nu sînt purtătoare de cunoaştere şi sens. A ajunge la sens ţine de întîmplare, iar întîmplarea e contrariul sensului. Însă există poate undeva cititorul sau bibliotecarul care are acces la sens, « precum un zeu », prin aceea că ţine în mînă sensul inefabil şi secretul lumii. « Cunosc regiuni în care tinerii se înclină în faţa cărţilor şi aşează pe paginile lor sărutări barbare, fără a fi capabili să descifreze nici o literă », în vreme ce « nelegiuiţii afirmă că non-sensul face regula în Bibliotecă şi că pasajele dotate cu sens sau doar cu cea mai modestă coerenţă, constituie o excepţie aproape miraculoasă ».

De la ficţiune la realitatea virtuală

Nuvela lui Borges, publicată în anii 1950 la Buenos Aires, răspunde unei problematici a vremii său, pe care autorul poate chiar a creat-o, alături de cîţiva contemporani de pe Vechiul Continent, Ionesco, Beckett, Camus, Arrabal, Queneau : problematica absurdului, adică cea a crizei limbajului dusă pînă la non-comunicare, cea a rupturii sensului.

Însa, spre deosebire de aceşti dramaturgi franco-hispano-irlando-români care nu au făcut decît să exprime haosul timpului, Borges a avut o intuiţie genială care a început ca un joc şi care a sfîrşit în profeţie, fără ca el să-şi dea seama pe deplin de acest lucru, întrucît, în mod obscur, se temea de acesta. La Borges, ficţiunea, literatura a precedat realitatea : a fost un vizionar în măsura în care o asemenea bibliotecă, de neconceput în anii 1950, a fost ulterior creată. Într-adevăr, sîntem din ce în ce mai numeroşi cei care utilizăm zilnic o bibliotecă babeliană şi nesfîrşită numită internet.

Aceasta ne oferă, într-o infinitate de pagini, asemănătoare bibliotecii din Babel imaginate de Borges, totul şi dublul său, totul şi plagiatul său, totul şi contrariul său ;

ajungem în mod nediferenţiat la cunoaşterea necesară şi la cea inutilă, la cunoaştere şi la falsa cunoaştere, la cunoaştere şi la non-cunoaştere, la cunoaştere şi la iluzia cunoaşterii. O simplă comandă pe motorul de căutare ne poate propune sute de mii de pagini de răspuns. Cum să alegi printre tot ce e în plus, cum să nu te sufoci în faţa excesului ?

În Evul Mediu, căutarea ştiinţei era plină de obstacole materiale : drumurile erau lungi, uneori tăiate de hoţi, oamenii care ştiau carte erau rari, iar cărţile şi pergamentele încă şi mai rare. Conţinutul bibliotecilor şi al scriptoriumurilor era redus la esenţial, dar mănăstirile care le adăposteau erau bine identificate de călugării ce străbăteau Europa spiritului în căutarea a ceea ce e livresc în divin. Ştiau ce vroiau şi găseau ce căutau. Tocmai raritatea suportului cunoaşterii făcea imposibilă risipirea în obiectele de cercetare şi mreajă pe drumul cunoaşterii timpului – la care sîntem martori astăzi.

Obstacolele de azi nu mai sînt de ordin material : calculatoarele se găsesc pretutindeni, chiar şi în casele în care raportul cu lectura este redus la minim ; costul conexiunii la internet este din ce în ce mai scăzut ; însă accesul la cunoaştere nu s-a democratizat, şi probabil că nu se va ajunge niciodată aici : ce se află la îndemîna oricui e accesul la prea plin, la iluzie, la confuzie, după bunul plac al hazardului care a pus în mîinile unui bibliotecar din Babel unul din inefabilele secrete ale lumii, fără ca ordinea să-i fie tulburată.

Navigăm, în acest internet din Babel ca într-un labirint – altă temă dragă lui Borges – al rătăcirii, al căutării împinse pînă la abstracţia geometrică a labirintului. Însă şi timpul nostru are un sfîrşit, nu avem eternitatea în faţă pentru a-i explora toate impasurile sau pentru a consulta o bibliotecă fără început şi fără sfîrşit, şi căreia, în plus, îi lipseşte firul Ariadnei – catalogul.

Altminteri, avem motoarele de căutare, ce accelerează cercetarea, dar nu găsesc cu adevărat. Criteriile lor sînt, desigur, din ce în ce mai fine, însă rămîn şi vor rămîne formale : o adunătură fără sens, aleatorie, de litere, lansată ca o sticlă pe mare şi care tratează orice vălurel ca pe un vapor.

De la hazard la necesitate

Dacă ne-am menţine în logica absurdului şi a indefinitului care înconjoară nuvela lui Borges, situaţia ar fi disperată. Însă omul consideră infinitul ca ţinînd de lumea de dincolo şi încearcă să pună ordine, dacă nu în ceea ce vede, măcar în ceea ce face.

Mitul Ariadnei nu a rezultat printr-o magie favorabilă, ci din voinţa umană de a triumfa asupra labirintului. E ceea ce ne interesează şi pe noi aici.

Din ce e constituit firul Ariadnei de astăzi ? El constă în primul rînd în formarea spiritului critic al cititorului, care să-i ofere mijloacele de a examina, aprecia, judeca faptele de cultură pe care le întîlneşte – faptele de cultură, adică chestiunile tratate de ceilalţi oameni şi modul în care aceia au crezut că pot oferi un răspuns. Înainte de a se afla pe internet, întrebarile şi răspunsurile se găsesc în cărţi – cele adevărate, nu obiectele virtuale precum cele din Biblioteca din Babel, cărţi pe care oamenii nu doar le citesc, dar le şi scriu pentru a hrăni astfel reflecţia comună.

Cărţile adevărate, cele alese pentru conţinutul lor, sînt de găsit într-un loc opus virtualului babelian : într-o bibliotecă. În acest loc tangibil şi liniştit se citesc volumele care reconciliază cunoaşterea cu suportul său, pe care nu le citeşti în diagonală, ci cu întreaga concentare, ce permite accesul deplin la subiect, şi în acelaşi timp cu distanţa necesară unei reflecţii senine. Tot în bibliotecă îl întîlneşti pe bibliotecar, nu ca reprezentant al unui demiurg inaccesibil, ci ca fiinţă în carne şi oase, care a întîlnit pasiunea de a citi şi care ştie unde se găseşte ceea ce cauţi. Uneori îţi comunică propria sa subiectivitate, dar aceasta e prilej de dialog, de interogare a propriului demers, şi nu iluzie cronofagă şi sterilă.

Fireşte, internetul nu e exclus de la un asemenea cîmp de investigaţii. Funcţia sa e aceea de a prelungi ici şi colo biblioteca, dar nu de a o înlocui. Astfel, el poate fi extrem de util : cutare carte, absentă din acest catalog, se poate afla în alt catalog, ba chiar disponibilă virtual. Motoarele de căutare pot constitui un fir al Ariadnei, cu condiţia să nu-ţi acapareze cu totul cercetarea. Google nu e decît un sclav şi trebuie doar să se supună. Trebuie să-i impui limite pentru ca acesta să poată căuta o informaţie sau un document fără a te rătăci, fără a te face să pierzi timp preţios cu lectura unor pagini neadaptate, ba chiar să te facă să citeşti de mai multe ori aceleaşi pagini. Îi poţi regla parametrii : însă cine o face, în special cînd e vorba de parametrii lingvistici ? E inutil să cauţi în toate limbile, cîtă vreme nu le cunoşti pe toate ! Şi e foarte simplu, cînd deschizi Google, şi înainte de a lansa o căutare, să dai un clic pe preferinţe, să anulezi căsuţa « Căutare în toate limbile », marcînd « Căutare doar în paginile scrise în limba sau limbile următoare » şi să nu marchezi apoi decît limbile care îţi sînt familiare, româna, franceza, ba chiar limbile romanice în general, sau punctual cele care pot ajuta îndeaproape la o căutare de specialitate.

Progresul tehnic va duce din ce în ce mai mult la numerizarea cărţilor, ceea ce va contribui cu siguranţă la obţinerea unui spaţiu mai mare, însă va permite cu mai puţină uşurinţă să deschizi două sau trei cărţi deodată pentru a le compara conţinutul. Aşa cum televiziunea nu a dus la dispariţia radioului, biblioteca numerică

nu va face să dispară cartea, iar bibliotecile vor mai avea de oferit, cititorilor privilegiaţi care sîntem noi, cadrul prin excelenţă al accesului la cunoaştere.

Limbi şi culturi pe picior de egalitate

Revoluţia în mijloacele de comunicare, reprezentată de internet, are o altă, şi foarte importantă consecinţă : aceea de a permite fiecărei scrieri, provenind din orice cultură, gândită în orice limbă, de a-şi găsi cititorul, prin forţa hazardului sau din necesitate, cu condiţia ca acesta să fie deja familiarizat sau, măcar să manifeste interes faţă de cultura respectivă şi de limba ei. Drept urmare, toate sînt pe picior de egalitate, cel puţin din perspectiva accesului la reţeaua internet. Căci, pentru moment, această egalitate rămâne pur teoretică, dată fiind puterea limbilor şi a culturilor dominante, în primul rând cea a limbii engleze mondializate. Nu este de mirare, întrucât sînt interese americane aflate la originea giganticei reţele, creată iniţial de americani, pentru americani.

Totuşi este foarte interesant să studiem poziţia pe care o ocupă, în cadrul reţelei internet, limbile, altele decât engleza, şi, plecând de aici, culturile, ale căror suport şi expresie sînt reprezentate de aceste limbi. Să studiem, deci, acestă poziţie, în raport cu engleza americană.

Universitatea Laval, din Canada, a publicat, şi a postat pe internet, rezultatul unei astfel de anchete, efectuată în martie 2009. La finalul acesteia, clasamentul primelor 10 limbi, în funcţie de numărul de pagini postate, este următorul : 1 - engleza, 2 - chineza, 3 - spaniola, 4 - franceza, 5 - japoneza, 6 - portugheza, 7 - germana, 8 - araba, 9 - rusa şi 10 - coreeana. Acest clasament surpride destul de puţin ; dar ce surprinde cu adevărat este indicele de progresie al numărului de pagini corespunzător fiecărei limbi. Numărul de pagini în limba engleză creştea, în 2009, cu 226 % pe an. În acelaşi interval de timp, numărul de pagini în limba chineză creştea cu aproape 900 % ; numărul de pagini în limba spaniolă, cu peste 600 %, în limba franceză, cu peste 500 %, în portugheză, cu peste 850 %, în limba rusă, cu peste 1000 %, iar în arabă – ţineţi-vă bine ! –, cu peste 1500 %.

De alfel, progresia medie a numărului de pagini a tuturor celorlalte limbi era de peste 400 %, ceea ce înseamnă că media celorlalte limbi a progresat de două ori mai repede decât engleza.

În 13 octombrie 2007, ziarul Le Monde a putut titra : « Engleza riscă să fie detronată pe internet ». Încă nu am ajuns acolo, cel puţin pentru moment, dar se poate constata, citind cifrele, că tendinţa este ca acest raport să se inverseze, pur şi simplu. Limba chineză ar putea, într-un termen relativ scurt, ocupa primul loc, şi, ceea ce este cel mai important, engleza va deveni o limbă ca toate celelalte, tot mai puţin hegemonică.

Din păcate, după ştiinţa mea, nu există o statistică şi pentru limba română, dar este logic să credem că numărul de pagini în limba română sau create de internauţi având ca limbă maternă româna (deopotrivă din România şi Republica Moldova) progresează în mod evident, mai ales dacă luăm în considerare şi gustul românilor pentru internet, familiarizarea largă cu acesta, ca şi profesionalismul recunoscut al informaticienilor români.

Din păcate, mulţi români, şi nu numai din domeniul informaticii, nu binevoiesc să folosesc limba română, pe care o neglijează în favoarea englezei, de parcă hegemonia actuală a acesteia nu i-ar deranja deloc, de parcă, dimpotrivă, comunicând într-o limbă care nu este a lor ar da impresia că participă mai direct la mersul lumii, de parcă hegemonia englezei ar fi eternă, de parcă ei n-ar avea încredere în capacitatea lor de a spune lumii şi de a-i vorbi cu cuvintele locului, de parcă ar adopta, fără să se opună, vechiul complex moştenit de la Cioran, care îi reproşa ţării sale că este o « cultură mică ».

Nu există cultură « mică »

Acest complex de « cultură mică », oricât de frumos l-ar fi descris Cioran în lucrări precum Tratat de descompunere, Ispita de a exista, Despre neajunsul de a te fi născut şi Schimbarea la faţă a României, este prea restrictiv, limitând prea mult, la un trecut resimţit de români, fie ca tragic, pentru perioada care a început după război, şi s-a terminat acum 20 de ani, fie ca încheiat sau lipsit de interes pentru oricine nu este român. E păcat şi chiar mai mult decât atât.

Cioran nu a inventat opoziţia între « culturile mari » şi cele « mici ». Marta Petreu, într-un eseu despre Schimbarea la faţă a României, consacrat « trecutului deocheat » al lui Cioran, cum îl numeşte ea, aminteşte că acesta a reluat noţiunea de « cultură mare », adică o cultură caracterizată, între altele, prin vitalitatea sa agresivă, de la filosoful german Oswald Spengler, care, el însuşi, a preluat-o de la Hegel şi Nietzsche, noţiune pe care Germania naţional-socialistă a folosit-o în sensul rău pe care îl ştim. Prin comparaţie, România, cum nu era nici invadatoare, nici instalată de mult timp în istoricitate, era, pentru Cioran, în situaţia unei « culturi mici », situaţie din care nu putea ieşi, decât printr-un voluntarism îngrijorător şi care, probabil, nu-i era la îndemână.

Istoria a făcut dreptate în acest gen de opoziţie, dintre marile culturi agresive şi micile culturi pasive. Astăzi nu mai gândim în aceşti termeni ; sau mai degrabă nu ar trebui să gândim, că cultura dominantă ar fi odioasa Germanie nazistă sau mondializarea anglofonă, corectă politic. Valoarea unei culturi se măsoară prin capacitatea ei de a spune, prin capacitatea ei de a asuma ceea ce spune, prin

capacitatea de a-şi asuma expresia şi fiinţa şi, prin urmare, prin capacitatea de a se face apreciată şi iubită de cei care o împărtăşesc şi care au o nevoie vitală ca ea să se simtă bine cu ea însăşi. Cultura română are, pe acest plan, la fel de multe atuuri ca şi celelalte culturi ; ar fi de dorit ca ea să fie mai convinsă de acest lucru, în plan practic.

Da, dar sînt atât de puţini oameni care cunosc limba română, dicolo de graniţele României, îmi veţi spune. E adevărat, dar ăsta e un motiv ? Creaţiile româneşti n-ar putea să-i atragă şi seducă pe deţinătorii « marilor culturi » ? Nu se poate învăţa limba română ? Nu se poate traduce din limba română ? Bineînţeles că da. Institutul Cultural Român, ale cărui peripeţii estivale le-am urmărit cu perplexitate şi îngrijorare, în contextul politic tensionat, este pe aceeaşi linie cu ceea ce susţinem şi noi ; el a susţinut – şi sperăm că va continua să o facă – numeroase proiecte culturale, traduceri din literatura contemporană, în special, pentru a oferi culturii române o imagine pozitivă în străinătate, pentru a integra cultura română, aşa cum este ea, cum se construieşte ea zi de zi, în efortul concertat, dar nu cel al « marilor culturi », ci, pur şi simplu, al celorlalte culturi, într-un dialog de pe poziţii de egalitate.

Îi urăm bun venit !

În concluzie, vom susţine că nu există « culturi mici », că există, în schimb, culturi în pericol, în pericol de indiferenţă, şi de îndiferenţă, uneori mortală. La aserţiunea lui Paul Valéry, după care « toate civilizaţiile sînt muritoare », vom adăuga că datoria noastră este să nu grăbim sfârşitul, săvîrşind astfel păcatul împotriva spiritului.