Cuprins

Cap. I. Ideile şi concepţiile politice în antichitate .................................................................................................................3

A. Orientul Antic.................................................................................................................3

1. Egiptul antic .................................................................................................................3

2. Babilonul antic .................................................................................................................4

3. India antică.................................................................................................................5

4. China antică .................................................................................................................8

5. Grecia antică .................................................................................................................13

6. Roma antică .................................................................................................................19

Cap. II. Concepţiile şi ideile politice în Evul mediu şi Renaştere.................................................................................................................22

A. Evul mediu .................................................................................................................22

1.Ideologia politică religioasă a lui Toma D’Aquinno.................................................................................................................22

3

2. Semnificaţia politică a ereziilor.................................................................................................................23

3. Doctrina lui Dante Alighieri.................................................................................................................23

4. William Ockam.................................................................................................................24

5. Marsilio de Padova.................................................................................................................24

6. Gândirea politică islamică.................................................................................................................25

B. Renaşterea.................................................................................................................26

1. Părintele ştiinţei politice – Niccolo Machiaveli.................................................................................................................26

2. Jean Bodin – Suveranitatea statului.................................................................................................................28

C. Reforma.................................................................................................................29

1. Reforma în Cehia.................................................................................................................29

2. Reforma în Germania.................................................................................................................30

3. Elveţia.................................................................................................................31

Teoria dreptului natural.................................................................................................................33

4

1. Conceptia politică a lui Hugo Grotius.................................................................................................................33

2. Baruch Benedict Spinoza.................................................................................................................35

3. Samuel Puffendorf.................................................................................................................36

4. Christian Thomasius.................................................................................................................36

5. Cristian Wolf.................................................................................................................37

6. Actualitatea teoriei dreptului natural.................................................................................................................37

Ideologia comunismului utopic.................................................................................................................39

1. Erasmus din Rotterdam.................................................................................................................39

2. Utopia lui Thomas Morus.................................................................................................................40

3. Thomaso Campanella.................................................................................................................42

4. Concluzii asupra ideilor utopice.................................................................................................................44

Cap. III. Ideile politice în perioada Revoluţiei burgheze din Anglia şi iluminismul.................................................................................................................46

5

1. Francis Bacon.................................................................................................................46

2. Thomas Hobbes.................................................................................................................47

3. Mişcarea nivelatorilor.................................................................................................................48

4. Ideologia diggerilor.................................................................................................................49

5. Mişcarea independenţilor.................................................................................................................50

6. John Locke.................................................................................................................50

Ideologia iluministă franceză.................................................................................................................53

1. Montesqieu.................................................................................................................53

2. Voltaire.................................................................................................................55

3. Jean-Jaque Rousseau.................................................................................................................56

Cap. IV Politica si puterea.................................................................................................................60

1. Conceptul de putere politică.................................................................................................................60

2. Legitimitate şi autoritate.................................................................................................................63

6

Cap. V. Corelaţiile politicului.................................................................................................................70

5.1. Relatia politică – economie.................................................................................................................70

5.2. Raportul politică – drept.................................................................................................................72

5.3. Relatia politică – morală.................................................................................................................73

5.4. Raportul politică – religie.................................................................................................................74

5.5. Raportul politică – ştiinţă.................................................................................................................75

Cap. VI. Sistemul politic.................................................................................................................77

1. Conceptul de sistem politic.................................................................................................................77

2. Caracteristicile sistemului politic.................................................................................................................79

3. Nivelurile sistemelor politice.................................................................................................................80

Cap. VII Instituţiile politice.................................................................................................................85

1. Instituţiile politice ale guvernării.................................................................................................................85

2. Instituţiile legislative.................................................................................................................87

7

3. Instituţiile executive.................................................................................................................89

4. Instituţiile judecătoreşti.................................................................................................................89

5. Sisteme de guvernământ.................................................................................................................90

Cap. VIII Tipologia statului.................................................................................................................92

1. Tipuri de stat.................................................................................................................92

2. Statul de drept.................................................................................................................93

Cap. IX Pluralismul politic.................................................................................................................97

1. Definire. Geneza.................................................................................................................97

2. Raportul partide – societate. Definirea partidului politic.................................................................................................................100

3. Funcţiile partidelor poltice.................................................................................................................101

4. Tipologia partidelor politice.................................................................................................................103

5. Sisteme de partide .................................................................................................................104

Cap. X. Grupurile de interes şi presiune.................................................................................................................109

8

1. Definirea grupurilor de interes şi presiune.................................................................................................................109

2. Tipologia grupurilor de interese.................................................................................................................110

3. Lobbyng-ul.................................................................................................................111

4. Participarea la procesul decizional. „Triunghiul de fier”.................................................................................................................113

Cap. XI. Regimurile politice.................................................................................................................115

1. Definirea regimurilor politice. Componente.................................................................................................................115

2. Tipologia regimurilor politice.................................................................................................................117

3. Opoziţia în regimul democratic.................................................................................................................120

4. Societatea civilă.................................................................................................................121

Cap. XII Ideologia politică. Dreapta şi stânga politicii .................................................................................................................123

2. Ideologia dreptei / stângii.................................................................................................................125

Cap. XIII. Conservatorismul şi neconservatorismul.................................................................................................................130

2. Elitismul.................................................................................................................137

9

Cap.XIV. Doctrina liberalismului.................................................................................................................140

1. Concepţii despre liberalism.................................................................................................................140

2. Şcoala fabianiştilor.................................................................................................................142

3. J.J. Bentham.................................................................................................................143

4. Benjamin Constant.................................................................................................................144

5. Neoliberalismul.................................................................................................................146

Cap.XV. Tehnocraţia şi puterea politică.................................................................................................................151

A. Predecesori. Primii tehnocraţi.................................................................................................................152

B. Tehnocraţie şi puterea politică.................................................................................................................156

C. Tehnoelitismul.................................................................................................................158

D. Poliarhia – Compromisul dintre tehnocraţie şi democraţie.................................................................................................................159

10

CAP. I.

IDEILE ŞI CONCEPŢIILE POLITICE ÎN ANTICHITATE

A. ORIENTUL ANTIC

Cu mai bine de 6000 de ani înainte de Cristos, în mai multe regiuni din Orientul Antic apar primele organizări statale. La început este vorba de state fărâmiţate, de numeroase state mici, dar care, treptat se consolidează şi se centralizează. Nevoi economice, militare şi sociale au impus centralizarea statelor respective, proces care a durat mai multe secole şi diferit de la o ţară la alta, de la o regiune la alta. Există o serie de trăsături comune pentru aceste state, între care:

a) accentuarea procesului de diferenţiere socialăb) intensificarea diferenţierii economicec) apariţia unor tensiuni şi contradicţii în societated) ascuţirea luptei pentru putere în societatee) noi necesităţi impuse de crearea unor mari sisteme de irigaţie

şi de prelucrări a pământuluiEvident, toate aceste fenomene şi procese sociale, economice,

politice etc. au condus la crearea statelor centralizate birocratice, anumite state de tip asiatic. Rolul activ, benefic al acestor state este în afară de orice discuţie, deoarece ele au rezolvat probleme care astfel nu permitea dezvoltarea socială.

O trăsătură dominantă a acestor state constă în faptul că religia a avut un rol deosebit în susţinerea statului şi a conducătorilor săi. Religia legitima şi consacra statalitatea. Au fost desigur şi grupuri sociale care s-au ridicat împotriva dominaţiei, birocraţiei şi despotismului caracteristic lumii antice, fapt reflectat şi în anumite idei şi concepţii sociale, politice, morale, juridice.

1.Egiptul anticIndiscutabil Egiptul antic este primul stat sclavagist din lume.

El fiinţează încă din mileniul 4 înaintea erei noastre. Aici întreaga putere în stat aparţine faraonului, care dispune de toate prerogativele, mijloacele şi metodele de exercitare a puterii. Religia a jucat un rol extrem de important, ea fiind aceea care decreta caracterul divin al

11

puterii de stat, al faraonului. De aceea nesupunerea faţă de puterea de stat echivala cu nesupunerea faţă de divinitate.* Acest fapt este relevat de o serie de documente cum este Poveţile lui Ptah Hotep (2800 îen), lucrare dedicată de autor fiului său, unde sunt formulate principii şi reguli de comportare pentru aristrocraţia sclavagistă egipteană.

El recomandă superiorilor moderaţia, control, bunătate, iar celor dominaţi le recomandă umilinţa, supunerea, încrederea în stăpâni.

O altă lucrare poartă numele de Instrucţiunile lui Athoi către fiul său, unde autorul, mare demnitar, se pronunţă împotriva răscoalelor, pentru prevenirea şi înlăturarea lor. Athoi propune instaurarea unui regim sever de reprimare prin violenţă. El priveşte cu neîncredere pe cei săraci, care în opinia sa "sunt setoşi de avere", motiv motiv pentru care sunt porniţi pe răscoale. Răscoalele zdruncină ordinea socială. De aceea el este adept al unor măsuri drastice, violente, dar măsurile luate trebuie să fie prudente, lipsite de abuzuri şi violenţe nejustificate. În această lucrare transpare o evidentă impletire a unor prerogative ale statului (menţinerea ordinii sociale) cu natura sa despotică impuse mai ales supuşilor.* În fine o altă lucrare este intitulată: Convorbire între un dezamăgit şi sufletul său, care se referă la existenţa viitoare şi este îndreptată contra dogmei religioase, condamnarea rânduielilor sociale, jafului şi violenţei, a abuzurilor de tot soiul. În ea se arată că: "pretutindeni se jefuieşte", "violenţa a găsit sălaş în oameni", "fratele răpeşte lucrurile fratelui".

Ideile Egiptului antic constituie primele începuturi ale gândirii politice, deşi aveau un caracter rudimentar, naiv şi nesistematic.

2.Babilonul anticAceastă regiune s-a dezvoltat puternic spre finele mileniului 4

îen, mai ales în zona fluviilor Tigru şi Cufrat. Apar state despotice de tip asiatic, cel mai important, mai puternic fiind cel de sub domnia regelui Hamuradi (1792-1750).

Şi aici concepţiile politice, etice şi religioase sunt strâns legate şi domină gândirea.* Una dintre cele mai vechi scrieri politice este Codul regelui Ur-Engur, predecesor al lui Hammurabi, în care în numele marelui

12

zeu Sameş (zeul Soarelui şi al Luminii), se fac referinţe la structura societăţii şi la consolidarea statului.* Codul lui Hammurabi este cel mai important document, fiind considerat un "dar al zeilor". Documentul este o culegere de legi sau norme de natură juridică prin care se stabilesc raporturile dintre cei ce conduc şi cei conduşi, precum şi între diferite categorii de cetăţeni şi stabileşte locul regelui în societate.* Poemul lui Ghilgameş care este nu doar o scriitură literară ci şi una socială în care sunt prezentaţi unele aspecte al relaţiei dintre puterea divină şi cea pământească. Ghilgameş era considerat un erou din care 2/3 erau "partea Cerului" şi o parte era pământească. S-au dat multe înterpretări acestui poem. În convorbirea dintre un sceptic şi un bătrân înţelept în răspunsul dat de înţelept la întrebarea scepticului se arată că potrivit rânduielilor existente sunt "preamăriţi oamenii abili în a ucide, sunt iertaţi cei răi care au greţeli grave, sunt alungaţi cei drepţi, celor puternici li se îngăduie să ia hrana celor săraci, sunt sprijiniţi cei puternici şi sunt distruşi cei săraci."

Referindu-se la zei şi preoţi în poem se arată:"Ei mi-au oferit întotdeauna şi fără întreruperi, numai

minciuniEi favorizează pe cel bogat cu cuvinte frumoaseS-a împuţinat averea sa? Repede aleargă în ajutorul lui,Ei maltratează pe cel slab ca pe un hoţEi îl suprimă dintr-un gest, îl sting ca pe o flacără."

3.India anticăŞi aici, între fluviile Ind şi Gange, în mileniul al IV-lea apar

primele state mici, aflate în luptă continuă pentru supremaţie. În aceste condiţii începe lupta între aceste caste indiene. Castele sunt grupuri sociale ermetice, extrem de închise. Lupta dintre diferite castre au îmbrăcat forme extrem de aspre.

Ţinta gîndirii politice va fi justificarea şi apărarea sistemului de castă. În sprijinul acestui mesaj politic este folosită religia, ideologia religioasă, conştiinţa religioasă. Este vorba de un misticism extrem de puternic. Apar lucrări în care mesajul politic se identifică integral cu mesahul teologic, religios. Religia este chemată să contribuie la menţinerea castelor şi la consolidarea puterii regelui.* Legile lui Manu constituie o lucrare importantă deoarece permite conturarea unor idei interesante privind tema doctrinelor

13

politice şi a filosofiei moralo-religioase. Castele, se spune în carte, sunt create de Brahma, din părţi diferite ale corpului său, avînd deci calităţi diferite şi funcţii diferite. Astfel casta brahmanilor este formată din gura sa; casta militară este formată din braţul său; casta meşteşugarilor şi negustorilor din coapsa sa, casta sclavilor(sudra) din piciorul său.

Teza centrală este că regele deţine întreaga putere politică. Legile lui Manu se referă şi la o altă idee privind rolul pedepsei: "Dacă regele nu ar pedepsi fără întrerupere nu ar mai fi drept de proprietate, omul din casta celor jos ar lua locul celor din casta de sus."* Tratatul politic Arthasastra sau Ştiinţa politicii este atribuit lui Cautilya (vicleanul) Ceanakia, sfetnicul părtaş la opera de reîntregire şi centralizare statală a lui Ceandragupta I ,intemeietorul dinastiei Maurya (sec IV-III, îen). Lucrarea reprezintă un tratat normativ de politică practică, în care accentul cade pe modul în care trebuie să conducă un rege statul, pentru a-l face puternic şi înfloritor, capabil de apărare şi cucerire.

Se remarcă în tratat spiritul său laic asupra societăţii şi statului, tratarea naţionalistă a guvernământului. De aceea în centrul atenţiei se situează puterea laică, religia fiind pusă în relaţie de dependenţă faţă de politică, fiind mai mult un instrument (necesar) al puterii laice.

Cautilya formulează concluzii importante şi interesante cum sunt:

a) Prevenirea răscoalelor presupune nu numai curaj şi severitate, ci multă înţelepciune şi tact, nu numai teroare şi pedepse

b) Regii trebuie să se ocupe nu numai de puterea politică ci şi de cea economică

c) Regii trebuie să se folosească de colaborarea unor înţelepţi şi pricepuţi, dar pe care să-i controleze strict

d) Regii să-şi creeze organe informative de încredere, pentru a preveni răscoalele.

Brahmanismul era un curent politic, religios şi moral care acredita teza unui spirit universal, creator al lunii. Doctrina brahmanilor propagă teze care vizează interesele celor avuţi, celor bine situaţi în seara socială, teze cu un pronunţat caracter politic. De pildă brahmanismul pretinde că este nevoie ca în societate ordinea economică, socială şi politică existentă să fie menţinute, păstrate. De asemenea, brahmanismul milita pentru menţinerea castelor. În această

14

perioadă, interesele erau subordonate preoţilor brahmani. Încălcarea ordinii brahmane a castelor duce la pedepse aspre, până la excomunicarea din castele superioare în casta sudra, a sclavilor: "Cine se va atinge cu şudra va fi transformat în şudra", grăia un preot brahmanic.

Impotriva brahmanismului, a religiei brahmane, care convenea statului sclavagist, s-au ridicat nu numai păturile sărace ci şi casta militarilor.* Budismul

Impotrivirea pe plan ideologic contra religiei brahmane se realiza de către budism, tot o doctrină religioasă dar care-şi propune reformarea religioasă a Indiei. Budismul este generat de interesele unor clase, pături sau grupuri sociale, pe o treaptă mai dezvoltată a societăţii. Budismul pretinde a instaura egalitatea între oameni pe plan spiritual şi religios, realizarea posibilităţii ca toţi oamenii să se bucure de o viaţă religioasă, contra acaparării de către brahmani a acestui privilegiu pe care-l transmiteau ereditar. Budismul propagă teza desfiinţării castelor. Dar trebuie reţinut că prin doctrina sa budismul este conservator şi retrograd deoarece considera că : "datorită continuei căutări a plăcerii, viaţa este un izvor de suferinţe şi iluzii".

Soluţia ar consta în renunţarea la plăceri pintr-o perfecţionare spirituală. De asemenea budismul susţine reîncarnarea sufletului, deci o lege după care sufletul are posibilitatea să se reîncarneze, într-o fază premergătoare, într-o fiinţă superioară sau inferioară, după cum a trăit în reîncarnările anterioare. Concluzia finală este că omul trebuie să se supună soartei. Pentru a dobândi starea de nirvana, fericirea şi perfecţiunea, omul trebuie să-şi stingă setea de viaţă, să renunţe la plăceri şi satisfacţii, să se elibereze de groaza de suferinţă, de necazuri şi privaţiuni. Suferinţa trebuie suportată deoarece viaţa, plăcerea, bucuria sunt doar iluzii.

Deşi recunoaşte că în viaţă există suferinţă, necazuri, nevoi -de unde concluzia că ele ar trebui înlăturate-, spune însă că acesta este starea naturală, adică SOARTA. Eliberarea este pasivitate, răbdare.

Budismul urmăreşte ca printr-o "ideologie" religioasă să justifice oportunitatea stării de lucruri ca atare, şi deci inutilitatea politică şi socială a răscoalei, motiv pentru care ulterior a fost decretat religie de stat, religia oficială a vremii atunci.

15

4.China anticăŞi aici avem de a face cu un stat sclavagist centralizat bazat pe

irigaţii masive. Statele despotice-orientale se dezvoltă aici prin mileniul II. Şi aici se confruntă aristocraţia sclavagistă cu straturile sociale asuprite. Totuşi aici se încrucişau interesele aristocraţiei cu ale cercurilor înstărite de la oraşe, interesate în avântul economic.

Aceste realităţi, oarecum diferite de cele existente în alte state orientale, au conferit un specific gândirii politice chineze în epoca antică.

Acest specific ideologic se reflectă în următoarele particularităţi:

a) deşi conflictul social era tot între clasele sociale dominante şi cele dominate, între forţele nobilitare şi păturile sărace, riposta forţelor progresiste a fost mult mai puternică

b) opoziţia teoretică a fost exprimată de doctrinari cunoscuţi şi recunoscuţi ca valoare teoretică-intelectuală.

c) apare o mai mare claritate în teorii, concepţiile şi doctrinele etico-politice, juridico-religioase* Confucianismul

Doctrina politică, socială, juridică, morală în China a atins apogeul în opera lui Confugius (551-449 îen), realizare monumentală şi unică în istoria culturală a lumii, de maximă actualitate şi în prezent.

După unele opinii Confucius ar fi aparţinut unei pături sărace a aristocraţiei, iar operele sale ar exprima tocmai aceste interese. El a introdus o viziune umanistă în doctrina etică şi politică.

În lucrarea cunoscută sub numele de LUN U el spunea: "Poporul nu trebuie chinuit. Dacă fiecare va obţine ce i se cuvine va fi pace şi linişte şi vor dispare cauzele ruinei şi ale răscoalei."

Totuşi opera sa este contradictorie, datorită contrastelor de interese. Astfel, el spune că: "poporul (ţăranii, n.n) nu poate fi silit să urmeze principiile dreptăţii şi raţiunii; el nu poate fi făcut să le înţeleagă, deoarece ei nu posedă înţelepciune, ei se ocupă numai de lucruri materiale (inferioare).

Deci, pe de o parte el propagă înţelepciunea, cunoaşterea, luminarea pentru a depăşi impasul social-moral, iar pe de altă parte, nu are încredere în păturile de jos, decretând că poporul nu poate atinge înţelepciunea. "Nu trebuie să ne conducem după opiniile

16

ţăranilor, dimpotrivă, să ne mulţumim să trăim în pace cu plebeu, dar, să nu ne amestecăm cu ea."

Confucius devine şi mai categoric atunci când susţine reprimarea răscoalelor, supunerea totală faţă de guvern, dusă până la prosternare, la cultul supunerii.

El alăsat şi o concepţie privind ierarhizarea socială, conform căreia oamenii sunt împărţiţi în două mari categorii: inferiori şi superiori. Cei inferiori (inculţi, cum le spunea) trebuie să se supună celor superiori sau culţi, adică aristocraţilor.

Tocmai aristocraţia este pătura socială care este luminată, cultă şi ea trebuie să conducă. Nesupunerea este considerată începutul dezordinii. Dezordinea trebuie condamnată, pe când sărăcia şi mizeria nu sunt un rău, sau sunt un rău necesar. Ele nu prezintă un pericol iar intervenţia contra sărăciei şi mizeriei este contra ordinii, deoarece duce la dezordine.

Confucius crede că puterea monarhului este de origine divină, dar nu este un "dar" veşnic, ea (puterea) poate fi pierdută. Pentru a putea fi păstrată puterea el recomandă monarhului:

a) menţinerea încrederii poporuluib) renunţarea la măsurile aspre, folosirea moderaţiei

Totuşi "magnificul" Confucius este obsedat de nevoia supunerii, chiar violent: "…cei de jos să fie zdrobiţi, obligaţi, constrânşi, să se supună tiranului, aşa cum grâul se apleacă când bate vântul" dar, "…atunci când greşeşte împăratul el nu trebuie să fie pedepsit de popor, ci de cer".

Originea divină a împăratului face ca actele sale să fie divine, şi orice nesupunere, revolta contra împăratului este o contrapunere voinţei divine şi, deci, acesta asupra acestora se cuvine blestemul, aprobiul. Susţinând ordinea existentă şi apărând aristocraţia, confucianismul a fost proclamată doctrină politică oficială de stat.* MO-TZI (479-381 îen)

Filozofia sa este esenţialmente anticonfucianistă. El întroduce teza normalizării (ordinii) sociale prin conceptul "iubirii eniversale", contra egoismului. El combate principiul confucianist al "umanităţii" deoarece duce la inegalitate socială (prin principiul spunerii). Pentru a putea realiza "iubirea socială" de care vorbea Confucius, trebuie înlăturată inegalitatea socială. Confucius pune împreună două principii total opuse: luminea şi înţelepciunea şi inegalitatea socială. MO-TZI consideră că această inegalitate socială nu este prin nimic justificată

17

dar nici nu poate asigura "umanitatea" confucianistă (armonia socială), nici iubirea universală, nici dreptate pentru toţi. Aici este implicată în fază teza dreptului natural al omului, care se va dezvolta după multe secole.

De pildă, încercând să explice inegalitatea socială, diferenţele sociale, el declară că acestea sunt o conseciinţă a încălcării stării naturale existente la începutul omenirii. Starea nedreaptă, inegală şi prezenţa forţelor coercitive s-ar datora faptului că nu sunt respectate contractul şi convenţia iniţială. Conform acestui contract şi convenţii iniţiale puterea a fost încredinţată împăratului, doar pentru a folosi; dar ea aparţine poporului, motiv pentru care nerespectarea convenţiei justifică mânia şi inervenţia poporului. El merge însă mai de parte, spunând că dacă această putere aparţine poporului, toţi membrii societăţii pot ajunge la putere prin rotaţii, lucru realizabil, conform opiniei sale, după capacităţile indivizilor şi nu după starea lor socială. El justifică nesupunerea şi obligaţia conducătorilor de a respecta convenţia iniţială.* Daoismul

Este un curent legat de numele lui LAO-TZI. A făcut carieră în istoria ideilor politice. Daoismul s-a născut şi dezvoltat tot în antiteză cu confucianismul. Tezele daoiste sunt cuprinse în lucrararea lu LAO-TZI intitulată "DAO DE TZIN" (sec IV-III îen). Daoismul apare pe fondul unor mari frământări sociale, a accentuării contradicţiilor, inegalităţii, nedreptăţii, dezordinii, constrângerii.

Cu toate acestea, nici daoismul nu exprimă un îndemn clar la nesupunere, împotrivire şi revoltă. El se rezumă la un protest pasiv al sărăcimii asuprite. Legea DAO justifică protestul pasiv, deoarece aceasta acţionează independent de voinţa, conştiinţa oamenilor şi are drept conseciinţă realizarea unui proces raţional, coordonat al tuturor activităţilor. Dacă această lege, dao, asigură ordinea în toate, atunci nu îşi are rost revolta. Este o concepţie fatalistă.

Daoismul va da salvarea prin realizarea fericirii, dar nu spune şi cum se poate înfăptuii aceasta. El consideră că la început oamenii au fost fericiţi.

Fericirea originară s-a pierdut atunci când oamenii s-au instruit, atunci când au început să citească şi să scrie, deci când au început să afle rosturile societăţii. Atunci când a apărut cultura în societate se naşte mizeria şi jaful. Cultura a fost un impediment, spune Lao-Tzi, pentru progres. Oamenii însă nu pot interveni să schimbe

18

lucrurile, deoarece amestecul cetăţenilor în treburile sociale, de conducere, ar duce la înrăutăţirea situaţiei, deci ar fi o opoziţie nedorită contra legii(dao).

Principiul de viaţă este identificat în opera lui Lao-Tzi, cu nonacţiunea. El era convins că trebuie să se ajungă la nonacţiune, la neintervenţie. Idealul social ar consta în reîntoarcerea la binefacerile fazei primitive, la faza de aur, cum o numea el.* Mencius (372-289 îen)

Adept a lui Confucius, Mencius consideră că omul este bun de la natură, numai guvernământele sunt rele. Deci, sarcina guvernanţilor ar fi iluminarea poporului, instruirea lui şi nu edictarea de legi. Acest lucru trebuie să-l facă cei care conduc. Dar împăratul ca să ilumineze poporul trebuie să fie filozof şi să lupte contra sărăciei, ignoranţei, care generează crime, jaf şi dezordine. O idee importantă pe vremea aceea era şi teza sa privind reforma prorietăţii şi a ipozitelor. El clasifică însă tranşant societatea în două categorii mari: cei care lucrează ca inteligenţa şi cei care lucrează cu braţele. Simpatia sa se îndreaptă pentru cei care lucrează cu mintea, aceştia fiind chemaţi să conducă societatea.

** *

Chiar şi din această sumară expunere a gândirii politice orientale antice rezultă caracterul nejust, nedrept şi nerealist al tezei europo-centriste privind geneza gândirii politice de la Grecia încoace. De aceea o lucrare de referinţă scrisă de Gaetano Mosca şi G. Boutol, numită "Histoire des doctrines politiques", începe cu Orientul Antic: "Imperiile orientale", scriu autorii citaţi, "au prezentat mai multe caractere comune, dar ele prezintă de asemenea, alte trăsături care variează de la un imperiu la altul, şi chiar de la o epocă la altul în cadrul aceluiaşi imperiu, pentru că pretinsa imobilitatate a gândirii politice este în mare măsură aparentă.

Bibliografie:

1. Marin Voiculescu: Istoria doctrinelor politicenote de curs, editura Hyperion, Bucureşti 199219

2.Ovidiu Trăsnea: Filozofia politicăeditura politică, Bucureşti 1986 (pag 60-76)

20

5. Grecia antică Ideile social-politice ale Greciei antice poartă marca unor nume

ce sunt simboluri pentru cultura europeană şi universală: Homer, Hesiod, Democrit, Heraclit, Platon, Aristotel etc.

Elemente de gândire politică în opera lui HomerHomer, căruia i se atribuie Iliada şi Odiseea, a trăit şi creat

(secVIII îen) tocmai în perioada de afirmare a polisului gresis. Creaţia lui coincide cu momentul unei uriaşe tranziţii istorice: de la comuna primitivă sau gentilică la societatea sclavagistă, când se dezvoltă polisul (cetatea), embrion al statului.

El susţinea că cea mai bună formă de stat este monarhia. Legile şi regele sunt în concepţia sa o creaţie a zeilor. Acesta este motivul pentru care regele nu se mai bucură în aceea epocă de prerogative speciale ca la alte popoare, ci este exclusiv conducător militar (basileus).

Deci, monarhul nu avea nici o funcţie de conducere. Regele trebuia să acţioneze pentru interesele poporului: "El nu trebuie să doarmă toată noaptea" (Iliada). O idee importantă susţinută de Homer se referă la respectul şi dorul de patrie. El spune: "nimic nu e mai dulce decât patria şi părinţii". În Iliada el vorbeşte despre valorile pentru care orice fiu al patriei trebuie să le onoreze: "Cei care se înfricoşează îşi pierd virtutea şi slava".

Hesiod (sec VIII-VII)Opera sa capitală este "Munci şi zile", poem inchinat omului.

Este primul care arată că între aristocraţia gentilică şi sărăcimea satelor şi oraşelor se duce o luptă ascuţită. Cei bogaţi şi puternici strivesc pe cei sărmani, săraci. Şi el susţine nevoia de a se reîntoarce la vremurile trecute, detestă timpul prezent şi glorifică "vârsta de aur".

După el, a existat o "epocă de aur", care se caracteriza prin lipsa vicleniei, necinstei şi violenţei. A urmat apoi "epoca de argint", apoi "epoca bronzului" (epoca eroilor) şi "epoca de fier", caracteristică vremii sale. "Epoca de fier" este caracterizată prin viclenie, dezordine, necinste, lenevie. Totuşi el este optimist cu privire la triumful adevărului şi la evoluţia societăţii. Această direcţie se înscrie în istoria gândirii politice prin cei doi H (Homer şi Hesiod) tocmai prin Judecăţile de valoare formulate în epoca în care aristocraţia gentilică devine despotică, dar în care sunt produse mari reforme sociale (concesii şi compromisuri între forţe sociale opuse.

21

Un model de asemenea reforme sunt Legile lui Solon, după care "Tirania este o cetate frumoasă din care nu există ieşire", Solon -tiranul- milita pentru un stat care să asigure dominaţia aristocraţiei gentilice. De asemenea milita pentru menţinerea armoniei sociale, deoarece asta implică supunerea cetăţenilor faţă de legile stabilite.

Mesajul esenţial a lui Solon este că "Legalitatea înseamnă pace, de unde nevoia unei acţiuni comune spre menţinerea şi consolidarea legii".

Şcoala lui Pitagora (580-500 îen)Societatea este rezultatul îmbinării unor numere, în diferite

proporţii. După el statul şi dreptul pune în ordine relaţiile sociale (legătura dintre stat şi drept apare pentru prima dată la greci). Statul şi dreptul sunt de natură divină iar ordinea socială se poate realiza numai prin forma de guvernământ a aristocraţiei. Democraţia este, după opinia sa, "cel mai mare rău din lume". Este primul care încearcă să explice fenomenele sociale şi politice prin ecuaţii aritmetice, matematice. Deci fenomenele politice sunt prinse în anumite simboluri. Egalitatea este după el o ecuaţie, care semnifică dreptatea. Aplicarea numerelor în politică este începutul semioticii politice, care astăzi a atins un nivel deosebit.

Heraclit (530-470 îen)Reprezentant al aristocraţiei sclavagiste, el promova o concepţie

dialectică (logosul= focul) asupra vieţii sociale şi politice. Astfel, el spune că totul fiind luptă, apar în mod inevitabil deosebiri sociale. A lupta împotriva acestor deosebiri sociale nu este zadarnic, dar aceasta poate duce la distrugerea lumii. Conducerea (puterea) trebuie să aparţină celori puţini şi buni, deoarece numai aceştia pot cunoaşte adevărul. Dar el se pronunţă pentru respectarea cu stricteţe a legilor sociale, respingând reîntoarcerea la situaţia anterioară.

O altă idee valoroasă este aceea că susţine faptul că dreptul scris, legile scrise ca atare sunt superioare celor nescrise, deci superioare dreptului cutumiar, obiceiurilor, motiv pentru care aşa se impun a fi respectate de către toţi cetăţenii.

Democrit (460-380 îen)Epoca în care a creat Heraclit din Efes este epoca dialogului

dintre aristocraţie şi democraţie, care se încheie cu victoria aristocraţiei. Democrit este adept al democraţiei sclavagiste dar şi reprezentant al intereselor stăpânilor de sclavi. După el sclavii sunt

22

simple unelte vorbitoare buni doar să muncească. Statul şi dreptul sunt necesare, deoarece lipsa lor ar duce la dispariţia societăţii. Deci, legea este o binefacere pentru toţi, impunând respect din partea tuturor cetăţenilor, indiferent de poziţia lor ierarhică în societate.

Ca adept al democraţiei sclavagiste, Democrit promova principiile democraţiei moderate, bazată pe cumpătare, discernământ, dementă.

SofiştiiSofiştii sunt cunoscuţi în istoria doctrinelor politice ca mari

oratori, cei care au dezvoltat oratoria politică (tip de descurs politic) Cel mai important dintre sofişti este Protagoras din Abdera (480-411 îen). El nu a lăsat lucrări scrise, dar concepţia sa poate dedusă din opera lui Platon şi Aristotel.

Problema statului este abordată de el din punct de vedere istoric, ca evoluţie de la prima fază când oamenii se caracterizează prin lipsuri, prin stare de înapoiere şi violenţă. Scopul este acela de a impune tuturor o părere unică, deci o părere cât mai generală. Statul este în concepţia sa aceea fiinţă care uneşte oamenii. Fiind creaţii omeneşti, zice el, binele, răul justul, injustul, legile sunt schimbătoare şi relative. Cu toate acestea legile trebuie respectate deoarece ele fac posibilă viaţa socială.

Sofiştii au pus pentru prima oară problema relaţiei dintre dreptul pozitiv (scris) şi dreptul natural, remarcând contradicţia dintre acestea. După ei, legile edictate de statul sclavagist nu ţin seama de justiţia naturală, fapt demonstrat de existenţa inegalităţii sociale în ciuda faptului că potrivit naturii oamenii sunt egali.

Deci, contradicţia dintre dreptul pozitiv şi dreptul natural constă în aceea că prin natură oamenii sunt egali.

Desigur, au fost între sofişti şi cei dintre cei care au manifestat ostilitate faţă de aristocraţia sclavagistă. Alţii însă încercau să o justifice. Trazimac spune, de pildă, că natura a hotărât ca lupta să se sfârşească cu victoria celori tari, cu oprimarea şi aservirea celor slabi.

Doctrina politică a lui SocrateSocrate (469-309, dascăl a lui Platon) este unul dintre cei mai

mari gânditori ai antichităţii elene. El nu a lăsat nici o lucrare scrisă, dar din opera lui Platon şi Aristotel se deduce concepţia sa politică. El este un reprezentant al aristocraţiei sclavagiste. Socrate considera că zeii au dat oamenilor posibilitatea de a cunoaşte justul, binele,

23

frumosul şi astfel, prin cunoaştere poate deveni mai bun ("Cunoaşte-te pe tine insuţi"). Deci omul se poate cunoaşte pe sine dar şi schimba pe sine.

După el, politica este o artă: arta de a comanda oamenii spre calea autoperfecţiunii. Politica este chiar o artă regească, proprie doar unei minorităţii formată din înţelepţi şi învăţaţi. Ca reprezentant al aristocraţiei Socrate critică Adunarea poporului (Agora), deoarece nu ar fi justificată istoriceşte, fiind formată din negustori care nu se pricep în afacerile statului şi nu au experienţă politică.

Doctrina politică a lui PlatonDupă Socrate gândirea grecească se împlineşte prin opera lui

Platon şi Aristotel. Elev a lui Socrates, Platon (427-347) este un reprezentant al aristocraţiei. Opera sa este scrisă sub forma dialogurilor.

Cele mai importante "dialoguri" ale lui Platon (cunoscute de noi) sunt: "Protagoras", "Banchetul", "Fedon", "Parmenide", "Sofistul", dar şi operele de bază: Republica sau Statul şi Legile.

În Republica el emite ideea, că prin republică se înţelege chiar statul, care se confundă cu societatea, deci: Republica = Statul = Societatea

Platon nu descrie însă statul contemporan lui ci un model ideal de stat. Statul este, conform opiniei sale, o întruchipare a ideii eterne de stat creat de Dumnezeu.

Justiţia este expresia unor relaţii armonioase dintre părţile unui întreg, fiecare parte este expresia unor relaţii armonioase dintre părţile unui întreg, fiecare parte a întregului trebuind să-şi îndeplinescă rostul care-i revine în raport cu un scop comun.

Forma corespunzătoare a statului este monarhia sau republica aristocratică, care ar presupune următoarea structură:

a) Clasa filosofilor sau conducătorii, care prin alegere erau desemnaţi ca deţinători ai puterii

b) Gardienii (străjerii) sau războinicii, care constituie aparatul de represiune în interior şi de apărare în afară.

c) Meşteşugarii şi agricutorii, chemaţi să producă bunurile necesare pentru întreţinerea statului, dar nu aveau dreptul de a participa la viaţa de stat.

24

Pentru filozofi şi gardieni, Platon recomanda comunizarea averilor, femeilor şi copiilor, ca o condiţie necesară organizării fără conflicte interne a societăţii.

Sclavii nu sunt nicidecum cetăţeni, nici măcar nu sunt oameni, deci nu trebuie să ocupe nici un loc în ierarhia socială.

În statul ideal, Platon justifica structura de clasă prin analogia cu corpul omenesc: filozofii= sufletul corpului; militarii= braţele; meşteşugarii şi agricultorii= picioarele.

Justiţia pe planul organizării sociale trebuie să susţină aceste clase.

Platon nu era numai un creator de sistem dar şi un pionier al doctrinei politice care avea ca scop stăpânirea maselor, inclusiv sclavilor ca simple "unelte de muncă". Pentru acesta trebuie perfecţionată organizarea socială a stăpânilor de sclavi. Filozofii, care sunt chemaţi la cârmuirea statului nu au nevoie de legi (conducerea fără legi, prin înţelepciune). Modelul său de stat ideal era, în fond statul spartan, cu un regim de castă rigid şi osificat, fără şanse de evoluţie.

În lucrarea de maturitate Legile, Platon aduce anumite corecţii doctrinei sale politice. Nu mai susţine teza comunizării şi vorbeşte de "responsabilitatea" conducătorilor.

Dacă în "Republica" una din condiţiile statului ideal era, "conducerea fără legi", acum el spune că statul trebuie condus de legi scrise. Acum cetăţenii sunt grupaţi nu în caste, ci în clase, după avere.

Totul trebuie reglementat prin legi. Proprietatea, familia, căsătoria, educaţia copiilor au nevoie de legi, chiar şi poezia şi muzica(?!).

Tributor unei concepţii religioase, Platon decretează că în stat trebuie să se menţină religia, conducătorii şi cetăţenii trebuie să creadă în zei, în providenţă, în nemurirea sufletului.

Legat de stat, Platon s-a ocupat de multe probleme şi a propus diverse soluţii. El a creat un sistem filozofic multilateral şi în care doctrina politică este cea mai elaborată până la el.

Aristotel (384-322 îen)Considerat ca "cel mai mare gânditor al antichităţii", Aristotel a

fost elev al Şcolii lui Platon (liceum).Cele mai împortante opere ale sale sunt Etica şi Politica,

precum şi o lucrare despre constituţii (la finele vieţii).

25

Plecând de la cunoscutul aforism "Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul", Aristotel procedează la o critică severă a ideilor conţinute în opera lui Platon.

Combătând teza comunismului la Platon, Aristotel arată că omul are două mobiluri puternice, atenţiune pentru semeni şi iubirea. Aceste mobiluri (atenţiunea şi iubirea) se exprimă în proprietate şi dar, lucruri care pentru Platon nu există.

"În general, zicea Aristotel, această orănduire comunistă va produce în mod sigur şi necesar efecte cu totul opuse acelora pe care trebuie să le producă legile bine făcute".

În opoziţie cu Platon, Aristotel dezvoltă propria sa concepţie despre familie, care este un nucleu social elementar al societăţii. Familia are la el şi o importantă funcţie economică. Familia contribuie la conservarea şi dezvoltarea proprietăţii private. Convingerea sa este că: "Cu cât ceva aparţine mai multor persoane în comun, cu atât se are mai puţin grijă de acel ceva. Din contră, pentru ceea ce este al nostru îngrijim cu cea mai mare băgare de seamă".

Deci, el apără proprietatea privată, deoarece "comunizarea averilor" ar duce la o ineficientă administrare şi folosire a bunurilor, la slăbirea forţei statului şi la adâncirea divergenţelor sociale.

Importantă este concepţia sa despre sclavi şi sclavie. El justifică instituţia sclaviei şi o legitimează din punct de vedere economic, deoarece fără sclavi alţii nu s-ar putea ocupa de alte activităţi şi anume de activităţile intelectualilor.

"Până când şuveica nu va ţese singură, va fi nevoie de munca sclavilor" -spune Aristotel.

Definind condiţia sclavului, el îl consideră un "bun în sufleţi", un fel de "unealtă înaintea altor unelte".

Sclavul nu va putea dispare decât dacă munca s-ar face de la sine, fără intervenţia omului.

O idee revoluţioanară este aceea de a considera omul ca "animal social" (zoon politicon), prin natura sa. Starea lui politică se explică prin aparteneţa la societate. Aristotel îcearcă o arhitectonică a societăţii, a înlănţuirii diferitelor verigi sociale, bazată pe asociere.

Această structură a societăţii cuprinde: a)familia; b)reuniuni de familii (satele şi oraşele); c)statul.

26

Deci, statul apare ca reuniune a statelor şi oraşelor. Scopul statului fiind acela de a-i face pe oameni mai virtuoşi şi mai fericiţi (binele comun).

Cea mai perfecţionată formă de asociere pentru binele comun este statul, adică "asociaţiunea politică". Statul cultivă justiţia prin legi. El spune că: "dacă oamenii nu sunt egali de la natură, ei pot avea o situaţie socială egală".

Cetăţean adevărat al statului este însă numai posesorul de proprietate. Această calitate (de cetăţean) permite participarea la viaţa publică, la împărţirea dreptăţii. Meşteşugarii şi agricultorii, asemenea sclavilor nu sunt cetăţeni. Pentru Aristotel statul trebuie să urmărească binele public. El se referă şi la probleme care vizează formele de guvernământ şi la metodele de conservare a guvernării.

Înainte de Montesquieu, el, stagiritul, a intuit separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească). Această trihotomie a puterilor în stat ţintea în primul rând înlăturarea conducerii despotice, a tiraniei. Contribuţii importante aduce şi la definirea rolului constituţiei, care trebuie să urmărească binele comun sau "binele cârmuitor" -cum spunea el.

6. Roma anticăProcesul de formare, de constituire a poporului roman a

cunoscut ca forme de guvernământ: regalitatea (753 a.Ch.- 509 îen); republica(509-300 îen); republica aristocratică (300 a.Ch.). Această evoluţie îşi va pune pecetea asupra ideilor politice romane antice.

Cicero (106-43 îen)Este cunoscut ca un mare om de stat, autor, jurist, filozof şi

literat. Este partizan al dictaturii militare, al aristocraţiei sclavagiste, al proprietăţii private. El şi-a manifestat însă simpatia pentru popor. Principalele sale lucrări sunt: Despre stat (De republica), Despre legi (De legibus), Despre îndatoriri (De oficiis).

Tributar concepţiei aristotelice el consideră poporul ca o asociaţie determinată de interese comune. El opinează însă că sclavii nu sunt cetăţeni, deci nu fac parte organică din stat. Aristocraţia este aceea care asigură o guvernare înţeleaptă, o guvernare a celor mai buni. Ea nu asigură însă nici egalitatea deplină, nici libertatea deplină, motiv pentru care adeseori deplângea soarta celor oropsiţi.

El s-a pronunţat direct pentru monarhie, al cărui scop este asigurarea justiţiei. Răscoalele trebuie condamnate pentru că produc

27

dezordine şi anarhie. La fel, războaiele civile nu sunt de dorit pentru haosul şi distrugerile create. Totuşi, el condamnă metodele tiranice, de conducere, sugerând moderaţia, cumpătarea.

"Nu există nici un fel de legătură între noi şi tiranie". Seneca

Este continuator şi adept a lui Cicero, al filozofiei social-morale şi juridice elaborată de acesta. Seneca este şi el un exponent al aristocraţiei sclavagiste. El este însă un gânditor stoic. El este un adept al castei cavalerilor, castă supusă în societate. S-a angajat activ în viaţa politică, fiind multă vreme sfetnic al împăratului Nero. Era un intelectual care a devenit cel mai mare bogătaş al vremii cu preţul cinstei şi al loialităţii (virtutea romană).

Din punct de vedere politic el se străduieşte să justifice sclvajul mai mult din punct de vedere moral. Sclavajul este un lucru firesc. El s-a ocupat de etică, doctrina sa fiind etico-politică.

El spunea "Homo sacra res homini" (omul este un lucru sfânt pentru semenul său).

Într-un mod voalat el îşi manifestă însă dispreţul pentru popor, pentru mase, pentru gloată. Poziţia lui accentual sceptică este astfel formulată: "Fugiţi de mulţime, fugiţi de câţva, fugiţi chiar de unul singur". Acest egoism este în fond ecoul poziţiei sale sociale.

Lucretius (99-55 îen)Filozof şi moralist, el se remarcă prin opera sa "De rerum

natura" (Despre natura lucrurilor).Originea dezvoltării societăţii trebuie căutată în nevoi. Deci,

nevoia ar sta la baza societăţii. În cea ce priveşte statul este adept al formei democratice a statului sclavagist, considerată formă superioară de guvernare. Democraţia este opusă puterii regilor şi împăraţilor. Lucreţius este un consecvent militant contra tendinţelor aristocraţiei sclavagiste Sromane de lăcomie, de sete de omoruri, considerând că luxul şi desfrâul se face pe seama săracilor. "De pe urma acestei exagerări -spune el- se ajunge la frământări, la revolte".

De asemenea, el respinge utilitatea, raţiunea şi oportunitatea războaielor în societate. El admite că pot apare anumite litigii în societate, dar acestea pot fi rezolvate prin bună înţelegere, prin armonie internă, prin raţiune şi nu prin forţă. Milita pentru diminuarea şi restrângerea puterii bisericii, pentru el "religia fiind vinovată de multe rele care se petrec în societate".

28

Şi pentru el societatea are un scop, o finalitate -Fericirea, ca scop al vieţii. Fericirea se obţine prin calm şi linişte sufletească(ilumisism), prin eliminarea suferinţei, neliniştii, fricii. El vede dobândirea fericirii nu prin acţiune socială ci prin atarxie, adică prin aceea stare de linişte, de atitudine, mulţumire, de contemplare senină a lumii.

Lucreţius s-a ridicat contra superstiţiei printr-o remarcabilă critică a mitologiei, mai ales în confruntare cu Polzbos, susţinător al mitologiei.

** *

Ca o concluzie reţinem faptul că în Roma antică cele mai multe idei filozofice şi politice nu erau originale, ci împrumutate de la greci. De aceea nici nu se poate vorbi de sisteme sau doctrine politice elaborate. Cei mai mulţi gânditori romani se inspirau din Platon, Aristotel, Democrit. Apoi, discursul politic are mai mult un caracter etic (Seneca), oratoric-juridic (Cicero) sau filozofic (Lucreţiu). Roma are însă un rol substanţial în dezvoltarea societăţii civile, mai cu seamă prin prisma instituţiei dreptului, a legii (dreptul roman, în mare parte valabil şi acum).

Bibliografie:1. Aristotel: Politica2. Platon: Republica3. Ovidiu Trăsnea: Filozofia politică, Editura politică Bucurşti

(1986)-Platon, fundatorul filozofiei politice europene (pag 77-91)-Aristotel, părintele ştiinţei politice (pag 91-102)-Herodot, începuturile gândirii politice sistematice politice

(pag 55-60)

29

CAP. II.

CONCEPŢIILE ŞI IDEILE POLITICE ÎN EVUL MEDIU ŞI RENAŞTERE

A. EVUL MEDIU

Procesul de feudalizare, deci de trecere de la sclavagism la feudalism a fost marcat în Europa Occidentală de decăderea Imperiului Roman (476 e.n.) şi se desfăşoară până în secolele VII.-IX. Acum are loc o clară departajare a claselor sociale, deci o mai pronunţată stratificare a societăţii.

Deci, creşte rolul dominant a clasei feudalilor şi a clasei ţăranilor liberi, dar se menţine un sclavaj prelungit prin instituţia iobăgiei.

Totodată creşte importanţa bisericii şi doctrinei creştine, în Evul Mediu ideologia teologică fiind deosebit de puternică. Instituţia centrală în acea perioadă a fost biserica creştină. Tocmai de aceea înfloreşte teologia prin scolastică şi dogmatică. De aceea şi în planul ideilor lupta principală se dă între teologia creştină şi concepţiile laice. Deci, ideologia politică a Evului Mediu este marcată profund de concepţia religioasă.

1. Ideologia poli t ică religioasă a lui Toma d'Aquino

Toma d'Aquino (1225-1274) a dezvoltat dogmatica religioasă în spirit filosofic, inspirat în special de gândirea lui Aristotel, Platon, Averoes, ş.a. Că a denaturat doctrina aristotelică este deja un fapt demonstrat, după cum este evident şi ecletismul ideilor sale, nefiind, deci, originar în gândire.

Care sunt ideile sale politice?În primul rând ideile sale, categoric favorabile existenţei

sclavagismului, motivând sclavia prin "păcatul originar".În al doilea rând statul, chemat să asigure fericirea oamenilor,

nu poate face acest lucru decât subordonându-se bisericii. Dar fericirea deplină nu este posibilă decât în "lumea de apoi".

În lucrarea sa "Suma theologica" el susţine nici mai mult nici mai puţin că ereticii nu ar trebui doar excomunicaţi, ci şi pedepsiţi cu

30

moartea. Toma d'Aquino distinge cinci forme de guvernământ: monarhia, oligarhia, aristocraţia, democraţia, forma mixtă (amestec de democraţie şi aristocraţie).

Acestor forme de guvernare le corespund o gamă largă de legi pe care le clasifică astfel: o lege eternă, o lege umană şi o lege divină.

2. Semnificaţia poli t ică a erezii lorÎn condiţiile în care dogmele bisericeşti erau şi axiome politice,

orice împotrivire faţă de ordinea politică şi socială era taxată drept erezie.

Ereziile erau, deci, o formă de manifestare contra feudalismului în general, ele având ca promotori în special păstorii, exponenţi ai celor supuşi. Deşi aveau un rol emancipator în raport cu teroarea religioasă şi politică ele nu vizau decăt reîntoarcerea la creştinismul primitiv. Aşa cum se ştie, sfârşitul ereziilor a fost tragic, toate fiind sugrumate, înlăturate de forţele aristocratice.

Cauzele acestui eşec constau în faptul că ele nu aveau un caracter de masă, nu erau organizate adecvat, iar mesajul lor nu avea priză în mase. Ca formă de protest şi reacţiune la dogme, ereziile au avut un rol progresist şi umanist, transmiţând semnale sociale ce aveau să contureze mai târziu chiar războaie religioase.

Reîntoarcerea la creştinismul original, primitiv era într-un mesaj cu totul depăşit, ceea ce motivează slaba aderenţă la oameni a ereziilor.

3. Doctrina lui Dante AligheriDante Aligheri (1265-1321) se afirmă ca filozof, poet, literat,

gânditor ilustru al vremii sale. Ca doctrinar politic Dante marca o mare originalitate. Principala sa operă este "De monarhia" (1310).

Ideea centrală a tratatului este aceea că monarhia este superioară faţă de celelalte forme de guvernământ, deoarece ea fundamenta independenţa puterii de stat şi lupta contra fărâmiţării sociale. Forma monarhică de stat era, după Dante, progresistă deoarece ea asigură liniştea, relaţii normale între indivizi şi societate. El provăduia o monarhie universală care trebuie să fie un stat independent de puterea populară.

Monarhia universală este chemată să asigure pentru fiecare individ liniştea şi bunăstarea. Omul ca individ trebuie să trăiască pentru sine, nu pentru altul, aceasta fiind libertatea. Adică libertatea

31

se asigură atunci când tu trăieşti pentru tine, gândea Dante, este posibil numai în monarhie pentru că ea permite cetăţeanului să trăiască nu pentru magistraţi, ci magistraţii sunt siliţi să servească cetăţenii.

El propagă teza unui univers unic cu un singur şef. De aceea el se ocupă de forma imperiului, necesitatea unui imperiu şi de structura unui astfel de imperiu. Prin doctrina sa, Dante inaugurează doctrina dreptului divin al regilor contra pretenţiilor bisericii. De asemenea împăratul nu are dreptul să înstrăineze teritoriile ce intră în imperiu, ele neaparţinându-i, nefiind proprietatea sa. În concepţia sa, puterea imperială este o funcţie socială, iar purtătorul ei (împăratul) nu poate dispune de ea ca de proprietatea sa.

4. Will iam OckamSe afirmă de la început ca adversar al papilor, al dogmelor

sancrosancte. Ockam milita pentru separarea puterii bisericii de puterea laică. De asemenea, el solicita distincţii clare între legile dreptului şi preceptele papale. El formula pentru popor dreptul de a chema în judecată pe reprezentanţii bisericii, a instituţiilor religioase dacă aceştia nu respectă năzuinţele poporului. El vede mai mult decât justificată împotrivirea înţelepţilor faţă de papă, atunci când au dreptate.

5. Marsil io da Padova (n1280)Este un precursor al principiului libertăţii conştiinţei. Lucrarea

sa pricipală Defensor pacis (Apărătorul păcii). Conţine idei valoroase cum ar fi distincţia dintre puterea executivă şi puterea legislativă. De asemenea, el milita pentru separarea puterii religioase de puterea statului. Religia nu este, după părerea sa, o instituţie cu putere juridică, ci doar o "magistratură care îndeplineşte o funcţie cu caracter politic".

Statul este cea mai împortantă asociaţie a oamenilor pentru realizarea fericirii fizice şi sprituale. Dreptul, care este cerut de societate, de stat pentru a-i legifera cerinţele,trebuie să aparţină poporului. Marsilio da Padova este adept al monarhiei, dar milita pentru o monarhie electivă, de castă, aceasta fiind cea mai bună formă de guvernământ. El afost unul dintre primii gânditori medievali, care a promovat ideea caracterului laic al statului, nedepinzând de biserică prin însăşi natura sa şi izvorând din contractul social.

32

Recunoscând necesitatea religiei, el a integrat-o statului, fixându-i rolul de "forţă instructivă" pusă în sluiba statului.

6. Gândirea poli t ică islamicăÎn lumea arabă în secolul al VII-lea se produce unificarea

triburilor nomade şi sedentare, la formarea popoarelor arabe. Această unificare statală a fost favorizată de existenţa islamismului, care pe plan ideologic religios, ca doctrină, explica şi justifica nevoia frăţiei tuturor musulmanilor, indiferent de apartenenţa la un trib sau altul.

În aceea vreme islamismul devine o religie cu caracter universal, dar şi o orientare politico-morală dintre cele mai influente şi autoritare.

Conform Coranului, cartea sfântă a musulmanilor, Alah este singurul Dumnezeu şi creator a tot cea ce există. În conseciinţă, Coranul susţine supunerea faţă de cei ce propagă ideile divine, deoarece aceştia sunt trimişii lui Dumnezeu. Alah, susţin învăţătorii Coranului, trebuie să conducă poporul, iar puterea de stat trebuie să-i aducă pe oameni în situaţia de a respecta autoritatea Coranului.

Conform preceptului Coranului, inegalitatea de avere şi de drepturi există în societate este rod al predestinării. Acesta nu face să vedem în islamism o concepţie fatalistă favorabilă aristocraţiei musulmane.

Împotriva acestei concepţii se ridică în epoca dată mai mulţi gânditori între care An Nazani (801-831), care se pronunţă categoric pentru respingerea amestecului bisericii în stat, pentru separarea bisericii de viaţa politică. Statul este apreciat ca o instituţie independentă, cu anumite atribuţii şi drepturi, ce nu se confundă cu biserica, care este şi ea o instituţie în stat, dar cu alte rosturi.

Un gânditor interesant este şi Abul Alamaari (973-1057), care procedează la o critică deschisă a societăţii feudale, implicat contra islamismului, ca biserică. După el, puterea de stat este deţinută de o clasă conducătoare pe baza bogăţiilor strânse, prin exploatare şi ca atare ea se exercită în favoarea celor bogaţi. Această situaţie i se pare neumană deoarece puterea de stat ar trebui să aparţină voinţei poporului, singurul îndreptăţit să aleagă conducătorii care să-i apere interesele.

33

B. RENAŞTEREA

Renaşterea constituie o epocă de glorie în cultura şi civilizaţia europeană. După unii gânditori, renaşterea a însemnat evul mediu plus omul, iar după catolici evul mediu minus Dumnezeu. Cel care a formulat pentru prima dată termenul de renaştere, este francezul Jules Michelet. Conţinutul acestei noţiuni este cunoscut prin celebra sa formulă: "Descoperirea lumii, descoperirea omului". În alte termeni, redescoperind valorile umane ale antichităţii greceşti şi romane, renaşterea pune în valoare pe plan cultural, economic, social, politic virtuţile omului.

În timpul renaşterii se urmărea scoaterea omului de sub influenţa religioasă şi a dogmelor bisericii tocmai pentru afirmarea liberă a omului. Ei reflectă lupta antifeudală dar mereu desprinsă de biserică, instituţie ce domina la vremea respectivă viaţa politică şi socială. Reforma va marca naşterea unei doctrine politice profund antifeudale, producerea unor războaie ţărăneşti şi a unor răscoale culminând cu războiul civil din Germania (1525).

1. Părintele şt i inţei poli t ice - Niccolo Machiavell i

Niccolo Machiavelli (1469-1527) este considerat ca întemeietor al ştiinţei politice. Om de stat, istoric, poet şi primul istoric militar, Machiavelli a căutat să întemeieze un nou tip de stat, să contureze profilul unui principe ireproşabil.

Ca unul dintre primii gânditori ai renaşterii, el a făcut o anatomie politică a societăţii italiene având avantajul teoriticianului şi practicianului.

Fireşte, idealul său primordial era unitatea Italiei vremii sale, încă fărâmiţată de feudalism. Opera sa principală -Prinipele- constituie un autentic tratat ştiinţific asupra politicii.

În doctrina sa, el argumentează necesitatea conducerii statului de către o singură persoană, adică de către principe. El indică însă şi mijlocul pentru realizarea prinipiilor politice, de a aceea Principele este o lucrare-program (program politic).

La loc de frunte se situează teza privind centralizarea statului, singura cale pentru ca Italia să iasă de sub haosul şi luptele pentru putere. Cu alte cuvinte, el sprijină monarhia. Este vorba de o monarhie absolută.

34

Mesajul operei sale este acela că Italia trebuia să devină nu numai un stat centralizat, dar şi un stat unic, un stat unitar, deci naţional (ideea statului-naţional). Pentru a realiza acest obiectiv era nevoie de un conducător puternic, îndrăzneţ, abil, de un dictator. El este ostil , care este un obstacol în calea centralizării şi unificării Italiei, papalitatea fiind:"prea slabă pentru a asigura unitatea Italiei şi prea puternică pentru a tolera unitatea".

Un alt concept practic este acela de creare a unui armate naţionale, în locul armatei de mercenari, dezinteresată şi fărâmiţată. Statul prin legi trebuie să asigure ordinea socială printr-o severă impunere a cerinţelor politice, morale şi juridice.

La el nu mai există nici o umbră de "drept divin", deoarece fundamentul Republicii este "Vox populi" (vocea poporului, consimţământul cetăţenilor), iar fundamentul principatelor este forţa care devine singura legitimă printr-o guvernare bună.

Rolul principelui este major: să fie ferm, să nu dea înapoi de la realizarea imperativelor statului, chiar dacă acestea ar leza interesele individuale ("scopul scuză mijloacele"= machiavelism).

Dar, principele nu trebuie să facă abstracţie de opinia poporului, statul fiind creat prin acordul cetăţenilor, principele trebuind să fie un model de atitudine politică.

Machiavelli a pus bazele teoriei laice a statului. El arată că :"Libertatea nu poate exista acolo unde există inegalitate". Deoarece "nobilii" erau adversari ai egaliăţii, Machiavelli spune:"o republică presupune înlăturarea rânduielior feudale, dar cea mai bună republică în societate este aceea unde conducerea se exercită de un conducător ales de popor şi de nobili" (teza aristotelică a unui guvernământ mixt).

Patria este pentru el ţinta sacră. Interesul patriei este mai presus de orice. "Atunci când se hotăreşte destinul patriei, nu trebuie să fie luate în considerare sentimentalismul, dimpotrivă, lăsând totul la o parte, să fie urmată acea cale care salvează fiinţa patriei şi îi menţine libertatea".

Machiavelli a adus un apart şi la metodologia cercetării fenomenelor politice, la cunoaşterea metodică a faptelor şi la formularea unor soluţii politice (pragmatica politică).

Desigur, nu puţini autori contemporani îi contestă pioneriatul în întemeierea unui discurs ştiinţific asupra politicii, deci al ştiinţei

35

politice. Sunt însă numeroase elemente ideologice, doctrinare, strategice şi tactice care vin să susţină suportul său la întemeierea ştiinţei politice moderne.

2. Jean Bodin - Suveranitatea statuluiCu aproximativ un secol mai târziu decât în Italia, zorii

Renaşterii îşi face apariţia în Franţa, unde fărâmiţarea feudală, încorsetarea dogmatică devin tot mai insuportabile.

Juristul Jean Bodin (1529-1596) este personalitatea cea mai ilustră a acelei perioade, concepţia sa politică fiind de esenţă juridică.

În lucrarea sa despre "Republica" (şase cărţi despre republică), Bodin dezvoltă o interesantă concepţie cu privire la originea statului. Statul ar avea, după el, o origine familiară (la originea sa stând familia, asocierea de familii). Dar statul este o instituţie cu suveranitate proprie, el fiind acela care pentru prima dată a dezvoltat Teoria suveranităţii de stat.* Suveranitatea constă în posibilitatea de a desfiinţa legea. Această putere este unică, indivizibilă şi permanentă (trăsături ale statului suveran).

Suveranitatea este absolută, nelimitată şi se exercită fără aprobarea celor supuşi. Acest caracter rezultă din imperativul unităţii statului, a unicităţii sale.* O altă contribuţie este aceea cu privire la separaţia puterii legislative de cea executivă, puterea legislativă semnificând puterea suverană ca atribut al statului.* Teoria formelor de guvernământ constituie o altă contribuţie remarcabilă. După el ar exista trei forme de stat: monarhia, aristocraţia şi democraţia. Dar el optează pentru monarhie, ca formă de guvernare în stat în care deţinătorul puterii este o singură persoană, care este capabilă şi suficientă să menţină suveranitatea unică şi indivizibilă. Dar se opune categoric monarhiei tiranice şi monarhiei senioriate. El propune monarhia legitimă, în cadrul cărei supuşii ascultă de monarh iar acesta ascultă de legile naturii. Puterea executivă, ca atribut esenţial al guvernării, nu are nici una din trăsăturile puterii suverane dar nici atribuţii care să ştirbească natura suverană. Dar fiecare formă de guvernământ poate fi: un guvernământ popular, aristocratic sau mix (forme de guvernământ).

36

C. REFORMA

În secolul al XIV-lea în mai multe ţări europene lupta contra ordinii feudale, a papalităţii şi instituţilor teologice, catolice, în general impotriva excesului de ritual bisericesc capătă forma unei mişcări ideologice cunoscută sub numele de Reformă (Germania, Italia, Franţa, Cehia).

1. Reforma în CehiaÎn aceea perioadă Cehia, alături de Germania, Franţa, Italia

făcea parte din grupul fruntaş al statelor care intrau în faza capitalistă, având o burghezie puternică. Idealurile reformei constau în: lupta împotriva feudalismului; lupta contra bisericii catolice; lupta pentru secularizarea averilor bisericeşti. În Cehia, însă, reforma se va centra şi pe lupta naţională, de eliberare naţională de sub dominaţia Germaniei.

Ian Hus (1371-1415)Este conducătorul reformatorilor cehi (ramura radivcală -

Taboritii), denumire ce provine de la muntele Tabor, unde se adunau şefii reformei.

Husitii lupta contra bisericii, deşi uneori admitau Sfânta Scriptură, şi promovau libera cugetare.

Mişcarea reformistă din Cehia cuprindea două grupări:-taboriţii (exponenţi ai ţăranilor,meşteşugarilor şi a celor

lucrători).-calixtinii (reprezenta burghezia). Prima grupare era radicală

iar a doua moderată.Existenţa acestor grupări va diviza mişcarea reformei şi va

atrage replica feudalităţii, impotriva cărăra papa a proclamat o adevărată cruciadă.

Mesajul reformei consta în: a) lichidarea aservirii şi prestaţiilor feudale;

b) socializarea proprietăţii c) dreptul la libera cugetare

Deci, ei formulau nu numai nişte drepturi de natură naţional iluministă ci şi social-economice, vizând o anumită egalitate socială, înlăturara păturilor suprapuse, dominate. Radicalismul aripii taboritilor va induce spaima atât în tabăra moderată a reformaţilor cât

37

şi a bisericii şi feudalităţii, ceea ce va naşte Anti-reforma şi care va câştiga în luptă.

2.Reforma în GermaniaExponenţii reformei în Germania au elaborat numeroase teze

politice. Cei mai importanţi ideologi au fost: Martin Luther şi Thomas Müntzer.

Martin Luther (1483-1546)El se afirmă la început ca un reformator al bisericii catolice,

fiind întemeietorul curentului protestant german sau a Lutheranismului. El este un ideolog format, un profesor universitar, care a combătut scolastica, dar şi ierarhizarea exagerată a bisericii. Pentru tezele sale a fost excomunicat de papă (el rupe acea bulă papală de excomunicare, cea ce îi aduce condamnarea la închisoare pe viaţă).

Ideile sale sociale sunt îmbrăcate în haină religioasă (protestantă):

a) Se pronunţă categoric pentru a separa domeniile vieţii interioare de autoritatea socială (ca domeniu al relaţiilor sociale) exterioare

b) În credinţa individuală libertatea credinţa absolută.c) Credinţa = libertatea absolută =legătura dintre Om şi

Dumnezeud) Nu biserica este adevărata forţă spirituală ci puterea

credinţei indivizibile.e) Domeniul relaţiilor sociale este domeniul în care autoritatea

sau puterea de stat luptă contra celor care păcătuiesc.f) Dumnezeu a creat biserica ca instituţie socială, ea fiind o

simplă asociere a credincioşilor (desacralizarea bisericii)g) Biserica nu trebuie să fie ierarhizată.h) Biserica trebuie să se supună puterii de stat, laice.În plan social şi politic el nu împleteşte lupta contra bisericii ca

formă a constrângerii spirituale cu lupta contra ordinii sociale şi politice. El avea convingerea că puterea de stat, subordonându-şi puterea bisericii, trebuie să rămână în sluiba feudalităţii. De asemenea el se ridică contra mişcărilor populare (revolte) şi se pronunţă pentru reprimarea riguroasă a acestora.

Thomas Mützer (1489-1525)Era treprezentantul ţărănimii germane şi ideolog al războiului

ţărănesc german (1525). A fost un adept al reformei luterane (adept a 38

lui Luther). El se înscrie în aripa radicală a luteranismului. Mişcarea condusă de el nu a primit un acord general din partea forţelor sociale. A avut numeroşi adversari atât din partea bisericii catolice cât şi din partea luteranilor, a burghezilor moderate. Un rol negativ l-a avut şi Luther care se desolidarizează de idealurile propagate de Mützer şi cheamă la luptă contra celor care participau la războiul ţărănesc german şi în general celor care se alăturau ideologiei reformate a lui Mützer.

3. Elveţia Calvinismul

La doar câţiva ani mai târziu decât Luther, concomitent cu Mützer, îşi formează doctrina un alt mare gânditor reformator Jean Calvin (1509-1564).

Este cunoscut ca un jurist revoluţionar elveţian, unul dintre reformatorul religiei, autor al doctrinei protestante -care-i poartă numele- Calvinismul.

Ca reprezentant al burgheziei în ascensiune el este împotriva feudalismului şi a catolicismului. El recomandă însă în doctrina lui pasivitatea, nu intervenţia activă. Orice putere trebuie să ducă o anumită politică, dar aceasta trebuie să fie raţională. Este adept al controlului societăţii asupra monarhiei. El cere însă subordonarea puterii de stat (laice) puterii bisericii, instaurarea dictaturii religioase în Germania.

() CONSECIINŢELE REFORMEIÎn general reforma a avut numeroase caracteristici comune,

între care:a) scopuri antifeudale şi măsuri anticlericale, antibisericeşti,

antipapale;b) scopuri de natură umanistă, de reglementare a poziţiei

omului în societatec) vizau progresul societăţii pe linia civilizaţiei, a umanismului;d) s-au conturat trei mari curente reformatoare: curentul

burghez (Luther, Calvin), curentul popular (Müntzer), curentul nobiliar.

Bibliografie:Niccolo Machiavelli: PrincipeleDante Alighieri: Despre monarhie

39

Ovidiu Trăsnea: Filozofia politică, ed. pol. Bucureşti 1986 -Dante Alighieri -filozof al politicii (p 102-

119)-Machiavelli în context istoric şi în

actualitate (p 127-143)-Marsilio da Padova (p 119-127)

40

TEORIA DREPTULUI NATURAL

În secolul al VII-lea în Europa declinul feudalismului este accentuat de un fenomen politic oarecum surprinzător, în sensul că burghezia este sprijinită tocmai de absolutismul monarhic. În Franţa, de pildă absolutismul monarhic servea burghezia împotriva războiului, a religiei, a papalităţii şi prin aceasta servea mişcării populare.

Dar spre finele secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, când cauzele ce facilitau cooperarea dintre burghezie şi absolutismul monarhic au dispărut, burghezia franceză care milita pentru independenţă pe plan politic abandonează absolutismul monarhic.

Îşi putea permite o asemenea ruptură deoarece burghezia se consolida din punct de vedere economic şi social iar influenţa ei politică în societate crescuse considerabil.

În Germania, mai ales după pacea de la Westfalia (1648), are loc o dezmembrare politică, se întăreşte reacţia feudală, forţele absolutiste fiind preponderente ceea ce obligă burghezia la compromisuri.

În Spania se continuă atacurile feudalismului contra monarhie, catolicismului şi burgheziei.

În aceste condiţii apare în istoria gândirii politice teoria cunoscută sub numele de Doctrina dreptului natural. Deşi în antichitate apar idei care anticipau această teorie, ea s-a cristalizat abia în secolul al XVII-lea. Teoria dreptului natural încerca să dea o explicaţie juridică raporturilor de proprietate. Această teorie susţine că a existat o epocă în care avem de a face cu prezenţa unor legi între cetăţeni, obligatorii pentru toţi, a unor legi eterne. La început teoria dreptului natural s-a dezvoltat în Olanda, mare putere colonială la vremea respectivă.

1. Concepţia poli t ică a lui Hugo GrotiusHugo Grotius (1583-1645) este cel mai remarcabil reprezentant

al gândirii juridice cât şi gândirii politice. Principalele sale lucrări sunt: De jure belli et pacis (apărută în anul 1625 şi dedicată lui Ludovic al XIII-lea al Franţei) şi Marea liberă (1609).

41

Esenţa concepţiei sale constă în aprecierea că omul este o fiinţă socială prin natura sa. Aceasta constituie un principiu de drept general, valabil pentru orice cetăţean.

Dreptul natural priveşte omul în trei ipostaze: - omul abstrac (generic);

- omul natural (specie);- omul sălbatec.

Izvorul dreptului natural îl constituie tendinţa naturală a omului pentru o viaţă în comun, fapt ce se realizează dintru-un instinct social cu care se naşte homo-faber.

Natura obligă pe oameni să intre în anumite raporturi între ei, anume raporturi sociale. Astfel, valens noles, omul este prins în mecanismul social. Această situaţie nu este însă contrară naturii şi fiinţei lui ca individ, ci izvoreşte din instinctul de sociabilitate.

Dreptul natural se pronunţă contra revelaţiei divine, a unui amestec din afară în explicarea genezei normelor de drept.

"Dreptul natural există chiar dacă nu există Dumnezeu. El este universal şi este la fel de invaribil ca Dumnezeu (absolut). Nici Dumnezeu nu poate să-l priveze de această calitate de a rămâne invariabil".

Adepţii dreptului natural cer în primul rând respectarea contractelor încheiate, fundamentarea proprietăţii private şi puterii legitime a suveranului asupra supuşilor. Aceste cerinţe izvoresc din principiul că oamenii obligaţi să trăiască împreună sunt predispuşi la sociabilitate. Proprietatea privată, spun ei, îşi are originea într-o convenţie iniţială, care a intervenit între cetăţeni şi prin care, de bună voie, s-a ajuns la o împărţire a bunurilor, s-au stabilit anumite obligaţii faţă de alţii, iar evoluţia societăţii cere legitim respectarea acestor contracte.

Mergând mai departe cu raţionamentul, Grotius susţine că şi statul are o origine contractuală. El este adpt al tezei suveranităţii statului. Puterea supremă este puterea suveranului, care stă în mâna marelui demnitar al ţării (monarhul) şi nu a poporului, deoarece prin contractul încheiat, poporul este obligat la supunere continuă, altfel pretenţia poporului le a deţine puterea ar fi o contradicţie logică.

În acest spirit LIBERTATEA apare ca un fel de negoţ, adică un obiect de vânzare/cumpărare, iar raporturile de putere asemănătoare celor dintre stăpân şi slugă.

42

2.Baruch Benedict SpinozaCunoscutul filozof olandez, Spinoza (1637-1673) a scris opere

importante pentru ideile politice, între care: Tratatul teologico-politic, Etica şi Tratatul politic.

Ideile sale politice sunt legate de instaurarea republicii în Olanda. Îşi propune să confere o explicaţie laică originii şi naturii statului. Tezele sale sunt antifeudale, antiscolastice şi anticlericale. Discursul său politic poartă amprenta enciclopedismului său în materie de politică şi a unui stil scriptural suplu şi atractiv.

Statul are o bază raţională, iar scopul său suprem este acela de a asigura funcţionarea normală a societăţii, respectiv libertatea. De altfel, ideile sale principale se referă la libertate şi sclavie. După el sclavia ar rezulta în mod fatal dintr-o necesitate. Ea este indispensabilă societăţii, iar libertatea este o stare naturală care rezultă din respectarea necesităţii "Libertatea ca necesitate înţeleasă".

În starea naturală oamenii nu cunoşteau binele şi răul, justiţia şi injustiţia, nici dreptul şi nici puterea. Numai în societate apar aceste valori. În raport cu statul, el a militat pentru libera exprimare a cuvântului cetăţenilor. "Trăinicia unui guvern este determinată de libertatea cuvântului, iar forţa (constrângerea) duce la slăbirea statului".

Statul este un arbitru în societate şi impune supunere (supunerea fiind un drept natural al statului). Forţa statului determinată de legitimitatea sa naturaă şi raţională constă în apărarea ordinei, păcii şi securităţii sociale. Puterea statului se exercită şi asupra bisericii, dar fără să-i lezeze interesele. La fel proprietatea privată este o condiţie naturală/raţională a oricărei societăţi, perfect legitimă nu doar din punct de vedere moral ci şi juridic. El se opune categoric monarhiei absolute, deoarece în cadrul ei ar exista sclavie şi barbarie. De aceea el este adeptul unei forme democratice de guvernământ, adică republica. O altă idee este aceea a libertăţii politice a cetăţenilor. Libertatea politică nu poate fi suprimată, pentru că nimeni nu este obligat, graţie legilor dreptului natural, să se supună altuia, să se supună bunului plac al altuia. "Fiecare este proprietarul propriei sale libertăţi" -afirmă Spinoza. Natura a oferit fiecăruia libertatea pe care o posedă, care-i aparţine lui ca individ, iar statul care garantează această stare naturală este democraţia, adică instaurarea majorităţii.

43

3. Samuel Puffendorf (1632-1694)Teoria dreptului natural se afirmă nu doar în Olanda ci şi în

Germania, mai ales prin Puffendorf. Pentru a-l înţelege trebuie să remarcăm faptul că războiul de 30 de ani, care a avut loc în Germania nu a dus la subminarea feudalismului, ci la anumită consolidare a acestuia. La aceasta se adăuga fărâmiţarea feudală (peste 360 de stătuleţe feudale independente şi rivale). Aceasta a dus la consolidarea absolutismului principilor, la întârzierea procesului de centralizare a puterii de stat. De altfel, burghezia era slabă, ceea ce a dus la un anumit compromis cu absolutismul princiar.

Pe acest fond, ideile dreptului natural a lui Puffendorf capătă semnifivaţie specifică. El face distincţie între dreptul natural şi dreptul teologic. Dreptul natural este dedus din raţiunea umană, din natura lucturilor. Natura omului este imuabilă (neschimbată), atunci sunt imobile şi normele de drept. Deci, sursa legilor este aici, în natura umană terestră şi nu au nimic cu explicaţia mistico-religioasă.

Şi el crede că statul este rezultatul unui contract, al unui convenţii sau a unui legământ iniţial între oameni. Scopul statului este de a asigura pacea şi utilitatea comună. Suveranul are datoria de a apăra drepturile supuşilor, acest fapt (obligaţia statului) fiind cuprins în contractul iniţial.

4. Crist ian Thomasius (1652-1728)Este un continuator al teoriei dreptului natural şi adept al

limitării puterii absolutismului plecând de la distincţia dintre drept şi morală, el fiind primul gânditor care a analizat această deosebire, teoria sa fiind împrumutată de Kant. Pentru Thomasius morala constituie acel "forum internum" (imperatvul categoric la Kant) iar dreptul este "forum externum". Cu alte cuvinte, morala este ansamblul cerinţelor de comportare, de conduită în societate, care-şi au "sediul" în individ şi au ca scop reglementarea raporturilor dintre conştiinţa individului şi imperativul categoric necesar (între datorie şi necesitate), adică acela de a se purta de aşa manieră încât să nu contravină unor cerinţe etice generale. Dreptul îşi are sediul în exterior şi se referă la reglementarea unor raporturi materiale în societate.

44

În consecienţă, morala are ca principiu onestitatea, pacea interioară (adică scopul), pe când dreptul are ca principiu justul, iar ca scop pacea exterioară (socială de fapt).

Aşa stând lucrurile statul nu poate pătrunde în forumul conştiinţei umane, acesta nu este un domeniu penetrabil forţelor statului, prin care se realizează morala şi dreptul. Sfatul este mijloc de realizare a păcii interioare, adică un instrument etic, moral în vreme ce ordinul este un mijloc de realizare a păcii exterioare. Sfatul are menirea de a convinge, acesta fiind menirea şi specificul eticii, pe când ordinul, propriu statului, constrânge. Sfatul trebuie, deci, folosit de înţelepţi, pe când ordinul este folosit de stat, de forţa coercitivă (constrângere).

5.Crist ian Wolf (1679-1754)Teza prin care Wolf estea preciat ca teoriticean al dreptului

natural este aceea a limitării puterii absolute, monarhice, pentru a nu degenera în tiranie. Această limitare se realizează prin legi. Deci, tendinţele tiranice trebuie îngrădite printr-o anumită adunare reprezentativă.

Şi la el, statul este reprezentantul unui contract încheiat între oameni. Dar puterea de stat este nelimitată şi atotputernică iar cetăţenii au datoria să i se supună necondiţionat. El preconiza raţiunea, existenţa unui stat poliţist, a unui stat birocratic care să concentreze întreaga putere (compromis cu absolutismul princiar).

6.Actuali tatea teoriei dreptului naturalUitată o vreme, astăzi teoria dreptului natural este reluată şi

actualizată. Unul dintre cei mai perseverenţi doctrinari contemporani ai acestor teze, este G. Del Vecchio, după care legile dreptului natural sunt imuabile.

Referindu-se la obişnuitele norme ale dreptului pozitiv, el afirmă că acestea nu exprimă judecăţi absolute despre dreptate şi justiţie.

De aici necesitatea recurgerii la dreptul natural competent a exprima criteriul absolut al dreptăţii. Legile, normele dreptului natural pot să refere despre dreptatea absolută deoarece se întemeiează nu pe orbitrar, pe actul de voinţă al legislatorului, ci pe natura lucrurilor. Numai prin raportarea la dreptul natural putem aprecia valoarea dreptului pozitiv.

45

Aşadar în concepţia lui del Vecchio ar exista nu numai norme legi unice, eterne ci şi o dreptate generală, unică, eternă, de unde caracterul imuabil al acestor legi naturale.

Dreptatea unică este deasupra claselor, deasupra puterilor sociale exprimând global interesele tuturor membrilor societăţii. Concomitent cu aceste teorii o puternică recrudescenţă cunosc concepţiile catolice în drept. Pe linia doctrinei sfântuli Toma d'Aquino, actualizată şi modernizată la cerinţele societăţii contemporane, teoria catolică a dreptului proclamă o unitate între drept, morală şi politică, privind dreptul natural. După aceşti doctrinari catolici, în revelaţia divină (acreditată de teoricienii evului mediu) îşi găseşte originea şi dreptul natural. Deci, dreptul divin (revelat) consacră dreptul natural, care, la rându-i consacră dreptul pozitiv.

Girul dreptului natural se extinde asupra dreptului politic în general. Doctrina catolică actuală îşi conjugă eforturile cu alte teze ale ideologiei Evului Mediu -cum este instituţionalismul- pentru a nega suveranitatea, legitimitatea statelor suverane.

Dreptul natural cunoaşte deci, în linii mari, o traiectorie istorică ce cuprinde următoarele etape:

a) antichitatea greacă (prezenţa unor asemenea idei la Platon, Socrates)

b) evul mediu (abordare teologică, Toma d'Aquino)c) etapa dreptului natural ca atare (abordare juridică)d) doctrina contemporană a dreptului (modernizarea ideilor

vechi)

Bibliografie:

Spinoza: Etica

46

IDEOLOGIA COMUNISMULUI UTOPIC

În secolul al XVI-lea procesul destrămării feudale şi de acumulare primitivă a capitalului se accentuează tot mai mult, cu toate conseciinţele de ordin economic, social şi politic. Pe acest fond se produce o reacţie critică, afirmă ideile politice ale comunismului utopic. Principalii reprezentanţi Thomas Morus şi Thomaso Campanela.

1.Erasmus din Rotterdam (1466-1536)Reprezentant al Reanşterii, Erasmus este producătorul a trei idei

foarte importante:a) lupta îmotriva ignoranţei, prostiei şi perfidiei;b) lupta contra autorităţii bisericeşti;c) lupta împotriva războaielor şi pentru promovarea

păcii;Între lucrările sale mai împortante se numără: Împotriva

barbarilor, unde se delimitează de călugări; Elogiul nebuniei, Despre război şi pace. În lucrarea Elogiul nebuniei el ia atitudine contra autorităţii, adică contra principilor, regilor, teologilor, papilor, călugărilor, a ierarhiei bisericeşti -numiţi buruiana pământului. El atacă în fond lipsa lor de înţelepciune, mizeria lor morală, ignoranţa şi perfidia, cu alte cuvinte prostia. Pericolul constă, după el, în faptul că asemenea indivizi ajung "purtători de autoritate", deci deţin puteri foarte mari.

El acuză egoismul domnitorilor, divorţul lor de interesele publice pe care le compromit. În loc să cugete înspre binele obştesc, aceşti demnitari sunt mânaţi doar de propria lăcomie. Ei sunt periculoşi "pentru că sunt puternici", pentru că sunt posesorii unei autorităţi nelimitate. De asemenea acuzările sale contra autorităţii se centrează pe faptul că "cetăţenii nu pot controla puterea".

În celebra lucrare, Despre război şi pace, Erasmus se pronunţă împotriva oricăror războaie, considerate ca un rău social, pentru că drama lor o va suporta poporul. El atacă falsele motive ale războaielor. Pentru că adevăratele sale cauze nu sunt altele decât dorinţa de inavuţire, însuşirea bogăţiei altor popoare, însuşire ilicită şi inumană. Aceste motive invocate de autorităţi în sprijinul războaielor nu au nimic în comun cu binele cetăţenilor.

47

Adeseori războaiele sunt declanşate din dorinţa unor conducători de a-şi impune doctrina lor tiranică, arbitrară, de a ocoli orice contact cu masele. O altă idee interesantă cu privire la război, este aceea că în afara războaielor nejuste ar exista şi războaie drepte, cum sunt războaiele de apărare. Acestea sunt drepte, juste, şi necesare.

Împortantă este combaterea concepţiei reacţionare a lui Toma d'Aquino, care susţine că războaiele ar fi licite în următoarele cazuri:

a) atunci când războiul este provocat de stat;b) atunci când are o intenţie dreaptă;c) atunci când urmăreşte o pace dreaptă.În concepţia lui Erasmus teza lui Aquino lasă portiţă deschisă

pentru a justifica orice fel de război.Filozoful din Rotterdam a dezvoltat o teorie a păcii, prin care

nu depăşeşte însă caracterul utopic. El este împotriva recurgerii la arme, de care are oroare şi consideră că "există legi, există oameni învăţaţi, există cinstiţi preoţi, există veritabili episcopi care prin sfatul lor ar putea aplana conflictul". Aceştia, oricât ar fi de răi pot fi totuşi un arbitru pentru a evita războaiele. El este convins că pacea generală în stat se poate obţine prin compromisuri între cei conduşi şi conducători. "Bunăvoinţa atrage bunăvoinţa" -zice autorul. Faţă de mase el manifesta un dispreţ ce decurge din convingerea sa că "masele sunt schimbătoare din fire". Mulţimea este vinovată de porniri proaste. Poporul de rând este purtat, ca şi marea, de pasiunile sale şi nu de actul de gândire, de raţiune şi de cugetare.

El era convins că nu trebuie să participi efectiv la frământările sociale, să încurajezi tensiunile, nemulţumirile sociale şi nici războaiele.

2. Utopia lui Thomas Morus (1487-1535)Morus aparţinea unei familii engleze înstărite, primind o

pregătire filozofică, teologică, juridică, ştiinţifică şi literară solidă încă din tinereţe. A fost nu numai unul dintre cei mai mari gânditori ai epocii, dar şi unul dintre cei mai mari prozatori ai vremii. Morus este cunoscut ca unul dintre cei mai mari adversari ai feudalismului, al ideologiei religioase, al instituţiilor bisericeşti în general, al catolicismului în special.

Lucrarea sa fundamentală Utopia îşi propune să arate care sunt relele societăţii, care sunt cauzele acestora şi modul în care se poate

48

naşte o nouă societate. De aceea el îşi propune să descrie o societate ideală, din care să lipsească proprietatea privată şi să fie un regim egalitarist.

O atenţie relativ mare acordată problemelor statului. După opinia sa "statele nu sunt altceva decât o uneltire a celor bogaţi contra celor săraci, pentru a se îmbogăţi pe seama acestora. În vederea dobândirii cu ajutorul statului şi a legilor, a bogăţiei, clasa bogată "pune la cale cu ajutorul unor metode de pungăşire spoleirea celor săraci." Rezolvarea unei asemenea nedreptăţi nu constă, după el, în reformarea unor aspecte, ci în reorganizarea generală a societăii, în reorganizarea politică şi socială. În statul utopic propus proprietatea socială şi de stat, care continua să persiste, vor avea la bază proprietatea comună. Utopienii, adică cei care populau această insulă, numită utopia trebuie să se stabilească în locuinţe obşteşti pe care să le schimbe din zece în zece ani. Noua societate creează condiţii pentru servicii comune care să absolve femeile de muncile casnice, pentru ca şi ele să participe la viaţă economică, politică, socială şi culturală. El milita pentru egalitate socială, pentru apropierea dintre sat şi oraş.

Sub aspect politic Morus formula cerinţa ca cei care vor popula acest nou stat să-şi aleagă funcţionarii dintre cei mai valoroşi (meritocraţie).

Pe linia lui Erasmus el aduce importante contribuţii cu privire la problematica războiului (polemologie), a naturii, raţiunii şi mobilului acestuia.

În general, el dezabrobă orice fel de război, deoarece acesta nu se justifică, fiindcă aduce nu numai dezastre şi nenorociri umanităţii.

În Utopia el spune:"Utopienii urăsc războiul, cu toată tăria, ca pe o pornire

de fiară, deşi la nici un fel de sălbăticiune nu este atât de obişnuit ca la om. Împotriva obiceiului primit aproape de toate neamurile, în Utopia nimic nu e socotit, pe drept cuvânt, mai nevrednic de slavă decât slava dobândită în război".

El distinge între războaiele de agresiune (nedrepte, injuste) şi războaiele de apărare (drepte, juste, necesare). Războiul se justifică, după el, atunci când:

a) este nevoie de apărarea ţării;

49

b) este nevoie de a veni în sprijinul vecinilor care sunt victimă a agresiunii;

c) este nevoie să fie apărate popoare oprimate.Din punct de vedere sociologic el admite sclavia în societatea

utopică, deoarece a impune divizinea muncii, adică efectuarea unor munci care nu se fac fără constrângere, nu s-ar face de bunăvoie. Masa sclavilor utopieni ar fi formată din criminali şi condamnaţi la moarte, în alte state, pe care utopienii i-au recuperat. Dar la el sclavia nu mai are un caracter ereditar, nu se transmite din tată în fiu, deoarece "fii sclavilor sunt oameni liberi", iar "sclavul ca atare se poate elibera după o perioadă de timp".

Referindu-se la utopia lui Morus, un autor englez contemporan remarca faptul că:

"Aceasta este lumea în care a crescut Morus… o lume a desperării şi speranţei, a conflictului şi contrastului, a bogăţiei şi a sărăciei crescânde, a individualismului şi corupţiei, a declinului instituţiilor sociale atât locale cât şi internaţionale, care cedeau locul unui stat naţional, venit să asigure condiţiile necesare dezvoltării societăţii burgheze". (A. E. Morton)

3. Thomaso Campanella (1568-1637)Şi gândirea lui Campanella poartă amprenta luptei antifeudale,

antiscolastice şi anticatolice. Este autorul celebrei lucrări Civitas Solis adică Cetatea Soarelui.

Care sunt principalele idei politice ale lui Capanella?În primul rând ideile privind statul. Acesta ar trebui să fie o

republică, deoarece numai acesta corespunde intereselor burgheziei şi ale cetăţenilor. El îşi imagina Cetatea Soarelui ca pe o insulă în societate.

Opera sa dezvoltă naraţiunea pe care un personaj o face întorcându-se de pe această insulă, unde sunt întrunite principiile intuite de Campanella.

În cadrul acestei societăţi toţi cetăţenii participă efectiv la marele Consiliu al locuitorilor şi desemnează dregătorii în stat investiţi de popor cu toate atribuţiile pentru conducerea statului şi al cetăţenilor. Aceşti conducători aleşi în mod obligatoriu de cetăţeni, trebuie să fie în număr de 3-triumviri (probabil după modelul Romei Antice). Aceşti triumviri trebuie să se sprijine pe:

50

-iubire (faţă de toţi solarienii)-putere (pregătirea războaielor şi apărarea ţării)-înţelepciune (educarea şi instruirea solarienilor)

La el există însă şi un conducător suprem, un demnitar şef, ajutat de triumviri (un fel de executiv) şi care se ocupă nu numai de conducerea administrativă ci şi de conducerea economică. Conducătorul suprem şi triumvirii trebuie să fie intelectuali (meritocraţie?, competenţă?).

Această hegemonie a intelectualilor era o idee progresistă deoarece nu numai înţelepţii pot fi buni conducători.

El cerea înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea comună, deoarece toate bunurile şi valorile din noua societate sunt ale poporului, de unde inutilitatea şi imposibilitatea proprietăţii private.

De aici decurge un alt principiu, anume obligativitatea muncii pentru fiecare "solarian". El preconiza numai 4 ore de muncă. Deci, în noua societate nu mai este loc pentru trântori: "Comunitatea îi face pe oameni deopotrivă bogaţi şi săraci; bogaţi pentru că au toate lucrurile, săraci pentru că nu posedă nimic" -zicea el.

Deoarece proprietatea privată dispare şi se instituie egalitatea, iar solarienii muncesc cu toţii, atunci repartiţia este egală, având în vedere nevoile fiecăruia, care sunt nivelate şi aduse la strictul necesar. Acestor cerinţe de natură economică şi socială, Campanella adaugă ideile sale politice despre "statul solarienilor":

a) Statul trebuie să fie republică.b) Republica face ordine şi în privinţa democraţiei (limitele în care se pot manifesta cetăţenii).c) Republica asigură credinţele de realizare a cetăţenilor.În concepţia sa, statul trebuie condus de un înţelept:

"Această însărcinare este perpetuă, atâta timp cât nu se găseşte cineva mai înţelept decât el şi mai apt să guverneze."

Ca şi în Republica lui Platon, de care a fost înfluenţat, Campanella consideră familia monogamă, deci o formă a proprietăţii private, un izvor de egoism şi neînţelegeri, motiv pentru care trebuie să fie desfiinţată.

Raporturile dintre sexe nu trebuie reglementate, ci lăsate libere (nu admite instituţia familiei).

51

El admite existenţa unui Cult magic, al superstiţiilor, care ar avea un mare rol în societate şi în educarea cetăţenilor. Desfiinţând familia educarea copiilor trebuie încredinţată colectivului.

Ca şi Morus, Campanella a căutat ca ideile sale politice şi antideiste, uşor ateiste, cele legate de morală, să fie exprimate indirect, voalat, pentru a induce în eroare inchiziţia. Totuşi a fost condamnat la moarte, dar nu a fost executat ci stă zeci de ani în închisoare.

4. Concluzii asupra ideilor utopiceDacă ne referim în primul rând, la meritele acestor utopii,

reţinem faptul că acestea sesizează şi dezvăluie nedreptăţile feudale, proasta întemeiere a lumii. Apoi propun o formulă de stat bazată pe principii inedite, îndrăzneţe, comunist-utopice (care de altfel s-au prăbuşit ne de mult).

Sunt însă numeroase naivităţi în concepţia utopică (desfiinţarea familiei). Kurt Schilling, în lucrarea Istoria ideilor sociale arată: "Eu înţeleg sub termenul utopie romanul politic a lui Thomas Morus, dar şi Cetatea Soarelui de Thomaso Campanella, Noua Atlantidă a lui Francisc bacon."

Hegel spunea despre utopici :"Elaborări ca acelea a lui Campanella au exercitat o influenţă infinită şi au dat impulsuri, dar pentru sine ele nu au produs roade proprii".

P. P. Negulescu, în lucrarea Filozofia renaşterii, referindu-se la cauzele relelor sociale în concepţia lui Campanella arată că aceasta este una singură:

"…diversitatea politică, religioasă, socială, economică; diversitatea statelor, a credinţelor, a privilegiilor şi averilor. Ea (diversitatea) singură pricinueşte războaiele dintre popoare, conflictele dintre biserici, calamităţile ce izvorăsc mai departe din ele ca foametea, ereziile, ignoranţa adâncă în care zac masele populare, mizeria lor sufletească şi mai mult mizeria lor trupească".

Bibliografie:52

1. Thomas Morus : Utopia2. Erasmus din Rotterdam : Despre război şi pace3. Ovidiu Trăsnea : Filozofia politică (Editura Politică

Bucureşti 1986)-Filozofia politică şi semnificaţia utopiei (pag 143-

162)

53

CAP. III.

IDEILE POLITICE ÎN PERIOADA REVOLUŢIEIBURGHEZE DIN ANGLIA ŞI ILUMINISMUL

Revoluţia burgheză din Anglia, începută încă din secolul al XVII-lea, se termină victoriasă în secolul al XVIII-lea. Pe acest fond se dezvoltă o puternică doctrină politică progresistă, ca replică ideologică la tezele ostile revoluţiei.

1.Francis Bacon (1561-1629)Ca lord-cancelar al Angliei, al reginei Elisabeta, el a cunoscut

de la sursă, din propria-i experienţă marile probleme politice. El este părintele materialismului modern. Între operele sale cu implicaţii politice reţin atenţia: Eseuri despre morală, economie şi politică (1579); Noua Antlantidă (1604), lucrare în care propune un nou model de societate, un nou tip de stat. Această societate, sau "Veacul de aur", cum îl numeşte el, are menirea de a elimina mizeria şi nedreptatea socială.

Bacon elaborează teze cu pronunţat caracter politic. Astfel, el propune un stat centralizat puternic. Ca şi Morus, care spunea că, "oaia l-a mâncat pe om", el combate acumularea primitivă de capital. O idee esenţială este aceea a combaterii şi respingerii nedreptăţilor sociale, explicate de el prin existenţa privilegiilor nobiliare.

Nobilimea este, după el, o clasă nepricepută, de trântori şi de inactivi. Totuşi o monarhie în care nu există o nobilime este un pur despotism sau o tiranie absolută (ca la turci), deoarece nobilimea temperează puterea suveranilor. Aceasta ar fi semnificaţia "nobilimii democrate".

În privinţa democraţiilor, acestea nu au nevoie de nobilime. El este convins că nobilimea numeroasă este cauza sărăciei, deoarece produce o disproporţie între "rang şi mijloace". În vederea dirijării vieţii politice, a vieţii de stat, este nevoie de aplicarea concomitentă a forţei, a constrângerii şi amăgirii. Statul -spune el- trebuie să facă anumite promisiuni, care să trezească nişte speranţe, chiar dacă ele nu sunt şi nu vor fi realizabile.

"Desigur unul dintre cele mai bune remedii împotriva nemulţumirilor este cel de a promite reforme politice, hrănind

54

oamenii cu speranţe şi amăgindu-i. Procedeul oricărei conduceri înţelepte este de a întreţine speranţe în inimile oamenilor, chiar dacă nu pot satisface, mânuind astfel încât nici un rău să nu apară iremediabil".

Atitudinea faţă de popor este incorectă. Poporul, spune el, trebuie să fie constrâns, obligat să respecte ordinea şi legea în societate, pentru că altfel este predispus la răscoală. Deasemenea, el susţine dreptul de dominaţie al Angliei asupra altor popoare, dreptul de expansiune asupra altor state.

"Un popor -zice el- nu-şi poate mării altfel bogăţia, decât pe seama altui popor".

El consideră războiul ca un rău necesar, un mijloc pentru asigurarea bărbăţiei, a purităţii morale, a vitejiei şi eroismului. Războaiele sunt ocazii pentru afirmarea popoarelor. Această teză justifică posibilitatea de afirmare a poporului englez ca mare putere.

Thomas Hobbes (1588-1679)Este un reprezentant al nobilimii îmburghezite. Tezele sale

politice sunt cuprinse mai ales în celebrele sale lucrări Despre cetăţean şi Leviathan.

Hobbes este cel mai valoros om politic al vremii sale. În Prelegeri de istoria filozofiei, Hegel arăta contribuţia sa la dezvoltarea dreptului public. Contemporan cu Kromwell, deci părtaş la evenimentele revoluţiei engleze, el a emis teze politice remarcabile.

A fost un reprezentant al absolutismului, motiv pentru care s-a străduit să justifice aceea formă de guvernare.

Omul prin natura sa nu este o fiinţă sociabilă, fiind de la natură o fiinţă egoistă, este vrăjmaş (duşmanul semenului său), de unde şi cunoscuta sintagmă: "Homo homini lupus" (omul este lup pentru om). Deci prin natura sa omul este considerat doar individ, fără nici o socialitate. De aceea, societatea i se pare o scenă veşnică pe care se confruntă dorinţele individuale ale fiecăruia cu ale celorlalţi.

Această ciocnire de interese individuale pe plan social duce la o continuă stare de încordare între indivizi, stare care este definită şi de principiul: "Bellum omnium contra omnes" (Războiul tuturora împotriva tuturora). Această stare poate fi depăşită numai printr-o convenţie între indivizi şi stat, care asigură un compromis bazat pe concesii mutuale. Aceste concesii mutuale duc la convenţii mutuale pe

55

baza unui sistem de drept (public) ce trebuie respectat. Eroarea lui Hobbes este aceea de a considera omul ca fiinţă antisocială.

Statul este un factum, adică acela care rezolvă toate problemele din societate:

"În afara statului, spune el, domnesc patimi, războaie, teamă sărăcie, josnicie singurătate, sălbăticie ignoranţă, bestialitate şi în stat domneşte raţiunea, pacea, siguranţa, fericirea, relaţiile sociale, cunoaşterea, bunăvoinţa."

La Hobbes întâlnim o teorie organicistă asupra statului. Statul, ca şi omul are, în concepţia sa anumite părţi şi funcţii ca şi organismul omenesc. Sufletul statului este puterea supremă, mintea statului= dreptatea/legile; articulaţiile statului= organele judecătoreşti/ executive. Deasemenea, mulţimea devine o singură persoană, dar cu condiţia, să existe consimţământul fiecăruia. De aceea, la constituirea contractului iniţial nu trebuie aplicată forţa, ci se cere consimţământul individual. Aceasta duce la o legătură specială dintre individ-stat, contractul odată încheiat nu mai poate fi anulat. De aceea statul este un Leviatan, conceput ca un dumnezeu, deci veşnic, nemuritor.

3. Mişcarea nivelatori lorÎntre autorii acestui curent este şi John Liburne (1618-1653).El se afirmă de la început ca un adept al revendicărilor social-

democrate, al revendicărilor formulate de grupul nivelatorilor, care exprima lupta pentru o anumită egalizare şi nivelare economică, social şi politică între păturile sociale. Nivelatorii respingeau perpetuarea discrepanţelor sociale, economice şi politice. Aceştia pornind de la teoria dreptului natural, susţin că poporul este deţinătorul puterii, iar conducătorii sunt nişte "delegaţi" ai poporului, putând fi traşi la răspundere şi înlăturaţi dacă nu corespund contractului dintre cetăţeni şi stat.

După ei, toţi oamenii sunt egali în faţa legilor şi toţi au dreptul să participe, prin reprezentanţi, la elaborarea legislaţiei şi a sistemului de drept.

În concepţia nivelatorilor, Parlamentul nu are decât anumite puteri limitate, cu care a fost investit de popor. Deci, puterile parlamentului sunt delegate, iar Camera Lorzilor trebuie desfiinţată, deoarece menţine şi legiferează deosebirile sociale flagrante între indivizi. În spiritul teoriei dreptului natural, nivelatorii cer ca nimeni să nu poate fi pedepsit pentru fapte care nu sunt infracţiuni în sistemul

56

de legi. De aceea ei propun organizarea unei justiţii populare, cu judecători aleşi de popor, pentru a veghea la elaborarea şi aplicarea legilor.

O altă idee susţinută de nivelatori priveşte Libertatea religiei concepută pe baze democratice, adică prin preoţi aleşi de către credincioşi din rândul credincioşilor.

Ceea ce reţine atenţia în mod deosebit în programul nivelatorilor este faptul că limitau revendicările lor la egalitate, pe care, în fond, o reduceau la egalitatea politică. Urmărind egalizarea, nivelatorii se opun comunizării sau împărţirii bunurilor. La fel, în cea ce priveşte dreptul la vot, nivelatorii îl limitează la proprietarii de case, de pământ şi de avere în general.

Curentul nivelatorilor exprimă punctul de vedere al micilor proprietari, de unde o anumită inconsecvenţă în soluţiile propuse pentru înstaurarea egalităţii, absolutizarea caracterului politic al egalităţii (egalitatea politică), dar şi aceasta restrânsă, deoarece dreptul de vot era condiţionat de puterea economică, de avere.

4. Ideologia diggerilorMişcarea nivelatorilor a avut şi o aripă mai radicală, mai

revoluţionară, "aripa de stânga", numită diggeri sau săpătorii. Ei reprezentau, în cadrul mai larg al mişcării nivelatorilor, năzuinţele păturilor sociale sărace, atât din oraşe cât şi de la sate. Diggerii aveau înscrise în programul lor teze ca cea privind înlăturarea sclaviei, sclavia fiind considerată o plagă socială. Sclavia, spun ei, poate fi înlăturată prin desfinţarea regalităţii, prin înlăturarea lorzilor, prin înlăturarea celor avcuţi, a proprietăţii private asupra pământurilor şi prin instaurarea Republicii. În concepţia lor republica trebuie condusă de reprezentanţii poporului. Ei solucitau înlăturarea statului absolutist, deoarece aceasta ocrotea proprietatea şi exploatarea. Republica trebuie să asigure proprietatea comună. Noua societate ar fi trebuit să ducă la obligativitatea muncii şi repartiţia după nevoi.

5. Mişcarea independenţi lorAceastă mişcare ideologică era o emanaţie a burgheziei şi noii

nobilimi. Reprezentantul cel mai cunoscut a fost John Milton (1608-1674).

Fără a elabora tratate de ştiinţă politică, de teoria statului şi dreptului, reprezentanţii acestui curent ideologic abordează totuşi

57

anumite probleme politice interesante. Astfel, ei reiau şi încearcă să combată teza absolutismului monarhic, a vechilor tradiţii feudale, şi a bisericii feudale. Plecând deasemenea de la teoria dreptului natural, "independenţii" susţin suveranitatea statului, ca atribut al tăriei şi al consolidării sale. Statul, spun ei, trebuie să fie suveran, pentru că în persoana lui sunt prevăzute multe potenţe, multe plenitudini. Or, toate acestea s-ar dovedi efemere într-un stat privat de suveranitate. Tot cu un puternic conţinut politic este şi teza lor cu privire la libertatea presei şi a conştiinţei cetăţenilor. Fiecare cetăţean, ca participant activ la treburile politice obşteşti trebuie să aibă posibilitatea opiniei, opinie care ar fi necesar să fie exprimată nu numai prin viu grai, dar şi prin posibilităţile oferite de tipar.

Prin concepţiile lor, independenţii justificau, legitimeau revoluţia engleză, propagând chiar teza violenţei împotriva celor potrivnici revoluţiei. Revoluţia, spuneau ei, trebuie înfăptuită chiar dacă aceasta va presupune decapitarea regelui Carol.

Totuşi, teza lor conţine anumite teze inconsecvente, printre care chiar aceea a împotrivirii faţă de revendicările maselor. Ei consideră că trebuie avută în vedere o anumită proporţie, deci, aceea de a ridica masele până la un anumit nivel al cerinţelor de ordin economic, social, politic. Deasemenea, ei militează pentru restrângerea dreptului de vot şi instituirea unei republici aristocratice. Născută ca un compromis între burghezie şi nobilime, mişcarea independenţilor acceptă în cele din urmă monarhia constituţională.

6. John Locke (1632-1704)Renumitul gânditor şi filozof social-politic, John Locke este cel

mai tipic exemplu al compromisului dintre burghezie şi nobilime.O apreciere interesantă cu privire la tezele lui Locke formulează

filozoful român Dan Bădărău, care scria:"Opera lui John Locke oglindeşte cu destulă fidelitate

aspiraţiile social-politice ale vremii, precum şi orintarea acesteia, în marea fază a luptei pe care o dă pentru cucerirea puterii şi care va culmina prin triumful ce-l va înregistra la 1688, când parlamentul, reprezentând interesele negustorilor, bancherilor şi armatorilor, îl va înlocui pe monarhul absolut Iacob II Stuart cu regele Wilhelm III de Orania, pentru ca apoi să fie nevoit să împartă puterea cu aristocraţia".

58

Deasemenea, făcând o paralelă între Hobbes şi Locke, deci o paralelă între cele două epoci, acelaş autor remarca:

"Dacă Hobbes vorbea în numele unei burghezii care cucerise puterea cu ajutorul lui Cromwell şi care căuta să-şi menţină avantajul în ciuda comploturilor reacţiunii şi împotriva răscoalelor ţărăneşti, Locke aparţine unei burghezii care, la 1688 consimţise să împartă conducerea statului cu regalitatea care trebuia ţinută în frâu. El va declara deci că contractul social este făcut de particulari cu regele ţării, că acesta este dator să-l respecte, că nu poate abuza de puterea sa prin încălcări arbitrare şi că cetăţenii sunt în drept să rezilieze contractul dacă monarhia îşi depăşeşte sau încalcă mandatul".

John Locke consideră că instituţiile politice care consacră victoria burgheziei şi a nobilimii, izvorăsc dintr-o realitate obiectivă economică şi socială. Dar, spune el, nu toate instituţiile pot fi justificate, ci numai acele instituţii care corespund raţiunii şi fericirii oamenilor. Deci, teoretic este posibilă faza în care anumite instituţii să poată să corespundă fericirii umane. Fericrea constă, după Locke, în asigurarea păcii, a armoniei şi securităţii în plan social.

El considera că nici starea naturală nu este perfectă pentru că drepturile oamenilor erau asigurate prin forţa fizică a fiecăruia. Tocmai datorită acestei situaţii oamenii au stabilit un contract cu instituţiile de stat. Dacă statul încalcă drepturile stabilite prin contract, considera Locke, poporul poate şi are dreptul să se revolte. În felul acesta, el justifică revoluţia engleză care avusese loc.

Monarhia constituţională este forma de guvernământ cea mai potrivită, este forma ideală -în concepţia sa. Locke face, deasemenea, o distincţie între diversele puteri în stat.

După convingerea sa în statul englez contemporan lui, ar exista următoarele puteri:

a) Putere legislativă (puterea supremă, care edictează legi obligatorii);

b) Puterea executivă (ca putere a monarhului);c) Puterea federativă (atribuită statului, o putere a regelui).El consideră, că funcţionarea în bune condiţii a Constituţiei

pretinde separarea puterii legislative de puterea executivă, ceea ce înseamnă că Parlamentul fiind puterea supremă şi marea nobilime, are controlul asupra statului.

59

** *

În analiza ideilor social-politice ale perioadei revoluţiei burgheze din Anglia trebuie avut în vedere ansamblul factorilor sociali. Revoluţia engleză nu poate fi redusă la cauze religioase. Cauzele de ordin economic şi social se împletesc cu cele de natură religioasă. Puritanismul englez a semnificat, într-un anumit sens aplicarea calvinismului la condiţiile Angliei. Astfel, puritanismul justifică nu numai îmbogăţirea, ci şi spiritul de afaceri. În doctrina puritanistă îşi au obârşia concepţiile individualiste şi utilitariste engleze, premise ale unui liberalism specific. Desigur au existat şi reacţii conservatoare, retrograde, care încercau să contracareze noile idei.

Robert Filmer, în lucrarea sa Patriarhia acredita ideea că regii deţin puterea prin moştenirea de la Adam şi prin urmare regele are puteri nelimitate. Regele răspunde faţă de Dumnezeu, dar nu şi faţă de parlament, deoarece acesta ar fi doar un organ consultativ. Deci, subordonarea puterii regelui faţă de puterea divină şi a parlamentului regelui -teză teologico-politică de tipul celor din Evul Mediu.

Bibliografie:

1.John Locke: Eseu asupra intelectualului omenesc, vol.12.Hobbes: Leviathan

60

IDEOLOGIA ILUMINISTĂ FRANCEZĂ

Iluminismul reflectă o ideologie caracteristică veacului al XVIII-lea şi care propaga concepţii ale burgheziei în ascensiune: libertate, egalitate, fraternitate. Nu puţine idei iluministe s-au inspirat din teoria dreptului natural. Debutând cu analiza critică a instituţiilor şi concepţiilor religioase, a obscuratismului, iluminiştii au abordat critic ordinea feudală, au luat atitudine mai mult sau mai puţin categorică faţă de statul absolutist, faţă de regalitate.

1. Montesquieu (1688-1755)A fost un mare gânditor politic, jurist şi părintele

determinismului geografic.lucrările sale principale sunt: Scisori persane, Despre spiritul legilor. Ideile cu care s-a impus în gândirea politică şi juridică sunt cele privitoare la forma de stat, forma de guvernământ, democraţia. În primul rând el militează pentru forma de stat republicană ca fiind un "sanctuar al onoarei şi reputaţiei, un semn de virtute".

Democraţia creează o societate puternică şi oameni fericiţi. După el motorul sau cauza dezvotării societăţii este legislaţia, deci, legea, bine întocmită, respectată şi aplicată. Într-o lucrare intitulată "Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decăderii romanilor", Montesquieu vrea să probeze că mărirea şi grandoarea romanilor s-a datorat formei de guvernământ republicane, iar decăderea (pierderea libertăţilor civile, coruperea moravurilor) se datoreşte formei imperiale a statului.

În lucrarea sa cea mai împortantă: Despre spiritul legilor, el demonstrează cauzele care determină existenţa legislaţiei, fapt ce reiese şi din titlul extins al lucrării sale: "Despre spiritul legilor sau despre raportul pe care legile trebuie să-l aibă cu structura fiecărui guvernământ, cu moravurile, clima, religia, comerţul etc".

Legile nu sunt de natură mistică, nu sunt impuse din afară ca ceva străin omului; aceste legi izvoresc din natura lucrurilor.

Opera sa este un tratat de teoria statului şi a dreptului. El respinge consecvent şi argumentat teoria medievală teolgică cu privire la natura divină a legilor (în accepţiune juridică).

Ca adept al determinismului geografic (şi social) el arată că "legile sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor",

61

deci tot ce există are legile sale. Divinitatea are şi ea legile sale, animalele au legile lor etc. El emite de asemenea teza că legile pozitive (scrise) sunt procedate de legile naturii, care derivă numai din structura fiinţei noastre şi care existau înainte de constituirea societăţii (în natura individului). Un fapt valoros al concepţiei sale este respingerea ideii lui Hobbes, care susţinea că încă în starea sa naturală "Omul este lup pentru om" (Homo homini lupus), că omul este de la natură egoist. Dincontră, Montesquieu consideră că omul este sociabil prin natura sa. Pornind de la ideea de sociabilitate (prosocialitate) el dezvoltă a teorie pacifistă, pronunţându-se pentru buna înţelegere între popoare, pentru combaterea militarismului şi expansionismului, deoarece acestea nu servesc individului şi binelui general uman.

O altă teză interesantă se referă la republică, caracterizată ca o formă de guvernare în care poporul în întregimea lui, aşa cum se întâmplă în cazul republicii democratice sau numai în parte, aşa cum este cazul republicii aristocratice, deţine puterea suverană. Principiul care trebuie să călăuzească republica este Virtutea politică, dragostea de patrie şi dragostea de libertate. Spiritul unei asemenea republici este pacea şi moderaţia. În republica democratică toţi cetăţenii sunt chemaţi să participe la guvernare cu răspundere, pasiune şi perseverenţă. Acest tip de republică nu este posibilă însă decât în statele mici.

Spre deosebire de republică, care are ca principiu virtutea politică, Montesquieu consideră că monarhie are ca principiu onoarea, iar spiritul ei este războiul şi expansionismul. Deci, pentru a împiedica un asemenea stat să devină despotic este necesară o putere intermediară, subordonată şi dependentă, iar menţinerea privilegiilor nobililor duce la evitarea despotismului monarhic.

Montesquieu diviza formele de guvernământ astfel:a) guvernământ despoticb) guvernământ monarhicc) guvernământ republican (republică

aristocratică şi republică democratică)El distinge între monarhie şi despotism, arătând că monarhul

guvernează conform legilor făcute de el, dar puterea sa fiind limitată prin privilegiile acordate claselor sociale (nobilimii în special) şi prin folosinţă, în timp ce despotismul= puterea este discreţionară.

62

Diversitatea formelor de guvernământ este determinată de psihologia popoarelor respective.

Montesquieu rămâne în istoria doctrinelor politice şi juridice şi prin faptul că a elogiat constituţionalismul englez şi pentru faptul că a reluat teoria separaţiei puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească).

2. Voltaire-Marie Fran ç ois Arouet (1694-1778) Vorbind despre Voltaire, compatriotul său Victor Hugo spune

că "acesta nu este un om, este un veac". Deşi nu a avut idei politice explicite, elaborate totuşi s-a pronunţat asupra acestui domeniu într-o manieră iluministă.

Teza sa principală este aceea a subordonării politicii faţă de raţiune (raţionalitatea politicului). "Raţiunea normală", cum o numeşte el, şi care-şi subordonează politica, nu este altceva decât raţiunea de a fi a burgheziei. El se pronunţă contra iobăgiei, sărăciei şi mizeriei, a lipsei de drepturi de care se lovea "starea a III-a". Deci, toate rânduielile feudale trebuie să dispară, deoarece nu mai corespund raţiunii normale. Dar, ca alternativă la feudalitate el insistă pe necesitatea unei societăţi în care să domine proprietatea privată asupra pământului şi modul burghez de proprietate. În lucrările sale principale: Scrieri filozofice, Despre guvernământ, Tratat despre toleranţă, el critică ordinea feudală susţinând societatea nouă, burgheză.

Principiul societăţii burgheze este inegalitatea socială. Libertatea devine astfel o consecienţă a proprietăţii private, ca raport de determinare de la proprietatea privată la libertate. În opinia sa, dacă erai posesor al unei proprietăţi, dispuneai de libertate, ceea ce era firesc şi legitim.

Deci, egalitatea depinde de proprietate, iar proprietatea se putea obţine pe mai multe căi, întâmplarea jucând un rol mare, în acest sens. El manifesta un profund dispreţ pentru teoria egalitaristă a lui J. J. Rousseau, faţă de contractul social, producător de egalitate a oamenilor. El respinge legitimitatea egalitarismului prin faptul că în societate trebuie să existe şi oameni lipsiţi de proprietate pentru a-şi vinde forţa de muncă celor avuţi.

Concepţia sa despre educaţie constă în a susţine că educaţia trebuie făcută numai de burghezie, deoarece numai ea dispune de pregătire şi aptitudinea necesară cetăţeanului bine crescut, bine educat.

63

După el, "atunci când gloata începe să se gândească, totul este pierdut". De aceea, muncitorii, ţăranii, negustorii (starea a III-a) trebuie ţinuţi în ignoranţă dearece aşa este mai uşor să fie conduşi, convinşi şi chiar constrânşi. Ca formă de guvernământ, Voltaire preferă o monarhie iluminată, în care regele trebuie să devină un filozof şi să se înconjoare de o suită de filozofi (sfetnici, guvernanţi). Pentru a se menţine, "monarhul filozof" şi anturajul său de oameni luminaţi trebuie să consimtă la anumite reforme burgheze.

Voltaire, deşi este întemeietorul deismului în istoria filozofiei, respinge religia deoarece ea se confundă cu superstiţiile, cu fanatismul. El cere desfiinţarea tribunalelor ecleziastice care funcţionau contra ereticilor şi ale căror sentinţe nimiceşte libertatea religioasă. În spiritul concepţiei sale raţionaliste el cere înlăturarea despotismului, inchiziţiei, privilegiilor, torturii- contrare raţiunii umane.

"Cel mai bun guvernământ -consideră el- pare să fie cel în care toate stările sunt în egală măsură protejate de lege. Legile trebuie să fie simple, uniforme, nici prea aspre nici prea slabe. Judecătorii nu trebuie să fie stăpâni, dincontră ei trebuie să fie cei dintâi supuşi, martirii legii".

3. Jean Jaque Rousseau (1712-1778)Marele gânditor (elveţian) a fost un atodidact dar un mare

enciclopedist . Într-o lucrare de maturitate numită Spovedanii el spunea:

"Un popor, unde marile pasiuni nu apar decât la anumite intervale, sentimentele naturale se fac auzite mai des. Pe treptele de mai sus ele sunt complet înăbuşite, iar sub masca sentimentalismului nu mai întâlneşti niciodată decât interesul şi vanitatea".

În prima sa lucrare: Discurs asupra ştiinţelor şi artelor (1749), lansează teza că "oamenii se nasc liberi, societatea îi face răi". Lucrarea i-a adus premiul Academiei franceze din Difon, dar şi multe necazuri, şicane şi presiuni rătăcioase. Prin această teză el aduce ceva nou în gândirea socială şi politică, anume teza egalitarismului natural şi a pervertirii sociale a omului.

Ideile sale sunt dezvoltate în lucrarea sa fundamentală cunoscută sub numele de Contractul social în care prezintă un sistem politic şi juridic clar definit.

64

Teza sa fundamentală atacă proprietatea privată ca izvor al inegalităţii dintre oameni. În Discurs asupra originei şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni a formulat teza după care primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună: "acesta este al meu", a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile.

"De câte crime, războaie, omoruri, din câtă mizerie şi erori ar fi scutit omenirea cel care, scoţând ţăruşul şi astupând şanţul, ar fi strigat oamenilor săi: feriţi-vă să-l ascultaţi pe acest impostor; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că roadele sunt ale tuturor şi că pământul nu este al nimănui". (Teza egalitaristă)

Referindu-se la fazele pe care omenirea le cunoaşte în ceea ce priveşte proprietatea privată, el menţiona următoarele:

a) faza sălbăticiei (sălbaticul, izolatul animal, mărginit, paşnic şi bun, dar nefericit deoarece fericirea presupune conştiinţa fericirii, pe care sălbaticul nu o avea).

b) faza primelor societăţi omeneşti:(epoca in care omul a fost fericit, ca urmare a progresului faţă de starea naturală; acum omul este fericit pentru că a dobândit conştiinţa fericirii, dar apar şi primele semne ale negării acestei faze)

c) faza omului din om, deci perioada în care apare proprietatea, când pentru a-şi apăra proprietatea cei bogaţi au ideea de a crea statul ca un contract între indivizi şi stat -care nu este altceva decât un contract de înşelăciune. El duce din aproape în aproape la despotism.

În opera sa Rousseau dezvoltă concepţia cu privire la modul în care a avut loc realmente tranziţia de la o etapă la alta, mai ales pe baza contractului social. El îşi propune să arate modul de organizare politică şi legitimă a societăţii. Necesittea contractului social constă în nevoia de asociere a oamenilor pentru a fi protejaţi şi a reveni la starea naturală, dar pe un plan superior, deci într-o societate pe deplin corespunzătoare naturii umane. Naşterea unui stat şi a unor legi perfecţionate constituie o exigenţă a noului stat, pentru că toate acestea sunt chemate să apere dreptrile omului, a acelor drepturi de care omul dispune din starea natuarlă.

Statul este un stat antiteologic, care-şi caută rădăcinile, originea nu în divinitate ci în natura umană. Statul a luat naştere ca urmare a apariţiei proprietăţii private, adică datorită unui fenomen de ordin economic, care la rândul său aduce inegalitate, nefericire.

65

O idee valoroasă este şi aceea că contractul stabilit asigură libertatea prin egalitate. Ce semnificaţie politică are această teză a relaţiei contract- libertate- egalitate?

În primul rând ea este îmoptriva despotismului şi liberalismului burghez. Contractul este împotriva despotismului pentru că nu avem de a face cu un contract între indivizi şi suveran, prin care să se stabilească pierderea libertăţii în favoarea unui suveran. Contractul este împotriva liberalismului burghez, deoarece nu avem de a face cu asigurarea libertăţii prin inegalitate ci prin egalitate. Aceasta este ştirbită de nerespectarea contractului şi nu de stipulaţiile care derivă din contract.

Egalitatea nu se realizează în concepţia lui Rousseau prin desfiinţarea proprietăţii private, ci printr-o împărţire a ei astfel încât să nu existe "nici oameni prea bogaţi, nici oameni prea săraci".

De asemenea, în concepţia "contractualistă"- suveranul nu este legat prin contract cu nimic dar el nu poate fi despot deoarece voinţa generală la a cărei formare participă toţi, este legea iar faţă de lege este dependent şi suveranul.

Teoria suveranităţii este o altă contribuţie remarcabilă a lui Rousseau. În această teză el se bazează pe teoria deptului privat considerând că suveranitatea poporului este inalianiabilă, indivizibilă şi inprescriptibilă. Suveranitatea poporului nu este numai cea mai sigură garanţie a libertăţii ei, prin realzarea ei, oamenii nu mai pot fi decât liberi. Deci, suveranitatea poporului este esenţa, fundamentul libertăţii. Rousseau face o distincţie între voinţa comunităţii (voinţa generală) şi voinţa cetăţenilor.

Prin voinţa generală el înţelege voinţa comunităţii ca atare, voinţă care este chiar suveranitatea şi care prin lege nu poate avea interese contrarii comunităţii, binelui comun, public.

Deci, voinţa generală nu este contradictorie, particularii pot avea însă interese contrarii, cea ce poate duce la o neconcordanţă între voinţa generală şi voinţa particulară. Suveranul nu poate greşi, spune el, deoarece este chemat să urmărească interesul general, care nu este contradictorie. Voinţa generală este deasupra voinţei particulare. Deoarece nu poate fi înstrăinată, divizată.

În legătură cu forma de guvernământ, el recomandă regimul reprezentativ. Forma de guvernământ îi apare ca un agent al suveranului, ca un corp intermediar, plasat între supuşi şi suveran,

66

care să asigure legătura dintre ei, şi care este însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii (civile şi politice). Guvernământul este deci un slujitor al poporului, deoarece el execută legea şi numai legea.

Legile trebuie să fie expresia voinţei generale, adică expresia întregului popor, deoarece voinţa generală se suprapune cu interesele întregului popor. Acest lucru este posibil deoarece fiecare participă la elaborarea legilor, iar acestea, la rândul lor, sunt expresia voinţei comune, ceea ce obligă la respectarea lor fără rezerve.

În istoria apariţiei şi dezvoltării statelor, Rousseau distinge trei forme de guvernământ: democraţia, aristocraţia, monarhia. El nu a formulat însă niciodată o opţiune fermă, clară pentru o formă sau alte de guvernământ.

"Marea problemă a celui mai bun guvernământ se reduce la următoarele: care este natura guvernământului capabil să formeze poporul cel mai virtuos, cel mai luminat, cel mai înţelept, în sfârşit, cel mai bun?"- spunea Rousseau

*Gândirea lui Rousseau a înfluenţat ideologia revoluţiei Franceze

de la 1789., în special pe Marat, Robespiere şi Sain Just, dar continuă să o facă şi în contemporanitate.

Bibliografie1. J.J. Rousseau: Contractul social2. Montesquieu: Despre spiritul legilor3. Ovidiu Trăsnea: Filozofia politică (edit. politică Bucureşti

1986)-Filozofia politică a lui J.J. Rousseau (pag 171-190)

67

CAP. IV.

POLITICA ŞI PUTEREA

1. Conceptele de politică şi putere2. Legitimitate şi autoritate. Obligaţie şi

responsabilitate

Cuvinte cheie: politică, putere, autoritate, legitimitate, obligaţie, consens,

nesupunere civilă obiecţie de conştiinţă

În câmpul ştiinţei politice sunt anumite noţiuni, concepte care definesc tipul specific de discurs. Ceea ce se cere reţinut constă în faptul că o serie de termeni folosiţi în limbajul şi comunicarea ştiinţifică nu au aceeaşi semnificaţie cu cei din limbajul comun. Evident, în limbajul ştiinţei politice noţiunile de politică şi putere sunt fundamentale.

1. CONCEPTUL DE PUTERE POLITICĂ

Definirea conceptului de „politic” şi „politică” constituie un demers complex şi dificil tocmai datorită complexităţii şi contradictorităţii „politicului” ca realitate, ca existenţă. Astfel, politicul prezintă o dublă natură:

a) subsistem al sistemului societal (ce cuprinde instituţii, relaţii, mijloace de acţiune şi comunicare etc.);

b) reţea care împânzeşte sistemul societal, stabilind conexiuni (legături) între diferite subsisteme şi niveluri.

În acelaşi timp, politica este atât o formă de activitate a unor grupuri sociale şi indivizi pentru dobândirea, menţinerea sau

69

influenţarea puterii cât şi o formă de organizare şi conducere a unei comunităţi, ceea ce implică instituirea şi menţinerea ordinii interne în cadrul sistemului societal prin exercitarea puterii, precum şi adoptarea, respectiv aplicarea unor programe de măsuri coerente în diverse domenii. Deci, putem distinge între un sens general (lato sensu), care vizează competiţia pentru putere şi exerciţiul acesteia în procesul guvernării şi un sens care se referă la diferite ipostaze particulare, deci la conducerea unor domenii şi dimensiuni ale societăţii – economie, apărare, învăţământ, sănătate, asistenţă socială, relaţii internaţionale (politici).

Într-o formulare sintetică, politica poate fi definită drept o activitate prin care se ajunge la anumite decizii, ce sunt apoi implementate în comunitate. De aici decurg o serie de trăsături esenţiale ale politicii şi anume:

ca activitate, politica are un caracter procesual şi evolutiv-dinamic;

presupune mecanisme decizionale specifice, dependente de formele pe care le îmbracă puterea;

prin aceste mecanisme decizionale, diversitatea de opinii existente într-o societate se converteşte în decizii ce angajează o anumită comunitate (la nivel naţional, subnaţional sau internaţional).

Din toate aceste consideraţii privitoare la complexitatea conceptului de politică, rezultă că esenţa acesteia este problematica puterii.

Robert Dahl remarca 3 erori care se comit frecvent în definirea puterii:

a) supoziţia că puterea ar fi un întreg indivizibil;b) se confundă puterea cu resursele („banii sunt putere”);c) confundarea puterii cu posibilitatea de a acorda

recompense, privilegii, etc.În ştiinţa politică, perspectiva instituţională a identificat, ca

regulă, puterea ca putere de stat, deci cu forma sa publică, oficială, realizată prin instituţia guvernării, excluzând elementele şi aspectele neinstituţionale sau subiective şi nedelimitând politicul de juridic. Perspectiva behavioristă abordează problema puterii prin presiunea comportamentului – de pildă, Harold Lasswell şi Abraham Kaplan

70

consideră puterea „capacitatea individului sau a unui grup de indivizi de a schimba comportamentul altor indivizi sau grupuri în sensul dorit”.

Ei mai definesc puterea ca pe „o formă specială a exercitării influenţei”, caracterul său specific constând în aceea că uzează de perspectiva unor sancţiuni în cazul supunerii. Trebuie remarcat faptul că noţiunea de influenţă (sau persuasiune) este extrem de frecventă în caracterizarea relaţiilor politice, în special pentru a defini capacitate unui individ sau grup de interes (fără funcţii oficiale) de a afecta comportamentul şi deciziile celor ce exercită puterea. Perspectiva sociologică defineşte puterea politică drept „ansamblul proceselor şi rolurilor sociale prin care sunt efectiv luate şi executate acele decizii care angajează şi obligă întreg grupul” (Lapierre, J,W). Perspectiva sociologică priveşte puterea ca fenomen macrosocial. Dincolo de tipurile diferite de abordare, puterea este un fenomen de relaţie, anume ca o relaţie de conducere-supunere (execuţie).

Deşi frecvent definită ca un raport de dominaţie, puterea nu se identifică neapărat cu aceasta, pentru că în funcţie de regimul politic, totalitar sau democratic – implică utilizarea unor mijloace diferite.

Astfel, puterea se poate baza pe mijloace de constrângere (fizică sau psihică) şi/sau de manipulare (ca formă de influenţare a unor indivizi, grupuri sau comunităţi în sensul inducerii unor credinţe, atitudini, comportamente, autorii manipulării cultivând la cei în cauză iluzia că acţionează potrivit propriei voinţe). Din contră, puterea poate utiliza mijloace de convingere şi stimulare a participării cetăţenilor la procesul politic.

În vreme ce regimurile politice totalitare recurg în principiu la prima categorie de mijloace (constrângere), stabilind o opoziţie netă (chiar dacă nerecunoscută întotdeauna ca atare) între comandă şi execuţie. În acest caz, relaţia de putere, fiind esenţialmente una de dominaţie. Regimurile democratice instituie raporturi de interacţiune între agenţii politici, ce au ca reflex caracterul inteşanjabil al rolurilor în procesul exercitării puterii – caz în care raportul de dominaţie nu este atât de pregnant, ceea ce nu înseamnă că lipseşte, el manifestându-se în forme indirecte, mai subtile, ascunse.

Definirea puterii implică şi alte aspecte ce converg tot spre distincţia dintre regimurile politice, cum ar fi de pildă, alternativa

71

dintre concentrarea puterii (totalitarism) şi dispersia puterii (în regimurile democratice). Aceasta se manifestă ca alternativă între mecanismul politic (caracterizat prin existenţa unui singur centru de putere proprie regimurilor totalitare) şi pluralismul politic (caracterizat prin existenţa mai multor centre de putere - specific regimurilor democratice). O altă alternativă se referă la centralizare şi descentralizare, centralizarea excesivă fiind proprie regimurilor totalitare, pe când descentralizarea se realizează în grade diferite în cadrul regimurilor democratice, în funcţie de tradiţii, situaţia politică şi socială.

Complexitatea puterii politice a fost caracterizată de Maurice Duverger ca un fel de Ianus (zeul roman reprezentat cu două feţe opuse – una privind înainte, alta înapoi, ca simbol al veghei totale), prin asta dorind să-i evidenţieze bidimensionalitatea, deci o faţă deschisă, la vedere, ce poate fi văzută direct (transparentă) şi alta ascunsă, accesibilă doar celor ce pătrund în culisele politicului.

Pluralismul politic, propulsând rolul diferitelor grupuri de influenţare a puterii, a amplificat complexitatea politicului şi puterii, conturând ceea ce se poate numi multi-dimensionalitatea puterii politice.

2. LEGITIMITATE ŞI AUTORITATE

Una din problemele esenţiale pentru definirea puterii politice este legitimitatea puterii - obiect de studiu, prin excelenţă, al filosofiei politice şi al sociologiei politice, dar având relevanţă pentru toate ştiinţele politice. „Desemnând fundamentul, temeiul puterii politice, legitimitatea are ca subiect regimul politic, echipa de guvernare sau persoana care deţine puterea” – Maurice Duverger.

Derivată (etimologic) din latinescul „legitimus” (conform cu legea), legitimitatea a fost adeseori identificată cu legalitatea (conformitatea cu legile în vigoare). Dar, deşi legitimitatea presupune în cele mai multe cazuri, legalitatea, ele nu se confundă.

Antichitatea a realizat trecerea de la întemeierea supranaturală a puterii (legitimitate divină) la aducerea în plin plan a forţei tradiţiei (legitimitate cutumiară, a succesiunii în cadrul unei dinastii).

Epoca modernă a conturat, tot mai mult, drept criteriu esenţial al legitimităţii – consensul- care la Cicero, în Roma Antică, înseamnă

72

premisa trăiniciei şi genezei unei forme de guvernământ republicane iar Magna Charta Libertatum (Anglia, 1215) desemna un anumit acord între guvernanţi şi guvernaţi, limitând absolutismul regal.

Semantica politică actuală consideră „Consensul ca reprezentând o anumită convergenţă a opiniei publice, precum şi acordul (parţial sau total) permanent sau provizoriu) al forţelor politice privind valorile esenţiale, scopurile urmărite sau mijloacele prin care acestea pot fi atinse”.

Consensul se deosebeşte atât de unanimitate cât şi de majoritate, presupunând consultări, negocieri, dialog, compromisuri, pentru depăşirea divergenţelor şi identificarea unor soluţii acceptabile de către toate părţile implicate. Deseori consensul apare ca factor de coeziune şi integrare în cadrul unui sistem, ca alternativă la clivajele (rupturile) care produc divizarea critică a societăţii sau la conflictele care ameninţă stabilitatea socială. Concepţia pluralistă este adeptă a consensualismului, relevând rolul consensului atât la nivelul conştiinţei elaborate şi al instituţiilor, cât şi la nivelul opiniei publice difuze (ne-elaborate).

Sunt însă şi puncte de vedere care opun consensul pluralismului. Astfel, Nicholas Rescher, definind simplist consensul prin ceea ce numeşte „uniformitatea credinţei şi evaluării”, fără a nega toate virtuţile consensului îi opune un pluralism bazat pe diversitate. Această „desacralizare” a consensului îşi are originea în declinul său, începînd cu anii ’70, fenomen pus în relaţie cu ritmul mai lent al creşterii economice, care-i fusese atât de favorabilă în perioada postbelică. De aici rezultă că, având un caracter dinamic, consensul este o stare evolutivă, necesitatea sa manifestându-se cu pregnanţă în anumite perioade, în care se conturează strategii de dezvoltare – aşa cum este cea a tranziţiei spre democraţie şi economia de piaţă din Estul şi Centrul Europei. Acceptând consensul drept criteriu al legitimităţii nu sunt epuizate toate problemele, deoarece rămâne de clarificat modul în care se produce acesta.

Robert Dahl aprecia că guvernările legitime se caracterizează prin acea că asigură condiţiile pentru o largă participare populară, precum şi o anumită regularitate procedurală, îndeosebi prevederi referitoare la conducerea de către cei ce reprezintă majoritatea, respectarea drepturilor minorităţilor sociale, responsabilitatea în cadrul alegerilor.

73

Numeroşi autori apreciază că indicatorul cel mai relevant al legitimităţii îl reprezintă alegerile populare, libere şi corecte, deţinând puterea în mod legitim numai cei care au obţinut-o prin alegeri.

Deoarece ştiinţa politică nu se ocupă de orice fel de putere, iar problema fundamentală a puterii politice este aceea de a fi ascultată pentru ca scopurile ei reale, declarate sau prezumate să poată fi urmărite şi realizate, considerăm că prima sarcină a ştiinţei politice este aceea de a aborda temeiul sau fundamentul puterii politice, adică legitimitatea ei, cu corolarul său obligaţia politică.

Acesta este planul tipic analizei politice, în care ontologia existenţei şi funcţionării (sau exerciţiului) puterii politice se asociază indiscutabil cu axiologia politică deoarece reperele ascultării comandamentelor puterii şi supunerea faţă de legile ei sunt plasate în lumea valorilor.

De aceea cuplul legitimitate-obligaţie politică instituie o categorie fundamentală a politologiei şi a altor ştiinţe politice.

Termenul legitimas (legitim) apare pentru prima oară doar în texte medievale, pe când adjectivul legitimus (legitimitate), cu sens juridic, dar cu accente politice, apare în latina clasică (Cicero).

„Legitimitatea este un principiu de întemeiere a unui sistem de guvernământ care presupune:

a) conştiinţa guvernanţilor că au dreptul de a guverna;b) anumită recunoaştere a acestui drept de către

guvernaţi;c) asumarea dublei obligaţii politice (obligaţia

cetăţenilor de a se supune şi obligaţia guvernanţilor de a satisface cerinţele supuşilor”

Ovidiu Trăsnea

Deci, limitele obiective ale legitimităţii sunt date de compatibilitatea de interese şi valori între putere şi diverse clase şi categorii sociale sau / şi cetăţeni. Criza de legitimitate îşi are sursa obiectivă în îngustarea nepermisă a acestei compatibilităţi.

„Problema legitimităţii presupune că nici un guvernământ nu poate funcţiona şi nu se poate menţine în lipsa unui minim de legitimitate. Or, sensul general, fundamental al obligaţiei politice nu

74

este acela de a te supune unei legi oarecare, ci de a accepta sau a refuza de a fi cetăţean, adică membru responsabil al unei comunităţi politice”.

Ovidiu Trăsnea

Acest accent ne conduce la sublinierea distincţiei dintre: nesupunerea civilă şi obiecţia de conştiinţă.

Obiecţia de conştiinţă constituie rezistenţa sau opoziţia la o lege sau prevedere a sa, lege care contravine valorilor şi normelor unei obligaţii liber asumate şi pe care puterea poate să accepte sau nu.

Dincolo de cazuri frecvent discutate de nesupunere civilăEx: Gandhi, Tolstoi, M. Luther King – realitatea politică

actuală oferă exemple noi de nesupunere civilă (autoexilul, terorismul politic, disidenţa, etc.).

Nesupunerea civilă este refuzul obligaţiei politice. Asemenea fenomene readuc în actualitate tentativa de a reduce legitimitatea la o condiţie a sa: eficacitatea puterii, adică capacitatea acesteia de a se face ascultată, de a se asigura respectul şi supunerea tuturor membrilor comunităţii faţă de deciziile pe care le ia.

Eficacitatea ar fi în acest caz o corespondenţă statistic ridicată, între sistemul de norme impuse şi acte îndeplinite de cetăţeni. Dar, o asemenea eficacitate presupune o totală indiferenţă faţă de mijloacele utilizate (constrângere violentă, fizică sau simbolică). În acelaşi timp, se introduce supoziţia duratei (longevităţii puterii) ca factor legitimator.

Stabilitatea puterii este considerată şi ea un factor legitimator. Dar, legitimitatea puterii nu poate fi redusă nici la eficacitate (care poate fi doar o condiţie) şi nici la efectivitate (deţinerea efectivă a puterii). Ceea ce este cert constă în faptul că un stat sau un regim politic neputincios nu poate aspira la legitimitate. De aici tendinţa frecventă de a „suplini” eficienţa (apreciată tot mai mult prin rezultatele ei sociale) prin exacerbarea forţei sau prin manipulare.

Există unele tendinţe care reduc legitimitatea la legalitate (pozitivismul juridic). Avem de a face aici cu un dublu reducţionism.

a) legalitatea este redusă la un înţeles strict formal, confundat adesea cu validitatea normei juridice;

75

b) reducerea condiţiei formale la legalitate (validitate) la sursa normei şi anume voinţa decizională a conducătorului (ceea ce legitimează fascismul, stalinismul).

Deci, trebuie înlăturată concepţia strict formală, de inspiraţie pozitivistă, despre drept şi legalitate. În perioada postbelică, filosofia dreptului a făcut paşi semnificativi în această privinţă. Herbert Hart preciza că „a certifica faptul că o regulă (normă) este juridic validă nu spune încă nimic despre supunere”.

De fapt legitimitatea şi legalitatea încetează să mai fie identice din momentul în care se admite că o ordine de stat poate fi legală, dar injustă, deci ilegitimă. În alţi termeni, legalitatea şi legitimitatea nu pot să se identifice decât dacă legalitatea este garantul liberei dezvoltări a personalităţii umane.

Menţionăm aici faptul că nici consensul nu poate fi fundament al legitimităţii. Legitimitatea desemnează o calitate a puterii şi întemeiază autoritatea puterii. Consensul constituie o atitudine psihologică, un acord informal asupra valorilor pe care se întemeiază un principiu de legitimitate. Deci, consensul priveşte mai mult aspectul funcţional, posibilitatea funcţionării puterii şi mai puţin legitimitatea ei reală, justeţea ei.

Pentru a înlătura orice confuzie între legitimitate şi consens, menţionăm că legitimitatea unui regim politic decurge din identificarea cu un sistem de norme, din atitudinea sa prezumată de a asigura triumful valorilor socialmente dezirabile (dorite).

Specificul condiţiei legitimităţii puterii se afirmă în faptul că exprimă o cerinţă cu caracter permanent, care leagă într-o sinteză organică imperative morale, juridice şi politice.

Legitimitatea puterii nu este o simplă normă ci reprezintăReţinem faptul că legitimitatea continuă să fie un termen de

referinţă în aprecierea modului de exercitare a puterii, în absenţa unei legitimităţi reale, ordinea publică poate fi menţinută numai prin coerciţie.

Autoritatea este asociată puterii legitime. Cuvântul autoritatea provine din latinescul „auctoritas” („forţă de convingere”), fiind utilizat uneori şi astăzi pentru a defini acele relaţii dintre conducător şi condus care se desfăşoară într-un mod opus constrângerii, deci prin convingere.

76

În sens general, autoritatea desemnează capacitatea unei instituţii sau a unei persoane de a obţine din partea unei comunităţi sociale, respectul, ascultarea şi supunerea faţă de deciziile şi acţiunile sale.

De remarcat că autoritatea nu este numai un fenomen ci se manifestă în diferite domenii şi sub diferite aspecte: autoritatea părinţilor în familie, autoritatea profesională, autoritatea morală, religioasă etc.

Specific autorităţii politice este faptul că se referă la comunitate în ansamblul său. Se fac diferenţieri între autoritatea instituţională şi autoritatea personală. În cazul autorităţii instituţionalizate, această autoritate apare ca putere instituţionalizată, fiind greu de făcut o distincţie dintre sensul politic şi cel juridic (ex. Parlament, Preşedinţie, Guvern, Administraţie publică, Autoritate judecătorească).

Autoritatea personală derivă din calităţile unei persoane ce deţine funcţie politică, ceea ce impune distincţia dintre autoritatea funcţională (conferită de funcţie) şi autoritatea persoanei (ca titular de funcţie). Trebuie semnalat faptul că secolul nostru se caracterizează printr-un proces de personalizare a puterii, nu în sensul monopolului absolut asupra puterii pe care o deţine o persoană, ci în acela al identificării de către o comunitate a valorilor, aspiraţiilor sale cu o anumită persoană (ex. personalităţilor charismatice, când un partid este votat nu atât pentru programul său, cât mai ales pentru valorile şi aspiraţiile simbolizate de liderul său).

Una dintre cele mai influente abordări ale autorităţii politice a fost cea realizată de Max Weber, care distingea între

*autoritatea tradiţională (bazată pe respectul faţă de tradiţie, faţă de datini practicate vreme îndelungată);

*autoritatea charismatică (harismatică), conferită de „neobişnuitul har al unei persoane (charisma), adică de înzestrarea sa strict personală şi de încrederea celorlalţi în calităţile sale, în eroismul, clarviziunea sau talentele sale de conducător”;

*autoritatea legală conferită de credinţa într-un stat legal, întemeiat pe reguli raţional elaborate, aceasta fiind proprie omului de stat modern.

Datorită sociologului german (Weber) termenul „charismatic” s-a consacrat ca determinând atributul unei personalităţi care se

77

bucură de o autoritate populară excepţională, cu precizarea că nu se asociază întotdeauna cu ipostaze pozitive (Hitler, de pildă, a fost considerat un conducător charismatic).

Autoritatea nu contravine democraţiei, dimpotrivă, slăbirea autorităţii determină disfuncţionalităţi ale sistemului democratic, care pot duce la criză de autoritate sau anarhie.

Ceea ce contravine democraţiei este autoritarismul, adică absolutizarea autorităţii în sensul utilizării unor mijloace de constrângere.

Bibliografie

1. Max Weber, „Politica, o vocaţie şi o profesie”, Bucureşti, Editura Anima, 1992.

2. Francois Chatelet, Evelin Pisier, „Concepţiile politice ale secolului XX”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.

3. Jakub Karpinski, „A.B.C.-ul democraţiei”, Humanitas, 1993.

4. Ovidiu Trăsnea, „Ştiinţa politică. Studiu istorico-epistemologic”, Editura politică, Bucureşti, 1970.

78

CAP. V.

CORELAŢIILE POLITICULUI

Între politică şi diverse domenii ale structurii sociale se stabilesc anumite relaţii şi raporturi, ele fiind abordate în termeni alternativi: subordonare sau coordonare (cooperare, interacţiune, interactivitate).

Din acest punct de vedere, principalele corelaţii ale politicului sunt:

1. Raportul POLITICĂ-ECONOMIE.2. Raportul POLITICĂ-DREPT.3. Raportul POLITICĂ-MORALĂ.4. Raportul POLITICĂ-RELIGIE.5. Raportul POLITICĂ-ŞTIINŢĂ.

3.1. Relaţia POLITICĂ-ECONOMIE

79

Trebuie să remarcăm faptul că raportul politic-economic apare frecvent tratat ca interacţiune între două categorii de factori ce sunt sau pot deveni, fiecare cauză şi efect.

EfectCauză

CauzăEfectPe de o parte este evident că aspecte cum sunt resursele

naturale de care dispune un stat sau nivelul dezvoltării sale economice (şi modul de dezvoltare) poate influenţa decisiv politica internă şi relaţiile politice şi externe.

Pe de altă parte, deciziile adoptate de instituţiile guvernării în probleme de genul: dezvoltarea sectorului privat sau/şi de stat, subvenţionarea unor domenii, declararea războiului sau încheierea păcii, controlul asupra circulaţiei persoanelor sau bunurilor pot induce efecte majore pe plan economic.

Să exemplificăm cu anumite probleme abordate în perimetrul SUA, unde se acordă o mare atenţie interacţiunii dintre forţele politice şi cele economice. Este vorba în special de cercetarea efectelor economice asupra alegerilor la nivel naţional. Concluzia degajată este aceea că, atunci când votează, cetăţenii recompensează sau dezaprobă, deci, sancţionează oamenii politici pentru performanţele sau insuccesele lor în plan economic. Aceasta înseamnă că starea economică, cel puţin în anul alegerilor, are consecinţe importante, favorabile sau nu, asupra şanselor de re-alegere a celor aflaţi la guvernare.

Puterea politică exercitată de lumea afacerilor (clasa economică), mai ales de marile firme particulare, asupra clasei politice este un alt subiect de controverse în politologia contemporană.

Adepţii pluralismului apreciază că lumea afacerilor este o categorie cu interese specifice, care acţionează în paralel cu alte categorii, fără să aibă nici un privilegiu. Criticii pluralismului tratează

economi politic

80

lumea afacerilor, a business-ului ca pe un fel de „guvern particular”, care se bucură de o poziţie privilegiată în viaţa politică, exercitând o influenţă dominantă asupra politicii de stat.

Are credit tot mai mare şi ideea că factorul economic va avea un rol tot mai mare în relaţiile internaţionale. Acesta este şi punctul de vedere susţinut de Francis Fukuyama – politolog american, care, în vara anului 1989, într-un articol celebru, afirma „sfârşitul istoriei” în sensul de sfârşit al confruntărilor ideologice, ca urmare a universalizării democraţiei de tip occidental. Articolul său anticipa colapsul comunismului, angajând cele mai ample şi puternice dezbateri din epoca postbelică. Din perspectiva raportului dintre politică şi economie este interesantă aprecierea sa: „activitatea economică va avea o importanţă mult mai mare în politica mondială. Într-adevăr înţelesul termenului de „mare putere” se va baza într-o tot mai mare măsură pe criteriul economic, mai curând decât pe cel militar, teritoriul sau alt barometru mai tradiţional al puterii”.

Ţinând seama de aceste idei dar şi de modul particular în care se produce tranziţia în Europa Centrală şi de Est se poate aprecia că starea economică, fără să determine automat viaţa politică, o poate influenţa în mare măsură (precaritatea economicului fiind generatoare de tensiuni şi instabilitate în plan politic). La limită, cei ce deţin puterea economico-financiară exercită o influenţă considerabilă asupra puterii politice. Confruntările politice în care sunt implicate, alături de partide şi unele grupuri de interes, de presiune sunt inspirate şi întreţinute de interese economice diferite, opuse.

În acelaşi timp, în virtutea caracterului de globalitate a politicului, acesta are un rol de importanţă majoră, mai cu seamă în perioadele de transformări profunde în cadrul unei comunităţi: acela de a elabora strategia dezvoltării economice (şi nu numai). Prin urmare, o componentă de bază a politicii este elaborarea şi aplicarea politicii economice. Problemele economice-obiective şi mijloace de colaborare- deţinând, de regulă, o pondere semnificativă în programele politice ale partidelor. De remarcat că aceste programe şi, în general ideologiile politice, se diferenţiază în prezent nu atât pe baza unor principii abstracte, ci mai ales în funcţie de atitudinea faţă de anumite aspecte ce ţin preponderent de sfera economico-socială.

3.2. Raportul POLITICĂ-DREPT (politic-juridic)

81

Acest raport a fost profund marcat de viziunea instituţionalistă, care pe fondul argumentării strânsei legături dintre politic şi juridic, au dus la ceea ce se cheamă „imperialism juridic”, adică la minimalizarea până la anulare a specificului politicului. Pe de altă parte anumite practici politice- cele specifice regimurilor nedemocratice, dictatoriale, au cultivat ceea ce se poate numi „imperialismul politicului”, considerând că deţinătorii puterii politice supreme se află deasupra legii.

Incontestabil, într-un regim democratic, puterea politică presupune prezenţa juridicului, în sensul respectării normelor juridice atât în nuanţele decizionale (la nivelul deciziei politice), cât şi în procesul aplicării deciziilor legal adoptate (executarea normelor juridice).

Expresia cea mai concludentă a legăturii dintre politică şi drept o constituie „statul de drept” – concept conturat încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca reacţie la statul absolutist, despotic, fiind supus apoi unor succesive fundamentări şi reconsiderări.

În prezent se apreciază că este insuficientă definirea statului de drept prin aceea că înfăptuieşte domnia legii, susţinându-se că, este necesar ca legii „să i se dea conţinut, inspirat de ideea promovării drepturilor şi libertăţilor umane”. De aici rezultă faptul că statul de drept este garant al libertăţii cetăţenilor – cu precizarea că libertatea trebuie să se afle într-un raport de echilibru cu ordinea socială. Pe de altă parte statul de drept, eliminând arbitrarul şi practicile dictatoriale, implică responsabilitatea oamenilor politici potrivit cerinţelor statului de drept.

„Nimeni şi nimic nu este mai presus de Lege”, deci nu se poate sustrage nici de la respectarea legii şi nici de la suportarea consecinţelor nerespectării ei.

În acelaşi timp, separaţia şi echilibrul puterilor în stat, respectiv a instituţiilor prin care se exercită puterea, determină o raportare diferenţiată a politicului la juridic: în vreme ce iniţiativa legislativă, adoptarea legilor (Parlament) şi aplicarea lor (executiv, guvern) sunt activităţi în care cele două dimensiuni (politic şi juridic) se conjugă, exercitarea puterii judecătoreşti reclamă independenţă şi neutralitatea factorului politic ca o condiţie esenţială a obiectivităţii.

82

3.3. Relaţia POLITICĂ-MORALĂ

Această relaţie (politică şi morală) a provocat şi provoacă cele mai multe şi aprige controverse. Exegezele contemporane asupra acestui subiect procedează la tipologizări ale poziţiilor clasice, distingând diverse ipostaze:

- subordonarea moralei faţă de politic (Aristotel);- subordonarea politicii faţă de morală (Kant);- separarea politicii de morală (Machiavelli);- unitatea politicii cu morala (Hegel);Dacă Aristotel a supraevaluat politica pe temeiul că aceasta are

drept finalitate (scop) „Binele şi cel mai mare bine” (Binele cetăţii), Kant va considera că, în virtutea legii morale, care cere ca omul să fie întotdeauna şi scop nu doar mijloc: „Politica adevărată – zicea Kant – nu poate „face nici un pas fără ca mai întâi să-şi fi adus omagiul moralei”. Dacă Machiavelli a dorit să separe politica de morală şi de religie („Scopul scuză mijloacele”), pentru a-i pune în lumină specificitatea, Hegel va elabora o construcţie filosofică de anvergură pentru afirmarea unităţii dintre morală, drept şi politică în cadrul statului, acesta fiind expresia ideii absolute.

Un punct de vedere actual este cel formulat de Max Weber, după care activităţile umane pot fi puse sub semnul „... a două precepte fundamentale diferite din punct de vedere etic şi indiscutabil contrare”. Pe acestea el le numeşte „etica convingerilor” (morală) şi „etica responsabilităţii” (politica). „Etica convingerilor” indică o atitudine autentic morală (în sensul unei morale pure, abstracte) pe baza căreia cel ce acţionează se supune strict convingerilor sale, fără a se gândi la consecinţele acţiunii. „Etica responsabilităţii” este specifică omului politic dator să prevadă nu doar consecinţele imediate intenţionate ci şi pe cele neintenţionate. Deşi uneori concepţia lui Max Weber a fost interpretată ca afirmare a disjuncţiei dintre politică şi morală, de fapt pledoaria sa era pentru osmoza politico-morală:

„Căci etica responsabilităţii (etica politică) şi cea a convingerii (morala ca atare) nu se exclud reciproc, ci se completează. Doar împreună alcătuiesc omul adevărat, acel om care poate avea vocaţie politică”.

83

Concluzia lui Weber are, desigur, relevanţă nu numai pentru omul cu „vocaţie politică”, ci pentru fiecare cetăţean care într-un anumit moment al existenţei sale poate fi pus în faţa dilemei: să-şi asume responsabilitatea şi riscurile inerente acţiunii politice sau să rămână la judecata morală, abstractă, lipsită de angajare responsabilă?

Dincolo de paradoxul etic pe care-l implică politica există anumite practici ce contravin flagrant unităţii dintre politică şi morală, politicianismul, demagogia, manipularea şi oportunismul fiind expresia cea mai gravă a divorţului dintre morală şi politică. Pentru a cuceri sau păstra puterea cu orice preţ şi în virtutea unor avantaje personale sau de grup, politicianismul evacuează orice referenţialitate morală din politică, adeseori mascat, subtil şi şantajist, mai ales prin promisiuni pline de minciună şi demagogie. De aceea se şi face o distincţie între „omul politic” (responsabil) şi „politician” (jongleur al cuvintelor mari şi al promisiunilor paradisiace).

3.4. Raportul POLITICĂ-RELIGIE

O relaţie mult discutată este aceea dintre politică şi religie. În societăţile tribale timpurii, arată studiile de antropologie politică, există o oarecare diferenţiere între funcţia de conducător politic şi cea sacerdotală (preoţească), dar adeseori erau deţinute de una şi aceeaşi persoană. Uneori fuziunea dintre statutul de conducător (politic) şi preot s-a realizat astfel încât „regele” (în sens generic de conducător politic) apărea ca având el însuşi un caracter divin. Partea preoţească accepta ca regulă primatul regelui. În toate timpurile religia era chemată să asigure suport legitimator pentru conducătorul politic, dar şi o anumită solidaritate a comunităţii cu conducătorul politic. Dar, pe măsura evoluţiei societăţii, relaţia dintre politică şi religie a devenit tot mai complexă. Dacă Evul Mediu a însemnat subordonarea politicii de către religie, Renaşterea şi Epoca modernă a dus la separarea lor.

Desigur, separarea dintre biserică (religie) şi stat (politică) a fost marcată de numeroase conflicte, cu urmări dramatice.

Expresia cea mai concludentă a raportului religie-politică îl constituie relaţia stat-biserică. Dincolo de aspectele istorice, în secolul nostru aria relaţiilor formale (oficiale) dintre biserică şi stat este foarte largă, în funcţie de tradiţiile comunităţilor, dar şi de regimurile politice..

84

În statele islamice, de pildă, chiar dacă nu sunt teocraţii (conducerea de către preoţi), care desemnează guvernarea de către lideri religioşi, cei ce conduc statul continuă să-şi bazeze autoritatea pe aparteneţa la religia respectivă şi să-şi arate devoţiunea faţă de preceptele respective (Coranul).

În schimb, în democraţiile pluraliste statul este separat de biserică, fiind puteri sociale distincte, dar liderii religioşi pot exercita, în diferite grade, ceea ce se cheamă un „control politic extraconstituţional”.

Numeroase studii au insistat asupra surselor de conflict dintre stat şi biserică: susţinerea de către biserică a unor partide politice, deci influenţarea electoratului în campaniile electorale, ceea ce este considerat o intruziune a religie în viaţa politică.

Pe de altă parte, o sursă generatoare de conflict între stat şi biserică pot fi acţiunile anti religioase şi anti-bisericeşti ale statului, aşa cum s-au petrecut lucrurile în regimurile dictatoriale.

Există însă numeroase puncte de cooperare dintre stat şi biserică, mai ales pentru asigurarea unor obiective de interes naţional.

3.5. Raportul POLITICĂ-ŞTIINŢĂ

Uneori s-a afirmat că teoria şi acţiunea politică sunt două linii paralele, fiind nu numai separate, dar şi contradictorii. Din nou, distincţia pe care Weber o face între „savant” şi „omul politic” este actuală”. Între cele două domenii sunt suporturi de cooperare şi nu de excludere. Politica poate contribui la dezvoltarea ştiinţei după cum ştiinţa poate aduce un sprijin raţional şi practic politicii.

„Ştiinţa- spunea Fr. Bacon – este putere”, ceea ce înseamnă că poate deveni o călăuză excelentă a bunei guvernări. Despre acest raport vom vorbi mai pe larg atunci când vom aborda Tehnocraţia ca ideologie politică.

Bibliografie

1. David Vogel, „Puterea politică a trusturilor”, Sinteze, nr.76;

85

2. Max Weber, „Politica, o vocaţie şi o profesie”, Bucureşti, Editura Anima, 1992.

CAP. VI.

SISTEMUL POLITIC

1. Conceptul de sistem politic2. Caracteristicile sistemului politic3. Nivelurile sistemului politic4. Sisteme politice naţionale

86

Noţiuni cheie: Sistem politic, model politic, subsisteme, nivele ale sistemului

politic

1. Conceptul de sistem politicPătrunderea în limbajul ştiinţific a conceptului de sistem

politic s-a realizat prin anii ’50, sub influenţa teoriei generale a sistemelor, reflectând preocuparea pentru abordarea integrativă a domeniului politic. Aşa cum au dovedit-o evoluţiile ulterioare, punerea sa în circulaţie nu a fost doar o „inovaţie tehnologică”, ci a introdus un nou mod de abordare a politicului.

Nu este întâmplător că începutul utilizării sale se realizează în contextul aşa-numitei „revoluţii behavioriste”, coincizând cu introducerea unor metode riguroase pentru cercetarea empirică a fenomenelor politice. Dar momentul se înscrie într-o perspectivă mai largă – aceea a „revoluţiei sistemice”, care a impus conceptul de „sistem” între conceptele centrale ale gândirii secolului XX.

Începuturile demersului de introducere a metodei sistemice în politologie se datorează lui David Easton, care, prin The Political System (1953) = „Sistemul politic”, a propus conceptul ca modalitate de a asigura unitatea organică, intrinsecă necesară ştiinţei politicii. Pe baza modelului sistemic a elaborat o teorie orientată empiric a sistemelor politice. Easton a elaborat ceea ce a numit un „model primitiv” (în sensul de „elementar”) al analizei vieţii politice.

Sistemul receptează cerinţele formulate de mediu (INPUTS), prin intermediul unor „suporturi” sau „susţineri” (partide politice, grupuri de interes) şi emite decizii, adoptă politici guvernamentale, declanşează acţiuni (ieşiri – OUTPUTS).

Aceste ieşiri (outputs), la rândul lor, pot să influenţeze sistemul, determinând noi cerinţe, prin feedback (retroacţiune): informaţiile despre efectele deciziilor şi acţiunilor contribuie la ajustarea activităţii viitoare.

Potrivit precizărilor lui Easton, mediul este alcătuit din componente „intrasocietale” (sisteme non-politice: economia, cultura,

87

structura socială – deci alte segmente ale societăţii) şi „extrasociale” (internaţionale, regionale, continentale).

Deoarece partidelor politice, grupurilor de interes (presiune) li se conferă calitatea de „suporturi”, rezultă că sistemul politic se identifică cu instituţiile guvernamentale şi cu activitatea guvernamentală.

Mediu societal

Mediu Mediu

Cerinţe Decizii sau politiciIeşiri

Intrări din mediu guvernamentaleîn inputs mediuSuporturi outputsSusţineri

feedback

Mediu Modelul formal al sistemului politic a lui D. Easton

De fapt ideea de sistem politic a fost dezvoltată de autorul său pentru a evita ceea ce considera a fi ambiguitatea conceptului de „stat”. Vreme de câteva decenii, numeroşi cercetători americani au preferat conceptul de „sistem politic” pe considerentul rigurozităţii acestuia. Dar începând cu anii ’80, prin revigorarea interesului pentru problematica statului, cele două concepte sunt nevoite să „convieţuiască în politologia contemporană”.

Easton s-a manifestat clar şi consecvent apărător al conceptului de sistem politic în faţa resurecţiei noţiunii de stat. Este simptomatic că reuniunea anuală a Asociaţiei Americane de Ştiinţe

88

Sistemul politic

Politice (1981) a fost consacrată în mod explicit examinării şanselor statului de a redeveni o temă centrală.

Modelul sistemului politic, respectiv analiza sistemelor politice au avut de suportat o serie de critici, referitoare mai ales la faptul că tehnicizează excesiv activitatea de guvernare şi pune ]n paranteză elementele ce ţin de subiectivitatea umană. Dar, dincolo de critici, conceptul de sistem politic a intrat în limbajul comun al ştiinţelor politice. În prezent, termenul este utilizat atât în sensul îngust de ansamblu al interacţiunilor dintre instituţiile guvernamentale, cât şi în acela mai larg, care vizează ansamblul elementelor vieţii politice, aflate în interacţiune între ele, precum şi cu acele sisteme ce alcătuiesc societatea, rezultatul activităţii lor fiind adoptarea unor decizii cu caracter global.

Una din problemele mult discutate în politologie se referă la diferenţele dintre sistemul politic şi alte tipuri de sisteme. Principala caracteristică distinctivă a sistemului politic se particularizează la nivelul ieşirilor. Sistemul politic transformă cerinţele, dorinţele, aspiraţiile oamenilor în decizii care au caracterul globalităţii, vizând comunitatea în ansamblul său, având caracter de obligativitate pentru toţi membrii săi.

2. Caracteristicile sistemului politic

Sistemului politic îi sunt proprii caracteristicile inerente oricărui sistem, acesta manifestându-se în modalităţi şi prin mecanisme specifice. Între aceste caracteristici figurează următoarele:

a) este un ansamblu de elelmente (părţi) aflate în interacţiune, care în raport cu întregul se manifestă ele însele ca sistem – subsisteme; între acestea se stabilesc raporturi ierarhice, care conduc la o stratificare pe niveluri (supranaţional, naţional, subnaţional);

b) are o structură proprie, ce implică atât ramurile (instituţiile) guvernării (legislativă, executivă, judecătorească), precum şi partidele politice, grupurile de interes (grupurile de presiune), mass media, raporturile dintre guvernanţi şi opoziţie; fiecare din aceste elemente are funcţii caracteristice, care determină autoreglarea

89

sistemului, dar contribuie şi la funcţionarea celorlalte sisteme;

c) interacţiunea dintre elementele ce alcătuiesc sistemul politic naţional determină forme diferite de integralitate-adică diferite forme de guvernământ şi regimuri politice;

d) sistemul politic este un sistem deschis, aflat în continuă devenire, în interacţiune cu mediul (cu acele sisteme, cu elementele nonpolitice ale societăţii civile) – cu precizarea că această caracteristică se manifestă în grade diferite, în unele cazuri (cum este cel al regimurilor totalitare) fiind chiar pregnantă tendinţa spre închidere, spre autarhie.

Înainte de a trece la analiza caracteristicilor sistemelor politice se impune o menţiune în legătură cu dinamica sistemelor politice naţionale.

Capacitatea de autoreglare a unui anume sistem este limitată: disfuncţionalităţile din cadrul acesteia, corelate cu cele din alte domenii ale comunităţii respective, pot determina situaţii de criză, ce nu pot fi soluţionate decât prin înlocuirea lor cu alt tip de sistem. Acest proces se realizează prin revoluţie, care este o schimbare a opţiunii politice în esenţa sa, implicând apariţia unor noi instituţii, modificări de fond în structura şi funcţionarea unora din cele existente, înnoirea clasei politice. Probleme aparte ridică apoi etapa de tranziţie la un nou sistem, deoarece, datorită complexităţii vieţii sociale trecerea nu se poate realiza automat, ci gradual. Sub unele aspecte, societăţile din Estul şi Centrul Europei ce parcurg acest proces apar ca atipice, deoarece au suprimat brusc o serie de elemente caracteristice vechiului sistem, dau nu au ajuns încă la cristalizarea unor noi elemente (instituţii, organizaţii, partide politice, societate civilă etc.) şi nici la stabilirea unor corelaţii noi între politic şi celelalte elemente constitutive ale vieţii sociale pentru a asigura coerenţa ansamblului societal.

3. Nivelurile sistemelor politice

În politologia contemporană este larg împărtăşită aprecierea că în lumea contemporană sistemul politic de bază este constituit la nivelul statului naţional, adică al acelei forme de asociere şi

90

organizare social-politică ce deţine suveranitatea în cadrul unui anumit teritoriu, al unei anumite comunităţi umane (naţiunea – în epoca modernă şi cea contemporană).

Suveranitatea este acea calitate a puterii de stat în temeiul căreia această putere are vocaţia de a decide, fără nici o imixtiune, în toate treburile interne şi externe, cu respectarea suveranităţii celorlalte state, precum şi a principiilor şi celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.

Suveranitatea este într-o conexiune indisolubilă cu independenţa, ca expresie a manifestării pe plan extern a prerogativelor suveranităţii.

Desigur, într-o lume a interdependenţelor, suveranitatea nu mai poate fi absolută, dar această constatare nu anulează diferenţele calitative dintre sistemele care au grade diferite de suveranitate şi respectiv, independenţă. Astfel, pe baza existenţei şi specificului activităţii instituţiilor comunitare europene, a fost formulată teoria „suveranităţii divizibile a statelor”, referitor la împărţirea, în anumite limite, a competenţelor între cele două niveluri de sisteme politice (naţional şi comunitar-european).

În alţi termeni, recunoaşterea sistemului politic constituit la nivelul statului naţional ca fiind „punctul nodal” al stratificării sistemelor politice permite identificarea următoarelor tipuri de sisteme politice:

a) sisteme politice interstatale (supranaţionale, transnaţionale);

b) sisteme politice statale (naţionale);c) sisteme politice subnaţionale (locale, regionale etc)Ca rezultat al diviziunii lumii în entităţi teritoriale distincte,

care au multe elemente şi caracteristici comune, între acestea s-au stabilit relaţii de diverse tipuri: unele mai mult sau mai puţin întâmplătoare şi de scurtă durată, altele cunoscând dezvoltări instituţionale de anvergură şi de lungă durată.

În secolul XX, în condiţiile dispariţiei imperiilor bazate pe coerciţie, s-au instituit noi relaţii sistemice între state. Pe de o parte au luat fiinţă organizaţii interstatale, care sunt asociaţii de state suverane. Este cazul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), înfiinţată în anul 1945 cu scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, al cooperării statelor pentru soluţionarea problemelor economice,

91

politice, sociale, culturale, umanitare. Pentru caracteristicile acestei organizaţii este semnificativ faptul că prevederile documentelor Adunării Generale, organul principal şi cel mai reprezntativ al O.N.U., nu sunt obligatorii, ci au doar valoarea unor recomandări pentru statele membre.

Pe de altă parte, s-au constituit organizaţii şi instituţii suprastatale, a căror caracteristică principală este restrângerea parţială a suveranităţii statelor membre, ca urmare a cedării anumitor competenţe. De aici decurge relativa independenţă a organizaţiilor respective în raport cu statele ce intră în componenţa lor. Uniunea Europeană sau Comunitatea Europeană, ale cărei baze au fost puse în perioada postbelică şi care parcurge acum un proces complex de integrare economică şi politică, este caracterizată uneori ca supranaţională, deoarece deţine structuri decizionale parţial independente de statele membre, precum şi sisteme juridice cu puterea de a obliga indivizii şi statele şi de a stabili relaţii [juridice] directe cu persoane juridice individuale.

În fapt, doar unele din instituţiile sale au această caracteristică, şi anume Comisia Executivă, respectiv Curtea de Justiţie, cu precizarea că rolul acestora este, în esenţă, acela de a asigura convergenţa politicilor şi reglementărilor din statele membre, deciziile majore necesitând aprobarea parlamentelor naţionale.

În perspectivă, Uniunea Europeană (U.E.) se prefigurează tot mai mult ca o asociere de state esenţialmente suverane.

Maurice Duverger, prefigurând Europa anului 2000 spune: „În bătălia dintre federalişti şi naţionalişti care se desfăşoară de aproape o jumătate de secol nu pot fi nici învingători nici învinşi, pentru că fiecare tabără exprimă unul din elementele de bază ale Europei, una din laturile dublei sale naturi”.

În privinţa sistemelor politice naţionale, limitându-se în acest context la examinarea distribuirii autorităţii guvernamentale pe un anumit teritoriu – aspect definit în literatura juridică prin termenul „structură de stat” se impun atenţiei următoarele tipuri de sisteme politice:

a) sistemul politic naţional unitar, alcătuit dintr-o singură formaţiune statală, cu organizare politică unică, în cadrul căreia se realizează echilibrul între centralizare şi descentralizare în diverse

92

modalităţi, în funcţie de realitatea istorică, de tradiţie, de prevederile constituţionale;

b) sistemul politic federativ, constituit din două sau mai multe state membre (sau provincii, landuri, cantoane), care transferă statului federal o parte din atribuţiile suveranităţii lor, rezultând un sistem politic cu proprietăţi distincte de ale elementelor componente; acestea îşi păstrează relativa autonomie, aflându-se în interacţiune cu entitatea c cărei parte sunt;

c) sistemul politic confederativ, de fapt o uniune de state suverane a cărei activitate se limitează la câteva obiective comune, ca urmare acesta fiind abordat uneori ca fiind supranaţional.

La nivel subnaţional există un întreg lanţ de structuri intermediare (departamente, regiuni, judeţe, comunităţi locale – oraşe, cartiere suburbane, comune, sate – care, în funcţie de legislaţia fiecărei ţări, se află în interacţiuni specifice cu sistemul politic naţional. Ele nu au însă atributul suveranităţii, dar au diverse grade de autonomie.

Nu există o măsură general valabilă a raportului dintre centralizare şi descentralizare, acest raport constituind una dintre dilemele sistemelor democratice contemporane.

De pildă, două ţări care au aceeaşi structură de stat (unitară) – Franţa şi Anglia, se deosebesc sub acest aspect. Franţa este considerată un exemplu caracteristic pentru un sistem politic centralizat datorită unui sistem riguros de supraveghere şi control ierarhic, în vreme ce Anglia este apreciată ca bazându-se pe un sistem politic descentralizat.

Dincolo de faptul că structurile subnaţionale întâmpină anumite dificultăţi ce derivă din faptul că au rolul să asigure echilibrul între multitudinea de cerinţe şi speranţe ale cetăţenilor, pe de o parte, şi regulile, respectiv resursele stabilite de structurile naţionale, pe de altă parte, relaţiile dintre cele două niveluri ale sistemului politic (naţional şi subnaţional) nu trebuie gândite în termenii confruntării, deoarece cele două niveluri se întrepătrund, sunt interactive.

93

Bibliografie

1. Francois Chatelet, Evelin Pisier, „Concepţiile politice ale secolului XX”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.

2. Ion Deleanu, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. II, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1992.

3. Marţian Niciu, „Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1992.

4. Maurice Duverger, „Europa de la Atlantic la Delta Dunării”, Bucureşti, Omegapres, 1991

94

CAP. VII.

INSTITUŢIILE POLITICE

1. Instituţiile guvernării. Separaţia puterilor în stat2. Instituţiile legislative3. Instituţiile executive4. Instituţiile judecătoreşti5. Sisteme de guvernământ

Între elementele definitorii ale unui sistem politic naţional – Instituţiile politice şi interacţiunile dintre ele ocupă un loc central. În sensul său cel mai general, instituţia este obiectivarea unor raporturi sociale, fixarea, materializarea lor pentru a asigura o structurare a condiţiilor umane, persistenţa în timp a unui anumit mod de relaţionare a agenţilor sociali.

Aşa cum sublinia Maurice Duverger orice instituţie presupune o anumită structură, un cadru în care se desfăşoară activitatea agenţilor sociali, precum şi un ansamblu de valori, credinţe, de reprezentări colective, în numele cărora se structurează activitatea agenţilor sociali şi o sumă de legi sau norme ce reglementează raporturile dintre oameni, dintre ei şi instituţii.

1. Instituţiile politice ale guvernării. Separaţia puterilor

Instituţiile politice sunt structuri formale cu anumite funcţii şi roluri importante pentru colectivitate. Ele au menirea de a obiectiva

95

relaţii politice cu scopul reglementării lor relative stabile. Deci, instituţiile politice presupun:

a) anumită structură;b) un anumit tip de activităţi;c) un ansamblu de valori;d) legi şi norme de funcţionare.Unele concepţii pun accentul pe aspectele structurale

(instituţionalismul), altele pe aspecte comportamentale (behaviorismul), dar în determinarea unei instituţii politice esenţiale sunt:

a) agenţii politice şi relaţiile dintre ei care se obiectivează într-o anumită instituţie politică;

b) anumită bază tehnică;c) anumită structură normativă (prescripţii, norme, reguli)Obiect de studiu predilect al instituţionaliştilor, problematica

instituţiilor politice şi-a dobândit actualitatea ca urmare a procesului de democratizare ce se desfăşoară acum în majoritatea ţărilor lumii. Ţările care parcurg acum acest proces de democratizare se confruntă cu numeroase dificultăţi aferente dezvoltării şi modernizării, a căror depăşire depinde, între altele, şi de capacitatea lor de a alege şi a conferi substanţă acelor instituţii care le sunt cele mai adecvate. Pentru că nu există un set optim de instituţii care pot fi aplicate tuturor ţărilor din toate timpurile, orice reformă instituţională implică în mod necesar luarea în considerare a tradiţiilor, a condiţiilor sociale, precum şi a problemelor cu care se confruntă o ţară sau alta.

Configuraţia actuală a instituţiilor guvernării în sistemele politice democratice reflectă aplicarea unui principiu pe care revoluţiile moderne l-au situat între obiectivele sale fundamentale – dar, care, acum este obiect de controverse.

Separaţia puterilor în stat

Începuturile acestui subiect sunt identificate de regulă în opera lui Aristotel, care diferenţia trei categorii de activităţi ale statului-cetate (polis), anume: - adunarea generală (Agora)

- corpul magistraţilor- corpul judecătorilorAristotel nu a teoretizat însă raportul dintre cele trei categorii

de activităţi, acest fapt se va produce în epoca modernă. Teoretizarea

96

principiului separaţiei puterilor în stat va începe în sec. al XVII-lea prin John Locke, dezvoltându-se în sec. al XVIII-lea prin Montesqieu. Conform concepţiei lui Montesqieu, în fiecare stat există trei feluri de puteri:

- legislativă- executivă- judecătoreascăDupă el, libertatea – scopul guvernării, în concepţia sa, nu

poate fi realizată dacă toate puterile se află în mâinile aceleiaşi persoane, fiind necesar, deci ca aceste puteri să fie încredinţate unor titulari diferiţi.

Vizând limitarea absolutismului monarhic şi punerea în practică a democraţiei reprezentative, , concepţia lui Locke şi Montesqieu şi-au găsit reflectarea în Constituţia SUA şi în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată în Franţa , ca urmare a Revoluţiei de la 1789.

Considerat principiu fundamental al democraţiei moderne, separaţia puterilor a cunoscut apoi evoluţii complexe în privinţa interpretării şi aplicării. De remarcat, pe de altă parte, schimbările în privinţa ponderii fiecărei funcţii şi a instituţiilor aferente. Astfel, dacă iniţial se putea vorbi de o anumită prelevanţă a legislativului, treptat accentul s-a mutat pe echilibrul puterilor, pentru ca acum să se afirme frecvent supremaţia executivului.

Pe de altă parte, principiul separaţiei puterilor a fost pus în discuţie. Primul care a contestat separarea puterilor a fost J.J. Rousseau, care afirma caracterul indivizibil al suveranităţii poporului. El reproşa celor care procedează ca şi „scamatorii” (se referă la Montesqieu): „Ei fac din suveran o fiinţă fantastică, alcătuită din bucăţi adunate la un loc...după ce au tăiat în bucăţi corpul social, printr-un miracol de bâlci, adună la un loc toate bucăţile, nu se ştie cum”.

Marxismul inspirându-se din ideile lui Rousseau, a acceptat separaţia puterilor doar ca diviziune a muncii, dar nu ca distincţie între puteri suverane. Unii specialişti consideră că principiul separaţiei puterilor în stat este un mit, apreciindu-l ca perimat, alţii pledează pentru modernizarea lui, pentru adecvarea la realităţile actuale. Unii teoreticieni apreciază principiul separaţiei puterilor în stat mai mult prin „forţa sa de atracţie” decât prin „valoarea explicativă”, fapt firesc

97

mai cu seamă în situaţia noilor democraţii, unde teama de concentrarea puterii este încă prezentă.

2. Instituţiile legislative

Specificul acestor instituţii derivă din faptul că membrii lor sunt reprezentanţi aleşi ai poporului, având, de regulă, şi calitatea de membrii ai unor partide politice. De aici rezultă că între aceştia nu se stabilesc raporturi ierarhice, iar procesul decizional constă, în principal, în negociere / compromis.

Pentru a denumi instituţiile leghislative sunt folosiţi termeni diferiţi: Parlament, Congres, Dietă, Dumă. Istoria Parlamentului a început încă din 1258 fiind însă o adunare a aristocraţilor, convocată de monarh pentru a-l sprijini.

Deşi rolul şi funcţiile esenţiale ale instituţiilor legislative sunt aceleaşi, modul de organizare şi procedurile utilizate diferă. Aproape jumătate din parlamentele lumii sunt bicamerale, deşi această formă de organizare este mai oportună pentru state mari ca dimensiuni şi populaţie (în special în cazul statelor federale). Organizarea bicamerală este menţinută şi în statele mici, deseori pe temeiul temporizării reciproce a celor două camere.

Funcţiile principale ale instituţiilor legislative sunt:a) legiferarea (dezbaterea şi adoptarea legilor);b) selecţia persoanelor din conducerea executivului;c) control asupra executivului (instituţionalizarea

responsabilităţii ministeriale).Una din problemele ce vizează activitatea reprezentanţilor

aleşi în instituţiile legislative, este aceea a raporturilor lor cu alegătorii. Deci, este vorba de măsura în care ei pot acţiona independent de alegători. Soluţiile sunt diverse şi complicate. Uneori se pune accent pe independenţa parlamentarilor faţă de alegători, dar cu condiţia conştientizării şi respectării intereselor majore ale acestora. Alţii, dimpotrivă susţin necesitatea identificării şi promovării unor căi optime de exprimare a intereselor alegătorilor.

Relaţia parlamentari-alegători este foarte complexă, pe de o parte, pentru că interesele alegătorilor sunt foarte diverse, uneori chiar contradictorii, iar unii dintre aceştia deţin sau reclamă o poziţie preferenţială pe temeiul că au mai mare forţă de susţinere şi influenţă.

98

Pe de altă parte, în condiţiile în care aproape toţi reprezentanţii sunt membri ai partidelor politice, apar o serie de probleme ca urmare a acestei apartenenţe. Deşi în unele cazuri se acceptă manifestarea independentă a reprezentanţilor, în mod frecvent partidele insistă asupra disciplinei acestora (pe care o tratează ca pe o obligaţie), în special în susţinerea programelor şi politicilor partidelor. În esenţă chiar pe fondul existenţei unei reglementări formale, asigurarea unei reale şi efective reprezentări presupune o continuă echilibrare a intereselor generale cu cele particulare.

3. Instituţiile executive

În secolul nostru instituţiile executive deţin locul central în procesul decizional cât şi în aplicarea lor. În general se poate vorbi de un dualism al executivului: pe de o parte, şeful statului (preşedinte, monarh) iar pe de altă parte, guvernul (cabinetul). Aici face excepţie sistemul american, în care preşedintele este concomitent şef al statului şi şef al guvernului (preşedinte şi prim ministru).

Datorită creşterii implicării statului în viaţa socială şi economică şi, deci, a sporirii numărului persoanelor cuprinse în această activitate, între care se stabilesc raporturi ierarhice, a apărut necesitatea distincţiei dintre cei din vârful ierarhiei (cu atribuţii importante în luarea deciziilor) şi masa funcţionarilor, a celor ce alcătuiesc birocraţia, având efectiv calitatea de executanţi. Este însă dificil de stabilit graniţe între cele două niveluri ale executivului. Dincolo de conotaţiile negative consacrate în limbajul comun, birocraţia are un rol important în implementarea politicii guvernamentale, fiind caracterizată de o tot mai pronunţată specializare. Cu toate că sunt numeroase încercările de a o reduce numeric, creşterea birocraţiei apare inevitabilă nu numai la nivel naţional ci şi internaţional.

Deşi din denumirea acestor instituţii decurge în primul rând funcţia lor de a executa, a pune în aplicare deciziile (legile, politicile), în fapt rolul lor de iniţiere de legi (iniţiativă legislativă) s-a amplificat, după cum s-au amplificat şi atribuţiile de coordonare a activităţii

99

economice, sociale, a administraţiei, a politicii externe, ceea ce înseamnă creşterea în ansamblu a rolului executivului.

4. Instituţiile judecătoreşti

Montesqieu a caracterizat specificitatea „puterii” judecătoreşti prin aprecierea că, în sens politic, ea este „oarecum inexistentă”. De-a lungul istoriei însă rolul instituţiilor judecătoreşti a devenit tot mai complex. Acestea se ocupă cu rezolvarea (soluţionarea) litigiilor care apar în procesul aplicării legilor, dar, în acelaşi timp, în funcţie de prevederile Constituţiei, pot interveni şi în procesul legislativ, fapt ce diferă de la un sistem politic la altul. Dacă în trecut, în modelul parlamentar tradiţional, Parlamentul deţinea supremaţia în procesul de legiferare, în prezent instituţii cum sunt Curţile constituţionale au un rol tot mai mare în verificarea constituţionalităţii legilor.

O caracteristică importantă a regimurilor democratice este independenţa instituţiilor judecătoreşti, în sensul protejării acestora de imixtiuni din alte ramuri ale guvernământului. În alţi termeni, este vorba de protejarea deciziilor judecătoreşti de influenţe exercitate de pe diverse poziţii politice. Dar, într-o lume a interdependenţelor, independenţa nu poate fi absolută, deşi tocmai independenţa poate conferi instituţiilor judecătoreşti un rol important în sistemul politic.

5. Sisteme de guvernământÎn cadrul regimurilor democratice raporturile dintre instituţiile

legislative şi instituţiile executive au dat naştere la diverse forme de guvernământ. Principalele sisteme de guvernământ sunt:

a) sistemul parlamentar;b) sistemul prezidenţial;c) sisteme semi-prezidenţial.

a) Sistemul parlamentarAcest sistem de guvernământ vizează orice sistem politic în

care există Parlament. În sens strict, el se referă la acel sistem reprezentativ care se bazează pe elaborarea, chiar „fuziunea” executivului şi legislativului, mai precis pe responsabilitatea politică a Guvernului în faţa Parlamentului, ceea ce înseamnă că Guvernul are nevoie de încrederea Parlamentului, urmând să demisioneze atunci

100

când pierde această încredere. În sistemul parlamentar, executivul este divizat: pe de o parte, şeful statului, având puteri limitate, cu caracter mai mult simbolic (monarhul – în Anglia, preşedintele ales de Parlament în Italia), pe de altă parte, primul ministru (şeful guvernului), care împreună cu acesta (Cabinetul), exercită, în cea mai mare parte, puterea executivă.

Cel mai semnificativ exemplu este Marea Britanie, care nu are Constituţie – în sensul unei leji fundamentale, unitare, redactate şi adoptate la o anumită dată – ci se conduce după o colecţie de legi şi după aşa-numitele precedente faptice. Monarhul (regele) nu răspunde din punct de vedere politic în faţa Parlamentului, nu se angajează direct în activitatea de guvernare, actele sale fiind valabile numai dacă sunt contrasemnate de Primul ministru, de unde sintagma „domneşte dar nu guvernează”. Cabinetul (guvernul) se bazează pe majoritatea parlamentară, fiind condus de prim ministru care este lider al partidului ce deţine majoritatea în Camera Comunelor, miniştrii îşi păstrează calitatea de membri ai Parlamentului. După ce s-a format, Cabinetul devine centrul întregului proces de guvernare. Pierderea încrederii Parlamentului atrage după sine demisia miniştrilor sau Cabinetului. Pentru a preveni exacerbarea rolului Parlamentului, monarhul are dreptul de a-l dizolva, dacă se produce un conflict grav între acesta şi cabinet.

b) Sistemul prezidenţial (modelul „prezidenţialismului pur” din SUA)

Preşedintele concentrează întreaga putere executivă, fiind concomitent şef al statului şi al guvernului. Este ales prin vot universal (chiar dacă indirect, de către membrii unui Colegiu Electoral, aleşi la rândul lor, la nivelul fiecărui stat). Preşedintele numeşte conducătorii ministerelor (departamente), care formează Cabinetul prezidenţial – Casa Albă. Nu există nici o responsabilitate guvernamentală faţă de Congres. Preşedintele nu poate dizolva Congresul.

c) Sistemul semi-prezidenţial

Îmbină elemente de sistem parlamentar cu elemente de sistem prezidenţial. Franţa este modelul tipic în acest sens. Preşedintele este

101

ales prin vot universal, având prerogative importante: numeşte primul-ministru, poate dizolva Parlamentul. Sistemul de guvernământ adoptat de România prin Constituţia din 1991 se înscrie în caracteristicile sistemului semi-prezidenţial.

Bibliografie1. Alain Monchablon, „Cartea cetăţeanului”, Bucureşti,

Humanitas, 1991

CAP. VIII.

TIPOLOGIA STATULUI

1. Tipuri de stat2. Statul de drept3. Separaţia puterilor4. Suveranitatea

1. Tipuri de stat

Pornind de la tipul de legitimitate, care susţine autoritatea unui stat (tradiţională, legal-raţională şi charismatică), Seiler propune două tipuri de stat:

a. statul tradiţional (legitimat de tradiţii)b. statul modern (legitimat cu Lege şi Raţiune)

102

Alături de aceste tipuri fundamentale Seiler propune un al treilea tip de stat, statul teroris (a-legitim şi nu i-legitim).

A. Statul tradiţional

este aşa cum nota Julien Freund un stat bazat pe credinţa în forţa şi viabilitatea tradiţiei în numele căreia sunt chemaţi, pe baza cutumelor, la putere anumiţi indivizi. Acesta coincide de fapt cu tipul de stat numit monarhie (absolută sau limitată), care pentru a-şi realiza dominaţia foloseşte armata, poliţia, aparatul administrativ.

Adeseori monarhia se legitimează pe dreptul divin sau pe cutume (dreptul cutumiar, obiceiul pământului, legea strămoşească). Politologii sociologii cred că în condiţiile modernizării politice actuale perspectivele unui asemenea tip de stat sunt tot mai slabe, deşi în Spania post-franchistă s-a produs restauraţia monarhiei.

B. Statul moderneste produsul revoluţiilor moderne din Europa şi se întemeiază

pe ideea că puterea trebuie să aibă o bază raţională şi o legitimitate susţinută de legi.

Pentru clasificarea statului modern se au în vedere un set de criterii, între care:

1. Cine şi pentru cine elaborează legile2. Cine este purtătorul raţionalităţii3. Cine pe cine organizează şi conduceCu alte cuvinte, clasificarea se realizează pe baza criteriului de

legitimitate. În funcţie de criteriul de legitimitate se disting trei tipuri de stat modern:

1. Statul de drept (bazat pe legitimitate legalistă)2. Statul revoluţionar (bazat pe „dreptul la Revoluţie”)3. Statul developpementalist (în curs de dezvoltare)4. Statul terorist (întemeiat pe teroare)

2. Statul de drepteste tipul de stat pe care Maurice Duverger îl numeşte

democraţie liberală, iar Raymond Aron – stat constituţional pluralist.

Statul de drept se întemeiază pe următoarele principii:1. suveranitatea poporului (puterea aparţine poporului)

103

2. eligibilitatea actorilor politici3. parlamentarismul (încredinţarea puterii supreme unui

organ de putere ales de popor)4. separaţia puterilor în stat (parlament, executiv,

judecătorească)5. libertăţile publice (drepturi şi libertăţi civile)6. sistemul pluralist de partideAnsamblul conduitelor şi comportamentelor politice într-un stat

de drept se desfăşoară şi sunt evaluate pe baza unei legi fundamentale – constituţia. Fiind o instituţie a democraţiei contemporane, statul de drept (constituţional şi pluralist) este o componentă a regimului politic.

Evident, tipul de stat (în lumea contemporană) nu se poate constitui decât pe baza voinţei publice (cetăţeneşti) a poporului sau naţiunii.

Sursa puterii unui stat de drept fiind voinţa colectivă, este firesc ca şi forma statului să reflecte această voinţă cetăţenească.

Condiţia primă a acestei opţiuni colective o constituie însă suveranitatea poporului sau a naţiunii. Astfel, atunci când naţiunea este unitară, statul îşi asumă organizarea şi conducerea acestei naţiuni unitare. El va fi deci, un stat naţional / stat naţiune (ca aparţinător naţiunii date), unitar (în sens politic, administrativ şi teritorial) şi suveran.

3. Statul revoluţionareste acel tip de stat care se naşte în împrejurări revoluţionare şi

se bazează pe ceea ce Masarik, fostul preşedinte al Cehoslovaciei în perioada interbelică numea dreptul la revoluţie.

Scopul său este acela de a promova rapid valori ale statului de drept. Dar chiar prin faptul că a face fără o consultare populară impunând de fapt valori politice ce nu sunt încă legitimate de societatea civilă dată, el devine monopolist şi prin asta dictatorial.

Exemplu: statele socialiste, ţări în curs de dezvoltare care au constituţii dar inaplicabile.

4. Statul developpementalist (în ţările în curs de dezvoltare) care nu are un mod determinat de organizare şi se exprimă prin junte militare, şefi carismatici sau clanuri (reprezentând diverse triburi).

104

5. Statul terorist este acel tip de stat care, se întemeiază exclusiv pe teroare şi

constrângere, fără nici un fel de preocupare pentru a stabili un principiu de legitimitate. Este un stat al violenţei, în care mai ales armata are un rol deosebit de a impune şi menţine prin forţă puterea.

Evident nici una dintre aceste forme de stat nu este pură, dimpotrivă, există un amestec de caracteristici.

Ţinând seama de faptul că formele de stat exprimă conţinutul regimurilor de putere, Seiler propune o tipologie a statului pe linia a două tradiţii: engleză şi a sfântului imperiu.

A. Tradiţia engleză

Principiul politic: necesitatea ca societatea să fie reprezentată la nivelul instituţiilor supreme de putere. Deci, se caută limitarea puterii monarhului şi afirmarea rolului Parlamentului pe fondul unei evoluţii specifice feudalităţii în Anglia. Reglementarea raporturilor de putere în stat au debutat cu Ioan fără Ţară, la 1215, care a acceptat celebra Magna Charta prin care puterea este relativ centralizată de monarh dar este contrabalansată de vasali şi favoriza ascensiunea burgheziei, care se va exprima politic în Camera Comunelor.

Tipologia statului după modelul istorico-politic englez cuprinde următoarele forme de stat conform lui Seiler:

a) Forme pure: monarhia limitată (1215-1603) monarhia dualistă (1603-1688) parlamentarismul dualist (1688-1787) regim parlamentar (1787-1911) regim de cabinet (1911 -)

b) Forme derivate: regimul prezidenţial (1787) care provine

din tradiţia monarhiei dualiste orleanismul (1830) provenind din regimul

parlamentar

105

partitocraţia (1945) provenind tot din regimul parlamentar

1. Monarhia limitată: caracterizată prin existenţa unui monarh ereditar, ale cărui puteri sunt restrânse de o Adunare Reprezentativă a poporului.

Monarhul are puterea de a hotărî în probleme importante dar este controlat de Adunarea Reprezentanţilor.

2. Monarhia dualistă: introduce o primă separaţie a puterii- monarhul (asumându-şi puterea executivă), adunarea

reprezentanţilor (puterea legislativă)Experienţa Angliei a fost preluată de SUA ca regim statal

prezidenţial, electiv şi dualist.

3. Parlamentul dualist numit de M. Duverger semi-prezidenţial, caracterizat prin faptul că statul are în fruntea sa un şef de stat ales prin sufragiu universal, direct, cu foarte mari puteri. Guvernul, deci, executivul, se supune atât şefului statului cât şi Adunării Reprezentanţilor.

Acest tip de stat poate cunoaşte, în timp, forme diverse. Astfel, şeful statului poate fi ales prin vot universal direct sau prin votul parlamentului.

El poate fi însă drastic limitat în atribuţiile sale şi să apară doar ca un simplu garant al constituţiei, puterea fiind a Parlamentului şi Executivului.

Exemplu: În România, de pildă, deşi este ales prin sufragiu universal direct, preşedintele, ca şef al statului, este doar garantul Constituţiei, moderator între cele trei puteri.

4. Regimul Parlamentar / Parlamentul clasic caracterizat prin separarea celor trei puteri în stat:

- Parlament (adoptă legi)- Guvernul (aplică legile)- Justiţia (aplică legile)Puterile pot colabora. Guvernul poate acţiona asupra

Parlamentului prin participare la activitatea legislativă, putând dizolva

106

Parlamentul. Parlamentul alege Cabinetul (Executivul) şi îl poate revoca.

5. Regim statal de Cabinet este acela în care Guvernul are putere de decizie, exercitată pe baza Constituţiei. Parlamentul şi mass media ţin sub control activitatea guvernului (Cabinetului)

- legislativă (Parlamentul ratifică hotărârile Guvernului)- a primului ministru (care concentrează o mare parte din

putere putând dizolva camera reprezentanţilor).Rolul opoziţiei este major.

6. Partitocraţia desemnează forma de stat în care guvernul, controlat de parlament, acţionează pe linia directivelor partidelor politice reprezentate. Alegerile generale se pronunţă pentru un partid sau altul, care apoi îşi desemnează reprezentanţii în Cabinet şi cărora le conferă linii de conduită partinică. Reţelele guvernării sunt stabilite de partidele politice, rolul Parlamentului fiind mai redus.

Bibliografie

1. Liviu Petru Zăpărtan, „Repere în ştiinţa politicii, schiţa unei teorii generale a politicii”, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1992, cap. III.

CAP. IX.

PLURALISMUL POLITIC

PARTIDELE POLITICE

1. Definirea partidelor politice

107

2. Tipologia partidelor politice3. Funcţiile partidelor politice

1. DEFINIRE. GENEZA [STASIOGENEZA]

Partidele politice sunt definite din perspective teoretice diferite; după criterii distincte, cum ar fi:

- criteriul istoric (geneza lor);- criteriul cultural (rădăcinile culturale şi de civilizaţie);- natura unui regim politic;- practica politică.Sunt şi concepţii care neagă integral sau numai parţial locul şi

rolul partidelor politice în timp şi în diversitatea societăţii. Partidele politice au obârşia (geneza) în actul de naştere al grupurilor parlamentare, apoi al comitetelor electorale şi în adunările politice (Cameră, Senat, Dietă, Stări, Corpuri).

Exemple:1. În 1789 (aprilie) deputaţii diferitelor provincii din Franţa în

Stările generale, sosesc la Paris, unde se simt legaţi între ei în primul rând prin faptul că reprezintă interese locale (provinciale). Primii care organizează reuniuni regulate sunt „deputaţii bretoni”; acest „Club al Bretonarilor” elaborează un program de acţiune (o ideologie). Ei închiriază un spaţiu la mănăstirea Sf. Jaqués – de unde numele de iacobini. Acest caz, al iacobinilor, ilustrează drumul constituirii unui partid politic:

- manifestarea unor interese grupale;- constituirea unei organizaţii (club);- elaborarea unui program politic (doctrină, ideologie).

2. În Franţa anului 1848, când pe baza unor idei comune – deputaţii Constituantei se reunesc în locuri diferite (la Institut – republicanii moderaţi; pe str. Poitiers – monarhiştii catolici; pe str. Piramidelor – deputaţii de stânga, etc.).

Totuşi fundamentele ideologice şi doctrinare sunt încă rudimentare. Ele se centrau mai mult pe dobândirea unor funcţii în stat, deci accesul la poziţii înalte de putere şi nu pe interesul colectiv,

108

ceea ce îl determină pe Ostrogorski să susţină că în Anglia, în naşterea grupurilor parlamentare, un rol important l-a jucat şi corupţia.

Faţă de grupurile parlamentare, în schimb Comitetele electorale s-au născut din momentul în care se extinde sufragiul universal, deci, când democraţia se lărgeşte.

Atunci apare nevoia şi posibilitatea ca noile forţe politice să-şi afirme interesele în faţa elitelor tradiţionale.

Cu vremea, între grupul parlamentar aflat la centru şi comitetele electorale din teritoriu (locale) se nasc şi extind legături strânse, care vor duce la naşterea unei structuri politice permanente, statornice – structura de partid, care tinde să se organizeze la nivel statal.

Acest exemplu ilustrează un proces endogen (intern) de constituire a partidelor din interiorul vieţii politice. Istoria cunoaşte şi cazul unui proces exogen, prin care partidele politice s-au născut din alte organizaţii, cu alte finalităţi decât cele politice.

Exemple:* Congresul Sindicatelor din Anglia (1899) a hotărât crearea

Partidului Laburist, ca organizaţie electorală şi parlamentară.* La noi s-au născut partide din sindicate, pensionari,

automobilişti, etc.* apariţia partidelor democrat-creştine;Schwartzenberg oferă şi alte exemple, în care partidele politice

provin din asociaţii, societăţi, grupuri industriale, agrare, financiare.De aici nu se poate trage concluzia că partidele politice, care-şi

au sursa şi în organizaţii nonpolitice ar fi nişte clici, fracţiuni, ganguri, armate private, fronturi, grupuri de presiune şi interese, cluburi, etc.

Cu toate acestea, E. Burke a pus în lumină faptul că partidul este o organizaţie (organism, corp) a unor oameni care se unesc pentru a promova împreună interesul naţional pe baza unor principii specifice.

Specificul partidelor politice faţă de alte organizaţii angajate în viaţa social-politică a unei societăţi angajează ample discuţii, dar esenţial este faptul că partidele se nasc şi funcţionează numai în regim politic democratic.

În acest sens este interesantă discuţia propusă de R. Gerard Schwartzenberg legat de stasiogeneza (geneza partidelor politice) în

109

lumea a treia, unde partidele politice se formează odată cu statul, într-un soi de vid instituţional.

La Plombara şi M. Weiner arată că partidele politice se cer privite într-un anumit :

context instituţional, în raport cu care ele se constituie ca organizaţii durabile a căror speranţă de viaţă este superioară faţă de cea a conducătorilor;

apoi contextul istoric (criză socială, situaţii deosebite); constituirea unor structuri politice moderne (pluralism

politic, toleranţă, etc.).Conform celor doi autori se poate discuta despre geneza

(naşterea) unui partid politic atunci când „... într-o societate se constituie o grupare de oameni ce

se manifestă (acţionează) organizat, cu o coerenţă nu numai în timp, ci şi în spaţiu (să aibă nu doar structuri de anvergură la nivel naţional ci şi în teritoriu)”;

un partid politic se raportează la putere, la viaţa de stat în general, nu numai pentru a o influenţa ci pentru a o cuceri şi exercita;

Organizarea unui partid într-un sistem democratic impune o legătură cu masa de membrii ai societăţii;

Ţinând seama de aceste elemente, autorii citaţi, consideră că partidele politice sunt un produs al epocilor moderne sau în curs de modernizare.

Ideea politologilor americani este inspirată de faptul că apariţia partidelor politice este un proces istoric continuu în istoria contemporană, legat nemijlocit de crizele sistemului politic, războaie, mişcări populare, conflicte sociale, inflaţie, recesiune economică, explozii demografice, mass-media.

În acest context, în raportul dintre societatea civilă şi structurile organizate se pun următoarele probleme:

a) legitimitateab) integrareac) participarea

Aşa cum arată politologul Neumann: „... în afară de asocierea în cadrul unei organizaţii distincte, în separarea de altele, ceea ce este comun tuturor partidelor este participarea la procesul de elaborare şi

110

adoptare a deciziilor (decision making) sau încercarea şi posibilitatea de a mobiliza pentru această participare.

În însăşi această trăsătură a lor, de a fi permanent gata pentru luptă, rezidă caracterul specific al partidelor, deoarece ele dobândesc semnificaţie şi importanţă numai prin lupta pentru putere şi prin influenţarea conştientă a forţelor politice”.

Deci, o notă distinctivă a partidului politic este conferită de baza lui socială, care se diferenţiază ca grup social distinct de alte grupuri din societate, cu care intră în relaţie (de cele mai diferite tipuri), în legătură cu puterea de a organiza şi conduce societatea.

De aceea, aşa cum arăta D. Gusti, este important de stabilit printr-o abordare sociologică în ce măsură partidul este integrat ca reprezentativ în societate (nu doar cantitativ, numeric).

2. RAPORTUL PARTIDE – SOCIETATE. DEFINIREA PARTIDULUI POLITIC

Structurile de grup, aşa cum se manifestă ele în sistemul politic, sunt o importantă sursă şi dimensiune a pluralismului. Trebuie reţinut însă faptul că pluralismul nu rezidă pur şi simplu în existenţa a numeroase grupuri, ci în existenţa unor moduri de asociere liberă, voluntară, ca expresie a unei comunităţi de interese. Aici se înscriu pardidele politice, grupurile de interese, mass-media.

Alături de instuţiile guvernării, partidele politice, ca instituţii politice, sunt elemente de bază ale sistemului politic, fiind chiar subsistemul său cel mai dinamic, deoarece asigură legătura între instituţiile guvernamentale şi societatea civilă, fiind angajate în competiţie deschisă pentru putere (spre deosebire de instituţiile juridice care se menţin la distanţă de confruntările politice).

În acest sens este interesantă aprecierea lui David Apter, care spunea „Dacă justiţia este oarbă, partidele au ochi şi urechi”; (este vorba de receptivitatea partidelor la tot ceea ce se întâmplă în câmpul politic). Există două perspective de analiză stasiologică (a partidelor politice):

a) abordarea lor ca mecanisme de legătură între stat şi cetăţeni;

b) ca entităţi distincte, cu organizare proprie.

111

Edmund Burke (filosof şi om politic britanic, părintele conservatorismului modern încă din sec. al XVIII-lea) a dat o primă definiţie a partidului politic ca instrument necesar al guvernământului liber:

„Partidul este un corp (grup) de oameni uniţi pentru a promova, prin eforturile lor comune, interesul naţional, pe baza unui principiu particular asupra căruia sunt cu toţii de acord”.

Dacă iniţial, în definirea partidului politic, accentul se punea pe componenta ideologică (principii politice comune), între timp marxismul accentua rolul intereselor de clasă, pentru ca mai nou să se acorde atenţie majoră structurii şi funcţiilor grupului.

Sociologul român Dimitrie Gusti într-o lucrare intitulată „Partidul politic” (1946), în „Sociologia militans” (Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii”. I Cunoaştere, Fundaţia Regelui Mihai), definea astfel partidul politic: „o asociaţie liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, cu caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social” . (p. 268)

În deceniile postbelice, sub influenţa tradiţiei americane, generate de un sistem politic în care nu există diferenţe ideologice fundamentale între partidele politice, acestea sunt considerate tot mai mult ca fiind instrumente ale procesului electoral.

Giovanni Sartori, căutând o definiţie minimală a partidului politic (care să-l delimiteze de alte grupuri din sfera politicului) spunea: „Un partid este un grup politic care prezintă candidaţi în alegeri şi este capabil să-i plaseze, prin alegeri, în funcţii publice, deci o organizaţie care urmăreşte să dobândească puterea politică prin alegerea membrilor săi în funcţii publice, astfel încât concepţiile lor politice să poată fi reflectate în politici publice”.

3. FUNCŢIILE PARTIDELOR POLITICE

O modalitate operaţională de a ajunge la definirea partidului politic constă în relevarea funcţiilor specifice. Acelaşi G. Sartori relevă două funcţii principale ale partidului politic:

a) exprimarea (cerinţelor cetăţenilor);b) canalizarea (agregare, selectare a cerinţelor).Principalele funcţii ale partidelor politice sunt:

112

1. Formularea de obiective şi scopuri, care-şi găseşte expresia în ideologiile partidelor. În ultimele decenii componenta ideologică s-a diminuat. Apariţia partidelor care nu-şi mai recrutează aderenţii din rândurile unor clase sociale sau categorii specifice, ci din ansamblul populaţiei este o nouă tendinţă (simptom). Raportarea la ideologie se realizează într-o manieră pragmatică (acţiuni şi politici concrete şi dominiale). De aceea se poate vorbi de creşterea preocupării partidelor pentru a organiza convenţii, congrese, conferinţe, ca modalităţi de dezbatere a direcţiilor de acţiune, a obiectivelor şi scopurilor, a mijloacelor – deci a programelor politice;

2. Agregarea şi articularea intereselor care presupune identificarea din multitudinea de interese individuale, a unor elemente comune, acceptabile de către, majoritatea membrilor sau susţinătorilor partidului, respectiv formularea şi apărarea acestor interese în faţa guvernării. În mod tradiţional, partidele vizau articularea şi susţinerea intereselor anumitor categorii sociale şi a populaţiei din anumite zone geografice (aşa-numitele „fief”-uri electorale). Declinul unor asemenea legături a dus la creşterea complexităţii funcţiei de agregare şi articulare: partidele trebuie să aibă în vedere o gamă mai largă a intereselor, fiind obligate să-şi coreleze acţiunile cu cele ale diverselor grupuri ce le exprimă şi susţin;

3. Socializarea şi mobilizarea politică care se referă la cunoaşterea şi însuşirea de către oameni a anumitor tradiţii şi comportamente politice, precum şi stimularea participării lor la viaţa partidelor (membrii, militanţi, suporteri sau simpatizanţi). Dacă avem în vedere tendinţa de scădere a numărului aderenţilor partidelor politice, precum şi absenteismul electoral, această funcţie se diminuează. Se afirmă că rolul tradiţional al partidului politic în această problemă a fost preluat de mass media. Dar, participarea cetăţenilor la procesul electoral rămâne principala

113

pârghie de perpetuare a sistemului politic şi de transfer de putere;

4. Recrutarea, formarea şi susţinerea liderilor politici ce implică identificarea potenţialilor lideri politici, producerea imaginii lor publice (personalizarea), susţinerea lor în campaniile electorale, alocarea de funcţii publice.

Deci, partidul politic este: o asociaţie cu organizare relativ stabilă, care agregă şi articulează anumite interese, le exprimă prin anumite scopuri şi urmăreşte ca, beneficiind de participarea cetăţenilor, să dobândească sau să menţină puterea politică, spre a-şi înfăptui obiectivele.

4. TIPOLOGIA PARTIDELOR POLITICE

În acest domeniu al taxonomiei stasiologice (clasificarea, tipologizarea partidelor politice) cel mai invocat este modelul taxonomic elaborat de Maurice Duverger, care clasifică partidele politice în:

a) partide de cadre (notabilităţi);b) partide de masă.

Partidele de cadre îşi au originea în timpul când drepturile electorale erau restricitve: erau reduse ca număr de membrii şi cuprindeau un număr restrâns de persoane, care prin prestigiul lor, prin abilitatea lor tehnică sau prin averea de care dispun au un rol considerabil în influenţarea rezultatului alegerilor. Acestea sunt, în general, partide descentralizate, cu o organizare internă mai redusă.

Partidele de masă au apărut ca urmare a extinderii dreptului de vot şi au un număr mare de aderenţi, bazându-se pe apartenenţa membrilor la organizaţie; ele au un caracter centralizat (primele partide de masă au fost cele socialiste).

Aceste tipuri de partide diferă nu doar prin număr de membrii ci prin structură, organizare şi prin accentul pe o funcţie sau alta. În vreme ce partidele cadre acordă o mai mare importanţă recrutării şi formării liderilor politici, partidele de masă se ocupă mai mult de mobilizarea şi socializarea cetăţenilor.

114

Deşi frecvent invocată, această clasificare s-a dovedit a fi relativă. În primul rând, pe fondul tendinţei generale de scădere a numărului membrilor de partid, cele două tipuri tind să împrumute reciproc unele caracteristici, încadrarea într-o categorie sau alta fiind dificilă.

Sunt apoi numeroase cazuri particulare. De pildă partidele de masă care se bazează pe aparteneţa indirectă, cum este cazul partidului Laburist din Marea Britanie, la care sunt afiliate numeroase sindicate. Apoi, Partidele Ecologiste care, în încercarea de a stopa degradarea sistemelor ecologice, urmăresc o susţinere de masă, dar fără a fi neapărat partide de masă.

Sau partidele etnice, ce vizează preponderent obiective economice şi culturale, au susţinere de masă doar în zonele în care majoritare sunt grupurile etnice.

Ca urmare, în literatura politologică au fost elaborate numeroase modele sau tipologii de partide politice, pe baza criteriului funcţiilor pe care le îndeplinesc.

Cea mai persistentă tipologizare este aceea realizată pe baza primei funcţii: modul de formulare a scopurilor şi obiectivelor, deci alinierea la o anumită ideologie (stânga/dreapta).

5. SISTEME DE PARTIDE

Partidele politice sunt integrate /angrenate, conform lui Duverger, unor sisteme de partide, care pot fi:

a) sisteme monopartidiste;b) sisteme bipartidiste,c) sisteme multipartidiste (pluripartidiste).

Criteriul este numărul partidelor, corelat cu capacitatea lui de a forma guvernul sau de a influenţa formarea acestuia.

a. Sistemele monopartidiste, se caracterizează prin existenţa unui singur partid, căruia îi revine misiunea de a forma guvernul. Aceste sisteme au apărut după primul război mondial, fiind caracteristice regimurilor totalitare (comunist, nazist şi chiar monarhic - Carol al II-lea un singur partid). Partidul unic şi-a impus rolul conducător, funcţiile sale fiind suprapuse cu cele ale statului, de unde şi denumirea de partid-stat.

115

Evoluţiile postbelice din fostele state comuniste, în măsura în care s-au distanţat de practicile staliniste, au generat întrebarea : sunt aceste sisteme compatibile cu pluralismul politic? Maurice Duverger a dat un răspuns afirmativ, condiţionat însă de măsura în care „facţiunile” (subunităţi sau grupuri distincte în cadrul partidelor) „se dezvoltă liber”. Giovanni Sartori, numea aceste grupuri „fracţiuni”. Argumentul său a fost apoi reluat prin adăugarea referirilor la existenţa diferitelor organizaţii, altele decât partidele politice.

Practica politică a demonstrat însă că nu a fost posibilă o dezvoltare liberă a diversităţii interne, distanţarea de ideologia oficială fiind considerată disidenţa şi sancţionată. Ca urmare competiţia politică reală nu se putea afirma, ceea ce pune în discuţie compatibilitatea sistemelor monopartidiste cu pluralismul politic (problema rămâne deschisă).

b. Sisteme bipartidiste sunt cele în care două partide de mărime echivalentă se află în competiţie pentru putere, fiecare având şanse mai mult sau mai puţin egale de a câştiga alegerile şi de a forma guvernul. SUA şi Anglia sunt considerate tipice pentru bipartidism, deşi, în fapt şi aici există mai multe partide politice, dar numai două au un rol major în competiţia electorală şi alternează la guvernare. Numeroşi analişti consideră acest tip de sistem ca fiind mai stabil şi mai eficient pentru că:

stimulează responsabilitatea politică; alegătorii îşi exprimă clar opţiunea politică; încurajează alternarea la putere; previne monopolul unui partid pentru o perioadă extinsă; favorizează o politică moderată, fiecare competitor

vizând să câştige teren în zona centrală.Totuşi, sistemul în cauză schematizează diversitatea opiniilor

politice, presupunându-se că forţele politice „minore” pot să-şi găsească expresia în unul din cele două partide „majore”.

c. Sistemele multipartidiste sunt caracterizate de existenţa mai multor partide, guvernul fiind format, în mod obişnuit, prin coaliţii; în unele cazuri, unul dintre partide reuşeşte să obţină suportul electoral necesar pentru a forma singur guvernul (FSN în 1990)

Dezavantaje: - formarea guvernului poate necesita negocieri dificile şi îndelungate;

116

- e stimulată competiţia ideologică intensă, ceea ce poate duce la instabilitate (Italia).

Nu lipsesc punctele de vedere care asociază bipartidismul cu stabilitatea iar multipartidismul cu instabilitatea. Sunt mai numeroase contraargumente (Elveţia, Ţările Scandinave) care, în pofida numărului partidelor şi a coaliţiilor guvernamentale s-au dovedit stabile şi sunt caracterizate printr-o politică moderată.

De ce unele ţări au sisteme bipartidiste iar altele multipartidiste?Tot M. Duverger a stabilit o corelaţie între sistemul electoral şi

sistemul de partide, astfel, sistemul electoral bazat pe scrutin majoritar favorizează bipartidismul iar scrutinul proporţional favorizează multipartidismul.

Incontestabil în alegerea sau perpetuarea unui anumit sistem de partide contează o serie de alţi factori, de ordin social, cultural, tradiţional.

Tipologizarea sistemelor politice în funcţie de numărul de partide indică gradul de dispersie, al fragmentării puterii politice, dar nu poate defini complet şi satisfăcător sistemul.

Ulterior clasificării lui Duverger au apărut numeroase tipologii, care deplasează accentul de pe criteriul numeric spre alte criterii mai complexe.

Gordon Smith, într-o remarcabilă analiză a sistemelor politice europene, le clasifică mai ales în funcţie de participarea partidelor la guvernare, în:

a) sisteme dezechilibrate în care un partid sau un grup de partide e în poziţie de conducere o perioadă lungă de timp (ex. Suedia postbelică).

b) Sisteme difuze – în care un număr relativ mare de partide obţin părţi comparabile de voturi (cele mai puternice nu obţin mai mult de 30%) fiind largi posibilităţi de coaliţie (Belgia, Olanda)

c) Sisteme echilibrate cu o polarizare clară, unde două partide alternează la putere -Anglia)

Giovanni Sartori aduce în prim plan criteriul numit distanţa ideologică ce separă partidele politice, precum şi numărul polilor de concentrare a partidelor. El introduce şi criteriul relevanţei, fiind apreciate ca relevante acele partide care au reprezentare parlamentară precum şi potenţial de guvernare, respectiv de coaliţie

117

guvernamentală, sau capacitatea de a afecta desfăşurarea competiţiei partidelor.

Pe baza acestor criterii de relevanţă politică (reprezentare parlamentară, potenţial de guvernare, coaliţie de guvernare, capacitatea de a influenţa – afecta competiţia partidelor), Sartori clasifică pluralismul partizanal în :

a. pluralism moderat caracterizat prin distanţă ideologică relativ mică între partide majore (sau relevante), înclinaţia partidelor spre a forma coaliţii, competiţie predominant centripetă – spre centru, evitând extremele);

b. pluralism polarizat, care are următoarele caracteristici:

1. numărul partidelor relevante este mai mare de 5;

2. distanţă ideologică mare între partide;3. consens scăzut;4. caracter multipolar dominat de forţă

centrifugă, fiind stimulate extremele.Sistemele polarizate sunt evaluate ca o stare de lucruri

nesănătoasă, care chiar dacă nu duce la autodistrugere, nu poate face faţă situaţiei de criză. La aceasta concură şi aşa zisele partide „anti-sistemice”, partide extremiste, care refuză să accepte regulile jocului politic (competiţiei şi dezbaterii democratice).

Un caz aparte îl constituie sistemele multipartidiste cu un partid dominant (Japonia – Partidul liberal) – unde competiţia între partide este nesemnificativă dar în interiorul partidului fracţiunile sunt puternice.

Caracteristicile multipartidismului în Est:

1. extrema proliferare a partidelor (în România, înaintea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 1992 erau înregistrate 144 de partide), relevante pentru competiţia politică doar în jur de 10;

2. grupările politice au luat forma unor „forumuri”, „fronturi”, „alianţe”, „uniuni”, „convenţii”, adică a unor mişcări politice care reunesc forţe şi oameni cu concepţii politice diferite, pe baza unor platforme

118

comune, vizând tranziţia la un nou tip de sistem politic, economic şi social;

3. caracterul dinamic al grupurilor politice, exprimat în frecvenţa sciziunilor şi alianţelor generate de diferite interese politice considerate tactice, în condiţiile în care acestea nu au programe consistente;

4. o contradicţie între proliferarea partidelor şi reţinerea populaţiei faţă de afilierea politică;

5. instabilitatea mare a corpului electoral explicabil prin factori psihologici şi sociali, percepţia politică (neîncredere, dezamăgire, prudenţă, suspiciune).

Începând cu anii ’60 exprimarea neîncrederii în partide se manifestă tot mai puternic.Aşa cum remarca Tom Bottomore, o serie de mişcări sociale –

studenţi, femei, etnice, naţionaliste – au devenit de atunci extrem de active în viaţa politică, dobândind statut de forţe politice. Aceste mişcări sunt mai flexibile, descentralizate şi neangajate direct în competiţia pentru putere; ele critică partidele.

Asemenea atitudini nu sunt numai expresia radicalismului, propriu mişcările sociale, critica partidelor îşi găseşte suport în teoria stasiologică actuală care argumentează că partidele sunt pe cale de dispariţie, dar funcţiile lor se concentrează tot mai mult în ceea ce devine tot mai clar rolul lor – prezentarea candidaţilor în alegeri şi asigurarea transferului paşnic al puterii. Pe de altă parte, existenţa mai multor partide şi competiţia dintre acestea este o coordonată esenţială în diferenţierea dintre regimuri politice democratice şi cele nedemocratice.

Dar, unele din funcţiile partidelor politice sunt preluate de grupuri de interes, mass-media.

Bibliografie

1. Liviu Petru Zăpărtan, „Repere în ştiinţa politicii, schiţa unei teorii generale a politicii”, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1992, cap. III.

119

CAP. X.

GRUPURILE DE INTERES ŞI PRESIUNE

1. Definirea şi scopul grupurilor de presiune şi interes

2. Tipologia grupurilor de presiune şi interes 3. Lobbying –ul ca grup de presiune4. Participarea la procesul decizional. Triunghiul de

fier

1. Definirea grupurilor de interes şi presiune

Grupurile de presiune au apărut ca grupuri de interes în primele decenii ale secolului nostru, pe măsură ce articularea unor interese foarte diferite s-a impus ca o realitate a vieţii democratice.

Studiul grupurilor de interes început de Arthur Bentley, a devenit preocupare teoretică majoră în a doua jumătate a sec. XX, iniţial în contextul „Teoriilor pluraliste”, ca expresie a deplasării centrului de greutate al cercetării dinspre aspectele instituţionale şi constituţionale spre procesul politic şi exerciţiul puterii politice. În felul acesta studiul grupurilor de presiune devine un domeniu autonom al ştiinţelor politicii. Pe fondul numeroaselor definiţii de care a beneficiat se poate aprecia că:

120

Grupul de interes este un ansamblu de indivizi cu interese comune, al cărui scop este susţinerea şi apărarea acestor interese, prin influenţa exercitată asupra procesului de guvernare.

De remarcat că, în mod frecvent, aceste interese nu sunt nemijlocit politice, ci economice, profesionale, morale, etc.,

Dar în măsura în care grupurile exercită influenţă ce poate lua

forma presiunii asupra instituţiilor politice şi a persoanelor ce ocupă funcţii publice politice, ele devin relevante pentru sfera politicului.

Dacă la începutul anilor ’50 când David Truman publica celebra carte „The governmental process” – „Procesul guvernamental”, era consacrată formula „grupuri de presiune” pentru a defini grupurile ce se implică în procesul politic fără a fi partide politice, ulterior, formula „grupuri de interese” va fi împărtăşită de numeroşi teoreticieni, nu numai americani, tocmai spre a evita conotaţiile negative pe care le sugerează ideea de presiune politică.

Într-un sens larg al termenului, grupurile de interese includ şi partidele politice, în sensul că funcţia de agregare şi articulare a intereselor deţine un rol major

ÎnsăSensul care s-a consacrat în ştiinţele politicii defineşte grupurile

de interese ca entităţi distincte, care se deosebesc de partidele politice prin aceea că nu se angajează direct în competiţia pentru obţinerea puterii politice ci, rămânând în afara ei, urmăresc să-i influenţeze deciziile în favoarea propriilor interese.

Apoi, în vreme ce partidele politice sunt organizaţii politice prin excelenţă, gama grupurilor de interese e foarte diversă, cuprinzând de la asociaţii cu înalt grad de organizare până la grupuri spontane născute în timpul unei demonstraţii de stradă. Aceste deosebiri nu conduc însă la o separaţie netă între partidele politice şi grupurile de interese. Aşa cum aprecia Maurice Duverger, dacă uneori între ele există relaţii complementare sau există doar relaţii ocazionale, alteori legăturile sunt organice, în sensul că fie grupurile de interes sunt subordonate partidelor fie invers, grupurile de presiune subordonează partidele politice prin diverse mijloace. Alteori ele cooperează de pe poziţii egale. Ceea ce trebuie reţinut constă în faptul că evoluţia vieţii politice în ultimele decenii s-a dovedit tot mai mult că aceste două forme de acţiune politică sunt complementare.

121

Deoarece, în SUA sunt cele mai multe şi active grupuri de interes vom apela la exemple adecvate.

Jack Walker, autor de referinţă în studiul grupurilor de interese aprecia că în ultimele decenii, ele au cunoscut schimbări dramatice fiind implicate aproape toate deciziile importante care se iau la Washington.

În SUA există enorm de multe grupuri de presiune: numai în capitala SUA există peste 50.000 de grupuri de interese/presiune.

2. Tipologia grupurilor de interese

După Walker, aproximativ 80% din grupurile de presiune americane au la bază comunitatea profesională şi ocupaţională. Ţinând seama de o serie de criterii (scop, mijloace) grupurile de interese pot fi clasificate în următoarele categorii:

a. grupuri economico-profesionale (asociaţii ale oamenilor de afaceri, sindicatele, fermierii, organizaţiile medicilor, avocaţilor, profesorilor, etc.);

b. grupuri pentru apărarea drepturilor civile şi constituţionale (populaţia de culoare, femei, pensionari, homosexuali);

c. grupuri religioase (mai ales fundamentaliste);d. grupuri vizând relaţiile internaţionale

(societăţi, ligi, asociaţii).Un aspect relevant este că aceste grupuri de interese pot

promova atât interese particulare cât şi interese publice (care nu urmăresc beneficii sau profit direct ci interese publice cum ar fi: protecţia mediului, a copilului, a consumatorilor etc. Din perspectiva implicării grupurilor de interese în viaţa politică, are semnificaţie politică deosebită faptul că, potrivit unor reglementări adoptate în SUA (1974) orice grup care doreşte să contribuie cu bani sau servicii pentru un candidat în campania electorală s-au creat comitete de acţiune politică (PAC), comitete ce au proliferat foarte mult, de la 608 în 1974 la peste 5000 în 1992. Deşi există anumite limitări în privinţa contribuţiilor respective, s-au exprimat o serie de temeri cu privire la faptul că banii exercită un rol prea mare în politică. Aceste probleme preocupă în mod deosebit „grupul de interes public” numit

122

„cauza comună” (Common Cause), al cărui principal scop este reforma structurilor guvernamentale, perfecţionarea procesului de guvernare în sensul limitării cheltuielilor în campaniile electorale, al respectului pentru normele etice în viţa particulară.

3. Lobbyng –ul

Grupurile de interese utilizează numeroase mijloace pentru a-şi susţine poziţiile

a) demonstraţii;b) greve;c) publicitate (mai ales prin mass-media).

Însă mijlocul preponderent pentru exercitarea influenţei politice în sistemul americanilor este practica (acţiunea) numită lobbyng.

Termenul de lobbyng trimite la utilizarea culoarelor (coridoarelor) clădirii instituţiei reprezentative (legislative), în engleză lobby = culoar, coridor, ca loc de întâlnire cu reprezentanţii aleşi, spre a-i influenţa în luarea deciziilor. De aici şi ideea că cei care practică această activitate ar alcătui „a treia cameră” a legislativului american

În acest sens cuvântul „lobbyng” a intrat în limbajul comun nu numai în SUA dar şi în Marea Britanie, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De remarcat că în SUA această activitate a fost reglementată juridic încă din 1946, prin Federal Regulation of Lobbyng Act, conform căreia „toate persoanele care primesc bani sau alte bunuri de valoare în scopul influenţării adoptării legislaţiei de către Congresul american (Parlamentul), trebuie să se înregistreze, să declare sursele de finanţare, cheltuielile făcute, numele publicaţiilor utilizate, proiectele de legi pe care le susţin sau combat”.

Ulterior au apărut şi alte reglementări deoarece legea lăsa posibilitatea ca mai mulţi dintre cei ce influenţează legislaţia şi politica guvernamentală să rămână anonimi. De remarcat că mai recent, prin acte normative, „lobby” se referă şi la influenţarea Executivului american (Casa Albă).

Se vorbeşte tot mai mult despre reforma etică în planul vieţii politice. Într-un act legislativ din 1993 (Lobbyng Disclosure Act of 1993) spune „lobbyng-ul = orice comunicaţii (contacte) cu membrii

123

Congresului sau ajutoarele acestora sau cu oficiali de rang înalt ai ramurii executive, cu privire la legislaţie sau acţiuni oficiale”.

Aşa cum menţionează J. Shafritz, principalele mijloace de influenţare Lobby sunt următoarele:

a) declaraţii la audierile în instituţiile legislative;b) discuţii formale (oficiale) şi informale (neoficiale) cu

persoane oficiale;c) transmiterea de materiale privind rezultatele unor

investigaţii sau informaţii tehnice către persoanele oficiale;

d) publicitatea în legătură cu anumite probleme;e) campanii pentru trimiterea de scrisori pentru schiţarea

unor legi.Între Lobby şi grupul de presiune există anumite deosebiri chiar

dacă uneori ele se confundă:*Grupul de presiune este un grup mare, adeseori amorf şi

alcătuit din amatori care urmăresc să influenţeze sistemul politic şi opinia publică;

*Lobby este, de regulă, un grup relativ mic (uneori se referă chiar la o singură persoană) alcătuit din profesionişti ce pot fi angajaţi spre a influenţa în mod eficient anumite decizii politice.

Fireşte, practicile lobbyng-ului generază numeroase controverse.

Merite:a) promovează diversitatea de idei;b) susţine implicarea civică în politică;c) furnizează informaţii valoroase pentru legislativ.Defecte:a) utilizează banii în scop politic;b) favorizează interese particulare

4. Participarea la procesul decizional. „Triunghiul de fier”.

Ca urmare a activităţii cu ajutorul de lobbying, grupurile de intrâerese pot să-şi asigure accesul la procesul decizional (politic), care este mai mult decât exercitarea influenţei, fiind deci o influenţă

124

exercitată din interiorul executivului. Pentru a consacra această participare la procesul decizional s-a consacrat imaginea aşa numitului „triunghi de fier” (iron triangle), care indică interconexiunile între agenţiile executive, comitetele sau subcomitetele legislative şi grupurile de interes.

Comitete (subcomitete)ale Congresului

Agenţiile executive Grupuri de interese organizate

Uneori imaginea este inversată în sensul că în vârful triunghiului se află agenţiile guvernamentale sau chiar grupuri de interes. Esenţa însă rămâne aceeaşi, anume reflectarea unor interese foarte strânse (de fier) care tind să excludă din proces alţi factori. Este, desigur, o îndepărtare de modelul tradiţional pluralist al manifestării grupurilor de interes, modul în care acestea apăreau ca factori independenţi în raport cu instituţiile guvernamentale.

Dar este adevărat că procesul decizional nu se mai poate desfăşura în absenţa grupurilor de interes. Trebuie menţionat că influenţa grupurilor de interes este dispersată şi variabilă în timp, iar elaborarea politicilor implică o vastă reţea (publică şi privată).

Deşi s-au născut şi afirmat în sistemul politic american, grupurile de interes nu mai constituie un fenomen strict american. Cu o amploare mai redusă, dar şi cu o reglementare mai puţin fermă, ele există şi în spaţiul european. Dacă ne referim la cei care practică „lobby” pe lângă instituţiile europene de la Bruxelles, numărul lor este de peste 4000.

Diferenţele specifice sunt semnificative între grupurile de interes din SUA şi Europa. Dintre aceste diferenţe se referă la aşa numitele „puncte de acces”. În SUA, deşi unele grupuri de presiune sunt conectate cu un partid politic sau altul, activitatea lor nu este afectată de schimbările în aparenţa politică a celor ce deţin controlul asupra Congresului şi instituţiei prezidenţiale (executivul), de

125

importanţă mult mai mare fiind relaţiile cu Comitete (subcomitetele) Congresului şi cu Agenţiile guvernamentale.

În Europa, accesul la procesul de decizie politică a grupurilor de interes se realizează tocmai prin intermediul partidelor politice.

Bibliografie:

1. Maurice Duverger, „Europa de la Atlanitc la Delta Dunării”, Bucureşti, Omegapress, 1991.

2. Liviu Petru Zăpărţan, „Repere în ştiinţa politicii”, Iaşi, 1992.

CAP. XI.

REGIMURILE POLITICE

1. Definire. Componente2. Tipologia regimurilor politice3. Regimul democratic

1. Definirea regimurilor politice. Componente

Un concept esenţial în câmpul reflecţiei politologice dar şi al pragmaticii politice se referă la regimul politic, care exprimă modul concret în care funcţionează în societate toate mecanismele politice, în raporturile lor complexe cu ansamblul vieţii sociale – cu valorile societăţii civile dar şi cu cadrul instituţional valoric, ideologic, cu practicile şi conexiunile ei în universalitate, cu bogăţia agenţilor politici şi structurile pe care ei le generează (grupale, clasiale, etnice), cu cultura lor politică, precum şi reflexele acestora în forme politice,

126

în structura de stat, în sistemele politice, în grupurile de presiune, în mecanismele deţinerii şi exercitării puterii în stat, al guvernării, în drepturile şi libertăţile politice şi sociale.

Regimul politic exprimă starea reală a societăţii cu toate componentele ei, dar şi cu „intrările” şi „ieşirile” societalului în sistemul politic. El leagă astfel, într-un tot unitar, viaţa civilă a societăţii de suprastructurile ei, de la opinia publică la ideologii, de la interacţiunea indivizilor la relaţiile internaţionale ale comunităţii date.

În condiţiile contemporane, categoria de regim politic este definită în persepective variate, reţinându-se fie laturile lui formale, fie unele din componentele sale cum sunt: statul, modul de guvernare practicat.

Astfel, Maurice Duverger ia în considerare pentru definirea regimului politic specificul organelor puterii de stat şi modalităţile de realizare a guvernării.

Gaston Bouthoul determină regimul politic prin gradul de libertate al cetăţenilor statului. Alţi autori, între care politologul de formaţie marxistă T.B. Bottomore suprapune regimul politic cu sistemul politic, iar Georges Burdeau consideră că în condiţiile actuale ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, regimul politic este un mecanism de autogestiune socială, în care instituţiile politice sunt piese centrale.

În politologia contemporană sunt prezente două mari direcţii de abordare teoretică a regimului politic:

a. Înţelegerea politicii ca activitate de conducere a unei societăţi de către o anumită forţă socială, care-şi impune prin intermediul instituţiilor de putere ale statului, în principal, voinţa şi interesele, fapt realizat fie prin confruntare (competiţie politică), fie prin forţă (violenţă), sau printr-o manipulare de diverse grade. (aceasta este o concepţie de tip instituţionalist, juridică);

b. O concepţie sociologică sistemică şi comparatistă, care-şi are originea în concepţia lui Hegel despre raporturile dintre societatea civilă şi societatea politică (statul în primul rând).

Regimul politic se concretizează pe baza următoarelor componente:

127

a. Determinarea agenţilor politici atât în ipostaza de subiecţi ai vieţii politice cât şi de agenţi ai vieţii sociale;

b. Determinarea instituţiilor politice, a atribuţiilor lor, a raporturilor reciproce dintre ele, precum şi cu societatea civilă;

c. Determinarea raporturilor dintre agenţii politici, dintre componentele sistemului instituţional sub aspectul cooperării sau antagonismul, al consensului sau forţei, echilibru social sau tensiuni;

Democraţia autentică, aşa cum afirmă Schwartzemberg, trebuie să aibă în vedere imposibilitatea de a se dezvolta, a instituţiilor politice, ca supraputeri faţă de societatea civilă (cum este cazul dictatorilor) sau ca subputeri faţă de suprastructurile societăţii (tehnocraţia, depolitizarea politicii).

d. Regulile de conduită politică prin care se reglementează statutul agenţilor şi instituţiilor, cadrul acţiunilor reciproce (caracterul lor clar, raţional, general valabil, deci non-preferenţial, izvorând dintr-o axiologie umanistă).

O asemenea concepţie sociologică asupra regimului politic nu suportă abordările formalist juridice de tip instituţionalist, procesele politice fiind mult mai complexe. Spre pildă, în România, Ion Deleanu, jurist de formaţie, crede că regimul politic ar semnifica opţiuni valorice ale unei colectivităţi concretizate în „... ansamblul instituţiilor, metodelor şi mijloacelor care realizează voinţa titularilor puterii”. Este implicată aici ideea formalist-juridică, după care regimul politic ar fi un element constitutiv al formei puterii, al statului în ultimă instanţă.

La rândul său, Gh. Boboş, tot jurist de formaţie, susţine că: „... regimul politic desemnează modul de organizare şi funcţionare a componentelor sistemului politic, de exercitare a puterii politice în stat... constituie materializarea formei de guvernământ a clasei sau claselor dominante în societate, deci acea latură activă a sistemului politic care exprimă modalitatea şi metodele specifice cu ajutorul cărora clasa sau clasele dominante îşi înfăptuiesc dominaţia politică şi economică, exercită puterea de stat”.

128

2. Tipologia regimurilor politice

În raport cu valorile promovate şi modul de exercitare a puterii, regimurile politice sunt clasificate astfel:

a. regimuri politice democratice;b. regimuri politice nedemocratice.

2.1. Regimurile politice democraticeOrice regim politic democratic presupune următoarele condiţii

minimale: la nivelul agenţilor politici, determinarea şi

autodeterminarea identităţii lor, deci, stabilirea a ceea ce sunt ei, ca indivizi şi grup, a ceea ce gândesc şi întreprind;

la nivelul instituţiilor politice determinarea gradului de reprezentativitate (alegeri, separaţia puterilor, parlamentarism);

principiul legalităţii în relaţiile dintre agenţii politici, instituţiile politice, pe de o parte, şi societatea civilă pe de altă parte.

Cuvântul democraţie provine ca etimologie din greaca veche (sec.V î.e.n.): demos = popor; kratos = putere, autoritate, conducere, deci etimologic ar însemna „puterea (autoritatea) poporului”. Definind regimul politic nu atât ca formă de guvernământ cât mai ales ca mod de guvernare, Georges Burdeau consideră ca esenţial raportul guvernaţi – guvernaţi din punctul de vedere al drepturilor şi libertăţilor umane. El consideră că esenţială este problema „stilului” în care societatea utilizează puterea, criteriul fundamental pentru clasificarea regimului politic fiind, acum, existenţa sau absenţa opoziţiei.

În funcţie de acest criteriu fundamental (existenţa sau absenţa opoziţiei) regimurile politice pot fi:

- guvernare monocratică (putere închisă)- guvernare deliberativă (putere deschisă)În cazul „monocraţiei” toate mecanismele sistemului politic îi

servesc pe cei ce deţin puterea, iar în cazul regimurile „deliberative” existenţa opoziţiei face ca politica guvernamentală să fie obiectul dezbaterilor publice (deliberări), permiţând manifestarea democraţiei

129

pluraliste. Dincolo de aceste formulări, clasificarea regimurilor politice în democratice şi nedemocratice este cea mai acceptată în politologia contemporană. Robert Dahl, propune următorul set de cerinţe sau trăsături pentru un regim democratic sub forma „instituţiilor poliarhiei” (democraţia pluralistă):

persoanele oficiale sunt alese (contractul asupra deciziilor guvernamentale în legătură cu politica în diverse domenii este învestit constituţional în persoane alese oficial);

alegeri libere şi corecte (alegerea persoanelor oficiale frecvent, corect, fără constrângere sau/şi manipulare psihologică);

votul universal (dreptul adulţilor la vot); dreptul de a candida; libertatea de exprimare; informarea alternativă (din alte surse decât cele

oficiale); autonomia asociaţională.

Aceste cerinţe sunt considerate „set de trăsături minime” ale unei guvernări democratice, un „etalon” sau „standarde” pentru democraţia contemporană. La rândul său Arend Liphart distinge între modelul democraţiei bazat pe majoritate (sistemul majoritar) şi cel bazat pe consens (sistemul consensual).

a) Sistemul majoritar (opoziţia) se bazează pe respectarea regulilor majorităţii şi pe existenţa unei opoziţii net definite (ex. Caracteristic societăţii omogene – Anglia);

b) Sistemul consensual (consensul) se bazează pe existenţa unor instituţii care permit luarea în considerare a diferite puncte de vedere, stimulând nu opoziţia ci consensul (specific unei societăţi „plurale”, puternic divizate religios, etnic, cultural, lingvistic – dar Elveţia, Belgia SUA infirmă consensualismul, deoarece sistemul în aceste state este mixt (majoritar şi consensual).

Distincţia readuce în discuţie o temă mai veche lansată de Tocquevill, care vorbea despre „tirania majorităţii” (deşi, la el avea un caracter spiritual, o impunere de către societate a unor idei,

130

practici, sufocantă pentru individ). Ulterior s-a consacrat sensul politic al formulei, adică pericolul ca în măsura în care deciziile şi acţiunile guvernării reflectă voinţa majorităţii, minoritatea să fie obligată la o supunere necondiţionată (maşina de vot). Astăzi se asistă la tendinţele de expansiune a democraţiei, caracteristică celui de „al treilea val al democratizării” (cum îl numeşte Samuel Hutington). Perspectivele sunt determinate de „expansiunea modelului democratic occidental” prin tranziţia politică, prin prăbuşirea comunismului în Rusia şi Europa de Est şi Centrală. Succesul tranziţiei politice depinde de o serie de factori, între care fundamentali sunt următorii:

a) dezvoltarea economică (sărăcia şi subdezvoltarea ameninţă democraţia);

b) conducerea politică (dacă liderii politici fac dovada încrederii şi priceperii în promovarea democraţiei).

Sub aspectul tranziţiei politice se poate vorbi de grade, niveluri care se referă la următoarele etape ale unui proces complex şi de durată:

a) alegeri libere şi corecte;b) funcţionarea absolut independentă a unor instituţii

(parlament, justiţie, partide politice, grupuri de interese);c) participarea cetăţenilor la sistemul de guvernare;d) cultura civică (toleranţă, respectul pentru alte puncte de

vedere).Mulţi politologi îşi pun întrebarea: Sunt sau nu ciclice sau

reversibile aceste schimbări? Hutington nu este prea optimist, mai ales dacă se are în vedere experienţa istoriei, când un „val” i-a urmat un „contra-val”, pe principiul „doi paşi înainte un pas înapoi” (teoria ciclurilor politice).

Respingând ideea unui caracter inevitabil ciclic al evoluţiei democraţie-autoritarism, Howard Wiarda este totuşi prudent în legătură cu evoluţia Estului şi Centrului Europei.

Aşa cum arată Adam Prezeworski, în relaţia dintre democraţie şi piaţă va decide performanţa economică.

3. Opoziţia în regimul democratic

Apreciată drept criteriu esenţial în definirea regimurilor democratice opoziţia este partea adversă a puterii, mai exact a

131

guvernului, este o „contrapartidă dialectică a puterii”. Deci opoziţia nu este doar tolerată ci are funcţii clare în cadrul sistemului politic. Se face adeseori distincţie între opoziţia loială (care urmăreşte schimbarea în cadrul parametrilor constituţionali) şi opoziţia fundamentalistă de principiul (care urmăreşte sfidarea consensului şi vizează schimbarea radicală a sistemului politic).

În general, se disting două forme de opoziţie şi anume:a). Opoziţia parlamentară, reprezentată de partidele sau

partidul aflat în parlament în opoziţie, care nu sunt implicate în coaliţii sau acord similar cu partidul sau partidele care au format guvernul, criticând guvernarea şi susţinând propria alternativă la guvernare – ca de pildă, „guvernul fantomă” în Anglia.

b). Opoziţia extraparlamentară, constituită din partide sau organizaţii ce nu sunt reprezentate în Parlament.

Mijloacele utilizate de opoziţie se referă la:a) nivelul cadrului legislativ:

- participare la dezbateri/interpelări- iniţiativă legislativă- control asupra Executivului- introducerea moţiunii de cenzură

b) la nivelul mass media- utilizarea mass media publică- utilizarea mass media proprie- utilizarea mass media independentăConceptul clasic de opoziţie este cea din Anglia, unde

„Cabinetul fantomă” alcătuit din potenţialii miniştrii, are două funcţii gemene.

a) conduce activitatea parlamentară a partiduluib) constituie o echipă alternativă la guvernare.De aceea în sistemul englez opoziţia este considerată o

instituţie, al cărei lider oficial este numit de către monarh şi primeşte salar în calitate de funcţionar public.

În sistemul prezidenţial american (SUA) opoziţia se află într-o situaţie specială, deoarece:

a) apartenenţa politică a executivului (preşedinte) poate diferi de majoritatea parlamentară;

b) în cadrul statelor raporturile dintre opoziţie şi puterea în exerciţiu poate fi inversată faţă de cea de la nivel federal.

132

În sistemele multipartidiste se realizează coaliţii de guvernare, făcând oarecum difuză opoziţia.

4. Societatea civilă

Alături de opoziţie, o caracteristică a democraţiei actuale este conceptul de societate civilă. Termenul de societate civilă provine de la latinescul „civitas” (civil) şi se referă la distincţia dintre drepturile omului şi drepturile cetăţeanului (politice), deci dintre drepturi civile (ale persoanei, economice, societale, culturale, etc.) şi drepturi politice (subiect politic).

Termenul de societate civilă are o istorie mai îndelungată, a fost utilizat în Europa începând din sec. al XV-lea, într-un sens inspirat de antichitatea romană, adică:

a. o comunitate politică civilizată (viaţa urbană);b. un cod juridic (norme) propriu;c. alte caracteristici ce o deosebeau de lumea

primitivă şi barbară.Hegel şi apoi Karl Marx defiena societatea civilă ca: „...o stare

atinsă de popoarele avnsate, dar marcate însă de egoism şi avariţie, lipsă de coeziune morală, deci se referea în special la ordinea economică şi socială cu principii proprii, independent de cerinţele etice, juridice sau politice”.

Ulterior termenul de societate civilă s-a extins desemnând aspectele non-politice ale ordinii sociale, formele de organizare, structura socială şi economică separate faţă de stat.

Extrem de rar utilizat în secolul XX termenul în analiza societăţilor democratice din Occident, conceptul a cunoscut o revigorare şi o reconsiderare în legătură cu procesele de democratizare (tranziţie) din Europa Centrală şi de Est deci, de tranziţie de la totalitarism la democraţie.

Unii consideră că totalitarismul ar fi distrus societatea civilă, alţii că ea a continuat să existe în diverse forme.

Deşi este foarte frecvent utilizat – termenul de societate civilă – este destul de ambiguu. El se referă la o relaţie de grup, forme de asociere distincte independente faţă de stat sau chiar opuse statului, unde oamenii se manifestă liber. Uneori se consideră că societatea civilă ar cuprinde toate formele de asociere (practice, grupuri de interese).

133

Alteori se face distincţie între „societatea politică” şi „societatea civilă” în sensul că prima ar include nu numai instituţiile sociale dar şi partidele angrenate în competiţia pentru putere, iar societatea civilă s-ar defini prin acele moduri de asociere care se manifestă printr-o poziţie critică faţă de politic, fie prin apolitism. Un punct de vedere elaborat despre societatea civilă este exprimat de Jean. L. Cohen şi Andrew Arato care definesc societatea civilă prin diferenţierea ei de starea politicului dar şi de sfera economicului.

Deci, societatea civilă „cuprinde sfera vieţii intime, îndeosebi a familiei, a vieţii asociative (în special asociaţii voluntare); mişcările sociale şi formele publice de comunicare, dar numai în măsura în care aceste structuri sunt instituţionalizate. Dacă în regimurile totalitare societatea civilă se opune statului, în democraţie nu există o opoziţie de principiu cu celelalte sfere ale sistemului societal (stat, partide, economie).

Bibliografie

1. Hannah Arendt, „Originile totalitarismului”, Bucureşti, Humanitas, 1994.

134

CAP. XII.

IDEOLOGIA POLITICĂ

DREAPTA ŞI STÂNGA POLITCII

Ideologia politică face parte din spiritualitatea politică, deci este o dimensiune subiectivă a politicului. Ea implică relaţii complexe de cunoaştere şi conştientizare – comportament angajând prioritar sistemul motivaţional (trebuinţe, nevoi, interese, orientări valorice, atitudini, aspiraţii, idealuri, modele, percepţii, etc.). La nivelul colectivităţii sistemul motivaţional se manifestă ca opinie publică (de la grecescul „doxa” = părere, latinescul opinari, opinia = părere).

Din perspectiva politică, opinia publică este structurată de ideologie.

Lansat în secolul al XVIII-lea termenul de ideologie a fost mai larg utilizat în secolul trecut semnificând uneori o

*concepţie sistemică asupra lumii, atât sub aspect teoretic cât şi pragmatic, atât raţional cât şi afectiv.;

*concepţie deformată (sens peiorativ), îndepărtată de obiectivitate, încorporând pasiuni, temeri, speranţe marcate de subiectivism.

Numeroşi autori îl citează pe Marx, care în scrieri din tinereţe, a definit ideologia ca „falsă conştiinţă”, iar la maturitate ca legitimare a luptei de clasă.

Sociologul Karl Mannheim (Şcoala radicală de la Frankfurt) deosebea două forme de ideologii

a). Deformarea gândirii clasei dominante care doreşte conservarea puterii;

b). Deformarea gândirii clasei aspirante la un viitor ideal (ideologie utopică – marxism).

Secolul XX a fost oscilant în importanţa acordată ideologiei: dacă anii ’30–’40 au fost caracterizaţi ca „război al ideologiilor” (democratice, fasciste, comuniste), anii ’50, conform lui R. Aron au fost anii „sfârşitului ideologiilor” (războiul rece).

135

La baza concepţiei privind „sfârşitul ideologiilor” se afla ideea că, în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi comunismului lumea contemporană, aflată într-o etapă a abundenţei, este tot mai raţională şi pragmatică, mai puţin influenţată de diferenţieri ideologice, toate forţele politice fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei.

Această alternanţă de tip flux-reflux a continuat: înainte de anii ’60. R. Aron Semnala „sfârşitul erei spiritului ideologiilor” pentru ca la finele anilor ’80 Fr. Fukuyama să proclame din nou sfârşitul confruntărilor ideologice majore şi victoria liberalismului economic şi politic (ideologia liberală).

Alternanţa nu este întâmplătoare: ea dovedeşte că ideologiile se confruntă cu acuitate în perioade de schimbări profunde (ex. Europa de Est şi Centrală – unde confruntările ideologice sunt puternice).

Funcţiile ideologiei:a. formularea de scopuri şi obiective ale acţiunii

(aspectul proiectiv, dar neştiinţific);b. explicarea realităţii în raport cu aceste scopuri şi

obiective ale acţiunii;c. conturarea unui model ideal;d. exprimarea intereselor unor grupuri sau categorii

de oameni;e. asigurarea aderenţei la aceste scopuri şi idealuri,

mobilizarea oamenilor la acţiune.Deci, oricât de pregnante ar fi preocupările pentru cunoaşterea

şi explicarea obiectivă a realităţii (demers al ştiinţei), ideologiile nu se rezumă la aceasta (la cunoaştere) ci implică scopuri, exprimă opţiuni. Apoi în propagarea scopurilor, ideologia se adresează nu doar raţiunii (ratiopropaganda), nu vizează doar formarea culturii politice ci şi dimensiunilor afective, volitive, motivaţiei (senzopropaganda) – urmărind influenţarea complexă a conştiinţei umane (mistificare, dezinformare, manipulare) falsă conştiinţă.

Ideologia este „un ansamblu de idei, opţiuni valorice, aspiraţii, idealuri ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri, oferind o anumită interpretare a vieţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri, în funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare”.

136

Ideologia este un discurs al acţiunii contra altor discursuri, formulată de actori sociali contra altor actori sociali de grupuri sociale concurente.

Acest ansamblu relativ „coerent” este esenţialmente produsul gândirii colective şi, în funcţie de „tipul ideal” pe care-l propune, urmăreşte menţinerea unui sistem politic sau schimbarea radicală a acestuia.

2. Ideologia dreptei / stângii

Aplicate la ideologia dreapta şi stânga se referă la două seturi contradictorii de idei, convingeri, atitudini politice, având adeseori o mare încărcătură emoţională şi neepuizând gama alternativelor politice, aşa cum sunt ele exprimate în programele partidelor politice sau/şi în orientările valorice existente la nivelul opiniei publice. Lipsa rigorii ştiinţifice în delimitarea sensurilor celor doi termeni au condus la numeroase obiecţii în legătură cu relevanţa lor ideologică şi stasiologică – dar este prezentă în toate tipurile de discurs actual.

Iniţial dreapta şi stânga au definit poziţia faţă de revoluţia franceză. Mai precis la o şedinţă a Adunării Constituante din 1789, reprezentanţii naţiunii, divizaţi în privinţa dreptului de veto al regelui, s-au împărţit topografic în sala de şedinţă:

- partizanii unui veto regal neîngrădit s-au aşezat în dreapta preşedintelui

- ceilalţi în stângaDeci opoziţia dintre cele două orientări se referea la principiile

guvernării: ataşament faţă de autoritatea monarhică (dreapta) sau preferinţa pentru un guvern ales (stânga).

- ataşamentul faţă de trecut (dreapta, conservatorii).- dorinţa de schimbare revoluţionară (stânga).În secolul al XIX-lea divizarea s-a perpetuat mai ales privind

separarea dintre monarhişti (dreapta) şi republicani (stânga). monarhiştii (dreapta) susţineau „tronul şi

altarul”. republicanii (stânga) erau anticlericali şi

republicani, bazându-se pe ideea suveranităţii poporului.

137

Treptat, poziţia legală de forma de guvernământ în definirea ideologiilor de dreapta/stânga s-a estompat, prevalând criterii economico-sociale.

Astfel, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea stânga indica o atitudine favorabilă intereselor proletariatului (salariaţilor), iar dreapta – o atitudine favorabilă capitaliştilor.

Secolul al XX-lea va cunoaşte o polisemantie (semnificaţii multiple) a termenilor de dreapta/stânga.

Prima ipostază este aceea a extremismului (atunci când fasciştii italieni au intrat în Parlament, au ocupat locurile din extrema dreaptă.

Acest extremism, considerat de dreapta, pentru că în numele noii ordini, exalta forţa, violenţa, teroarea s-a opus unui alt extremism – comunismul stalinist (de stânga) pentru că exercita dictatura în numele valorilor democratice, asociate proletarial.

După al doilea război mondial s-au succedat valori de stânga/dreapta.

Un moment de referinţă l-a constituit în anii ’60 ceea ce s-a numit noua stângă = o ideologie eclectică ce dorea revitalizarea gândirii de stânga, punând sub semnul întrebării unele idei marxiste, criticând socialismul est-european şi partidele comuniste occidentale, exprimând însă neîncredere în politica de partid convenţională, în sistemul democratic tradiţional tentă anarhistă.

În perioada aceea stânga nouă a avut o influenţă puternică determinând constituirea a numeroase mişcări care neavând încredere în potenţialul clasei muncitoare atribuiau rolul esenţial în schimbare intelectualilor (Herbert Marcuse, Omul unidimensional, mentorul mişcării).

Mişcările aferente noii stângi au zdruncinat Universităţile occidentale, dar lipsindu-le de structura şi organizarea – programul politic, au eşuat în simple tendinţe politice.

Replica la ideologia noii stângi a fost dată de noua dreaptă, afirmată în anii ’70-’80, ca mişcare ideologică asociată cu cunoaşterea conservatorismului. (Irwing Kristol – teoretician de marcă al nonconservatorismului american era numit „Sfântul patron” al noii drepte.

Apărută pe fondul unor dificultăţi economice ale vremii, această mişcare (lipsită de caracter unitar) a criticat ideile şi practicile

138

socialiste şi în general pe cele ale stângii – susţinând ca obiectiv esenţial limitarea rolului statului aproape în toate domeniile. În SUA (R. Regan) în Anglia (M. Thatcher, doamna de fier).

În Franţa, noua dreaptă şi-a concentrat critica pe ideea de egalitate, care ar duce la uniformizare şi nivelare socială (din această perspectivă sunt puse pe acelaşi plan: creştinismul, marxismul şi cultura americană, ameninţare pentru cultura europeană.

În ultimele decenii deosebirile dintre stânga / dreapta s-au estompat. Încă de la începutul anilor ’80 John Naisbitt afirma sentenţios: „stânga şi dreapta în politică sunt pe moarte; aproape totul vine acum de la un centru radical”.

Totuşi deosebirile se mai menţin. În Franţa, Alain Monchablon spune că: „opoziţia stânga/dreapta, departe de a fi depăşită, rămâne încă criteriul major de diviziune, nu numai pentru analiştii şi oamenii politici, ci şi pentru opinia publică”.

Arend Lijphart pune pe prim plan „dimensiunea economico-socială” prin care diferenţiază stânga de dreapta. Deosebirile în politica economico-socială se referă la:

a. proprietatea de stat/privată;b. rolul statului în planificarea economică;c. redistribuirea bogăţiei sociale;d. programele guvernamentale de securitate/protecţie

socială.Astăzi se vorbeşte de Stânga politică / dreapta politică; stânga

economică / dreapta economică.Stânga politică = credinţa în perfectibilitatea progresivă a

oamenilor, în a face societatea şi oamenii mai buni prin influenţa politică; atitudine favorabilă faţă de schimbare şi inovare, preocupare pentru maximalizarea libertăţilor civile, pentru egalitate politică şi pentru susţinerea suveranităţii poporului, fraternitate şi internaţionalism; afirmarea superiorităţii raţiunii şi ştiinţei asupra tradiţiei şi dogmei religioase.

Dreapta politică este mai sceptică în ceea ce priveşte perfectabilitatea naturii umane prin influenţă publică; este ataşată menţinerii ordinii sociale, politice, morale; vede anumite virtuţi în inegalitatea socială7economică; tinde să susţină naţionalismul; apelează la credinţe şi sentimente non-raţionale (religie, moralitatea tradiţională a familiei).

139

Stânga economică = urmăreşte interesele muncitorului industrial şi ale ţăranilor; susţine intervenţia statului în economie, în mecanismul pieţii, alături de protecţia socială pentru dezavantajaţi.

Dreapta economică = crede în libertatea de alegere în sfera economică şi favorizează economia liberă de piaţă, cu o minimă intervenţie a statului (statul minimal); are rezerve faţă de sistemul protecţiei sociale organizate de stat.

A câştigat teren punctul de vedere exprimat de sociologii americani potrivit căruia ceea ce diferenţiază stânga de dreapta este mai cu seamă gradul şi natura intervenţiei statului în economie şi societate (criteriu pragmatic / operaţional).

1. Ideologiile liberale sunt cele mai vechi, ele au reprezentat stânga în secolul al XIX-lea, dar ulterior, opunându-se (în spaţiul european) partidelor socialiste, a determinat o deplasare spre centru sau chiar spre dreapta, în special sub aspect economic (pentru că sub aspect politic ele susţin ideea de libertate şi drepturile omului).

De precizat că SUA, liberalismul nu numai că este amplasat în zona stângii, dar se referă la tot ceea ce este la stânga conservatorismului.

2. Ideologiile conservatoare, sunt consecvente în susţinerea tradiţiilor, apărarea proprietăţii private, limitarea intervenţiei statului (dreapta).

3. Socialismul democratic născut în zona stângii, apreciat şi catalogat ca fiind de dreapta de comunismul dictatorial, este considerat principalul component al stângii, alături de care se situează comuniştii (cu ideologie nouă), ecologiştii. Ea cuprinde variante de centru, stânga, dreapta.

4. Partidele democrat-creştine (centru) au apărut în secolul al XIX-lea, ca reacţie la individualism şi anticlericalism, dar au devenit forţe politice majore doar în secolul XX.. Acestea îmbină ideile creştine despre justiţia economică şi socială (de regulă din perspectiva catolicismului, deşi nu în mod exclusivist) cu cele conservatoare favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale, precum şi cu cele liberale privitoare la democraţia politică, susţinând intervenţionismul economic şi politicile sociale.

În general, partidele democrat-creştine se situează în zona „centrului”, atât pentru că îmbină aceste tendinţe (social-democrate + conservatoare + liberale) cât şi pentru că identifică scopul organizării

140

politice cu „asigurarea unui echilibru între individ şi colectivitate”. În funcţie de accentul pus pe unul sau altul din obiective, uneori se îndepărtează de centru, fie spre stânga fie spre dreapta (centru/stânga; centru/dreapta).

5. Partidele agrariene au apărut la începutul secolului XX în Europa şi America de Nord, cu scopul susţinerii producătorilor agricoli, ale intereselor rurale, în sens general; în Europa Răsăriteană, în perioada interbelică, s-au bucurat de o existenţă efemeră sub denumirea de „partide ţărăneşti”. Poziţia lor de centru rezultă din faptul că apără proprietatea privată, dar solicită intervenţia guvernului pentru a sprijini agricultura, fiind dispuse la alianţe cu stânga şi dreapta pentru atingerea acestor obiective.

6. Partidele extremiste, sunt „forţe centrifuge” (Sartori) cu o certă ameninţare pentru democraţie. Istoria extremismului a început în perioada interbelică cu opoziţia fascism/comunism şi a continuat după cel de-al doilea război mondial sub forma terorismului neofascist („terorismul negru”) dar şi al terorismului de stânga (ex. Brigăzile Roşii – Italia, ca alternativă radicală la stânga tradiţională). Ambele extreme refuză democraţia şi utilizează violenţa ca formă a luptei politice.

Bibliografie

1. Francois Chatelet, Eveline Pisier, „Concepţiile politice ale secolului XX”, Bucureşti, Humanitas, 1994.

141

CAP. XIII.

CONSERVATORISMUL ŞI NECONSERVATORISMUL

Analizând termenul de „conservator”, profesorul francez Ph. Beneton arată faptul că de peste un secol şi jumătate importanţa şi respectabilitatea termenului variază de la un moment istoric la altul.

La americani, în vocabularul politic, termenul de „conservator” desemnează opusul liberalismului (acolo liberalismul fiind apropiat de ceea ce în Franţa şi în alte state europene este social-democraţia). Astfel, ceea ce în Europa este liberalism, în SUA este conotat drept conservatorism. În limbajul academic conservatorismul distinge cu o mare coerenţă o familie de gânditori politici şi de partide (în primul rând deosebindu-se de liberalism, dar şi de socialism).

Ph. Beneton consideră conservatorismul ca o „mişcare intelectuală (şi politică) a epocii moderne, născută odată cu ea pentru că este împotriva ei, care îşi propune să apere ordinea socială şi politică tradiţională a naţiunilor europene fiind nemijlocit legat de o reacţie împotriva revoluţiei franceze considerată ca factor de dezagregare a structurii europene”. Născut ca o mişcare contra-revoluţionară, conservatorismul a condamnat revoluţia franceză de la 1789, şi mai ales principiile în numele cărora s-a manifestat, considerate contrare naturii umane, specificului social şi moral al fiinţei umane. Părintele conservatorismului este englezul Edmond Burke, în lucrarea „Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa” (1790). Alţi exponenţi clasici sunt: Maistre, de Bonald.

Conservatorismul, ca antiliberalism şi antimodernism, atacă probleme fundamentale şi exprimă principii teoretice cum ar fi:

142

a) punerea în evidenţă a proiectului iluminist;b) relevarea inconştienţei raţiunii individuale;c) semnalarea pericolelor individualismului modern prin

nivelarea şi disoluţia societăţii;d) dereglarea puterii;e) justeţea raţiunii încarnată în istorie şi tradiţie;f) necesitatea unei puteri a cărei sursă este deasupra voinţelor

umane;g) fragilitatea legăturilor sociale şi morale;h) nevoia unei autorităţi, corpuri sociale, a unei comunităţi

naţionale puternice.Gândirea conservatoare va relua mereu aceste teme de reflexie,

în numele lor realizând un permanent rechizitoriu al modernităţii, sub următoarele aspecte:

a. o critică epistemologică, în numele ideii că noţiunea justă este exterioară individului care, limitat la datele lui concrete, particulare, este incapabil să depăşească limitele impuse de providenţă şi cu tradiţia acumulată istoriceşte (pt. Burke – „individul este un prost, numai specia este înţeleaptă”);

b. o critică politică, pornind de la ideea că puterea adevărată, eficientă este exterioară indivizilor. Democraţia subminează adevărata autoritate politică dând frâu liber pasiunilor care, în fapt trebuie stăpânite de o putere situată deasupra lor. Pe de altă parte, aceeaşi democraţie eliberează puterea de reguli şi valori cărora ea însăşi trebuie să se supună. „Puterea este înainte de toate un gardian în slujba valorilor tradiţionale materializate în instituţii şi obiceiuri. Legitimitatea puterii este dată de o origine transcendentă, care contestată duce la anarhie şi despotism” (Burke).

c. O critică sociologică, în numele ideii că societatea nu este un simplu agregat de indivizi ci o comunitate vie şi ordonată. Omul este dependent în chip esenţial de societatea căreia îi

143

datorează aproape totul şi care-l susţine în toate împrejurările, îndarându-l într-o credinţă, o moralitate, un grup social sau o instituţie. Acestea determină o reţea de raporturi în care este cuprins individul, ordonându-i conduitele şi creând în societate un echilibru, cu valori şi ierarhii consolidate de istorie.

Credoul conservatorismului poate fi sintetizat în următoarele teze:

1. societatea civilă este structurată în mod definitoriu de către religie, care este o componentă fundamentală a culturii şi deci, temelia oricărui proces de definire a fiinţei umane; deci lumea se supune unei ordini de natură transcendentă în care trebuie să-şi caute legitimitatea conduitele într-o societate;

2. există o ordine în societate, rezultat al manifestării unor forţe transcendente; instituţiile sunt rezultatul acumulării organice a tradiţiilor perpetuate în timp, dar preluate şi dezvoltate firesc de fiecare generaţie;

3. aşa cum a fost creat, omul este reprezentantul unui amestec de însuşiri, de componente afective, volitive şi raţionale în care nu raţiunea are rolul hotărâtor pentru că ea nu poate dirija conduitele spre constituirea unui tip uman moral. Totdeauna vor răzbate din fiinţa umană impulsuri originare, stări afective şi volitive pe care numai prejudecăţile, experienţa, obiceiurile le pot infirma. „Raţiunea, logica şi abstracţiile secătuiesc personalitatea umană şi o abat de la rosturile ei vitale. De aceea fiecare om are datoria de a trăi viaţa în concretitudinea ei, în forma fundamentală socială care este familia, ferindu-se de metafizică, de judecăţi cu pretenţia universalităţii”. (Burke).

4. cuprins într-o ordine de valori în care trebuie să se încadreze, pe care le perpetuează societatea, insul uman are mai întâi o serie de îndatoriri şi apoi poate reclama nişte drepturi; comunitatea (familie, popor, naţiune) ca păstrătoare a valorilor tradiţionale este superioară individului, dator să se supună exigenţelor comunitare;

144

5. fiind înzestrat cu o natură individualizată omul nu poate ignora faptul că nu este reductibil la ceilalţi decât printr-o serie de date fundamentale, în principal de ordin moral, deci structurarea diferenţiată a oamenilor, ierarhiile sociale, capacitatea de a participa diferit la organizarea şi conducerea generală a societăţii se exprimă firesc într-o varietate de grupuri, clase şi ordine;

6. natura umană este prezentată ca ataşată unor condiţii determinate, unor cunoştinţe verificate în timp, unor cadre sociale şi politice constituite şi rezistente la eroziunea proceselor sociale.

Alte definiţii ale conservatorismului urmăresc să acrediteze ideea că există un spirit conservator propriu oricărei vieţi sociale şi politice, care se exprimă în refuzul modelelor şi experimentelor istorice, în căutarea ordinii şi stabilităţii. De aici, acele definiţii pentru care conservatorismul este acel tip de idei care se ataşează de o ordine socială şi politică determinată, de un sistem de instituţii, refuzând schimbarea lor esenţială.

În această accepţiune orice tentativă de păstrare (conservare) a ordinii sociale şi politice existentă poate fi judecată drept conservatoare. Există mai multe curente de gândire cu origine conservatoare şi anume:

a. Tradiţionalismul (accentul este pus pe tradiţie);b. Naţionalismul (rolul naţiunii);c. Ţărănismul (tradiţia ţărănească);d. Elitismul (ereditar şi meritocratic);e. Tehnocraţia.

1. NaţionalismulApărut iniţial ca un curent ideologic prin care se legitima

conceptul de naţiune – ca formă de comunitate umană, naţionalismul este încărcat de numeroase ambiguităţi. Deşi este un termen de origine engleză, limba în care s-a consacrat (1715), a fost preluat în Franţa, în revoluţia de la 1789, pentru a desemna excesele mişcării iacobine, având apoi, peste decenii o utilizare episodică. Ce înseamnă naţionalism ?:

145

1. tentativa de supralicitare a patriotismului, ca manifestare a unui naţionalism, ilustrat de Nicolaus Chauvin, imregnat de desconsiderarea altor naţiuni, de proiectarea unui elitism emoţional şi sloganizat;

2. expresie a dorinţei popoarelor supuse în cadrul unor impresii de a-şi câştiga independenţa, de a-şi afirma propria identitate şi suveranitate;

3. substanţa unor concepţii potrivit cărora, pe fondul disputelor politice pe care le aduce cu sine pluralismul în viaţa statelor contemporane, trebuie să se afirme primordialitatea unor valori fundamentale, definitorii, al unor interese generale ale naţiunii; acestea au fost apreciate ca fiind orientări ideologice de dreapta şi chiar de extremă dreaptă.

În general refuzând extremismele, fie de dreapta fie de stânga, termenul de naţionalism s- a stabilizat pe un conţinut pozitiv ce desemnează efortul unei naţiuni de a-şi determina identitatea ca formă de comunitate umană, pe care să o promoveze în toate domeniile de activitate, atât pe plan intern cît şi în relaţii cu alte comunităţi. Ca ideologie, naţionalismul poate exprima un efort de mobilizare a unei societăţi pentru a-şi consacra anumite caracteristici de identificare, integrând membrii comunităţii printr-o reţea de comunicare densă, eficientă, prin practicarea unei limbi comune, literare, prin mass media şi educaţie. Tezele instrumentalismului, afirmate pentru a explica apariţia naţionalismului – aşa cum au fost formulate de Karl Deutsch – se leagă de dezvoltarea unei elite intelectuale şi politice care îşi asumă roluri mobilizatoare. Dar în acelaşi sens naţionalismul se poate naşte pe ceea ce se cheamă „paradigma primordialistă”, conform căreia deosebirile culturale dintre etnii, întemeiate în mod deosebit pe religie ar fi factorul primordial al proceselor de identificare naţională.

Există şi tendinţa de a privi naţionalismul ca o simplă ideologie, urmărindu-se filiaţia de idei de la un gânditor la altul, realizând doar o istorie intelectuală a naţionalismului. Robert Berdhal a arătat că un astfel de demers lasă nelămurite o serie de probleme legate de factorii sociali ai naţionalismului. Promovând ideea unui raport între viaţa socială şi structurile ei pe de o parte şi geneza/evoluţia naţionalismului, Heinrich Winkler pune în evidenţă (după modelul european) faptul că naţionalismul a apărut ca o expresie a emancipării

146

burgheze şi a dorinţei acestuia de a vedea modernizată întreaga societate. Cerinţa acestui naţionalism izvora din ideea unificării naţional-statale (state-naţiune) şi deci a învingerii rezistenţei feudalităţii, fiind de inspiraţie liberală. În măsura în care în aceste procese istorice erau angajate şi alte state se poate explica marea rezonanţă a naţionalismului până la 1848. Odată cu ascensiunea socialismului, naţionalismul devine doctrina conservării acţiunii burgheze, marcându-se astfel, trecerea naţionalismului de la stânga la dreapta spectrului politico-ideologic. Crizele complexe ale sfârşitului de secol XIX şi începutul de secol XX vor împinge naţionalismul spre formele extremiste care vor eşua după cel de-al II-lea război mondial. Winkler scrie că: „Istoria naţionalismului arată până unde poate duce un popor o politică de aroganţă naţională”.

Un punct de vedere distinct asupra naţionalismului oferă Ernest Gellner, profesor de antropologie socială la Universitatea din Cambridge. Pentru el, naţionalismul este în chip esenţial un principiul politic în numele căruia unitatea politică şi unitatea naţională trebuie să se suprapună.

„ ... naţionalismul este o teorie a legitimităţii politice care cere ca limitele etnice să coincidă cu limitele politice şi în particular ca limitele etnice în interiorul unui stat să nu separe deţinătorii puterii de ansamblul poporului”. Poate exista aşadar, un naţionalism care cere identităţii naţionale să se exprime în propriul ei stat, alături de alte naţiuni. Ca doctrină acest naţionalism se poate argumenta prin dorinţa de a păstra o diversitate culturală, de a dezvolta un sistem politic internaţional pluralist şi a diminua tensiunile interne ale statelor.

Unii sociologi vorbesc de un naţionalism occidental şi de un naţionalism oriental sau balcanic. Într-o asemenea concepţie, naţionalismul occidental se bazează pe o cultură înaltă pe când naţionalismul oriental se baza pe o cultură necristalizată. „Neacţionând în numele unei culturi cristalizate, chiar dacă a tins spre aceasta, naţionalismul balcanic s-a confruntat cu celelalte naţionalisme într-un mod intolerant, pe o hartă etnografică haotică, cu numeroase dialecte. Aceste populaţii din estul Europei erau închise în această fidelitate complexă şi multiplă faţă de rudenie, teritoriu şi religie. Ar fi fost necesare mai mult decât câteva bătălii şi câteva acţiuni diplomatice pentru a le face conforme imperativelor

147

naţionaliste. Ar fi fost necesare manevre culturale muşchiuloase. Într-un important număr de cazuri aceasta ar fi însemnat transferuri de populaţie sau expulzări, o integrare mai mult sau mai puţin forţată şi chiar lichidarea fizică pentru a realiza această legătură strânsă între stat şi cultură care este esenţa naţionalismului” (Gellner).

Conform teoriei lui Gellner, naţiunea şi naţionalismul pot fi apreciate printr-o relaţie fundamentală: puterea şi cultura.

„Puterea, instituţionalizată într-un stat se vrea acoperişul unei culturi naţionale, păstrătorul ordinii în cadrul comunităţii umane. Cultura este exprimarea în valori a identităţii unei colectivităţi şi depinde de capacitatea de creaţie a elitei sale şi de măsura în care se poate difuza în societate, prin educaţie”.

Pusă în termenii analizei politice actuale, problema naţionalismului strâns legat de naţiune generează trei poziţii fundamentale:

a. o poziţie care susţine caracterul perimat al acestei entităţi produse de istorie şi care ar trebui să cedeze locul unei comunităţi mondiale care să-şi gândească problemele din perspectiva întrgului, a umanităţii. Aceasta este o concepţie numită holistică (de la grecescul „holos” = totalitate) pentru care societatea trece de la modul de viaţă naţional la un mod de viaţă global (post-industrial), de la naţiunea-stat la comunitatea mondială. În esenţă concepţia holistică apreciază naţiunea ca un subsistem care devine nonfuncţional, pentru că nu se poate integra comunităţii mondiale privite ca sistem, ca întreg. Tezele principale ale concepţiei holistice privind naţiunea sunt:

- naţiunile şi statele naţionale se dovedesc a fi subsisteme disfuncţionale ale sistemului global;

- se impune înlocuirea treptată a subsistemelor disfuncţionale cu altele noi, compatibile cu cerinţele sistemului global;

- conştientizarea acestei necesităţi pe calea formării unei opinii publice mondiale, receptivă la ideea contopirii popoarelor într-o comunitate globală;

- necesitatea unei acţiuni umane dirijate şi programate pentru a orienta indivizii, grupurile şi popoarele spre acceptarea raţională şi afectivă a saltului la comunitatea supranaţională.

148

b. o poziţie care consideră că naţiunea s-a constituit ca o formă de comunitate umană artificială pentru că nu a ţinut seama de deosebirile regionale, de caracterul eterogen din punct de vedere etnic, al oricărei populaţii. În faţa marilor probleme care sunt comune întregii omeniri răspunsurile sunt regionale, încărcate de particularisme pe care efortul modern de constituire a naţiunilor le-a anihilat, le-a topit în unităţi de viaţă uniformizatoare. De aceea „naţiunea trebuie spartă în regiunile tradiţionale iar o viitoare unire mondială sau zonală va fi expresia integrării acestor comunităţi”. Astfel s-ar rezolva toate problemele false pe care le-a genrat naţionalismul şi în primul rând nevoia afirmării particularismului local, ca semn al divinităţii capacităţilor umane de creaţie iar apoi s-ar soluţiona şi problemele minorităţilor naţionale.

c. o poziţie care susţine că naţiunile sunt forme de comunitate umană cu rădăcini istorice atât de puternice încât trăsăturile lor definitorii nu pot fi dislocate nici de schimburile economice, nici de cele informaţionale, culturale sau politice.

2. Elitismul

În plan ideologic, elitismul este o variantă a conservatorismului. Termenul de elită este plin de ambiguităţi. Etimologic, termenul de elită provine din latinescul „eligere” dar pe filiaţie franceză (aristocraţie, oligarhie, provenind din limba greacă: oligos = puţin; aristis = ales, deci cei „puţini aleşi”).

Compoziţia elitei unei societăţi, structurată după mai multe criterii poate fi eterogenă dar, indiferent de deosebirile introduse de aceste criterii unul este esenţial, anume „elita este expresia unui raport de inegalităţi dintre membrii unei societăţi”.

O primă modalitate de introducere a elitismului în analiza condiţiei umane o constituie rasismul, ideologie legată de existenţa raselor ca un concept de clasificare a oamenilor şi popoarelor. Rasismul ca ideologie converteşte deosebirile naturale dintre rase într-o ierarhizare a lor, a civilizaţiei şi culturii lor, unele rase fiind considerate inferioare altele superioare. Acest lucru

149

sugerează nevoia de politici de păstrare a purităţii fiecărei rase. De aici discriminarea, segregarea rasială promovate prin intermediul religiilor, dreptului, moralei, politicii. Părintele acestei teorii rasiale este considerat Gobineau, care concepea inegalitatea raselor umane ca urmare a inegalităţii în aptitudinile lor specifice. Metisajul lor ar fi un factor de degradare generală a umanităţii favorizând mediocritatea şi generând mentalităţile democratice şi egalitare. După Gobineau „vitalitatea unui popor este dată de puritatea sângelui, deci de originea rasială”, iar degenerarea unui popor îşi are cauza în pierderea specificului originar pe care o aduce amestecul cu alte rase.

O altă formă de elitism se naşte atunci când deosebirea între oameni superiori şi inferiori se stabileşte pe baza unor criterii fizice şi psihice care sunt înnăscute şi transmise ereditar, prin familie. Genealogia persoanei este în acest caz factorul hotărâtor în a stabili dacă cineva aparţine elitei căci meritele sunt ale strămoşilor (gerontocraţie şi cultul strămoşilor). Perpetuarea unei poziţii elitare de la o generaţie la alta pe baze ereditare asigură constituirea unei aristocraţii în care familiile alcătuitoare îşi recunosc reciproc statutul. În acest caz nu mai are nici o importanţă averea sau priceperea unui individ ci doar apartenenţa la aristocraţie (elitele ereditare). În acest sens ideea că monarhia ereditară este calea prin care în fruntea statelor pot rămâne urmaşii unui strămoş cu merite şi calităţi deosebite. Este dat ca exemplu cazul împăraţilor japonezi care descind din aceeaşi linie de rudenie de peste 25 de secole, cel dintâi strămoş fiind considerat chiar „Fiul Soarelui”.

Acest elitism gerontocratic este contrazis însă de genetică, deoarece urmaşii nu au neapărat calităţile de excepţie ale strămoşilor.

De asemenea, conservarea unei poziţii sociale de către o familie sau aristocraţie nu se leagă numai de calităţile personale ale celor ce le conferă statutul aristocratic. Or, sub acest aspect, nici un strat social nu are monopolul marilor calităţi personale care să se transmită ereditar.

150

În altă ordine de idei elitismul este contraproductiv pentru progresul societăţii, în măsura în care instituind cultul valoric al strămoşilor unei aristocraţii barează căile afirmării sociale pentru cei cu posibilităţi reale de a contribui la dezvoltarea socială.

Deci, termenul de elită se referă la două perspective teoretice:a). Una dintre ele vizează structuri sociale în care statutul

individului este determinat prin criterii care nu îi angajează atributele personale ci cele care privesc grupul său de apartenenţă. În acest caz poziţia elitară este rezultatul instituirii, prin tradiţie, a unei structuri sociale pusă sub semnul atemporalităţii. Calitatea insului de a fi „ales” se dobândeşte prin simpla apartenenţă la grupul care în mod tradiţional este ereditar;

b). Cea de-a doua perspectivă teoretică percepe structura socială din perspectivă dinamică, rezultat al unor procese sociale în care indivizii sunt angajaţi ca indivizi ce construiesc anumite raporturi sociale, cu un anumit grad de structurare formală. În acest caz grupul social se constituie în legătură cu o anumită funcţie necesară societăţii pentru care indivizii trebuie să posede anumite calităţi.

Elitismul este deci marcat de cele două tipuri fundamentale de a privi structurile societăţii:

- după o schemă tradiţională în care statutul grupului transcende şi înglobează pe cel al individului sau

- după o schemă modernă în care funcţia generează statutul şi îl consacră.

Conceptul actual de elită se bazează pe două variabile diferite:a) poziţia în instituţiile dominante ale societăţii (militară,

politică şi business);b) apartenenţa la structurile superioare.Deci se vorbeşte astăzi despre elita puterii (Mills), care este

alcătuită din oameni care ocupă poziţii de vârf militare, economice sau politice şi din cei din clasa de sus, aceste grupuri fiind alcătuite din aceiaşi oameni, de regulă. Printre concepţiile contemporane despre elită cea avansată de plurali;ti este una dintre cele mai influente. Pluralismul elitelor se bazează pe efectul unei situaţii de inegalităţi dispersate, deci pe existenţa mai multor surse ale puterii (pluralismul

151

surselor) şi pe pluralitatea căilor de acces la sursele de putere (pluralismul mijloacelor).

O altă trăsătură importantă a conceptului pluralist este absenţa unui consens semnificativ între cei ce au acces la mai multe mijloace pentru a deţine putere socială. Interesele şi preferinţele acestor grupuri şi indivizi sunt atât de diferite încât acordul (consensul) lor este practic imposibil. Rezultatul inegalităţii dispersate şi al diferenţelor în preferinţele politice fac dificilă distingerea între elite şi non-elite. De aceea este imposibil a se mai identifica o elită unică în societate, ci doar existenţa unor elite aflate în conflict, în raport cu diverse mijloace.

CAP.XIV.

DOCTRINA LIBERALISMULUI

1. Concepţii despre liberalism

Apariţia capitalismului a debutat diferit în ţările europene. În Anglia, de pildă, procesul de naştere al capitalismului începe încă din secolul al XVII-lea, în Franţa abia în secolul al XVIII-lea, iar în Germania şi Italia în secolul al XIX-lea. Desigur, aceste decalaje între procesul de geneză al capitalismului a influenţat şi doctrina politică.

Ceea ce este însă comun acestor state constă în faptul că procesului de naştere şi evoluţie a capitalismului îi corespunde în planul doctrinologiei politice, doctrina liberalismului. De la început, doctrina liberală se dezvoltă în strânsă legătură cu doctrina utilitarismului burghez, prin care se înţelege în esenţă subordonarea întregii politici a statului, a guvernului – folosului, utilului.

152

Ocupându-se de sensurile cognitive şi emotive (afective ale liberalismului ca doctrină politică, autorul american Burnham James precizează în lucrarea sa „Sinuciderea vestului”: „Punctul de plecare logic pentru liberalism, ca şi pentru majoritatea celorlalte ideologii, este o anumită concepţie privind natura omului. Liberalismul nu este o doctrină exactă şi rigidă, nici în ce priveşte structura ei logică. Unele din concepţiile liberale trebuie privite ca exprimând mai degrabă tendinţe ori prezumţii decât să statuteze legi ori ipostaze precise”.

Atât liberalismul cât utilitarismul sunt de provenienţă burgheză. Ele răspund unui mesaj comun şi foarte important pentru avântul general al acestor state. Aşa, de pildă teza folosului, a utilului în societate se găseşte în germene şi la unii doctrinari de seamă ca: Hobbes, Voltaire, Diderot, D’Holbach etc.

Doctrina liberalismului este concepţia cea mai vastă şi cea mai longevivă. În dicţionarul de politologie american din anul 1976, liberalismul este caracterizat astfel: „O concepţie politică ce caută să schimbe statu quo-ul politic, economic şi social, pentru a promova dezvoltarea şi bunăstarea individului. Liberalii consideră omul ca o fiinţă raţională care-şi poate folosi inteligenţa pentru a învinge obstacole umane şi naturale din faţa vieţii, bune pentru toţi, fără a recurge la violenţă împotriva ordinii stabilite. Liberalismul se preocupă mai mult de proces, de metoda rezolvării problemelor decât de un program specific. Liberalismul a apărut în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea ca doctrină care evidenţiază dezvoltarea deplină a individului, liber de constrângerile guvernământului. Invers, liberalul din secolul XX priveşte guvernământul drept un mijloc de corectare a abuzurilor şi neajunsurilor societăţii, prin programarea pozitiva a acţiunii. Liberalii au combătut totalitarismul de dreapta şi de stânga promovând măsurile politice care caută să reducă inegalităţile economice şi sociale şi să genereze stabilitatea politică.”

În secolul al XIX-lea liberalismul se afla, după J.

Touchard, la încrucişarea a două drumuri: acela al

conservatorismului liberal şi acela al imperialismului.

153

Conform convingerilor sale, G. Bouthoul exprimă un punct

de vedere interesant, după care, concomitent cu

industrialismul s-au conturat următoarele doctrine

economice: liberalismul, statul protector şi statul

proprietar unic.

Liberalismul, mai mult sau mai puţin integral bazat

pe proprietatea particulară şi pe iniţiativa particulară în

domeniul economic, tinde acum spre o redistribuire

autoritară a veniturilor. Statul protector, lăsând un mare loc

iniţiativei particulare în domeniul economic, face ca statul

să intervină în calitatea de coordonator al producţiei şi

planificării, pentru a evita dezordinea economică. Etatismul

face din stat proprietarul unic dar şi girantul întregii vieţi

economice.

Reflectând asupra situaţiei rezultate după Revoluţia de la 1789, doctrinologul J.J. Chevallier sublinia în „Enciclopedia politică a Franţei şi a lumii”: „Individ şi stat, acestea sunt de acum înainte cele două mari personaje ale dialogului politic în doctrină cât şi în

154

instituţii şi fapte. Revoluţia franceză din 1789, născută înainte de toate din conflictul dintre absolutismul monarhic şi emaniciparea individului – condusă nu de creştinism, ci de filosofia secolului al XVIII-lea, moştenitoarea sa infidelă – a putut modifica termenii dialogului, nu l-a suprimat. Nu numai statul a ieşit din această Revoluţie mai suveran, mai naţional, pentru a nu spune naţionalist, mai intolerant...dar revoluţia pură politică din 1789 şi-a combinat consecinţele cu acelea ale revoluţiei industriale, revoluţia maşinismului purtătoare şi ea a unei revoluţii sociale. Astfel, rolul statului, limitat sub Vechiul Regim la câteva funcţii esenţiale (poliţie, justiţie, finanţe, apărare şi afaceri externe) avea să se extindă în mod progresiv într-un mod aproape nedefinit. Statul pur politic avea tendinţe de a se pierde, ca un fluviu mare, în statul economic, iar dreptul public avea să devină o anexă a economiei politice”.

Conform opiniei lui Touchard a existat un „liberalism de tranziţie”, aşa cum este el formulat în opera lui Prévost Paradol „Franţa nouă”.

La rândul său, politologul francez Georges Burdeau în lucrarea sa „Tratat de ştiinţe politice” insistă mai ales asupra individualismului liberal, care înglobează convingeri a căror valoare nu se limitează la domeniul politic, juridic, economic, ci se extinde asupra filosofiei, artei, literaturii. După el individualismul îmbracă trei nuanţe şi anume: individualismul anarhic: individualismul socialist şi individualismul liberal. Individualismul liberal este, în opinia sa, o reprezentare a vieţii colective care, fondată pe valoarea egală a indivizilor, pune omul ca scop şi ca motor al dezvoltării sociale. El vorbeşte de faptul că liberalismul proclamă: „primordialitatea individului în ordinea valorilor, primordialitatea individului în ordinea scopurilor, primordialitatea individului în ordinea mijloacelor”, deci

Individul = valoare = scop = mijloc

2. Şcoala fabianiştilorÎn 1848 un grup de intelectuali în frunte cu Fabius Cunctator,

înfiinţează o organizaţie reformistă, denumită „şcoala fabianiştilor”. Curentul, născut în Anglia, este tot de esenţă liberală, potrivnică

155

socialismului revoluţionar. Ei spun că societatea poate fi transformată doar prin reforme, printr-o evoluţie treptată în care revoluţiile nu sunt necesare. Doar reformele sunt necesare. O strânsă legătură s-a fixat cu timpul între fabianişti, reformişti şi utilitarişti, dar şi cu malthusianismul.

Subliniind convergenţa utilitarismului şi malthusianismului, ca variante teoretico-ideologică ale burgheziei cunoscutul filozof englez John Bernal, preciza în lucrarea sa: „Ştiinţa în istoria societăţii”: „Căderea lui Napoleon şi reacţiunea care a urmat aveau să înlăture acest optimism din sfera politicii, îndreptându-l spre justificarea şi apologia capitalismului industrial în ascensiune”.

Atât liberaliştii cât şi fabianiştii împărtăşesc scopuri politice comune. Liberaliştii îşi construiesc doctrina lor pe principiile unei morale de ordin creştin, ajustată intereselor lor. Ei propagă de asemenea, teza pluralităţii puterii de stat, conform căreia o parte din putere în societate este deţinută de stat, iar altă parte de către alte organizaţii din societate, de către sindicate, în primul rând. Într-o asemenea concepţie, statul nu ar fi cel care dispune în întregime de puterea socială, el fiind doar una din multele asociaţii omeneşti, una din grupele de care este legat individul. Fabianiştii propagau şi teza cu privire la revoluţia paşnică, revoluţie posibilă pe cale parlamentară. Metoda parlamentarismului ar fi deci capabilă şi suficientă pentru a permite schimbarea revoluţionară a societăţii, deci fără luptă de clasă, fără violenţă. Laburiştii îşi propun negarea luptei de clasă şi apără teza armoniei dintre burghezie şi muncitori. Tema centrală a doctrinei lor este „unirea socialismului cu capitalismul”.

3. J.J. BenthamJ.J. Bentham (1748-1932), filosof, economist şi jurist englez,

este unul dintre fondatorii doctrinei liberale. Operele sale principale sunt: „Introducere în principiile morale şi legislaţie”, „Deontologia” sau „Ştiinţa moralei”.

În aceste lucrări, el se străduieşte să elaboreze principiile teoretice cu privire la menţinerea concurenţei. Una din tezele sale este aceea că mobil care călăuzeşte acţiunile unui doctrinar trebuie să fir utilul şi folosul. El este, între alţii, reprezentantul teoriei etice utilitariste. În politică el traduce etica utilitaristă prin faptul că la baza

156

ei trebuie să stea folosul şi utilul, că puterea politică trebuie să fie subordonată folosului şi utilului.

Interesul general este, după el, o sumă a intereselor individuale. În consecinţă, atât statul cât şi dreptul care există în societate ar trebui să urmărească asigurarea plăcerii, apărarea persoanei, proprietăţii şi repartiţia proprietăţii. Dreptul trebuie să apere proprietatea deoarece de ea se leagă existenţa fericirii, libertăţii, folosului şi utilului. În concepţia sa politică, omul normal este micul burghez, după modelul englez.

Pentru Bentham fericirea cea mai mare pentru cel mai mare număr de oameni o poate asigura numai un stat care nu se amestecă în viaţa economică, socială şi individuală pentru a nu se deranja folosul şi utilul.

Statul este bun şi necesar, dar nu pentru a constrânge indivizii ci pentru a asigura folosul şi utilul, pentru a asigura plăcerea individului, condiţia fericirii sale. Bentham neagă lupta de clasă şi dispreţuieşte răscoala, pronunţându-se pentru reprimarea sângeroasă a acesteia.

Referindu-se la principiile originale ale liberalismului Jaqoe Droz afirmă: „Aceasta (ideologia liberală) se bazează pe un viu sentiment al eminenţei demnităţi a persoanei umane: a-l şterge din viaţa noastră socială ar însemna a şterge moştenirea chiar a revoluţiei franceze. Liberalismul are acest merit de a se opune oricărei zeificări a statului şi exagerării influenţei sale asupra cetăţeanului. Însă este adevărat că gândirea liberală, pentru a supravieţui trebuie să se adapteze condiţiilor actuale de existenţă socială: ea trebuie să-şi piardă caracterul de clasă; ea nu mai poate ignora statul... Rămânând fidelă faţă de ea însăşi, gândirea liberală va cere statului să respecte solidaritatea socială”.

4. Benjamin ConstantOpera principală în care Constant (1767-1830) îşi expune

doctrina politică este „Eseu asupra libertăţii moderne comparată cu libertatea antică”. Aşa cum arată titlul, în lucrarea respectivă B. Constant face o paralelă între libertatea epocii moderne şi libertatea în antichitate. Concluzia pe care o degajă prin această antiteză este aceea că în antichitate graniţele libertăţii, gradul libertăţii erau mult mai

157

mari, mai extinse. Aceasta pentru că, în antichitate, după el, individul dispunea de o libertate politică mult mai mare.

În statele moderne, libertatea este oarecum îngrădită. Singura soluţie ar fi aceea ca libertatea să fie civilă, cetăţenească. Ea trebuie asigurată de guvern în interesul, folosul şi utilitatea cetăţenească. Şi la el libertatea este o categorie politică, filozofică, adică expresia libertăţii indivizilor, deci a independenţei indivizilor. Evident, această independenţă a indivizilor vizează raportul cu statul, deci, independenţa individului în raport cu instituţia politică esenţială – cu statul.

O altă teză este aceea că puterea politică în societatea modernă rezidă în Constituţie – act juridic care reglementează întreaga viaţă în stat. Pentru el întrebarea nu este cine deţine puterea în societate, ci cum se aplică puterea.

El observă că în societate există două categorii de cetăţeni: unii care participă la viaţa politică şi obştească, a căror libertate este mai extinsă, şi alţii care nu participă la viaţa socio-politică, aria libertăţii lor fiind mai restrânsă. În concepţia lui acest decalaj de participare şi această inegalitate a libertăţii sunt juste, pentru că la viaţa socio-politică trebuie să participe cei care dispun de proprietate, pentru că numai aceştia au prilejul să se instruiască, să cunoască legile şi principiile societăţii. Masele nevoiaşe nu participă la viaţa socială, ele nu se interesează de viaţa statului deoarece nu au pregătirea necesară.

În legătură cu formele de guvernare, Constant oscilează când contra despotismului şi aristocraţiei, când contra democraţiei, deoarece aceasta ar duce la instituirea absolutismului, la amestecul maselor în viaţa economică. Pentru el, forma de guvernământ este monarhia constituţională, aceasta fiind legitimă şi oportună deoarece regele reprezintă o putere separată, aparte, care este neutră, iar, libertatea şi puterea regelui este asigurată de Constituţie. În aceste condiţii, puterea politică este limitată de separarea puterii şi de opinia publică, adică puterea politică nu poate creşte decât în anumite limite. El cochetează însă şi cu republica bazată pe constituţie, care ar fi capabilă să asigure libertatea, servindu-se de constituţie. În concepţia sa între monarhia constituţională şi republică pe bază de constituţie nu sunt deosebiri esenţiale, ci doar deosebiri de formă, de procedură.

158

Benjamin Constant este socotit de către Jean Jaques Chevallier ca „...cel mai mare dascăl al şcolii liberale din secolul al XIX-lea”. Aşa cum arăta Constant: „Am apărat timp de 40 de ani acelaşi principiu: libertatea în toate, în religie, în filozofie, literatură, industrie, politică şi prin libertate eu înţeleg triumful individualităţii, atât asupra autorităţii care vrea să guverneze prin despotism, cât şi al maselor care reclamă dreptul de a servi minoritatea faţă de majoritate”.

Concluzia sa liberalistă este că „Pentru a fi fericiţi, oamenii au nevoie de a fi lăsaţi într-o independenţă perfectă în tot ceea ce este în legătură cu ocupaţiile lor, întreprinderile lor, sfera lor de activitate, fantezia lor”.

5. NeoliberalismulLa finele secolului trecut liberalismul intră într-o nouă fază de

evoluţie, marcată de căutări pentru perfecţionarea sistemului politic. Manifestându-se la început prin aşa-numitul „liberalism de tranziţie”, mişcarea liberală va atinge o nouă etapă anume aceea a radicalismului. Doctrinele radicale erau preocupate de practica guvernământului republican. În funcţie de accentul pe care l-au pus pe libertate sau pe legalitate, reprezentanţii radicalismului au deţinut poziţii de stânga sau dreapta.

O notă distinctă în cadrul radicalismului a adus concepţia solidaristă a lui Leon Burgeois prin faptul că a considerat că individul şi societatea se pot lega armonios dacă fiecare individ se simte solidar cu semenii săi. Doctrina solidaristă urmăreşte: „...organizarea politică şi socială a societăţii după legile raţiunii”, ceea ce permite constatarea că vechea temă a relaţiei dintre societatea civilă şi stat este soluţionată acordând atenţie stării reale a societăţii şi activismului statului faţă de societatea civilă. Este de reţinut mai ales intervenţia statului în probleme sociale. De asemenea, radicaliştii şi implicit solidariştii – în genere – liberalismul de tranziţie – apelează la specialişti pentru organizarea şi conducerea socială, pentru eficienţa activităţii şi beneficiul societăţii (Ed. Herriot).

Ştiinţa este considerată întemeietoarea politicii, sursa progresului, iar raţionalismul pe care-l slujeşte ştiinţa este considerat generatorul unor metode noi de promovare a vechilor idealuri liberale.

159

Radicalismul doreşte un „control deplin al puterii de către cetăţeni”.

Pentru Alain, reprezentant al radicalismului, viaţa politică trebuie să stabilească un echilibru mereu ameninţat între ordine şi stabilitate, între rezistenţă şi supunere. „Rezistenţa şi supunerea, iată cele două virtuţii ale cetăţeanului. Prin supunere el asigură ordinea; prin rezistenţă el asigură libertatea. A te supune rezistând acesta este tot secretul. Ceea ce distruge supunerea este anarhia, ceea ce distruge rezistenţa este tirania”.

În linii mari liberalismul de tranziţie se construieşte în Anglia, pe urmele filosofiei lui H. Spencer. Este vorba mai ales de Şcoala de la Oxford, care a conştientizat necesitatea unei revizuiri a liberalismului clasic, ţinând seama de faptul că totuşi natura umană este socială şi numai în cadrul social individul îşi poate construi personalitatea. Deci, omul trebuie să se supună interesului general care nu este altceva decât conştiinţa umană a membrilor unei societăţi privind ţelurile pe care să le urmărească. Politica devine un „aranjament” prin care se creează condiţiile sociale ale progresului. Fiecare individ trebuie să aibă posibilitatea (libertatea) de a acţiona în mod util societăţii în care trăieşte, motiv pentru care statul trebuie să intervină în educarea oamenilor, în organizarea comerţului, serviciilor.

Şcoala de la Oxford cere statului să susţină un adevărat parteneriat social prin încurajarea mişcării sindicale, a cooperativelor, a mutualităţilor.

De la acest rol mai modest al statului în raport cu societatea se mai cere un pas spre a afirma clar tezele neoliberalismului. Acest pas va fi făcut de o pleiadă de gânditori între care: L. Rougier, W. Lippman, B. De Jouvenel, Jague Rueff, consideraţi ca nostalgici ai liberalismului.

Premisa concepţiei lor va fi aprecierea viabilităţii tezelor de bază a liberalismului, care însă nu au fost niciodată aplicate corect; respectul pentru individ şi promovarea liberei concurenţe, fără nici un amestec al statului.

După neoliberali, intervenţia statului a determinat următoarele fenomene:

a) Control al preţurilor şi deci o descurajare a iniţiativei particulare;

160

b) Frânarea rolului elitelor deci o descurajare a celor mai capabile elemente ale societăţii care să asigure ordinea şi progresul;

c) Asistenţa socială care antenuează dorinţa de muncă şi de câştig;

d) A lăsat impresia că prin materializarea lozincilor liberalismului prosperitatea şi democraţia se vor dezvolta de la sine;

e) A lăsat puterii domenii de acţiune care aparţin indivizilor.Pentru a depăşi aceste rele ale societăţii interbelice

trebuiau redate individului libertatea de acţiune şi creată egalitatea de şanse a fiecărui. Puterea statului trebuie limitată printr-un sistem de „contragreutăţi” pe care le pot oferi grupurile de presiune.

Pledoaria şcolii germane neo-liberale (R. Eucken) se centrează pe economia de piaţă, singura capabilă să lase câmp de acţiune agenţilor economici, competiţiei şi concurenţei. Printr-o politică a ordinii concurenţiale statul trebuie să procedeze la instituţionalizarea garanţiilor unei concurenţe eficiente.

În general, şcolile neoliberale doresc să împace principiul libertăţii cu cel al egalităţii în plan economico-social. A Muller-Armack a lansat, în acest sens, termenul de economie socială de piaţă, care lasă loc liber iniţiativei şi concurenţei dar stabileşte măsuri care să împiedice îmbogăţirea exagerată la un pol al societăţii, sărăcia şi nesiguranţa la alt pol. Economia socială de piaţă se deosebeşte de liberalismul clasic prin următoarele elemente:

a) concurenţa efectivă nu este un dat imuabil ci se construieşte printr-o politică de susţinere (sprijin) a ei de către stat;

b) repartiţia veniturilor, realizată prin mecanismele pieţii, se pot corecta printr-o redistribuire ulterioară.

c) rolul statului constă în a crea o conjunctură favorabilă pentru a folosi deplin forţa de muncă, pentru a asigura stabilitatea preţurilor.

Toate aceste elemente se pot realiza dacă diversele grupuri şi structuri din societate îşi înţeleg statutul de parteneri

161

sociali şi acţionează în direcţia unui optim funcţional al întregii societăţi.

Un loc distinct în cadrul evoluţiei gândirii liberale şi neoliberale a acestui secol îl deţine F. Von Hayek. Conceptul său central este acela privind ordinea socială liberală, care este o stare a societăţii în care fiecare individ se angajează liber, pe baza cunoştinţelor pe care le are, respectând un set de principii generate de societate şi impuse prin tradiţii. De aici opoziţia sa fermă faţă de:

a) reformism, care ignoră faptul că ordinea socială se instalează în timp îndelungat şi se caracterizează printr-un număr de principii proprii, care nu se amestecă cu altele, aşa cum doresc mişcările reformatoare;

b) utilism, care urmăreşte doar obţinerea unor conduite cu rezultate practice, ignorând existenţa unor principii fundamentale, care definesc o ordine socială anumită;

c) conservatorim, care ignoră nevoia unor principii politice şi nu poate opune un set de frâne ale oricărei autorităţi, inclusiv celei a poporului.

Hayek este susţinătorul unui evoluţionism care constă în afirmarea unor „structuri ordonate” ce rezultă din acţiunea oamenilor fără ca aceştia să fie conduşi de un plan anumit. Este un set de ordini spontane care se constituie printr-o selecţie a soluţiilor pe care le dau societăţile umane marilor probleme de adaptare, fără nici o ordonare artificială sau o organizare deliberată.

„Nu se poate modifica vreunul dintre aspectele acestor ordini fără a deregla ansamblul prin tulburarea forţelor care exprimă ordinea generală, în cadrul cărora să se poată stabili inovaţiile posibile” spune Hayek.

Pentru el problema – cheie a preocupărilor este dată de constatarea că ordinea liberală se sprijină pe un ansamblu de principii care trebuie respectate pentru că izvorăsc dintr-o evoluţie socială care a selectat ordinile cele mai eficiente. În timp însă aceste principii au fost abandonate în favoarea unor iluzii constructiviste, astfel că problema principală trebuie să fie legată de reabilitarea şi aplicarea integrală a acestor principii. El afirmă că „liberalismul individual”, care în raporturile cu ceilalţi îşi adaptează conduitele, fără a avea

162

nevoie de nici un stat care să-i gireze integrarea socială nici de o raţiune suprapersonală care să-i explice destinul. „Viaţa însăşi determină selecţia ordinilor sociale mai eficiente, deci ea este cea care a structurat ideea reprezentării politice şi a regulilor de conduită politică. Ele au fost corupte prin faptul că piaţa n-a mai fost capabilă să regleze liber viaţa economică iar raţionalismul constructivist a răspândit ideea că oamenii îşi pot da legi prin intermediul statului. Puterea socială, suficientă sieşi şi autocontrolându-se (fără intervenţia vreunui factor exterior) este supusă puterii politice care a trădat idealul democraţiei”. Politica trebuie să reinstituie o clauză fundamentală care să limiteze orice autoritate publică, precizându-i limitele în care poate lua măsuri constrângătoare şi determinându-i organizarea în puteri separate. „Actualele democraţii – spune Hayek - sunt corupte deoarece au permis invazia puterii în viaţa socială, când menirea ei este doar de a veghea la soluţionarea problemelor sociale pe care mecanismele de piaţă nu le pot sesiza şi rezolva”.

Pentru Hayek libertatea rămâne condiţia de bază a vieţii sociale iar statul trebuie să intervină prin măsuri economice şi sociale în sprijinul intereselor particulare, ţinând seama de „noul parteneriat” între agenţii sociali, socotind că statul, alături de interesele individuale trebuie să apere şi interesele diverselor grupuri constituie în societate. Condiţia de bază a acestei intervenţii este realizarea bunăstării generale. Acest stat se mai numeşte „stat producător de bunăstare”, care este atât un partener al activităţii sociale cât şi al instituţiilor, deasupra societăţii, dar care are datoria de a stabili un set de criterii ale bunăstării în societate şi ale determinării sociale, de corijare a inflaţiei, de soluţionare a şomajului. Statul trebuie să devină un mediator între individ şi colectivitate. „Este un drept egal, al fiecărei persoane de a se împărtăşi din bunăstare, chiar şi atunci când nu are resurse de a şi-o produce personal” (Hayek). Statul trebuie să acorde membrilor societăţii o serie de servicii gratuite prin resurse provenite din impozitare. El trebuie să dezvolte, când este necesar, proprietatea socială asupra sectoarelor strategice.

163

CAPITOLUL XV

TEHNOCRAŢIA ŞI PUTEREA POLITICĂ

Doctrina tehnocratică este nemijlocit legată de rolul şi locul tehnicii în societăţile moderne şi contemporane, al consecinţelor pe care le are asupra condiţiei umane în general, asupra economiei, administraţiei, politicii, culturii. Din acest motiv, în dependenţă de perspectiva din care este cercetat rolul tehnicii, de specificul consecinţelor acţiunii ei în diverse domenii se construiesc şi concepţiile tehnocratice. Astfel, tehnocraţia ca doctrină a puterii se constituie din mai multe puncte de vedere, şi anume:

a) ca tip de regim politic, ea încearcă să stabilească modul de desemnare a titularilor puterii; efortul tehnocraţiei constând în a formula caracteristicile unui regim politic care să depăşească modalităţile tradiţionale (apartenenţa la o clasă, votul, ereditatea, etc.) pentru a se întemeia pe cele ce ţin de competenţa şi priceperea oamenilor puşi în poziţii conducătoare;

b) ca metodă de conducere, tehnocraţia vizează modul în care se iau şi se înfăptuiesc deciziile politice; tehnocraţia ar fi un mod coerent de guvernare în care actele puterii se întemeiază pe consideraţiuni put obiective sau pe calcule strict ştiinţifice; ar avea loc o maximă raţionalizare a vieţii sociale care urmăreşte să excludă din raza deciziei tot ceea ce nu poate fi cuantificat (pasiuni, valori, dorinţe, tradiţii, etc.);

c) ca o concepţie despre lume, tehnocraţia urmăreşte elaborarea unei viziuni filosofico-politice care să instituie o strategie a deplinei raţionalităţi a raporturilor omului cu natura şi respectiv cu semenii.

164

PREDECESORI. PRIMII TEHNOCRAŢI

Este aproape unanim recunoscut ca predecesor al tehnocraţiei Saint-Simion, filosof utopic francez numit de D. Bell „un tehnocrat aproape maniac”. Aşa cum se dezvăluie din opera sa, Saint Simon considera că societatea industrială se va naşte şi dezvolta numai dacă la conducerea naţiunii se vor afla „oameni noi”, adică: ingineri, constructori, planificatori şi nu metafizicieni, avocaţi, deci nu oameni cu preocupări abstracte. După el societatea se va realiza numai dacă ar face „totul pentru industrie” şi „totul prin industrie”.

„Administrarea lucrurilor va înlocui administrarea oamenilor” – afirma autorul. Totuşi, aşa cum apreciază politologul Jean Meynaud „această poziţie diferă net de concepţiile ce vor să atribuie tehnicienilor publici, în principiu dezinteresaţi, răspunderea pentru a administra economia”.

Concepţia lui Saint Simon este caracteristică veacului al XIX-lea, când se afirmă un puternic curent de idei care demonstra necesitatea unui nou tip de organizare socială în acord cu exigenţele tehnicii moderne şi cu noile restructurări economice. Conceptul de raţionalizare este fundamentul gândirii lui Max Weber. Sociologul german sublinia că „...viaţa modernă este bazată pe calcul şi tehnologie raţională, pe spirit raţional şi chiar pe o raţionalizare a comportamentului de viaţă”. Un moment important în geneza tehnocraţiei îl constituie sistemele de organizare a producţiei şi muncii preconizate la începutul secolului nostru de Taylor, Ford, Fayol, care se bazau pe descompunerea mecanică a mişcărilor (studiul muncii, ergonomia, economia muncii etc.)

Termenul de tehnocraţie a fost folosit pentru prima dată de William Henry Smith, inginer din Berkeley (California), în anul 1919 în lucrarea „Managementul Industrial”. „Tehnocraţia – spunea el – poate fi denumită ca o teorie a organizării sociale şi un sistem de organizare raţională a industriei. Ea implică organizarea ştiinţifică a energiei şi a resurselor naţionale şi

165

coordonarea democraţiei industriale cu voinţa poporului”. Noţiunea, însă şi mişcarea pe care a generat-o, avea să se răspândească în timpul crizei din anii 1929-1933, mai ales în USA.

Theodor Veblen a ajuns la concluzii tehnocratice în urma dezvoltării concepţiei sale economice instituţionaliste. Ca părinte al instituţionalismului american, Th. Veblen s-a afirmat ca un adversar al ştiinţei economice tradiţionale – clasice şi neoclasice – care sancţionau ştiinţific ordinea existentă. Operând o distincţie între „procesul industrial” ca „producător de bunuri” şi „întreprinderea de afaceri” (business) ca „producătoare de bani”, arată că cele două tendinţe sunt incompatibile.

„Producţia materială (procesul industrial) bazată pe maşinism, răspunde undei nevoii sociale, sprijină procesul vieţii, corespunde unui instinct esenţial uman, instinctul muncii. Business-ul (întreprinderea de afaceri) este o consecinţă a subdezvoltării proprietăţii private, urmăreşte numai profitul, pune în pericol stabilitatea socială sub aspect economic (frânează dezvoltarea, naşte dezechilibru) şi sub aspect social (determină raporturi conflictuale între producători şi profitori, între lucrători şi proprietari)”.

Deoarece numai cadrele tehnice sunt în măsură să cunoască legile de funcţionare ale procesului industrial, ele ar trebui să deţină cea mai mare putere politică. Astfel, Veblen avansează ideea unui „control tehnic şi social al producţiei”, în cadrul căruia inginerii se vor substitui practic antreprenorilor.

Th. Veblen împrumută doctrinei tehnocratice câteva teme principale:

a) teza despre rolul politic şi social pe care-l are specialistul (mai ales inginerul), motiv pentru care a fost etichetat de către H. Lenk drept întemeietor al „inginerocraţiei”;

b) teza reducerii problemelor politice la latura lor tehnico-administrativă;

166

c) teza că preluând puterea, inginerii ar putea înlătura orice sursă de conflict şi neînţelegere dintre specialişti şi antreprenori.

J. Burnham este întemeietorul „revoluţiei manageriale”, care se va pune bazele managementului. Teza de la care porneşte Burnham este aceea a separaţiei proprietăţii şi controlului.

El nu împărtăşeşte distincţia dintre proprietate şi control din punct de vedere istoric şi sociologic. Conform opiniei sale, proprietatea înseamnă control, ele nu pot fi separate, deoarece „proprietatea fără control este o ficţiune fără înţeles”. Clasa dominantă şi conducătoare în societate, spune el, deţinând proprietatea, deţine două drepturi fundamentale: acela de a controla accesul la principalele instrumente de producţie şi sistemul de distribuire a produselor rezultate.

Dar, spune Burnham, dacă vom interpreta sintagma „separaţia proprietăţii şi controlul” în sensul separării controlului asupra accesului la control asupra tratamentului preferenţial în distribuţie suntem confruntaţi cu un fapt de importanţă deosebită. El consideră că însuşi „controlului asupra instrumentelor de producţie este supus unei schimbări”, că „aici are loc mecanismul evoluţiei manageriale”. Este vorba de un proces lent în care se transformă chiar structura economică. Când structura economică nouă se va împlini, spune el, „capitaliştii nu vor mai exista”.

Dar managerii nu vor intra în posesia proprietăţii propriu-zise.

„Controlul asupra instrumentelor de producţie este exersat cumva indirect, întrucât specialiştii pun stăpânire asupra statului, care este principalul proprietar şi vor controla principalele instrumente de producţie. Statul va fi proprietatea managerilor şi aceasta va fi suficient pentru a ocupa poziţia de clasă dominantă”.

167

Concomitent, tratamentul diferenţiat în distribuţie va fi preluat de manageri J. Burhanm subliniază corect că în perimetrul puterii a apărut un nou personaj = managerul (specialist cu pregătire multilaterală).

J.K. Galbraith este un alt reprezentant al „managerismului”, deşi este de formaţie neoliberală. Lucrarea care l-a consacrat se numeşte sugestiv: „Noul stat industrial”. Conceptul central al gândirii sale sociologice este cel de tehnostructură, despre esenţa (natura) şi funcţiile acesteia.

Tehnostructura – formată din ingineri, organizatori, economişti, finanţişti, personalul administrativ-funcţionăresc reprezintă un corp unitar care ar prelua de fapt conducerea întreprinderii „capitaliştii fiind pur şi simplu îndepărtaţi de la putere”.

Ca grup, tehnostructura „...se întinde de la conducătorii supremi ai corporaţiei până acolo unde se mărgineşte, la perimetrul exterior, cu funcţionarii şi muncitorii...Ea înglobează pe toţi aceia care contribuie cu cunoştinţele lor la luarea deciziilor în grup. Aceasta şi nu conducerea întreprinderii este inteligenţa ei îndrumătoare, creierul ei”.

Pentru autorul „Noului stat industrial”, tehnostructura se defineşte prin anumite trăsături esenţiale:

a) a preluat puterea de la capitalişti sau acţionari, transformându-se într-un nou „sediu” al puterii în intreprindere şi în societate”;

b) Imposibilitatea acţionarilor de a participa la decizie, adunările reprezentanţilor devin simple camere de înregistrare a rapoartelor alcătuite de tehnostructură;

„Reprezentanţii adunării acţionărilor în consiliul de administraţie au poate iluzia puterii. Ei se întrunesc cu cea mai mare solemnitate pentru a vedea acordânduli-se ceremonios dreptul de a ratifica hotărârile. Nu se poate spune că puterea lor reală este neglijabilă: este nulă”.

168

c) Tehnostructura intră într-o relaţie strânsă cu statul, într-un gen de „simbioză interbirocratică” (particularitatea sistemului industrial), fapt care-i amplifică puterea socială;

„Sistemul industrial este legat de stat. În privinţe importante, corporaţia matură este un braţ al statului. Iar statul este, în probleme de seamă, un instrument al sistemului industrial”.

d) Marea corporaţie nu ar mai viza profitul, ci creşterea, ca element al stabilităţii (profitul continuă să fie o condiţie, dar nu mai reprezintă impulsul economic fundamental).

Lucrările sale: „Noul stat industrial”; „Societatea abundenţei”; Teoria economică şi interesul public”, critică societatea de consum, dar au fost repere ale programului lui J. Kennedy (Noua frontieră) şi a lui L.B. Johnson (Marea societate), După el, „imperativele tehnologiei şi ale organizării, nu concepţiile ideologice sunt acelea care determină forma economiei societăţii”.

În perioada postbelică, printre autorii care au atacat considerabil „micul incident” cum este numit transferul de putere se află şi CW Mills. El arată că este abuziv să se vorbească de o „revoluţie silenţioasă” a managerilor care ar conduce la deposedarea proprietarilor de puterile şi prerogativele lor.

„Revoluţia managerială” nu este altceva decât o reorganizare a proprietarilor cu scopul de a asimila mai rapid cuceririle ştiinţei în procesul de conducere (management), de a spori eficienţa şi performanţa. [„pretinsul mort (proprietarii) – spune Mills – este destul de viguros” (Imaginaţia sociologică”].

Procesul de înlocuire a opţiunii politice printr-un calcul strict economic şi tehnic este evidenţiat şi într-o lucrare intitulată „Democraţia în vacanţă” (F. Fontaine, 1959), în care se afirmă:

„Era organizatorilor (managerilor n.n.), atunci când va veni, va purta un alt nume, căci ea va fi era ordinatoarelor, a maşinilor electronice care vor face dovada că aleg, prevăd şi

169

corijează mai bine decât omul situaţiile în care este angajat el însuşi.”

Relevând faptul că ideea tehnocratică nu este aplicabilă afirmă: „Momentul când maşinile vor face inutilă judecata umană nu a venit încă şi se presupune că nu va veni niciodată. Deciziile economice de stat comportă o dimensiune ireductbilă la calculele de maşinizare şi optimizare. Nici o maşină nu va alege fără riscul unei erori pe cei mai demni sau pe cei mai capabili de a conduce”.

B. Tehnocraţie şi puterea politicăÎn cadrul tehnocraţiei actuale raportul dintre putere şi stat

prezintă soluţii reducţioniste, conform cărora „cetăţeanului îi este practic imposibil să participe la decizie şi conducere în societate”. Acest reducţionism este determinat de:

a) puterea politică este identificată cu statul;b) statul este conceput numai ca un organ tehnic, menit

să administreze cât mai eficient resursele societăţii.Astfel, în concepţia lui J. Ellul alianţa dintre tehnică şi

stat nu mai este un „fapt neutru”, din contră statul tinde să devină o „sumă de tehnici moderne”. Deci, statul şi-ar schimba nu numai modul de funcţionare, dar însăşi esenţa sa, natura sa profundă.

„Statul nu mai este preşedintele republicii plus una sau mai multe camere de deputaţi. Nu mai este nici măcar un dictator înconjurat de anumiţi miniştrii atotputernici. El (statul) este o organizaţie de o complexitate crescândă care pune la lucru suma tuturor tehnicilor moderne.

În mod teoretic, politicienii noştri se află în centrul maşinăriei, dar în practică ei sunt progresiv eliminaţi de acest mecanism. Oamenii noştri de stat au ajuns să fie sateliţi neputincioşi ai acestei maşini care cu toate componentele şi tehnicile sale funcţionează la fel de bine şi fără ei”.

Crezul tehnocratic este formulat clar de acelaşi autor când spune:

170

„Sub influenţa tehnicii, statul în întregime se modifică; se poate spune că nu mai există (sau există din ce în ce mai puţin) puterea politică (cu întregul său conţinut – ideologie, autoritate, puterea omului asupra omului etc.). Ceea ce se naşte este un stat tehnician, un stat având mai ales funcţii tehnice, de organizare tehnică şi un sistem de decizii raţionalizate”.

Într-un asemenea stat, deciziile politice sunt luate în virtutea unor „motivaţii tehnice” deoarece „tehnica pură reprezintă interesele generale”. Noua „tehnică politică” rezervă atribuţii diferite de cele clasice. Statul invadat de tehnici moderne îşi întemeiază concepţia de guvernare pe exigenţele acestor tehnici iar doctrinele politice nu pot decât să justifice anumite acţiuni şi decizii, să le prezinte ca find conforme cu idealurile sociale. Astfel, cetăţeanul apare ca neputincios în faţa acestei evoluţii, dându-şi seama că nu mai poate participa la conducerea statului.

„În realitate – spune J. Ellul – cetăţeanul nu poate influenţa cu nimic decizia administrativă. Se poate spune că cu cât creşte importanţa statului, cu atât se diminuează cea a cetăţeanului”. (Despre Tehnocraţie”).

În acelaşi timp, analizele moderne, întregul proces pe care-l presupune astăzi decizia ar înlătura treptat şi rolul omului politic.

„Complexitatea problemelor face ca omul politic să depindă strâns de birourile de studii, de experţi care pregătesc dosarele. Şi odată ce decizia a fost pregătită şi prezentată de către omul politic, ea îi scapă, pentru că birourile sunt cele care o pun în aplicare. Omul politic joacă un rol de paradă, faţadă şi pe de altă parte, îşi asumă responsabilitatea unei afaceri pe care nu o cunoaşte decât foarte superficial” (J. Ellul, op.cit.).

Un punct de vedere apropiat exprimă şi politologul german Helmuth Scheksky, după care fuziunea dintre stat şi tehnică schimbă bazele legitimităţii şi ale guvernării ca dominaţie, ale raţiunii de stat, ale relaţiilor dintre state. El încearcă să elaboreze un „model al raţiunii de stat” într-un „stat

171

pur tehnic”, o teorie de legitimitate a statului tehnic – ceva similar contractului social.

Statul îşi subordonează tehnicile modern funcţionării sale, propriei sale raţiuni de stat, raţiune profund modificată şi semnificând „coerciţia multiplelor tehnici prin care se materializează statul”. Conform lui Helmuth Schelsky statul nu-şi mai propune scopuri politice, raţiunea sa reducându-se la „folosirea cu maximum de randament a mijloacelor tehnice de care dispune”.

Suveranitatea devine în acest caz dreptul de a decide asupra gradului de eficienţă a instrumentelor tehnice de care dispune statul şi mai ales de a-şi eficientiza la maxcimum propria sa activitate.

În raport cu alte state, suveranitatea înseamnă „diminuarea la maximum posibil a dependenţei faţă de mijloacele şi posibilităţile tehnice ale altor state”.

Noul sistem nu mai are nevoie de o legitimare specială – spune autorul – deoarece tehnica se legitimează prin însuşi procesul de funcţionare optimă. Ca activitate de negociere între grupuri cu interese diferite, de formare a voinţei populare, de stabilire a normelor sociale, politica este complet eliminată, ea neîmplinind decât rolul unui „adjuvant” pentru lipsurile „statului tehnic”.

Noul sistem de stat (statul tehnic) va fi deservit de specialişti, însă aceştia nu mai formează o clasă ci se limitează să deservească cerinţele ce decurg din funcţionarea optimă a structurilor tehnice.

În măsura în care se menţin la putere, politicienii pot juca doar un rol nesemnificativ în procesul de adoptare a deciziilor, deoarece acestea sunt legitimate de competenţele specialiştilor.

C. Tehnoelitismul (Elitismul tehnocratic)Modelul este propus de politologul francez Alfred

Frisch, care observând că în Europa Occidentală există un

172

„decalaj îngrijorător între promisiunile făcute cetăţenilor de către echipele de conducere şi realizările efective”, apreciază că singura soluţie pentru a depăşi această situaţie este instaurarea tehnocraţiei sau a democraţiei directe. Cum aceasta din urmă nu poate fi realizată rămâne ca soluţie doar competenţa tehnică, care va îmbrăca o formă elitistică (elita tehnocratică).

„Elitele – spune autorul – vor continua să joace un rol important şi chiar decisiv în societăţi şi state)”. După opinia sa, democraţia poate fi păstrată, dar numai „ca o concesie făcută tradiţiei”. Sugestivă din acest punct de vedere este concepţia lui Alain Touraine, care afirmă: „Resursa principală a societăţii postindustriale este personalul său ştiinţific, societatea modernă fiind produsul a „doi oameni”, inginerul şi economistul, şi al conceptului care-i uneşte – conceptul de eficienţă”.

Tehnocraţia postulează rolul hotărâtor al unui grup restrâns de membrii ai societăţii care trebuia – în numele unor obiective – să-şi asume roluri hotărâtoare în conducerea şi managementul societăţii. Criteriul selecţiei acestei minorităţi îl constituie competenţa, meritul profesional. Deci, în mod inevitabil tehnocraţia limitează sau chiar anulează valorile fundamentale ale democraţiei.

„Din rolul hotărâtor al tehnicii pentru viaţa socială ar rezulta în chip necesar o împărţire inevitabilă a societăţii în conducători calificaţi şi mase necalificate” (Galbraith).

Elita tehnocratică este investită cu o misiune pe care mulţimile nu şi-o pot asuma: aceea de a raţionaliza conducerea generală a societăţii pentru a obţine un randament maxim în societate. Elita politică îşi asumă rolul de a descoperi adevăratul conţinut al problemelor politice şi a le soluţiona din afara politicului, adică din afara domeniului ideologiilor ce se confruntă.

D. Poliarhia – Compromisul dintre tehnocraţie şi democraţie

173

În dorinţa de a concilia elitismul tehnocratic cu democraţia s-a născut concepţia poliarhiei ilustrată cel mai bine de lucrările lui Robert Dahl. Pentru autor, poliarhia este acea formă a democraţiei în care puterea este exercitată de un mare număr de grupuri organizate care-şi selectează propria elită. Or, confruntarea grupurilor de elită potrivit regulilor guvernământului democratic se asigură funcţionarea puterii. Acest mod elito-democratic ar presupune următoarele condiţiuni:

a) societatea să aibă tradiţie democratică;b) competiţia elitelor pentru putere să se bazeze pe

reguli democratice;c) existenţa unei mari diversităţi de grupuri şi

organizaţii de interese;d) o puternică circulaţie a elitelor.

E. TehnodemocraţiaSociologul francez Maurice Duverger a introdus

conceptul de tehnodemocraţie. El pornea de la constatarea că liberalismul „cu preţul unor transformări profunde” a cedat locul tehnodemocraţiei. Prima era bazată pe concurenţa economică şi pe legea pieţii, pe când tehnocraţia se sprijină pe marile întreprinderi cu o conducere colectivă, care-şi planifică activităţile şi îşi impun produsele lor prin publicitate şi mass-media.

Democraţia liberală dorea un stat slab (statul minimal) care să nu intervină în domeniul economic. Ea dorea, de asemenea să aibă de-a face cu partide de cadre mici, slab structurate, care dădeau competiţiei politice caracterul unei „lupte de gladiatori”.

Tehnodemocraţia cere ca guvernanţii (statul) să asigure o conducere generală a producţiei, a consumului şi a schimbărilor. Ea se confruntă cu partide de masă, disciplinând aderenţii şi militanţii pe care îi integrează într-o acţiune colectivă.

174

Politologul francez surprinde judicios că apariţia şi dezvoltarea tehnodemocraţiei corespunde unor puternice transformări intervenite în cadrul oligarhiei economice, care din punct de vedere al compoziţiei reuneşte acum nu numai proprietari ai instrumentelor de producţie, ci şi tehnicieni, administratori, manageri, care-şi perfecţionează legăturile cu statul, mijloacele de influenţare şi dominare.

Deşi conservă cadrul instituţional al democraţiei liberale, tehnodemocraţia aduce importante modificări în sstemul democraţiei urmărind sporirea funcţionalităţii, a operativităţii şi eficienţei actului de conducere.

În opinia lui Duverger tehnodemocraţia se caracterizează şi prin construirea la nivelul organismelor de conducere politică, a unei tehnostructuri politice. Aceasta se deosebeşte de tehnostructura economică doar prin faptul că actorii politici ce o alcătuiesc îşi exercită rolurile ca urmare a sufragiilor electorale şi nu prin numire administrativă. „Tehnostructura – spune Duverger – pune în lumină tendinţa specialiştilor de a se instala peste tot într-o manieră mai uniformă, mai conştientă decât în democraţiile liberale”.

Conceptul tehnocratic în sfera politicului este unul decizionist, puterea bazându-se pe decizie iar aceasta pe competenţă. Referindu-se la evoluţia democraţiei într-un sistem tehnocratic, unii autori susţin necesitatea atenuării vieţii democratice, ideea că îndepărtarea cetăţeanului de la dezbaterea şi adoptarea deciziilor ar constitui o condiţie a funcţionării eficiente a mecanismului social.

De aceea ţinta principală a atacurilor la adresa democraţiei o constituie tocmai participarea cetăţenilor, latură esenţială a democraţiei. „Cine spune democraţie, sublinia Réné Remond – spune participare activă a cetăţenilor la funcţionarea regimului democratic. Este limpede că nu poate exista democraţie fără curiozitatea pentru faptul public, fără interesul pentru public, fără interesul pentru faptul politic şi fără

175

participarea într-o formă sau alta, la gestiunea afacerilor comune”.

Teza tehnodemocratică este aceea a incompatibilităţii dintre competenţa şi profesionalitatea înaltă ce se cer acum factorilor de decizie şi activitatea instituţiilor democratice.

Creşterea rolului specialistului determină, în viziunea tehnocratică, restrângerea participării maselor, înlăturarea lor treptată de la dezbaterea şi adoptarea hotărârilor.

Astfel, în opinia politologului francez Jean Roux, democraţia viitoare nu trebuie să asculte de dorinţele „...maselor noncultivate care acţionează în virtutea pasiunii şi rutinei”.

La rândul său, Schumpeter susţine că poporul nu poate acţiona prin el însuşi decât „...atunci când nu sunt de luat mari decizii”, iar democraţia „...înseamnă numai că poporul este în stare să accepte sau să respingă pe oamenii chemaţi să-l guverneze”.

Giovani Sartori arată că: „Democraţia este sistemul politic în cadrul căruia poporul exercită un control suficient pentru a schimba conducătorii, dar nu pentru a se putea conduce pe el”.

După alţi autori „funcţionarea eficace a unui sistem politic democratic necesită un grad de apatie şi nonangajare din partea anumitor grupuri şi indivizi”.

Aici este invocat aşa-zisul „apolitism al cetăţeanului mediu”, conform căruia masele sunt cuprinse de o puternică apatie politică, neglijând obligaţiile lor politice şi sociale.

Robert Dahl, referindu-se la modul de adoptare a deciziilor arată că: „...săracii şi cei care nu sunt educaţi se exclud ei însişi datorită pasivităţii lor politice”. Mai mult, adepţii apatiei politice susţin că participarea săracilor şi needucaţilor la viaţa publică ar periclita sistemul democratic.

Maurice Goldring susţine faptul că „clasa aflată la putere consideră intervenţia maselor drept o poluare a vieţii politice.”

176

Jean Roux spune: „Partidele şi oamenii politici actuali cu ideologiile lor retardare şi parcelare cu vocabularul învechit, izbucnirile, anatemele, indignările, metodele de orientare dezastruoase, certurile sterile, ruinătoare pentru colectivitate, neputinţa de a propune şi a aplica soluţii viabile sunt depăşite...Rezultă punerea sub semnul întrebării a democraţiei parlamentare, nu numai pentru că ea este din ce în ce mai puţin democratică (condiţionările electoratului prin controlul mijloacelor de comunicare în masă, manipulările electorale, grupurile oculte de presiune) ci mai ales pentru că nu mai este eficientă”.

Soluţia sa este una scientocratică şi vizează organizarea oamenilor de ştiinţă într-o „constelaţie de nuclee”, într-o vastă reţea, într-o autentică „putere a ştiinţei” ce ar urma să participe alături de guvernanţi, de manageri şi de popor la luarea deciziilor.

Dar noua „putere ştiinţifică” nu este purtătoare a unui nou proiect de organizare socială. Funcţia sa este de a raţionaliza la maximum structurile existente. Ea nu ar exprima interese de grup sau de clasă. „Vom spune simplu – arată Jean Roux – că puterea ştiinţifică poate fi considerată ca o formă de putere apolitică, dincolo de politică”. Dar faptul că nu propune soluţii politice, că se limitează la aspecte „pur” ştiinţifice, nu înseamnă că aceste concluzii/propuneri nu ar avea nici un rol politic. Este şi ceea ce recunoaşte autorul când arată că acţiunile consilierilor ştiinţifici ce lucrează cu guvernul „...vor susţine dreapta, dacă dreapta se află la putere şi stânga, dacă aceasta este la putere”.

177