MIHAI VITEAZUL. BĂTĂLIA DE LA GURĂSLĂU

DRĂGOSTIN OANA-MĂDĂLINA

Unirea Țărilor Române sub sceptrul lui Mihai Viteazul a răscolit adânc conștiința

românească și a lăsat urme durabile; ea a devenit peste vreme, torța spre lumina căreia s-

au îndreptat toate generațiile din etapele ulterioare ale luptei pentru unire.1

După realizarea unirii celor trei țări române, Mihai Viteazul a manifestat o

susținută preocupare pentru consolidarea acesteia. În primul rând era necesară

recunoașterea unirii din partea împăratului Rudolf, în numele căruia, pentru a-i obține

bunăvoința, Mihai spunea că a acționat. De aceea au fost reluate tratativele cu împăratul

Rudolf.2

Îngrijorat de succesele celui pe care îl dorea un vasal supus, împăratul Rudolf a

încercat să-l scoată pe Mihai din Transilvania, folosindu-se de diplomați experimentați,

ca Pezzen, încurajând ambițiile unor generali, ca Gheorghe Basta, sau alimentând ceea ce

avea să devină primejdie și pentru el, și anume nemulțumirile nobilimii maghiare.

În vara anului 1600 Basta s-a alăturat cu oastea imperială de sub comanda sa

nobililor maghiari, care se ridicaseră în timp ce Mihai se afla în Moldova, și a reușit să-l

înfrângă pe cel ce părea de neînfrânt, la Mirăslău (18 septembrie 1600).3

În toamna anului 1600, Mihai Viteazul, însoțit de banul Mihalcea și de 70 de

călărași distinși, au plecat din Țara Românească la Praga, ca să se împace cu împăratul

Rudolf. Împăratul l-a primit cu multă onoare, l-a numit guvernator al Transilvaniei și i-a

dat 100.000 de galbeni, ca să strângă din nou oaste și să înceapă din nou războiul asupra

ardelenilor, care se îndepărtaseră din nou de împărat și îl proclamaseră principe pe

vechiul Sigismund Bathory.4

După retragerea lui Mihai din Transilvania, nobilimea maghiară și-a schimbat

opinia și s-a declarat ostilă împăratului, aliindu-se cu polonii și chemându-l din nou ca

principe pe Sigismund. Aceste lucruri l-au determinat pe Rudolf al II-lea să dispună ca

1 Ștefan Ștefănescu, Istoria românilor. De la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu, București, Editura Universitatea din București, 1996, p. 85.2 Idem, Țara Românească de la Basarab I „întemeietorul” până la Mihai Viteazul, București, Editura Academiei Române, 1970, p. 164.3 Ibidem, p. 165.4 Nicolae Densușianu, Istoria militară a poporului român, București, Editura Vestala, 2003, pp. 239-240.

Mihai împreună cu Basta, care fusese înșelat de aliații săi temporari, să recunoască pentru

habsburgi Transilvania.5

Trupele lui Mihai Viteazul, ajutate acum de trupele imperiale ale lui Basta, au

înaintat în două coloane pe la Tokay și pe la Tarkany în Transilvania, întâmpinând armata

ardeleană la Gurăslău, sub comanda lui Moise Szekeli. La 3 august 1601 începe bătălia

de la Gurăslău.6

Evenimentele din Transilvania nu au avut cursul dorit de cercurile conducătoare

poloneze. Din contră, speranțele lor au fost din nou spulberate de sabia lui Mihai

Viteazul, autorul principal al strălucitei victorii obținute în colaborare cu general Basta la

Gurăslău, împotriva lui Sigismund Bathory.7

Oștile lui Bathory, împreună cu cele turcești și tătărești ce-i fuseseră trimise în

ajutor, suferiseră o înfrângere foarte grea, mulțime de oameni și-au pierdut viața,

armament și steaguri au ajuns în mâna învingătorilor.8

Armata lui Mihai Viteazul era alcătuită din corpuri de mercenari, curteni, slujitori,

haiduci și oșteni de țară.9 Într-o lucrare de a sa, Nicolae Iorga menționa existența

haiducilor și a mercenarilor în oastea lui Mihai Viteazul din timpul bătăliei de la

Gurăslău.10

Mihai Viteazul este primul domn care a utilizat pe scară largă mercenarii, cauzele

ce l-au determinat pe domn să apeleze la o asemenea oaste fiind dorința de a-și

moderniza armata, precum și nevoia de armata permanentă, bine pregătită. Domnul a

înțeles importanța mercenarilor și superioritatea lor asupra unei oștiri de țărani, prost

înarmată.11

Pentru înrolarea mercenarilor necesari luptei de la Gurăslău, Mihai avansase

unora dintre aceștia solda pe șase luni.12

5 Ștefan Ștefănescu, Țara Românească..., p. 166.6 Nicolae Densușianu, op.cit., p. 240.7 Veniamin Ciobanu, La cumpăna de veacuri. Țările române în contextul politicii poloneze la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului al XVII-lea, Iași, Editura Junimea, 1991, p. 288.8 Ștefan Pascu, Mihai Viteazul: Unirea și centralizarea țărilor române, București, Editura Politică, 1973, p. 83.9 Constantin Rezachevici, Paul Cernovodeanu, Mihai Viteazul. Culegere de studii, București, Editura Academiei Române, 1975, p. 109.10 Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, București, Editura Militară, 1968, p. 391.11 Constantin Rezachevici, Paul Cernovodeanu, op.cit., pp. 80-81.12 Ibidem, p.83.

Din izvoare poloneze știm că la Mirăslău, Szamosközy susținea că Mihai avea în

oastea sa și mulți sârbi. Ei sunt amintiți și în lupta de la Gurăslău dar nu știm în ce

număr.13

În afară de mercenarii străini (cazaci, maghiari, sârbi, bulgari) Mihai Viteazul a

utilizat pe scară largă mercenarii moldoveni, aceștia din urmă constituind un corp

important în oastea domnului.14

În afară de sârbii și bulgarii mercenari, în oastea lui Mihai Viteazul a existat și un

corp de haiduci liberi, alcătuit din sârbi, bulgari și albanezi, care luptau pentru pradă.15

După opinia lui Szamosközy, la Gurăslău, alături de Mihai Viteazul, ar fi luat

parte la luptă 13.000 de haiduci de lângă Dunăre, alcătuind majoritatea oastei lui Mihai.

După luptă ei s-au răspândit să prade provincia recucerită.

Una din problemele deosebit de importante este aceea a evoluției efectivelor

oștirii lui Mihai Viteazul.16

La Gurăslău Mihai a avut iar o oaste de strânsură, formată în cea mai mare parte

din haiduci și mercenari, la care nu au luat parte nici „floare ostășimii” din Țara

Românească, preocupată să alunge pe Simion Movilă, și nici secuii, la care domnul

făcuse apel. Efectivele de oșteni ai lui Mihai Viteazul nu treceau de data aceasta de circa

8000-10.000 de oameni, fiind cele mai scăzute din cele de care dispusese vreodată.17

Mihai a luat parte activ în luptă cu un curaj extraordinar, învingând armata

transilvană, cucerind 130 de steaguri și 45 de tunuri. 10.000 de ardeleni au murit pe

câmpul de război, iar Sigismund Bathory a fugit spre Moldova.18

La puțin timp după victorie, din ordinul lui Basta, mercenari valoni asasinau pe

Cîmpia Turzii pe cel ce nutrea încă speranța că va mai putea salva măcar ceva din opera

înfăptuită.19

13 Ibidem, p. 96.14 Ibidem, p.81.15 Ibidem, p. 98.16 Ibidem, p. 100.17 Ibidem, p. 108.18 Nicolae Densușianu, op.cit., p. 240.19 Ștefan Ștefănescu, Țara Românească..., p. 166.

BIBLIOGRAFIE:

CIOBANU, Veniamin, La cumpăna de veacuri. Țările române în contextul

politicii poloneze la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului al XVII-lea, Iași,

Editura Junimea, 1991.

DENSUȘIANU, Nicolae, Istoria militară a poporului român, București, Editura

Vestala, 2003.

IORGA, Nicolae, Istoria lui Mihai Viteazul, București, Editura Militară, 1968.

PASCU, Ștefan, Mihai Viteazul: Unirea și centralizarea țărilor române,

București, Editura Politică, 1973.

REZACHEVICI, Constantin, CERNOVODEANU, Paul, Mihai Viteazul.

Culegere de studii, București, Editura Academiei Române, 1975.

ȘTEFĂNESCU, Ștefan, Istoria românilor. De la Mihai Viteazul la Constantin

Brâncoveanu, București, Editura Universitatea din București, 1996.

IDEM, Țara Românească de la Basarab I „întemeietorul” până la Mihai

Viteazul, București, Editura Academiei Române, 1970.

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVAFACULTATEA DE TEOLOGIE, ISTORIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

MASTER ROMÂNII ÎN ISTORIA EUROPEI

MIHAI VITEAZUL. BĂTĂLIA DE LA GURĂSLĂU

MASTERAND: DRĂGOSTIN OANA-MĂDĂLINAANUL I