SĂRBĂTORILE LA ROMÂNI

1. Sfântul Andrei şi începutul iernii

Denumirea de strigoi, în limba română, derivă din „strigă”, de fapt o formă a latinului „striga, ae”, însemnând „pasăre nocturnă ce înspăimântă copii”, (Otilia Hedeşan – Lecţii despre calendar) dar şi „vrăjitoare” care după părerea lui Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei: „este o bătrână care prin puterea ei drăcească omoară nu se ştie cum, pe copii nou născuţi ... superstiţia este foarte răspândită mai ales la transilvăneni”. De-a lungul timpului termenul primeşte noi conotaţii: fantomă, vampir, bufniţă, „cap de mort” (specie de fluture), dar atestat în prezent din ce în ce mai rar; termenul care s-a impus este cel de strigoi.

Sărbătoarea Sfântului Andrei sau Noul An Dacic în calendarul popular, sărbătoarea este denumită Sântandreiul, dar şi Moş Andrei, Andrei de iarnă, Indrea, fiind una la dată fixă, în 30 noiembrie, iar în calendarul ortodox ziua Sf. Apostol Andrei Cel Dintâi Chemat, Ocrotitorul României.

Hagiografia Sf. Andrei este legată de activitatea ecleziastică în creştinarea românilor: „şi a căzut în soarta apostolului Andrei neamuri până în partea Mării Negre, spre partea răsăritului ... până la râul cel mare, Istrul, care acum se numeşte Dunărea, întru care voia să semene sămânţa cuvântului lui Dumnezeu” (Vieţile Sfinţilor). Sărbătoarea pare a fi făcut parte dintr-un complex ritual de înnoire a timpului, Anul Nou Dacic care prin densitatea sacralităţii sale devine „cap de iarnă”, reper de sfârşitul toamnei şi începutul iernii. Terminarea timpului autumnal este serbat la 30 noiembrie, cu unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, Ajunul Sf. Andrei. Este momentul când se dezlănţuie forţele malefice, duşmanii tradiţionali ai ţăranului, fie că sunt oameni (strigoi vii şi strigoi morţi), fie că sunt animale (lupi, câini etc.) ei găsesc un impact profund în comunitatea sătească.

Sărbătoarea corespunde în linii mari, cu Dionisiacele Câmpeneşti la romani, iar la traci cu „sărbătoarea vinului” (fermentarea mustului în butoaie). Unele elemente comune sunt şi în Brumalia, sărbătoare câmpenească romană. Comunităţile săteşti începeau sărbătoarea Sf. Andrei cu 29 noiembrie, Ajunul, momentul când se dezlănţuie forţele malefice iar „morţii necuraţi” îşi intensifică puterile acţionând pe pământ, în spaţii largi. În această noapte magică vor coborî pe pământ patronii lupilor Sf. Andrei şi Sf. Petru pentru a le „dezlegaprada”.

În satele noastre, sărbătoarea numită „Sântandrei” nu este marcată de ritualuri ieşite din comun, de largă manifestare magico-religioasă. În afară de „stereotipia usturoiului” prezentă în mai toate zonele etnofolclorice nu asistăm la acţiuni impresionante. Oamenii ştiu că noaptea Sf. Andrei aflată cu totul la discreţia spiritelor rele este mult prea puternică pentru practicile apotropaice şi atunci se închid în case ungând intrările şi ieşirile cu usturoi şi aşteptând înfriguraţi să treacă orele fatidice; cu siguranţă că înţelegeau că în acest timp de maximă progresie a forţelor negre nu aveau nici-o şansă să le învingă. Deci era un timp de aşteptare, în care cine ieşea din casă putea fi atacat de strigoi şi vampiri ce dădeau târcoale. În Ţinutul Pădurenilor aceştia luau şi înfăţişarea lupilor care atacau animalele şi oamenii şi „nu era bine să muţi staulul oilor că le mănâncă lupul” (Rusalin Işfănoni – Pădurenii Hunedoara). Însă concepţia populară din zonă mai păstrează şi astăzi o înţelegere mai largă

a strigoiului. Iată ce crede baba Floarea din satul Goleş: „ăştia nu-i şti, îs lângă tine la lucru, îs oameni ca noi, dară cum au pe Satana în ei sufletele lor pleacă noaptea, le iasă din grumaz pe gură şi mere atât la grajdul mărhelor (vitelor – n.n.) de ieu tăt laptele şi la viţăi le suge sângele”. Noaptea strigoilor În satele de pe Valea Mureşului credinţa că cei răi „bătuţi de Dumnezeu” se preschimbă în câini sau lupi se păstrează în memoria unor locuitori şi în timpurile noastre. Această lycomorfie, celebrată de Sf. Andrei, răspândită mult în trecut, s-a lărgit în calendarul oral al ţăranului şi la alte sărbători în care spiritele malefice atacau oamenii şi animalele, între Crăciun şi Anul Nou, în zilele fără soare sau în nopţile cu lună plină. Mătuşa Elisabeta Adam, din satul Godineşti, com. Zam, ne descria ce se întâmplă în „noaptea strigoilor”: „Să zice că unii uameni ce aveau pe Satana în ei se făceau câni şi lupi de rupeau animalele şi uamenii din sat ce-i aveu duşmani. Zâcea buna că sălăşuiau laolaltă cu alţi moroni de Sf. Andrei, aşé amestecaţi, la uni strâcau grajdurile, poiatele şi coteţele, rodeau uşâle să intrenountru, să mănânce oile şî de alte”.

Interesante sunt măsurile de apărare împotriva strigoilor. Menţionăm că Sântandrei nu pare a avea restricţii în intrarea spiritelor rele la gospodăriile săteşti din partea unor protectori divini ai oamenilor. Astfel strigoii au „liberă trecere” din spaţiul lor ocult în noapteahaotică, dominând ordinea şi lumina. De aceea oamenii se apără singuri încercând să-şi protejeze spaţiul de locuit prin închiderea tuturor ieşirilor în afară. Astfel în Ţara Zarandului, în satul Stănija măsurile de apărare deşi sumare, puţin eficiente şi de scurtă durată erau crezute de populaţie ca infailibile. Baba Floarea Gligor, descântătoare din acest sat spunea că „Moşu’ din satu’ nost punea în noaptea de Sf. Andrei, spini şi mărăcini la căşi şi grajduri, să nu intre moroni, că se zicea că vin, da’ nu pot intra că să înţapă, ş-apoi pleacă, da’ vezi că Satana-i şmecher (sic!) intră pe fereastră ori prin pod şi face tăt rău, dacă nu ungem cu usturoi”. Tot în acest spaţiu folcloric se făcea deosebirea între „strigoii morţi” şi „strigoii vii”: „se-ntâmpla ca unii morţi „să se strice”, atuncea să fac moroni, că la moarte nu le-or pus ai (usturoi) în gură şi nu s-o făcut slujbă alţi să făceau moroni de răi ce-or fost, fără credinţă în Dumnezeu”. Aşa spunea baba Carolina Butar, din Ociu arătând şi măsurile de apărare a satului; „veneau bărbaţi în putere, îi dezgropau pe ăi răi ce erau strigoui şi băgau furca-n iei şiapoi puneau spini şi lemne de-i ardeau să se ducă pe pustie”.

Cele mai multe interdicţii ale locuitorilor erau acelea de lucru în gospodărie: „nu-i bine să lucri că Sf. Andrei va da iarna tot cu vifor iară lupii s-or înmulţi şi or strica tăte vitele (inf. Mărioara Drăgan, satul Dumbrava); de lucră vreo muiere apăi tăţi copii s-or betegi şi doară la Ignat s-or zdrăveni; de Sf. Andrei, mama ne fierbea porumb cu sare şi punea şî o ţâră de usturoi să alunge moroni” (inf. Valeria Marina, satul Dumbrava). Sf. Andrei reprezintă ultimul reper important al timpului autumnal şi „cap de iarnă” acum la sfârşit de an. Despre obiceiurile, datinile şi credinţele din „Noaptea strigoilor” putem spune că ele se configurează în sintagma „ştim că a fost odată, dar acum nu se mai ţine”. Dense şi funcţionale în trecut, acum în contemporaneitate au rămas puţine fapte vii însă bine fixate în mentalul indivizilor pentru că aşa cum spunea o distinsă cercetătoare a culturii tradiţionale Otilia Hedeşan „dacă acum (Noaptea strigoilor – n.n.) nu se face mai nimic, de crezut se crede enorm şi intens, într-un orizont de aşteptare terifiant şi tocmai de aceea, protejat de numeroase tabu-uri” (Lecţii despre calendar).

Anotimpuri magico-religioase Marcel Laptes

Coacerea turtelor în ajunul Sf. Andrei

Românii bucovineni practicau ritul in casa uneia din fete. Fiecare fată pregătea turtiţe (Bairachi, Bălcăuţi, Calafindeşti, Frătăuţii Noi, Mihoveni, Petraşivca, Poieni, Siret, Tărăsăuţi, Todireşti)3; colţunaşi (chiroşte) – Bairachi, Băhrineşti, Bălăcena, Boian, Cupca, Frătăuţii Noi, Mahala, Mămăliga, Ostra, Ropcea, Stupca4; sarmale – Crasna, Fundu Sadovei, Petraşivca5; bucăţele de aluat sau mămăligă – Frătăuţi, Mahala, Marşinţi, Stupca6; turte din mămăligă cu branză (Roşcani)7; „balabuşte” – Bălcăuţi, Colincăuţi, Dinăuţi, Draniţa, Nesvoia, Stălineşti8. In Crasna Storojineţului in vrajă foloseau bucăţele de salam.

Coacerea turtelor se făcea intr-o anumită consecutivitate. La inceput fetele umpleau un vas cu făină de păpuşoi, apoi fiecare din ele, pe rand, scoteau din fantană o găleată cu apă, aduceau cu gura apă neincepută şi o vărsau in vasul cu făină. Următoarea participantă repeta acţiunea – găleata era vărsată şi scoasă alta. Apa de la toate fetele trebuia să fie neincepută.Vraja putea să difere de la localitate la localitate: turtiţele in unele sate bucovinene li se dădeau porcului (Crasna), sau cucoşului (Ciudei)9, fetele modelau 9 sau 12 turte din mămăligă şi branză, le aşezau pe bătător şi chemau motanul (Mihoveni, Roşcani)10. Diferă totodată şi componenţa numerică a fetelor care participau la vrajă. De exemplu, in seara din ajunul Sf. Andrei la pregătirea colţunaşilor se adunau trei fete in Mămăliga, Noua Suliţă şi Ropcea Storojineţului11; la Draniţa raionul Noua Suliţă acest rit era practicat de două fete, la Marşinţi raionul Noua Suliţă la vraja după bucăţele de mămăligă lua parte un număr impar de fete. La Petraşivca Herţei acest rit era executat de o singură fată. Ea pregătea atatea turte, caţi flăcăi avea, şi le dădeau cainelui. Credeau că flăcăul a cărui turtă a fost mancată prima, acela va deveni mire.12

Această metodă de a ghici viitorul era pe larg aplicată de ucrainencele din regiunea Cernăuţi şi de cele din regiunile vecine, deosebindu-se foarte puţin de cea romanescă. La ucraineni ritul era efectuat de asemenea in colectiv, fetele aduceau cu gura apă neincepută din fantană sau rau13. De regulă, pentru această vrajă fetele ucrainence pregăteau: colţunaşi („varenichi”) – umplute cu caşcaval, cartofi, dulceaţă; „balabuha” sau „balabuşte”; branzoaice („mandrachi”); panişoare („pampuşchi”); plăcinte („paroga”); turte („corjichi”); găluşte („galuşchi”); lipii („palianaţi”); bucăţele de terci in smantană etc.14 In genere, in satele ucrainene fiecare fată işi pregătea coptura sa şi o insemna. Dar existau şi deosebiri. De exemplu, in satul Serghii, raionul Putila fiecare fată prepara cate trei colţunaşi. Primul indica faptul că fata se va mărita in anul viitor, al doilea – peste un an; al treilea – va rămane nemăritată. Vrăjeau cu ajutorul motanului.

Romancele din Bucovina cunosc o variantă de vrajă cu colţunaşi fără participarea câinelui sau motanului. In unele sate romaneşti de aici umpleau colţunaşii cu bileţele cu numele flăcăilor. O hartie rămanea curată. Colţunaşii erau puşi la fiert. Cand la suprafaţa apei clocotinde ieşea primul colţunaş – il scoteau şi citeau numele de pe hartie – credeau, că acel flăcău va fi mirele fetei (Forosna, Colincăuţi, Crasna,Valea Cozminului). In satul Mahala fetele umpleau colţunaşii cu smoc de păr din capul fetelor şi serveau cu ei flăcăii. Flăcăilor le prevestea căsătorie cu acea fată, părul căreia i-a căzut in colţunaşul ales15. Vrăji identice sunt cunoscute şi la ucraineni. Fetele puneau in colţunaşi bileţele cu numele flăcăilor, in unele cazuri le puneau in plăcinte sau „kleţchi”. Ghiceau după ordinea in care colţunaşul ieşea la suprafaţa apei clocotinde. In unele localităţi colţunaşii cu bileţele puteau fi propuse motanului.In Bucovina printre fete era răspandit obiceiul de a pregăti o turtă „sărată” şi de a o manca inainte de culcare. Prin somn fata avea să-l vadă pe ursitul ei, cum ii oferă apă (Bairachi, Crasna, Draniţa, Petraşivca, Vatra Dornei)16.

Incă o vrajă realizată in ajunul Sf. Andrei era cea cu 41 de boabe. Conform acestui ritual fetele puneau boabele sub pernă şi sperau că o să-şi vadă in vis ursitul17. In satul Mahala in ajunul Sf. Andrei fata punea sub pernă 41 de boabe, rostind : “Voi 41 de fire de grau! / Eu voi dormi şi voi hodini, / Dar eu mă rog lui Dumnezeu, / In vis să-l visez / Ş-aievea să-l

văz”18. Acest obicei este caracteristic şi pentru alte zone etnografice romaneşti19, fiind inclus de M. Olinescu in „Calendarul vrăjilor, farmecelor de dragoste, ursită şi măritiş de peste an”20.

Izvoarele disponibile ne permit să constatăm, că vrăjile fetelor cu folosirea bucatelor ritice sunt mult mai răspandite la ucrainenii din Bucovina. Acest fapt e mărturisit de asemenea şi de tradiţia slavă de preparare a mancărurilor ritice. Ca exemplu ne poate servi vraja cu blinile („blină”), uzitate de tineret in ajunul Anului Nou, Crăciunului, Sf. Andrei şi Ivan Kupala. Conform obiceiului slav, fata ieşea afară cu blineaua subsioară, sub cămaşă, in buzunar sau intinsă pe faţă, apoi i-o oferea primului bărbat intalnit, intrebandu-l numele. Aşteptau să vadă a cui blinea era prima inşfăcată de caine de pe prag. Cu blineaua ieşeau (sau călare pe cociorvă) in stradă, la răscrucea drumurilor sau urcau pe o grămadă de gunoi şi acolo „chemau”, vociferand, soarta, ascultand din care parte va lătra cainele; in acest timp blineaua era pusă pe cap. Cu blineaua ascultau sub fereastră la vecini. Ţinand blineaua in mană, strigau in horn, numărau parii din gard21.

Jocul ritualic „Kalâta”În Bucovina în ajunul Sf. Andrei ucrainenii practicau vraja „Kalâta” („Kaleta”),

cunoscută în arealul slav. „Kalâta” în Polesia ucraineană era numită o turtă, atârnată cu o aţă de grinda din casă. Fetele, încălecând cociorva, se apropiau de turtă şi încercau fără ajutorul mâinilor să muşte o bucată din ea. În procesul ritului un rol important jucau participanţii „pan Keletânschi” (el păzea cu o bidinea murdară de funingine, îi veselea pe participanţii la vrajă) şi „pan Koţiubinschi” (călare pe vătrai încerca şi el să muşte „kalâta”)22. În pofida faptului că unii cercetători (L.Vinogradova, S.Tolstaia) consideră că jocul ritic „kalâta” e răspândit într-un areal limitat doar de zona Polesia23, materialele disponibile ne permit să afirmăm că la etapa actuală acest obicei există în tradiţia ucrainenilor din regiunea Cernăuţi şi regiunile invecinate. Unele elemente ale acestui obicei au fost atestate la populaţia ucraineană din raioanele Chelmenţi şi Secureni din regiunea Cernăuţi. Aşa, de exemplu, in satul Conovca raionul Chelmenţi la şezătorile andreene aluatul pentru „kalata” era mestecat de fiecare din fete, la el adăugau miere, mac, nuci, mere. Pană ce „kalata” se cocea in cuptor fetele jucau şi cantau afară. Turta rituală era legată cu o cordică roşie, in mijloc ii făceau o gaură, prin care cu o aţă o legau de pod. Fiecare participantă la vrajă trebuia sărind să muşte o bucată din turtă. Credeau, că acea fată care va reuşi să muşte coptura – se va mărita in curand. In satul Boianciuc şi Vaşcăuţi din raionul Secureni la jocul ritualic erau invitaţi şi flăcăii24.

Arealul limitat de răspandire a acestui obicei la ucrainenii din regiunea Cernăuţi, ne permite să concluzionăm că jocul ritic „kalata” nu este specific pentru teritoriul amintit. Această acţiune, probabil, a fost imprumutată de populaţia locală de la vecinii din alte regiuni ale Ucrainei.

Obiceiul de a „semăna” cânepă la Sf. AndreiConform afirmaţiilor cercetătorilor culturii tradiţionale a slavilor L.Vinogradova şi

S.Tolstaia, cele mai răspandite vrăji andreene erau cele cu „semănarea” semanţei de canepă şi in (mai rar de grau, hrişcă, mazăre) in casă, langă casă, sub fereastra iubitului sau flăcăului cu numele Andrei, in drum, la răscrucea drumului, uneori presărau grăunţe peste animale (Polesia). După cum afirmă ele, vrăji şi formule verbale analogice uneori sunt practicate şi la alte sărbători (sf. Olexii, Vasile, Macovei, Mihail, Ştefan). Ritul e executat seara sau noaptea după o zi petrecută cu rugăciuni şi post. Fetele se dezbrăcau in pielea goală sau lepădau doar rochiile, boabele „insemanţate” erau „grăpate” cu pestelca, cu rochia, pantalonii bărbăteşti. Asemenea vrăji sunt atestate in sudul Poloniei, in Carpaţi, Slovacia de Est, in Polesia, Ucraina25. Acest obicei era răspandit pe larg la ucrainenii din regiunea Cernăuţi şi regiunile invecinate. El era organizat in majoritatea cazurilor in ajunul Sf. Andrei, mai rar in ajunul Crăciunului (Şişcăuţii raionul Chiţman) sau alte sărbători calendarice26. Tipic pentru ucraineni era ieşirea fetelor in ajunul lui Sf. Andrei in pielea goală in curte şi „semănarea” canepei (Milievo raionul Vijniţa)27. Seminţele erau, de regulă, „grăpate” cu un element din

imbrăcăminte – cu fusta sau catrinţa. In acest timp fata rostea: „Андрію, Андрію! / Я на тебе коноплі сію; / Спідницею волочу, – / Бо дуже заміж хочу. / А ще хочу знати / З ким маю його брати.” / „Andrii, Andrii! / Peste tine semăn canepă; / Cu fusta grap, - / Măritată vreau. / Şi mai doresc să ştiu / Cu cine mă voi mărita.” (Magovo-Vijniţa, Conovca-Chelmenţi, Cruglac-Hotin a regiunii Cernăuţi, Cneajdvir raionul Colomaia regiunea Ivano- Francovsc, Negostina judeţul Suceava), sau mai simplu: „Андрію, Андрію, / Я коноплі сію. / Дай мені знати / З ким я буду шлюб брати.” / „Andrii, Andrii! / Eu canepă semăn. / Dă-mi de ştire / Cu cine mă voi mărita.” (Zalucea Gorişne raionul Sniatin regiunea Ivano-Francovsc)28. Această vrajă e răspandită pe larg şi in alte regiuni ale Ucrainei29. In Ucraina şi Belorusia obiceiul de „semănare” a canepei putea fi executat in ajunul lui Sf. Andrian30.

La Mahala raionul Noua Suliţă fetele după „grăparea” seminţelor, inconjurau de trei ori casa in pielea goală, iar a treia oară, mergand la şopron, luau de acolo seminţe de canepă. Cate seminţe luau – ataţia ani se credea că vor rămane nemăritate 31.

Populaţia romană din Bucovina mai avea obiceiul să „samene” canepă langă tăietor. De pildă, in Colincăuţii Hotinului fetele tarau in jurul tăietorului catrinţa, apoi o aşterneau pe trunchi, se aşezau pe ea, cu ochii inchişi ascultau din care parte vor lătra cainii. In acest timp flăcăii incercau să-i fure de sub ea catrinţa32.

În unele localităţi bucovinene se resimte influenţa ucraineană asupra acestui rit. În satul Frasin judeţul Suceava această vrajă era executată în ajunul Sf. Andrei. După ce toată ziua fetele au postit, ele „semănând” cânepă în jurul tăietorului, rosteau: „Andrei, Andrei, eu semăn cânepă ca tu să-mi spui în vis cu cine o voi culege”33. Astfel, dacă chiar această vrajă în interpretarea populaţiei române din Bucovina are unele deosebiri de cele ale fetelor ucrainene, trebuie să evidenţiem acel fapt, că obiceiul de vrăjire prin „însemânţarea” cânepei e aproape necunoscut în alte zone locuite de români. Putem presupune, că în trecut această vrajă era menită să asigure o roadă bogată de cânepă.

Opţiunea unei sărbători calendaristice concrete, în timpul căreia se practicau cele mai multe vrăji ale fetelor, era condiţionată de tradiţia existentă la un anumit popor pe un anumit teritoriu. După cum ne mărturisesc izvoarele efective, favorabil pentru vrăji era considerat timpul care coincidea cu o perioadă de trecere, de schimbare bruscă. Astfel în tradiţia populaţiei române din Bucovina un caracter de masă purtau vrăjile de Anul Nou şi Sf. Andrei, răspândite practic şi în alte teritorii ale spaţiului etnic românesc. Favorabile vrăjilor practicate de fete erau considerate sărbătorile Sf. Ecaterina, Crăciunul, Boboteaza, Paştile, Sf. Gheorghe, într-o măsură mai mică Sf. Varvara, Blagoşteniile, Sf. Petru şi Pavel, Ispasul, Alexiile, Sânzâienele etc.

Spre deosebire de populaţia română, la ucrainenii din Bucovina cele mai populare erau vrăjile din ajunul Sf. Andrei, din noaptea din 12 spre 13 decembrie, răspândite practic în întreg arealul etnic ucrainean. Printre vrăjile uzitate de fetele ucrainene din Bucovina purtau un caracter de masă cele practicate la sărbătorile din preajma Crăciunului (sf. Ecaterina, Varvara), din ciclul sărbătorilor de iarnă (Crăciun, Anul Nou, Iordan), de primăvară-vară (Paşti, Ivan Kupala), de toamnă (Pocroavele). Mai puţin favorabile vrăjitoriei erau considerate Duminica Mare, Sf. Neculaie, Blagoşteniile, Sf. Iurii etc. În ciclul sărbătorilor de primăvară-vară cea mai favorabilă pentru vrăji la ucraineni era considerată sărbătoarea lui Ivan Kupala, la români – Sf. Gheorghe. Totodată putem afirma, că vrăjile practicate de fetele ucrainene la Ivan Kupala nu sunt atestate la români, iar vrăjile româncelor bucovinene de la Sf. Gheorghe (dezgroparea mătrăgunei, semănatul busuiocului de dragoste) practic n-au fost fixate la ucrainenii din Bucovina. În contrast cu românii, ucrainenii din Bucovina practică pe larg obiceiurile matrimoniale la Pocroave.

Considerăm că trebuie schimbată concepţia complexului de vrăji matrimoniale. Până acum ele erau considerate în majoritatea cazurilor ca anexe amuzante la anumite sărbători calendarice. Raportul populaţiei şi a participanţilor la ceremoniile matrimoniale faţă de vrăji

era diferit. Deja la începutul sec. XX vrăjile fetelor îşi pierdeau funcţia magică şi se transformau în jocuri tradiţionale cu caracter de glumă. Dar, indiferent de rezultatele proceselor de degradare, vrăjile calendarice s-au păstrat parţial în perioada postbelică, iar în zilele noastre observăm chiar o anumită sporire a interesului faţă de ele, ca şi faţă de magia nupţială în genere.

3 Material cules în cadrul expediţiilor etnografice organizate de autor în satele românofone şi ucrainene din Bucovina (regiunea Cernăuţi şi judeţul Suceava), păstrat în muzeul etnografic a facultăţii de istorie, politologie şi relaţii internaţionale a Universităţii naţionale Iurii Fedcovici din Cernăuţi (MEEA UNFC). – 1997-2007; Arhiva Ştiinţifică Centrală a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (AŞC AŞRM). – Fond N 19. – Materialele expediţiilor ştiinţifice, efectuate în perioada 1946-1985 pe teritoriul Republicii Sovietice Moldova şi Ucraina: D. N. 83. - Folclor cules de la informatorii din s. Bairachi raionul Herţa regiunea Cernăuţi (1957) de R.Cărăuşu, p. 74; Marian S.Fl. Sărbătorile la români. Studiu etnografic / Ediţie îngrijită şi întroducere de I.Datcu. – Bucureşti: Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2001. – Vol. I., p. 55, 102-104; Vol. II., p. 61;

4 MEEA UNFC; Marian S.Fl. Sărbătorile la români ..., op. cit., T. 1., p. 55, 141-142; Diaconu V. Etnografie şi folclor pe Suha Bucovineană. Obiceiuri şi credinţe. – Iaşi: Unirea, 2002, p. 406-407; Чеховський І.Г. Матримоніальна ворожба у молодіжній зимовій обрядовості українців Карпат // Питання стародавньої та середньовічної історії, археології й етнології. – Чернівці: Золоті литаври, 1998. – T. 1., p. 161;

5 MEEA UNFC; AŞC AŞRM. – F. N. 19. – D. 248. Folclor cules în satele Crasnoilisk, Cireş, Ciudei, Pătrăuţii de Sus – regiunea Cernăuţi (1972) de G.Botezatu, N.Băieşu, p. 114; Marian S.Fl. Sărbătorile la români ..., op. cit., T. 1., p. 55;

6 MEEA UNFC; Dan D. Credinţe poporale bucovinene // Gazeta Bucovinei. – 1894. – № 99. – P. 1-2; Marian S.Fl. Sărbătorile la români ..., op. cit., T. 1., p. 55;

7 Iacob E.A. Oameni şi datini din Roşcanii Sucevii / Ediţie îngrijită de S. şi I. Popescu-Sireteanu, studiu întroductiv de I. Popescu- Sireteanu. – Iaşi: Princeps Edit, 2006, p. 242-244;

8 MEEA UNFC; AŞC AŞRM. – F. N. 19. – D. 239. Folclor cules în satele Colincăuţi, Dinăuţi, Malinovca, Rachitna, Şişcăuţi – regiunea Cernăuţi (1971) de E.Junghietu, p. 84-85;

9 MEEA UNFC;10 Iacob E.A. Oameni şi datini ..., op. cit., p. 242-244; Marian S.Fl. Sărbătorile la

români ..., op. cit., T. 2., p. 61;11 Чеховський І.Г. Матримоніальна ворожба ..., op. cit., p. 161;12 MEEA UNFC;13 MEEA UNFC; Чеховський І.Г. Матримоніальна ворожба ..., op. cit., p. 161-

163;14 MEEA UNFC; Чеховський І.Г. Матримоніальна ворожба ..., op. cit., p. 160-

163;15 MEEA UNFC;16 MEEA UNFC; AŞC AŞRM. – F. N. 19. – D. 248. – p. 114; Bizom T. Anul Nou // Ion Creangă. – N 7. – 1911. – P. 213; Niculiţă- Voronca E. Datinele şi credinţele poporului roman adunate şi aşezate in ordine mitologică (Ediţie ingrijită de V. Durnea). – Iaşi:Polirom, 1998. – Vol. I., p. 155;17 Pamfile T. Sărbătorile la romani: Crăciunul. Studiu etnografic.– Bucureşti: Librăriile Socec & Comp., C.Sfetea, 1914, p. 142-143;18 Voronca E.N. Datinele şi credinţele poporului roman. – Cernăuţi: Tipografia Isidor Wiegler, 1903, p. 107;

19 Ciauşanu Gh. F. Superstiţiile poporului roman. In asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi / Ediţie critică, prefaţă şi indice tematic de I.Oprişan. – Bucureşti: Saeculum, 2001, p. 227;20 Olinescu M. Mitologie romanească. Cu desene şi xilografuri de autor / Ediţie critică şi prefaţă de I.Oprişan. – Bucureşti: Saeculum I.O., 2003, р. 271;21 Славянские древности. Этнолингвистический словарь под ред. Н.И.Толстого. – М.: Международные отношения, 1995. – Т. 1., p. 195;22 Воропай О. Звичаї нашого народу. Етнографічний нарис. – Харків: Фоліо, 2004, p. 18-20;23 Виноградова Л.Н., Толстая С.М. Андрей // Славянские древности. Этнолингвистический словарь под ред. Н.И.Толстого. – М.: Международные отношения, 1995. – Т. 1., p. 110; Толстая С.М. Полесский народный календарь. – М.: Индрик, 2005, p. 32;

24 MEEA UNFC;25 Виноградова Л.Н., Толстая С.М. Андрей ..., op. cit., p. 109-110;26 MEEA UNFC;27 Чеховський І.Г. Матримоніальна ворожба ..., op. cit., p. 166;28 MEEA UNFC; Чеховський І.Г. Матримоніальна ворожба ..., op. cit., p. 166;29 Культура і побут населення України. – Київ, 1993, p. 162, Курочкин А.В.

Календарные обычаи и обряды // Украинцы / Отв. ред. Н.С.Полищук, А.П.Пономарев. – М.: Наука, 2000, p. 397; Толстая С.М. Полесский народный календарь. – М.: Индрик, 2005, p. 32;

30 Славянские древности ..., op. cit., T. 1., p. 116;31 Marian S.Fl. Sărbătorile la români ..., op. cit., T. 1., p. 100-102;

memoria ethnologica nr. 24 - 25 * iulie - decembrie 2007 ( An VII )

2. Sărbătoarea vărsatului

”Săbătoare mică” în calendarul popular dar respectată de fiecare locuitor al satelor noastre alături de credinţele vâlvelor, zeiţe telurice, prototipuri ale Zeiţei Mamă. Celebrată la dată fixă, pe 4 decembrie, Sf. Varvara devine patroana minerilor, ca duh al Pământului – în primă ipostază. În cea de a doua, de reprezentare mitică, este înţeleasă ca fiind apărătoarea vărsatului, a bubelor şi altor boli molipsitoare ale copilăriei. Ambele paliere ale sărbătorii, se interferează în ciclul triadei vărsatului (4-6 decembrie) formând cadrul unor interdicţii şi ofrande utilizate obligatoriu pentru combaterea spiritelor rele, în special a celor care aduceau bolile.

La sărbătoarea minerilor, Sf. Varvara este personajul central împrejurul căreia se învârt multe credinţe şi obiceiuri. Când moare un miner lasă cu „limbă de moarte” urmaşilor să cinstească sărbătoarea. În trecut, de ziua Sf. Varvara, minerii din Ţara Zarandului din minele de la Crişcior nu intrau în galerii şi sărbătoreau ziua prin „mesele ortacilor” cu mâncare şi băutură, iar dimineaţa mergeau la biserică pentru slujba sărbătorii. Minerii din Valea Jiului, mulţi din satele momârlăneşti aveau credinţa că Sf. Varvara care stătea închisă în filonul de cărbune, în această zi, ieşea la suprafaţă să răsufle şi se bucura de petrecere împreună cu minerii, ziua fiind de 4 decembrie (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an).

În satele din zona minerească a Certejului se credea că Sf. Varvara fereşte oamenii de trăsnete, grindină şi vânturi puternice. Moşul Adam Petca din Măgura Certejului ne spunea că de ziua sfintei „cine ştie oarece semne poate găsi aur în mină, după cum bate cu ciocanul în

piatră”. Toate acestea, au condus în timpuri moderne, ca ziua de 4 decembrie să fie declarată „zi a minerului” şi serbată peste tot în localităţile minere. „Sfânta-i o stea de lângă lună”.

Al doilea palier al Sf. Varvara este acel al magiei terapeutice, al ritualurilor specifice „de boală a vărsatului” în combaterea acestei temute boli din mediul ţărănesc. În Ţinutul Orăştiei la Sereca, Cucuiş şi Măgureni, ale comunei Beriu, am întâlnit o interesantă credinţă legată de Sf. Varvara: „Sfânta-i o stea de lângă lună şi luminează luna ca să vadă pe unde merge pe cer, că are putere de la Dumnezău”, îmi spunea baba Mărie Bâldea din Cucuiş. Sărbătoarea Vărsatului e ţinută numai de femei după spusele moşului Ioan Dobre din satul Dobre şti din Ţinutul Momârlanilor: „cât am fost mic, Sf. Varvara a de vărsat o ţinea doară muierile şi fetele tânăre să ferească pruncii de boli de molipsit”. O cercetătoare a folclorului local din satul Ribiţa prof. Monica Duşan semnalează o serie de credinţe deosebite din Ţara Zarandului chiar în satele comunei Ribiţa, în Sărbătoarea Vărsatului. Babele descântau pentru„bolnavii de bube” folosind un ritual, ezoteric, ştiut numai de descântătoare: bolnavul trebuie să stea în pat într-o rână, în mână cu o furculiţă , cu un fir de sorg dintr-o mătură, cu câteva fire de păr dintr-o perie, cu un fus şi cu o rămurică de cimbru căruia descântătoarea îi spunea: „Întoarce-te bubă, / Întoarce-te orbalţ (inflamare de piele – n.n.) / Cu mătura te-oi mătura, / Cu fusu’ te-oi împunge, / Cu peria te-oi peria, / Cu cimbru’ te-oi afuma /. După terminarea descântecului se luau firele de cimbru, firele de mătură şi cele din perie, care au fost ţinute de bolnav, li se dădea foc şi se afuma bubele bolnavului” (Monica Duşan – La fântână, la izvor).Zi bună de măritiş

În această „triadă a bubei” (4 – 6 decembrie) se făceau ofrande Sfintei Varvara prin pomeni date oamenilor săraci, după cum își aminteşte baba Dorica Burs din Mărtineşti: „dădeam fasole frecată cu oloi de curcubătă (dovleac – n.n.), nuci şi mere mai cu samă la ăisăraci, copii şi uameni mai mari, mamele luau miere de stup şi ungeau faţa şi fruntea copiilor unde vedeau bube”. În timpurile trecute, în satele hunedorene, tinerele fete ţineau ziua ca să se poată mărita.

Anişca Catrina din Ruda – Ghelari povestea că în vechime „nu exista fată la pădureni să nu ţină tăte zâlele bune pătru măritat, printre care şi Sf. Varvara”.

Alte practici apărătoare de rele şi durere le-am întâlnit difuze, ca practici magice şi oraculare, în satul Grid de lângă Călan de la Şerbescu Elena, o bună cunoscătoare a vechilor credinţe magicoreligioase: „Când iera de „vărsat de bube” (Sf. Varvara) nu se ţăsea, nici cosea, cu toate că era voie de şezătoare, păntru ca bubele să puteau făcea dease ca iţele la război iară la prunci să dădeau ceai de tei să n-aibă gâlci”.

Un obicei oracular la început de decembrie, păstrat până astăzi în multe sate hunedorene era acela al previziunii vremii în anul viitor. Astfel se puneau în apă crengi de măr, păr şi vişin şi se lăsau până la Babe (martie); dacă ramurile înfloreau era semn că vremea în anul ce vine va fi frumoasă şi recoltele bune, iar de nu înfloreau anul va fi secetos şi rău.

Deşi Sărbătoarea Vărsatului şi-a pierdut mult din încărcătura magico-religioasă din trecut rămânând în satele noastre doar cu vagi reprezentări, ziua Sf. Varvara este acum, în societatea modernă, recunoscută ca patroană a minerilor prezentată larg în mass-media mai mult ca o zi de divertisment, dovedindu-ne, a câta oară?, subtilele mecanisme ale trecerii de la tradiţie la modernitate, de la identitatea folclorică la tendinţele de azi ale globalizării culturale.

Anotimpuri magico-religioase Marcel Laptes

3. Sânmicori – sărbătoarea lui Moş Nicolae

Sf. Nicolae stăpâneşte apele şi este patronul corăbierilor ferindu-i de la înec, protejează militarii în confruntările armate iar pe văduve, orfani şi fetele sărace la măritat le ajută cu bani şi obiecte. Imaginea Moşului vindicativ (cu mieluşa fermecată) care împarte daruri copiiloreste de dată recentă în satele hunedorene cum ne spunea Liviu Lăzărescu din Mărtineşti: „la noi s-a înfiripat în perioada postbelică şi adevărul este că sătenii noştri nu prea aveau multe în comun cu Moşul acesta ci cu blândul Sf. Nicolae, zugrăvit în stânga Iconostasului la biserică, pentru el umpleau biserica consătenii mei, lăsându-şi treburile în aşteptare”.

Sfântul Nicolae primul sfânt bătrân al lui Dumnezeu Însă, peste tot, în comunităţile săteşti, Sf. Nicolae era socotit primul sfânt bătrân făcut

de Dumnezeu. „El stă alături de Părintele Ceresc, ne spune Ioan Burcuşi zis Povestaşu din Târsa de pe Platoul Luncanilor, în stânga Lui, şi în noaptea către Sf. Vasile, Dumnezeu împreună cu Sf. Nicolae stau la masă, arătându-se lumii în lumina mare şi deschid de trei ori cerurile, cum zice Biblia”. „Sfântul bătrân” se asociază astfel cu „omul bătrân acuşi terminatcu zile aşé ca anu”, cum cred ţăranii. De aici toate fenomenele meteorologice hibernale: soarele scade în luminozitate, serile sunt mai lungi şi zilele mai scurte, vine zăpada şi gheaţa la început şi apar viscolele. De Sânmicori se încheie ciclul de sărbători dedicate lupilor şi morţilor strigoi concretizate într-un şir de manifestări: Filipii deToamnă, Filipul cel Schiop, Ovidenia, Lăsatul Postului de Crăciun şi Noaptea Strigoilor. În satele pădureneşti la Dăbâca, Hăşdău şi Goleş, ţăranii credeau că „primejdia lupilor să face mai mică la Sânmicori c-o trecut puterea lor”, după spusele lui Aurel Alic, iar Ileana Lucaciu arăta că „Sfântul e milostiv faţă de săraci, ajută pe fetele sărace să se mărite iar la copii ce-or ascultat părinţii le pune daruri în ghete, chiar câte un „galbin” (monedă de aur – n.n.) iară pe muierile ce nu lor respectat şi nu l-or ţânut le bate păste mânuri cu nuieluşa fermecată”.

În vremuri trecute, sporadic şi astăzi „pescarii de pe Mureş se rugau la biserică de dimineaţă şi apoi plecau pe malul apei şi mult spor aveau la peşte, de nu puteau duce” (sic!) ne spunea moşul Mihai Demea din Şoimuş. Aceasta probabil ca urmare a unui episod hagiografic din viaţa Sfântului potrivit căruia ca patron al apelor şi fost corăbier, a oprit „tulburarea apelor şi ia scăpat de la înec pe corăbieri” (Vieţile sfinţilor).

Sânmicori în spiritualitatea popularăSânmicori se prelungea şi în a doua zi, pe 7 decembrie ceea ce dovedeşte prestigiul de

care se bucura în panteonul ţărănesc care-i prelungeşte sacralitatea prin manifestări existente şi astăzi în spiritualitatea folclorică românească, în unele provincii şi localităţi sub denumiri cum sunt: „Poitra Sfântului” şi „Ciuda Sf. Nicolae”.

Era o zi când nu se lucra şi mai mult femeile ţineau „post negru”, fără pâine şi apă. Aceste sărbători sunt prelungiri ale lui Sânmicori, acum uitate în satele noastre, dar prezente în trecut într-un areal mai larg în sudul Ardealului.

Revenid la sărbătoarea în discuţie menţionăm şi o practică oraculară, încă prezentă în Ţara Haţegului aceea a „ramurei de măr”. De Sânmicori se pune într-o oală de lut cu apă neîncepută o ramură de măr iar dacă aceasta înfloreşte până la Anul Nou „în primăvară ultoaia (livada n.n.) va fi plină de flori şi cloambele (crengile – n.n.) s-or rupe de mere” (inf. Băcălete Ştefan – din Tuştea).

Sărbătoarea sfântului prilej de previziuniFiind la începutul iernii sărbătoarea Sf. Nicolae era un bun prilej din partea

comunităţilor săteşti de a face comentarii despre vreme şi a stabili un „calendar meteorologic hibernal”. Iată câteva dintre ele ca rezultat al observaţiei empirice a naturii şi fenomenelor sale în această perioadă.

Bătrânii credeau că iarna începe la Sf. Nicolae; din barba albă a Moşului, când o scutură se aşterne prima zăpadă; de ninge acum, grâul în anul ce vine va fi bogat; „ninsoare multă – iarnă grea” spun bătrânii din satele Văii Geoagiului; de-ngheaţă Mureşul după Sânmicori semn îi de iarnă lungă: ziua începe a creşte aşa cum sare cocoşul din târnaţ;

noaptea-i mai mare ca în alte zile că „o ţâne Moşu” unde-i locu’ ei: de vezi multe ciori, în Ziua Moşului atunci iarna va fi geroasă; neaua, care stă pe pomi ne zice că vara cucuruzu’ va fi nalt şi cu ştiulete mare. Sânmicori este o sărbătoare importantă a vremii din Postul Crăciunului, o treaptă spre sărbătorile Crăciunului, încadrându-se într-un complex mitic-religios de renovare a anului, a Marii Treceri de la moarte la viaţă, iar calendarul popular este reper fundamental al vieţii ţăranului care şi astăzi dacă, nu mai este un instrument practic, ca în trecut, a rămas în conştiinţa lui ca ceva suprem şi adevărat.

Anotimpuri magico-religioase Marcel Laptes

4. IgnatulÎn această zi, în întreaga comunitate ţărănească pluteşte în plin demonism ritualic

reminiscentele unor sărbători păgâne în care porcul devine spirit al grâului, în general al vieţii şi vegetaţiei cum sunt: Demeter, Persefona sau Osiris. La o analiză atentă a practicilor de Ignat se evidenţiază multe dintre trăsăturile sacrificiului magic din societăţile tribale.

Lăsând la o parte latura „spectaculoasă şi gastronomică” (Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român) interesantă este prezenţa divinităţii patronate de Ignat care pedepseşte exemplar pe cei care nu îndeplinesc cu stricteţe ritualul sacrificiului, ceea ce dovedeşte încă o dată că la origini acesta era uman, fiind, apoi, înlocuit treptat cu cel animal mai variat simbolic prin implicaţii. De aceea se credea că femeile care lucrează în ziua de Ignat şi se abat de la ritualurile Ignatului sunt chinuite şi opărite cu apă clocotită (inf. Boldura Viorica, Dealu Mare, com. Vălişoara).

Sacrificiul ritual al porcului, prinderea şi înjunghierea, incinerarea (pârlirea porcului), semne magice (pe frunte, ceafă şi spate), smulgerea părului (pentru pensule şi bidinele), jupuirea pielii (pentru opinci), tranşarea tipică a corpului în bucăţi, prepararea grăsimii (pentru farmece, descântece şi remedii împotriva bolilor) precum şi prepararea alimentelor rituale din organele animalului, totul într-o magică expresională, sunt reminiscente ale sărbătorilor păgâne a morţii Anului Vechi şi premizelor reînnoirii Anului Nou.

Preluat din mitologia romană, Igantul se petrece aproximativ în aceeaşi perioadă a calendarului când aceştia îl sărbătoreau pe zeul semănăturilor şi al vegetaţiei – Saturn, unde se jertfeau animale iar sacrificiul sângeros al porcului şi ritualul funerar de incinerare în ziua de Ignat (posibil lat. Ignus – foc) are la bază un străvechi ritual arhaic transmis în scenarii adaptate de-a lungul timpului de către comunităţile tradiţionale.

Din cercetările noastre am constatat că în mai toate satele hunedorene există încă credinţa că este păcat să lucrezi în această zi deoarece asupra gospodăriilor se pot abate boli şi accidente „mai cu samă copii ăi mai slăbuţi, născuţi cu greu de muieri” cum zicea Bruzan Ana din Boşorod... „că altu’ nu lucrăm decât la tăierea de Ignat a porcului că-i obiceiu’ din străbuni şi-i păcat să nu-l tăiem, că nu-i bai de-i negru ori alb porcu’ să fie gras şi fain, să ne ajungă la tăţi” completa moş Ioan Gruiescu din acelaşi sat.

În Ţinutul Pădurenilor, numele Ignat este pronunţat cu omiterea lui „g” – Inat, fiind socotit un eveniment calendaristic de mare importanţă.

De tăierea porcului se ocupau bărbaţii iar de treburile auxiliare preparării cărnii femeile şi deşi ne aflăm în Postul Crăciunului, cu interdicţie totală „de dulce”, este singura zi când „se putea pune mâna pe slană, carne şi unsoare şî nu era păcat” (inf. Ungureanu Dorica – Lelese).

Toate pădurencele aveau interdicţia de tors, ţesut şi cusut că „nu-i bine să lucri de Ignat că nu vei fi ferit de boli” după cum credeau femeile din satul Bătrâna.

Dacă astăzi se procedează în acest mod, în vremurile din bătrâni restricţiile postului erau ţinute cu rigorile prescrise de biserică. Atunci în toate satele pădureneşti sacrificarea porcilor se făcea până în Vinerea Mare, 14 noiembrie, adică înaintea începerii postului Crăciunului pentru că în post nu se gătea „cu carne sau cu orice de frupt” (de dulce – n.n.). Apoi

gospodinele spălau în prima zi de Post vasele şi clanţele uşilor cu leşie, un fel de Spolocanie (înainte de Postul Mare de Paşti).

În satele de pe Valea Mureşului Inferior, în cele din comunele Gurasada şi Zam se obişnuieşte şi astăzi ca din sângele unui porc negru să se facă „benchi” (semn) în formă de cruce pe fruntea copiilor ca să fie „graşi şi faini ca porcu’ tăt anu”. La Cărmăzăneşti asistând la un „Ignat” în gospodăria moşului Aron Brânda, am observat un ritual făcut de gospodar: după pârlirea porcului, l-a crestat la ceafă în formă de cruce spunând: „Doamne Dumnezeule / De la mine pomană, / De la Tine mană (belşug – n.n.) /”. Untura, mai ales de la un porc negru, era folosită de către descântătoare la vindecarea unor boli cum sunt unele arsuri, boli de ochi, împreună cu „floare de muşeţel, prescuriţă şi iarba creţei” după cum spunea mătuşa Pelaghia Avram din Ribiţa.

Fenomen mitico-religios dezvoltat în spaţiul românesc, Ignatul are caracter sincretic, păgâno-creştin, ca modalitate abilă, conciliatoare, a bisericii creştine de a combate unele manifestări neconforme cu dogma bisericească prezente în mitologia folclorului nostru, a jertfei de tipul legendei Meşterului Manole. De data aceasta sacrificiul uman a fost înlocuit treptat de cel animal (porcii sau găinile, de preferinţă negre, fiind vorba de un patron al porcilor şi al păsărilor) sacrificiul ritual instituit chiar de Sf. Ignatie, răsplătit apoi cu „pomana porcului”, ritual alimentar important, prezentat de regulă ca ofrandă, pomană dată săracilor (Antoaneta Olteanu – Calendarul poporului român).

Fiind o zi de mare încărcătură magico-religioasă, Ignatul se ţine în majoritatea satelor noastre şi aproape că nu există gospodărie ţărănească unde să nu se sacrifice câte un porc. În ajunul de Ignat în fiecare sat pădurenesc, se strângeau la case vecinii mai apropiaţi, rude şi prieteni pentru a asculta „povestea lui Inat”, o legendă folclorică, o povestire cu ghicitori şi şarade, o peripeţie a omului sărac care mergea la târg să-şi cumpere un porc pentru familie. În fiecare zonă etnofolclorică există variante proprii ale naraţiunii, dar conţinutul este acelaşi: bunătatea şi cumpătarea înving lăcomia şi viclenia iar în plan religios victoria lui Dumnezeu asupra Satanei, a binelui asupra răului.

Ignatul deschide perioada sărbătorilor de iarnă, care vor culmina cu cele ale Crăciunului, Naşterea Domnului. Sacrificiul de Ignat conţine şi premize meteorologice ale vremii pe care credinţa populară le leagă de starea măruntaielor din porc, în special splină: când splina este peste tot groasă va fi iarnă grea de la început până la sfârşit; dacă-i la un capăt înainte sau înapoi groasă iarna va fi la început sau la sfârşit grea; dacă va fi umflată la mijloc iarna va fi grea doar la mijlocul ei.

Anotimpuri magico-religioase Marcel Laptes

Petru Caraman referindu-se la miturile sărbătorilor de iarnă, susţine: “Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice, de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, superstiţiilor şi riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă, consacrate soarelui şi totodată cultului morţilor. La rândul său, carnavalul cu măşti relevă numeroase reminiscenţe folclorice de ordin greco– trac, consacrate lui Dionysos şi celebrărilor lui însoţite de acoliţi mascaţi.”1

Măştile de Anul Nou sunt simboluri arhaice in mitologia românească. Ele ne amintesc de mitul cosmogonic, al înnoirii periodice a lumii. Civilizaţiile agricole au elaborat o religie cosmică, în care activitatea mito – religioasă este concentrată în jurul misterului central, înnoirea periodică a lumii.

După Mircea Eliade,” la fiecare An Nou reîncepe creaţia, iar mitul cosmogonic este considerat modelul exemplar al oricărei creaţii. Mitul cosmogonic se constituie ca imago mundi, pentru al cărui adevăr însăşi existenţa stă mărturie.”2

Cosmogoniile arhaice se constituie într-un univers al miturilor. Orice mit este o cosmogonie în măsura în care povesteşte apariţia unei noi situaţii cosmice sau a unui eveniment primordial. Ernest Cassirer, care dezvoltă o filosofie a formelor simbolice, descrie mitul ca formă a gândirii simbolice, arhaice, ce îşi asumă ideea de forţă magică.3 Romulus Vulcănescu defineşte mitul drept un elaborat polivalent, polisemic şi poliglosic al logicităţii gândirii mitice, (...) permanent actic în cultură, indiferent de nivelul stadial istoric al acestei gandiri.4 Cultul soarelui din perioada epocii bronzului a fost probabil generat de dezvoltarea economiei agricole, deoarece soarele este principalul creator al fertilităţii.5 Dacii şi geţii şi-au făurit de-a lungul milenarei lor civilizaţii un sumum de obiceiuri, de tradiţii şi de ritualuri axate, la origine, pe soarele ce reînvie natura. Acestea se celebrau in tot cursul anului mai cu seamă primăvara şi la începutul iernii, în Ajunul Anului Nou.6

Petru Ursache, parafrazându-l pe Mircea Eliade, susţine că: universul mental al lumilor arhaice a ajuns pană în zilele noastre, păstrat nu în chip dialectic în credinţele explicite ale oamenilor, ci conservat în mituri, simboluri, obiceiuri care, oricâte degradări ar fi suferit, au încă sensurile originare transparente.7 Jocurile cu măşti din Moldova, ce au loc cu prilejul Anului Nou, sunt obiceiuri arhaice, cu origini în îndepărtatele rituri agrare şi pastorale, neolitice şi traco – getice, rituri care au evoluat şi s-au dezvoltat simultan cu riturile funerare şi cultul morţilor – strămoşi. Constituite în alaiuri de capre, cerbi, ţapi, berbeci, boi, struţi, cocostârci, cai şi urşi şi în sunetul tălăngilor, al zurgălăilor, al fluierului şi al tobelor, măştile străbat şi acum satele în ajunul şi în ziua de Anul Nou, amintind de serbările bacchice şi dionysiace din antichitatea greco – romană, ca şi în general de toate vechile serbări de pretutindeni legate de cultul fertilităţii şi al fecundităţii.8

Jocurile cu măşti se organizau în antichitate primăvara, când începeau muncile agricole, dar reforma calendarului roman din anul 46 i Hr. (din timpul lui Iulius Caesar) fixează data de 1 ianuarie pentru începutul anului în loc de 1 martie şi de atunci are loc mutarea obiceiurilor de primăvară în plină iarnă.9

Vechimea, bogăţia şi spectaculozitatea măştilor de teatru tradiţional din Moldova atestă existenţa pe aceste meleaguri a unor milenare obiceiuri, dar şi continuitatea lor; totodată, măştile în sine constituie dovezile istoriei nescrise a unor obiceiuri străvechi. Criticul de artă francez Pierre Francastel, vorbind în general despre măşti, afirma: “Măştile sunt arhivele unui popor care, ignorând scrisul, n-a putut să-şi înregistreze istoria în biblioteci (...). Societatea măştilor rămâne cartea înţelepciunii popoarelor.”10

Referitor la aceste străvechi obiceiuri, Mircea Eliade susţine că: “asemenea ceremonii sunt încă populare în balcani, în România mai ales, în timpul celor 12 zile, din Ajunul Crăciunului până la Bobotează. La origine, acestea erau ceremonii în legătură cu întoarcerea periodică a morţilor şi comportau tot felul de măşti animale, capră, urs... În continuare acelaşi autor adaugă: Avem destule probe ale moştenirii păgâne, adică geto – dacice şi daco – romane la români. Este de ajuns să te gândeşti la cultul morţilor şi la mitologia funerară, la riturile agrare, la obiceiurile sezoniere, la credinţele magice etc., care, se ştie, persistă abia schimbate de la o religie la alta, timp de milenii.”11

Imagini ale măştilor de Anul Nou (capră, urs, bou) s-au găsit pe placa de ceramică ornamentală din interior din secolul al XVI – lea, descoperită la Iaşi în 1961, şi care în prezent se află în Muzeul de Istorie a Moldovei din Iaşi.23 Jocurile cu măşti sunt descrise în multe izvoare din secolele XVII – XVIII. În anul 1656, ambasadorul suedez Welling, cu ocazia vizitei făcute la Iaşi, descrie obiceiul caprei: În joc (...) figura o capră, în care era vârât un om şi pe care o juca un băiat. Sfârşind jocul, băiatul trăgea cu o săgeată în capră şi astfel hora se sfârşea, iar băiatul căpăta un bacşiş. Se înfăţişa deci primitiv o scenă de vânătoare.24

În secolul al XVIII – lea, Del Chiaro aminteşte de obiceiurile populare de Anul Nou şi despre jocul de Crăciun al Cloanţei şi al Uncheşului: “Ea cu un plisc ca de pasăre, iar el cu o mare barbă falsă şi care spuneau fel de fel de necuviinţe.”25 În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir consacră jocului un paragraf semnificativ.26 Pe timpul lui Dimitrie Cantemir, jocul era simplu format din două personaje – turca şi moşul de turcă. Jocul Turca şi Moşul de turcă din Moldova, sau Brezaia şi Moşul Brezăii în Muntenia, au un caracter străvechi, aparţinând datinilor şi spectacolelor comune pentru întreg sud –estul Europei.

În studiul etnografic al lui Tudor Pamfile, ca şi în alte monografii recente, este descris întregul alai al caprei,27 cu măştile apărute de-a lungul evoluţiei jocului. În Moldova, pregătirea jocurilor tradiţionale cu măşti28 începe la Lăsata Secului, la începutul postului, când tinerii tocmesc lăutari să le cânte la sărbători şi în seara de Andrii (29/30 noiembrie), când are loc conform tradiţiei, păzitul usturoiului.

Referitor la acest obicei, Petru Caraman afirmă: Usturoiul şi în antichitate avea acelaşi rol, ca şi azi, de a îndepărta de locuinţa omului duhurile rele care, la sărbătorile închinate morţilor părăseau lumea subpământeană, mormintele toate deschizându-se şi deveneau foarte îndrăzneţe. Superstiţia antică îşi închipuia că poate opri spiritele morţilor, nocive, prin ajutorul usturoiului, întocmai ca şi la români până astăzi, în noaptea Sfântului Andrei.29 Ovidiu Bârlea este de părere că în această perioadă morţii participau nu numai sufleteşte, ci chiar gustau din ofrandele festive, cel mai adesea din vase aşezate anume pentru ei, deci înfruptându-se din aceleaşi lucruri ca şi cei vii. Urme ale acestei concepţii străvechi pot fi surprinse într-o seamă de practici legate de moşii de Crăciun ca şi de unele detalii ale colindatului.30 T.T. Burada arăta la începutul secolului trecut că obiceiurile de Anul Nou din Moldova şi din Transilvania sunt identice: Cantemir descrie turca din Moldova pe la începutul secolului trecut (al XVIII – n.n.) şi eu cunosc turca actuală din Transilvania, anume, pe cea din Ţara Oltului, ambele sunt identice.31

In Moldova, zona Iaşilor, alaiul caprei este constituit din tineri care au ieşit la joc şi care se bucură de încrederea sătenilor. Aceeaşi tineri care în seara de Andrii, au păzit usturoiul merg de Anul Nou cu capra. Alaiul caprei constituie componenta principală a desfăşurării carnavalurilor populare cu măşti de Anul Nou. Ca variante ale străvechilor turca sau brezaia, măştile de capre, cerbi, ţapi, berbeci, boi, cocostârci, struţi au aceeaşi semnificaţie. Asemănarea şi unitatea lor se desprinde din joc, clănţănitul maxilarului inferior fiind un element obligatoriu la aceste măşti, iar dacă măştile de capră, cerb, bou, struţ reprezintă animale diferite, jocul le uneşte pe toate, ca şi muzica instrumentele după care el se execută, fluierul şi toba însoţind întotdeauna aceste spectacole.

Ideea morţii şi învierii este predominantă în spectacolul cu măşti de Anul Nou, punctul culminant al locului fiind încetarea din viaţă a animalului, care este apoi descântat şi reînviat. Vatra satului este scena pe care se desfăşoară jocurile populare cu măşti, spectatori fiind toţi locuitorii din sat.

La împodobirea măştilor participă întreaga colectivitate. Sunt scoase la lumină diferite podoabe, panglici colorate, hurmuz, zgărdiţe de mărgele, flori de lămâiţă, busuioc, năframe, bârneţe, brâie, barize, ca şi alte piese de port popular tradiţional care se păstrează în lăzi pentru astfel de ocazii. De asemenea, sunt oferite celor care solicită bucăţi de blană, lână, cânepă, pene, cârpe, pentru confecţionarea măştilor sau haine uzate pentru costumaţie. Cu acest prilej ies la iveală tălăngile, clopoţeii, zurgălăii şi curelele din piele cu nasturi metalici pe care mascaţii le poartă de Anul Nou. Acest fenomen, al participării colective la îmbrăcatul cetelor de feciori la împodobitul măştilor, s-a întâlnit şi în Ţara Oltului, după descrierile lui T.T. Burada şi T. Herseni.

În Podişul Central Moldovenesc, zona Iaşilor, zgomotul asurzitor al tobelor bătute cu insistenţă în timpul nopţii, începând de la Andrii, dar mai ales în Ajunul şi în ziua de Anul

Nou, când i se adaugă cel al tălăngilor, zurgălăilor, fluierelor, aveau în vechime rostul de a ţine departe de casa omului spiritele rele.

Carnavalul cu măşti începe în Ajunul Anului Nou, când are loc întâlnirea, în centrul satului, a tuturor formaţiilor şi primul spectacol. La aceste întâlniri au loc întreceri între cetele de mascaţi. În satul Popeşti – Iaşi, moşnegii de la fiecare capră sunt apărătorii şi ei au cel mai important rol în joc. Despre ceata învinsă vorbeşte tot satul, iar moşnegilor nu le mai rămâne decât să încerce să se răzbune. Moşnegii de la capră reprezintă pe strămoşii care s-au întors să petreacă în sat; ei au acelaşi rol ca Anul vechi din jocul dramatic al Jienilor şi moşul de la priveghi. Moşnegii din străvechiul ritual de înmormântare păgân, imagini evoluate din ritul morţilor strămoşi, devin figuri centrale în jocurile tradiţionale cu măşti. În afară de moşnegi, nelipsite din alaiul caprei sunt babele, apoi personaje care reprezintă meşteşuguri săteşti sau anumite profesiuni, precum căldărarii, fierarii, negustorii, doctorii, militarii.

Capra era jucată de un tânăr care, în ritmul tobelor şi al fluierului, imită salturile animalului. Personajul care însoţeşte capra este ciobanul; el joacă şi strigă: “Ţa, ţa, ţa, căpriţă ţa / De la munte te-am adus / Cu beteală şi hurmuz.... “ Irozii, în număr de 10 – 15, bat tobele după cântecul fluierului. Fetele, la capră, sunt doi tineri frumoşi, îmbrăcaţi în haine femeieşti; fetele şi femeile din sat sunt excluse de la aceste jocuri. Alaiul caprei este condus de arnăut. De acesta ascultă toţi participanţii. “Aşa cum ascultă compania de căpitan, aşa ascultă tineretul de la capră de arnăut.”32 Arnăuţii au acelaşi rol pe care îl are birăul în organizarea cetelor de feciori din Ţara Oltului.

Referitor la întrecerile ce au loc în formaţiile de măşti, T. T. Burada, care descrie măştile din Porceşti– Ţara Oltului, susţine că unde sunt două turce, fiecare începe de la un cap de sat şi când se întâlnesc se întrec jucătorii; turcaşul învingător primeşte o coroană de iederă pe care ca semn de distincţie, o poartă între coarne, cât ţin sărbătorile.33

Turca, în Transilvania, se joacă începând din Ajunul Crăciunului până în Ajunul Crăciunului cel mic, înţelegându-se prin Crăciunul cel mic Anul Nou.

Urătura sau Pluguşorul este un străvechi obicei. Arnăutul care urează evocă epopeea muncii agrare, începând cu aratul, semănatul, seceratul, treieratul, măcinatul şi făcutul colacilor. În dimineaţa de Anul Nou, arnăutul seamănă şi, aruncând boabe de grâu, repetă versurile: “Ca merii, ca perii /În mijlocul verii / Ca toamna cea bogată / Toată lumea-mbelşugată... “

Aruncatul boabelor de grâu, ca simbol al belşugului, al străvechiului cult al grâului, al vegetaţiei, se foloseşte şi în obiceiurile legate de ciclul vieţii. La nuntă, de exemplu, se aruncă cu boabe de grâu în prag, când vine mirele să ia mireasa sau când scot danţul din casă, înainte de plecarea la cununie. Colacii se folosesc de asemenea la naştere, nuntă şi înmormântare. Primul colac pe care gospodina îl face de Anul Nou se păstrează la icoană până primăvara. Din acest colac mănâncă boii înainte de a trage prima brazdă, primăvara, după ce mai întâi au fost tămâiaţi. (Bivolari – Iaşi). Prima turtă pe care femeia o face în Ajunul Crăciunului (se numeşte Crăciun) se păstrează ca să i se dea vacii când are viţel. În timp ce capra cu ciobanul joacă, celelalte măşti umane execută fiecare rolul în acelaşi ritm. Arnăuţii cu fetele dansează hora specifică satului după cântecul fluierului şi bătaia tobelor. La sfârşitul jocului, arnăutul, ca reprezentant al formaţiei, primeşte un colac frumos.

Măştile animale, ca şi cele umane, constituie un important capital al culturii noastre populare. Masca este un obiect ritual, dar, încă din antichitate, ea devine şi obiect de recuzită, un element al spectacolului.34 Inscripţia găsită în apropiere de Zlatna, la Petroşani, “Libero patri et libere Herclianis et cervalus.” (CIL, III/1303) ne aminteşte de existenţa unor divinităţi autohtone dacice, în legătură cu cultul lui Liber şi al Dianei, care ar oglindi supravieţuirea tradiţiilor populaţiilor locale.35

După etnograful polonez Tadeusz Seweryn, măştile de Anul Nou simbolizează fertilitatea pământului şi abundenţa recoltelor. El descrie masca de bou (turon) de capră (koza), şi de urs; semnificative sunt versurile: Unde turon sau koza trece / Grâul va creşte...36

Măştile animale şi umane de Anul Nou se întâlnesc şi în sud – estul Europei.În era creştină, aceste culte păgâne au rămas destul de puternice. În secolul al VII –

lea, episcopul de Cantebury decreta că orice persoană care se va deghiza în cerb sau taur la calendele din ianuarie, adică se va travesti în animal, va suferi o interdicţie de trei ani, deoarece această practică este demonică.37 Este cunoscut şi cultul taurin cretan, ale cărui reminiscenţe supravieţuiesc în Corridas, serbări tradiţionale în Spania contemporană.38 În Asia ca şi în Africa, jocurile cu măşti sunt practicate în special cu ocazia sărbătorile fertilităţii. În Japonia, serbările cu boul ritual care ia parte la ceremonia plantării orezului sau dansul animalier cu opt cerbi executat la templul Schintoiquie sunt cunoscute şi în prezent.39

Izvoarele folclorice se referă la taur, capră sau porc ca fiind animale care reflectă atât cultul fecundităţii cât şi cultul strângerii recoltei.40

În Dacia intercarpatică, Dionysos – Bacchus este cunoscut sub numele de Liber şi Libera, iar ca simboluri dionysiace, viţa de vie este frecventă pe tot felul de monumente funerare. Cultul lui Liber Pater, zeu de veche origine italică, asimilat cu divinitatea greacă Dionysos, adoptată de romani sub numele de Bacchus, a cunoscut, aşa cum atestă inscripţiile, dar mai ales reprezentările plastice de toate categoriile, o popularitate neegalată de alte divinităţi.41

Cultul taurin cretan a avut la originea sa o mulţime de practici şi obiecte de cult.42 Cele mai măreţe realizări artistice din lumea antică emană din această insulă, aşa cum s-au păstrat pe cupele de aur de la Vaphio (Peloponez), unice ca operă de artă.43

În concluzie, menţionăm că în mitologia românească jocurile cu măşti populare din Moldova sunt dovezi concludente ale existenţei cultului fertilităţii şi cultului morţilor – strămoşi la traco – geţi şi daci. Teodor T. Burada susţine că obiceiurile au urme în foarte îndepărtata mitologie tracică, iar bourul şi taurul sunt animale sacre la geto – daci. Dumitru Berciu evidenţiază frecvenţa reprezentărilor zoomorfe: taur, cerb, urs, capră, cal şi porc. Deducem, deci că, în cultele autohtone, aceste animale erau socotite sacre, figurări ale zeilor vegetaţiei. Reprezentările acestor animale continuă să persiste în jocurile cu măşti de Anul Nou ca urmare a unor străvechi culte şi obiceiuri moştenite de la autohtoni. În jocurile cu măşti animale, la români, predomină figurarea caprei, ursului, calului, cerbului, ţapului, berbecului, boului, păsărilor, măşti pe care, în cercetările noastre le-am întâlnit în Moldova.

34memoria ethnologica nr. 24 - 25 * iulie - decembrie 2007 ( An VII )

1Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la romani şi slavi, Iaşi, 1931, p. 702Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Bucureşti, 1978, p. 32, 40, 463Apud Traian D. Stănciulescu, Miturile creaţiei. Lecturi semiotice; Iaşi, 1995, p.24Romulus Vulcănescu, Mitologie romană, Bucureşti, 1985, p. 315G. A. Tokarev, Religia in istoria popoarelor lumii, Bucureşti, 1974, p. 626George Niţu, Elemente mitologice in creaţia populară romanească, Bucureşti, 1988, p. 837Petru Ursache, Prolegomene la o estetică a folclorului, bucureşti, 1980, p. 838Emilia Pavel, Obiceiuri agrare şi culte funerare reflectate in jocurile cu măşti din Moldova, in AM. E. T., Cluj Napoca, 1997,p. 3229Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană rominească. Studiu de paleoetnografie a cetelor de feciori din ţara Oltului, Cluj Napoca, 1977, p. 32210Pierre Francastel, Realitatea figurativă, Bucureşti, 1972, p. 14611Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis- Han, Bucureşti, 1980, p. 32, 7923Muzeul de Istorie a Moldovei, Cahlă, nr. Inv. 176724Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, tom. I, Bucureşti, 1928, p. 36825Ibidem, tom. II, Bucureşti, 1928, p. 114

26Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1963, p. 24327Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Crăciunul. Studiu etnografic, Bucureşti, 1914, p. 185)28Emilia Pavel, Măşti populare moldoveneşti, Iaşi, 1972, passim; eadem, Măşti de teatru tradiţional din zona Iaşilor în ultimele decenii, în S.C.I.A., seria Teatru, muzică, cinematografie, tom. XXXI, 1984, p. 79 – 82; eadem, Jeux a masques en Moldavie, iaşi, 1998, passim)29Petru Caraman, Op. Cit, p. 5930Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol. I, Bucureşti, 1981, p. 27031T. Th. Burada, OP. Cit., p. 5932Inf. Ion Pricop, 74 de ani, 1965, Popeşti – Iaşi33T. T. Burada, Op. Cit., p. 61 – 6234Mihai Pop, Măştile de lemn din Bârseşti – Topeşti – Vrancea, în Revue de folclor, nr. 1, an III, Bucureşti, 1958, p. 835Silviu Sanie, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei, sec. II, î. Hr., Iaşi, 1981, p. 202 – 20436Tadeusz Seweryn, Les problemes de l’exposition des costumes populaires, în Ethnographica, I. Brno, 1959, p. 190 – 191, fig. 92, 93, 95, 9937J. R. Conrad, Le culte du taurreau, Paris, 1961, p. 18038ibidem, p. 14339J. M. Kodera, H. Kitano, N. Origuchi, Des danses populaires japonaises. Art populaire, Paris, 1931, pl. 94, fig. 1; pl. 90, fig. 2; 18540Mircea Eliade, Op. Cit., p.4441Viorel Căpitanu, Op. Cit., p. 147; Silviu Sanie, Op. Cit., p. 202 – 20442J.R. Conrad, Op. Cit., p. 14843Ibidem, p. 94 şi 142

1. Preziua Ajunului

Sfinţii 10 Mucenici din Creta; Cuv. Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei; Sf.Cuv. Naum

Obiceiuri: După miezul nopţii se face Masa de Ajun, masă festivă pentru sufletele morţilor, încărcată cu alimente de post (grâu fiert, turtă, pâine, fasole scăzută, prune fierte), vin ş.a., pentru ospătarea spiritelor morţilor. După sfinţirea Mesei de Ajun, în dimineaţa zilei de 24 decembrie alimentele sunt împărţite membrilor familiei şi vecinilor.

♦ Se pun pe masă cele mai bune bucate de sec. Nimeni n-are voie să descopere masa până nu intră preotul pe uşă. Tot aşa, n-are dreptul să guste din masă, căci se crede că unul care ar face acest lucru ar face bube. Preotul cântă şi apoi stă pe laiţă, după ce blagosloveşte întreaga masă. Ia şi gustă din fiecare fel de mâncare. Bărbatul destupă sticla cu vin şi cinsteşte pe preot. Preotul face urările cuvenite în legătură cu venirea sărbătorilor. De-i glumeţ, mai spune şi câte-o glumă; gustă din masă şi cei ai casei şi ceea ce le-a rămas dau şi la alţi megieşi, ca Dumnezeu să primească. În acest timp, afară arde căţuia cu tămâie. Ca plată, preotul ia gologanii pe care îi găseşte sub faţa de masă, pe cornul mesei din faţă şi din dreapta, cei doi colaci din dreapta, precum şi o parte din vinul din sticlă. Dascălii poartă pe umeri dăsagii cu colaci, ajutându-se la aceasta şi de alţi oameni din sat sau ucenici de la strană.

♦ Prin Bucovina se pune pe masă grâu fiert, crezându-se că datina a rămas de când Maica Domnului şi cu Iisus Hristos au binecuvântat grâul semănătorului ce le-a arătat drumul spre Egipt, când jidovii lui Irod căutau prunci.

♦ În seara de 23 spre 24 decembrie, după miezul nopţii şi până la ziuă, se obişnuieşte să meargă cetele de copii cu colinda, Moş-Ajunul, bună-dimineaţa la Moş-Ajun, Neaţaluş. Pleacă toţi, strigând pe la ferestrele locuitorilor: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun!/ Ne daţi, ori nu ne daţi?“. Stăpânul casei le dă covrigi, mere, nuci sau colindeţe. În Transilvania, colindătorii (piţărăi) sunt consideraţi aducători de noroc şi de fericire. Cum intră în casă, e

datină să scormonească focul în vatră cu beţele pe care le poartă în mâini (colindele). Toate darurile primite de colindători sunt păstrate şi mai apoi sunt date vacilor, spre a făta viţei mulţi – cât de mulţi sunt şi piţărăii. În unele părţi din Oltenia, copiii fac un steag dintr-o prăjină lungă, împestriţată la fum, în vârful căreia leagă o basma, un ban de argint, câteva fire de busuioc şi puţină tămâie. La fiecare casă urează: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun,/ Că-i într-un ceas bun!” În acest timp, unul din casă iese afară cu o farfurie pe care sunt boabe de grâu, fasole şi porumb, din care colindătorii, luând câte puţin, aruncă prin casă, zicând: „Grâul atât,/ Spicul atât,/ Pita cât masa,/ Fuioarele/ Cât răşchitoarele,/ Mănuşele/ Cât mătuşele!/ Ce-i afară să izvorască,/ Stăpânii să stăpânească/ Sănătoşi”.

♦ Bani feciorilor şi bărbaţilor boierii mai mult dădea. Feciorilor şi bătrânilor li se dădea câte un colac mai mare şi copiilor un colac mai mic, tot făcut în casă. Colacul mare se numea covrig. Pe masă se afla băutură şi prăjitură, un fel de cozonac. Se bea din sticlă. Feciorii strângeau atâţi colaci, că nu mai puteau să-i care şi-i lăsau la o casă. Apoi treceau pe la trei, patru case, unde rămăseseră colacii şi luau o căruţă de colaci. În special la casele cu fete mari se făceau colaci mai mari şi mai frumoşi. Feciorii şi bătrânii vindeau colacii, feciorii în ziua de Crăciun, iar bătrânii a doua zi. Se alegea o anumită casă unde se licitau colacii. Aveau un şef, care-i conducea pe feciori şi el îi dădea; la fel bătrânii. Cu banii strânşi, feciorii plăteau lăutarii pentru seara de anul Nou, unde era bal. Bătrânii dădeau banii strânşi bisericii.

♦ „Bună dimineaţa!/ Daţi-ne colindeaţa./ Bună dimineaţa/ La Moş Ajun!/ Daţi-ne un colac bun”; „Bună dimineaţa/ La Moş Ajun!/ Ne dai,/ Ori nu ne dai?/ Dă-mi un covrig,/ Că mor de frig;/ Dă-mi o nucă,/ Că mă dau cu capul de ulucă;/ Dă-mi o pară,/ Că mă dau cu capul de scară;/ Dă-mi un măr,/ Că mă trag de păr”; „Bună dimineaţa/ La Moş Ajun!/ Bună dimineaţa/ La Moş Crăciun!/ Daţi-ne câte un / covrig,/ Că tremurăm de frig;/ Daţi-ne câte o nucă,/ Că vă dăm de ulucă;/ Daţi-ne câte un măr,/ Că vă / luăm de păr;/ Daţi-ne câte o pară,/ Că vă lovim de scară;/ Daţi-ne câte un şorici,/ Că nu plecăm de-aici;/ Daţi-ne măcar parale,/ Că luăm uşa-n spinare./ Ne daţi, ori nu ne daţi?/ Că de noi nu vă scăpaţi”.

Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Gospodarii, înainte de răsăritul soarelui, se scoală şi pun mâna pe toate lucrurile (instrumentele) din ogradă, ca să le fie drag să se folosească de ele la munca ţarinei. La fel fac şi femeile, ca să aibă spor peste an.

♦ În vasul cu apă, din care se toarnă apă pentru spălat, se pun nuci, ca să fie oamenii sănătoşi peste an. Alţi gospodari pun o potcoavă în cofa cu apă şi după ea beau apă şi adapă vitele, ca să fie sănătoşi şi tari ca fierul.

Apărător de rele şi durere: Unele femei se scoală înainte de răsăritul soarelui şi aruncă spre răsărit mâncare păsărilor din curte, socotind că, făcând astfel, păsările nu vor mai strica semănăturile din grădină, la primăvară. Alte femei iau o poală de paie din stratul porcilor, cu ochii închişi, o duc în casă şi se aşează pe ea, ca să le stea peste vară cloştile la clocit.

♦ După ce iese preotul şi cârdul de copii din casă, gospodinele mătură numaidecât casa, ca să fie ferită de purici peste vară.

Oracular: Fetele pun repede sub prag câte o spelcă (ac de păr), ca să treacă preotul peste dânsa. După ce va trece, fata va lua-o şi va pune-o în cap, va dormi noaptea cu dânsa şi astfel îşi va visa viitorul soţ.

♦ Spre Ajunul Crăciunului e bine ca ţăranii să se gândească la păpuşoi, ca să-i viseze peste noapte. Cum îi vor visa, aşa vor fi păpuşoii peste an.

♦ În seara din ajunul Crăciunului se face calendarul de pâine: se unge un cuţit mare cu suc de ceapă, se freacă cu ceapă, apoi întreg tăişul cuţitului se bagă într-o pâine şi îl laşi

aşa cam trei-patru ceasuri, apoi se scoate şi se examinează ce culoare a căpătat. Dacă o faţă a cuţitului va fi mai mult roşie, atunci în vară va fi mult grâu şi peste tot spicoase; dacă va fi de culoare vânătă-negrie, va fi fân mult, iar dacă va fi albastră-gălbâie, va fi mălai (cucuruz) mult.

♦ În unele locuri calendarul de ceapă îl fac în seara din ajunul Crăciunului şi îl explică astfel: precum se arată în călindar, aşa vor fi zilele dintre Crăciun şi Bobotează, şi cum vor fi zilele acestea, aşa vor fi şi lunile anului.

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, 2009http://www.ush.ro/showthread.php?8576-Tradi%C5%A3ii-datini-%C5%9Fi-obiceiuri-str%C4%83mo%C5%9Fe%C5%9Fti/page12

1. Tradiţii mitico-religioase în Ajunul Crăciunului

Crăciun a fost identificat fiind o zeitate precreştină, un zeu solar, sinonim cu Saturn la romani şi Mithra la persani. El este în esenţă începutul unui ciclu de sărbători de renovare a anului ce vine. Dacă în prezent Ajunul şi apoi Crăciunul propriu-zis, funcţionează mai mult ca sărbătoare a copiilor, a celor tineri (în obiceiul colindatului),

„Crăciunul bătrânilor” mai păstrează în sincretismul său folcloric o interferenţă de tradiţii, datini şi obiceiuri, prezente masiv în cadrul sărbătorii, cu rădăcini arhaice şi cu multe ajustări creştine.

Moş Ajun şi Moş Crăciun sunt doi moşi care se aseamănă unul cu altul ca doi fraţi gemeni, ca două picături de apă; sunt bătrâni cu bărbile albe până la pământ, amândoi buni şi darnici, scoţând din traiste nuci, pere, mere, covrigi, colaci, bomboane, încât mentalul modern aproape îl confundă, ca fiind una şi aceeaşi persoană.

Dar în satele hunedorene bătrânii fac o distincţie clară între Ajun şi Crăciun. „La Ajun începe sfânta sărbătoare a Naşterii, ne spune moşul Gheorghe Buştea din Dumbrăviţa, că atunce i-a dat Maicii Domnului voie Crăciun să nască în iesle la grajdurile lui”. În noaptea de Ajun, în Ţinutul Pădurenilor se pregătea „Crăciuniţa”, o pâine specială care se punea pe masă peste o grămăjoară de otavă. Sătenii credeau că în acea noapte va veni „calul lui Crăciun” şi va mânca din ea „ca să ne dea anul ce vine bogat şi cu noroc” (inf. Dorica Ungureanu din Lelese). Tot în Ajun se aşezau darurile pentru colindători pe masă iar merele se puneau la fereastră „să râdă la copii”.

În satele din Ţara Haţegului, până aproape de noi, femeile puneau în Ajun pe masă două pâini făcute în cuptor din aluat de „grâu curat” şi un pahar de apă pentru că „se aşteaptă la miezul nopţii să vină morţii din familie şi să se ospeteze” cum ne spunea baba Viorica Corneci din Râul de Mori. La Brotuna, Ociu şi Prăvăleni, sate ale comunei Vaţa, bătrânii puneau pe masă „o sticlă cu vinars întors să bee dracii, să se-mbete şi să lase colindătorii în pace” ne spunea Ioan Jurca din Prăvăleni.

Întreaga zi a lui Moş Ajun vs. Crăciun era a practicilor apotropaice, oraculare etc pentru bunul mers al vieţii şi treburilor la sfârşit de an. În satele de pe Platoul Luncanilor în special la Alun, Cioclovina, Luncani şi Ursici şi astăzi bătrânii cred că-i bine să pui mâna pe coasă, săcure, furcă sau topor „că ţi-o fi drag să lucri tăt anu'” spuneau ei. În Ajunul Crăciunului nu-i bine să mănânci că nu vei avea noroc şi belşug la vite spuneau sătenii din satele de pe Valea Geoagiului. „La Ticera în Ţara Zarandului, ne povestea Ioan Pârva, era obiceiul ca de Moş Ajun să ieşi întâiu dis de dimineaţă cu trei surcele în mână şi în faţa porţii să zici: Bună dimineaţa la Ajun / Că-i mai bună a lu' Crăciunu'! / Sănătate, bogătate / Că-i mai bună decât toate / apoi cu ele să aţâţi primul foc din zi.”

În satele Ţării Haţegului cu livezi întinse de meri, peri şi pruni „gospodarul se scula primul la Ajunul Crăciunului şi lua o ramură de ultoaie (pom fructifer – n.n.) şi o punea într-o

vază cu apă să dea mugurii până la Bobotează”. (inf. Socaciu Gheorghe din Densuş). Pe Valea Mureşului, în satele comunei Dobra, stuparii nu dădeau nici un fel de produse apicole în Ajunul Crăciunului „ca să le meargă bine albinelor şi să nu fugă pe vremea roitului”, după spusele lui Matiaş Petru, stupar vestit în zonă.

Gospodinele din multe sate hunedorene cred şi astăzi că „perişoarele (sarmalele – n.n.) care fierb în Ajun sunt cele mai săţioase că le veghează Moşu'” (inf. Popa Nora – Boiu de Sus).

Ajunul de Crăciun apare şi astăzi în satele noastre ca o explozie de bucurie şi veselie. La toate acestea se adaugă consumul unor alimente ritualice (colaci şi cozonaci în formă de cercuri – reprezentând soarele şi luna şi pomi – bradul nemuritor) o serie de excese gastronomice şi ludice, stingerea şi aprinderea luminilor (mai modern ale becurilor decorative ale bradului) precum şi unele manifestări incontrolabile de strigăte de bucurie şi urări care ne dau imaginea trecerii în alt timp.

În satele de pe Valea Streiului, la Grid, Batiz, Strei, Covragiu şi Gânţaga bătrânele sfătuiesc pe fetele de măritat ca în ziua de Ajun să măture casa până la amiază de la prag spre răsărit, spre icoane, ca peţitorii să se adune la casă, „iar de nu-ţi plac, ca să-i alungi, să nu arunci gunoiul afară până după sărbători” (inf. Şerbescu Elena- Grid).

Tradiţia care polarizează sărbătoarea este colindatul cu o gamă largă de manifestări spirituale având o rezistenţă în timp cu totul remarcabilă. Corneliu Bogariu, cercetător pasionat al folclorului hunedorean a cules aproape 2000 de colinde din zonele noastre publicate în cinci volume substanţiale. Prestigiul colindei în cadrul Crăciunului constă în primul rând că se întemeiază pe spiritul rânduielilor de convieţuire şi solidaritate colectivă, în care ceata de colindători preia întregul cortegiu ritual din reprezentările vechi şi le aduce în contemporaneitate curate şi autentice. Nu intenţionăm să facem un excurs al acestei monumentale manifestări folclorice, vom folosi alte prilejuri pentru a evidenţia bogăţia şi permanenţa colindei româneşti.

În noaptea Ajunului de Crăciun în satele hunedorene se petreceau ritualuri de tip oracular care alături de magie exprimau dorinţa obţinerii sporului, norocului, puterii de muncă, atât de dorite în noul an. La Hărţăgani, baba Victoria Demian ne spunea că în trecut „fetele mari ce-şi aşteptau soţii îşi puneau sub perină în noaptea de Ajun de Crăciun trei fire de busuioc depărtate unu' de altu, de să uneau tăte, când să uita sub perină, în tri luni îşi găsea bărbatu' şi să luau”. Tot ea ne spunea „că-i bine ca la Ajun noaptea bărbaţii să viseze grâu şi cucuruz că în anu’ ce vine vor umple multe care”. În satele Cimpa, Jieţ, Dobreşti şi Răscoala din Ţinutul Momârlanilor bătrânii cred şi astăzi că în ajunurile Crăciunului şi Bobotezii de intră mai întâi un bărbat în casă, oile vor face berbecuţi, de intră-ntâi o femeie atunci or făta numai mioare” (inf. Dumitru Gălăţeanu – Jieţ).

La Hăşdău din Ţinutul Pădurenilor, înv. Lucaciu Elena ne spunea că „bunica sa punea în noaptea de Ajun mai multe mâncăruri de sărbătoare în târnaţ sub fereastră, iar fetele de măritat vegheau, căci noaptea vine ursitorul şi gustă din mâncare şi atunci îl vede pe fereastră şi va şti cine-i flăcăul ei”. La Coroieşti, din Sălaşu de Sus, în ziua de Ajun a Crăciunului, bătrânii tăiau un măr roşu, de era viermănos atunci merii din livadă erau „atacaţi" în anul viitor, de era bun merii vor fi încărcaţi (inf. Sonia Mânja).

În noaptea de Ajun există credinţă că „cerurile se deschid” iar în această noapte animalele vorbesc între ele „despre Domnul Hristos ce s-a născut între ei şi cum l-au încălzit cu suflarea lor” după cum credea mătuşa Solomie Buştea din Dumbrăviţa.

Toate aceste tradiţii şi obiceiuri aveau menirea să atragă fertilitatea şi bogăţia în gospodăriile şi pe ogoarele sătenilor. Ajunul – prima treaptă a Crăciunului – anticipa prin aceste manifestări simbolice noul an agrar, „anul tânăr” din marele circuit al vieţii.

Anotimpuri magico-religioase Marcel Laptes

Ajunul Crăciunului; Moş Ajun

Sf. Cuv. Mc. Eugenia

Tradiţii: Moş Ajun a fost cel mai bătrân dintre apostoli. El a poruncit să se dea flăcăilor colaci, să se umble cu colindatul şi să li se dăruiască florinţi de la părinţi.

♦ Moş Ajun, un bătrân cu barbă albă, frate cu Moş Crăciun, a dat poruncă oamenilor să nu mănânce până nu sărută icoana ce o purta dânsul. Cum venea abia pe la chindie, mulţi oameni s-au îmbolnăvit şi chiar au murit. Ceilalţi s-au vorbit să-l omoare. L-au înconjurat, dar el a tras cureaua cu care era încins şi a început a pocni cu pistoalele, iar lumea a fugit.

♦ Moş Crăciun era stăpânul staulului unde au găzduit Iosif şi Maria. Moş Ajun era credincios de noapte la paza vitelor. Moş Ajun i-a spus lui Moş Crăciun că Maria stătea să nască şi Crăciun şi-a trimis nevasta s-o moşească. După naştere, el l-a aşezat pe Iisus sub un măr şi, culegând fructe, le azvârlea de bucurie, ca semn de dărnicie, la toţi copiii ce treceau pe acolo. Moş Ajun a murit curând după aceea şi Crăciun l-a îngropat sub pomul unde fusese pus întâi Iisus.

♦ În unele locuri în această zi (uneori chiar în ziua de Crăciun) sunt tăiaţi porcii, şi nu în timpul postului, ca nu cumva să se spurce vreun vas sau vreun blid cu carne de porc, şi astfel să se spurce cu de frupt şi cei din casă. La tăiere nu trebuie să stea în preajmă nimeni din cei care sunt miloşi din fire, căci se crede că porcul moare cu greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va fi bună. Când se înjunghie porcul, cel ce-l taie, precum şi cei din jurul lui îşi fac cruce cu sânge, ca să fie sănătoşi şi roşii peste an. Ca să nu se stingă sămânţa porcilor, gospodina smulge părul de coama porcului, care, după ce este înmuiat în sânge, se păstrează.

♦ Înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea aceasta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasurile îngereşti se aud atunci în cer, dar numai cei fără de păcate le pot auzi. Cei care vor, stau toată noaptea treji şi păzesc clipa când se deschide cerul. Atunci se aude o toacă de sus, iar cocoşii încep să cânte.

Obiceiuri: La toate ajunurile sărbătorilor de iarnă se pun pe masă două pâini, sare, peşte, grâu şi un pahar cu apă, şi se crede că noaptea vin familianţii morţi şi mănâncă din acele bucate.

♦ În ziua de ajun, la ţară se coace cozonacul.

♦ La ajunul Crăciunului nu se pune rachiul pe masă, nici se bea, fiind el inventat de diavolul, carele apoi îşi bate joc de cel ce-l bea, zicând că rachiul are întâietate înaintea tuturor bucatelor.

♦ Prin Vicleim sau Irozi se înţelege datina tineretului de a reprezenta la Crăciun Naşterea lui Iisus Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, şiretenia acestuia de a afla pruncul prin mijlocirea celor trei Crai şi, adesea, înfruntarea necredinţei, personificate printr-un copil sau un cioban.

♦ Vicleiul propriu-zis era un teatru de păpuşi în miniatură, de forma unui paralelipiped cu dimensiunile 80-100 x 25-30 cm la bază şi 30-40 cm înălţime, cu o scenă pe care se jucau păpuşile şi o vitrină prin care se putea viziona jocul. Avea aspect de castel: acoperişul

împodobit cu mai multe turle. Totul era îmbrăcat în hârtie pictată cu scene care redau naşterea lui Hristos; vârful turlelor se termina cu smocuri multicolore. Grupul era format din şase persoane: patru cântăreţi care se rânduiau câte doi la ţinutul vicleiului, un păpuşar şi un fluieraş (băieţandri, oameni însuraţi şi chiar bătrâni). Cei cu vicleiul îşi anunţau sosirea, cântând: „Din oraşul Vicleim/ ieşiţi, boieri, să-l privim./ Ne primiţi cu vicleiul?” Stăpânul casei ieşea şi îi primea. Pe un fundal coral în care erau cântate naşterea divinizată şi moartea, păpuşarul intra în acţiune, punând în scenă diferite aspecte din viaţă, satirice, cu ajutorul păpuşilor create: Scorpionul, Cocoşul şi Vulpea, Vânătorul, Ogarul şi Iepurele, Oierul, Lupul şi Oaia, Turcul, Groparii şi Popa, Văduva, Chiiara şi Golea. Păpuşile erau îmbrăcate în costume naţionale.

Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: În ziua de ajunul Crăciunului, până a nu răsări soarele, să pui mâna pe coasă, secure, furcă, topor, ca să-ţi fie drag să munceşti cu ele peste vară.

♦ Ca să ai noroc, să nu mănânci în ajunul Crăciunului.

♦ În ziua de Ajun, când ieşi afară întâi de dimineaţă, la înapoiere este obiceiul să iei câteva surcele în mână şi, când intri înăuntru, să zici, împrăştiind una câte una surcelele prin casă: „Bună dimineaţa lu Ajun,/ Că-i mai bună a lu Crăciun!/ Pui, vaci, oi, purcei”... ş.a.; „Sănătate, bogătate,/ Că-i mai bună decât toate!” Aşa zici şi când te duci într-altă casă. Surcelele acelea se numesc pui.

♦ În vasul cu apă din care căsenii urmează să-şi toarne pentru spălat se pun nuci, ca să fie oamenii sănătoşi peste an. Alţi gospodari pun o potcoavă în cofa cu apă şi după această potcoavă beau apă şi adapă vitele, ca să fie toţi sănătoşi şi tari ca fierul.

Apărător de rele şi durere: Unele femei se scoală înainte de răsăritul soarelui şi aruncă spre răsărit mâncare paserilor din curte, socotind că, făcând astfel, paserile nu le vor strica semănăturile din grădină, la primăvară.

♦ În ajunul Crăciunului e bine să mănânci peşte, dacă vrei să nu te scuture frigurile peste an.

♦ În ziua de ajunul Crăciunului se mătura casa, ca să nu fie juvini tot anul.

♦ În ajunurile Crăciunului şi Bobotezei dis-de-dimineaţă, femeile strâng cenuşa din vatră, până a nu mânca nimic, şi gunoiul de prin casă, şi primăvara, când fac straturile, presură cenuşă amestecată cu gunoi, zicând: „Cum n-am mâncat eu dimineţile ajunurilor, aşa să nu mănânce nici o lighioaie roadele“.

Despre muncile câmpului: În ajunul Crăciunului se ung pânele şi mălaiele pe deasupra cu muruială de făină de grâu, ca ele să nu crape, iară cu rămăşiţa muruielii se ung pomii din grădină, ca ei în vara viitoare aşa să fie încărcaţi cu poame, cum este încărcată masa cu mâncări.

♦ După masă, bărbaţii merg în grădină cu securea ori cu toporul, ca să taie copacii care nu rodesc. Femeia însă, cu mâinile pline de aluat, aleargă după ei cu rugămintea să nu-i taie, că vor rodi în anul ce urmează. Aceasta o fac de trei ori, crezându-se că cu chipul acesta pomii se vor înspăimânta şi vor rodi la primăvară.

Oracular: Dacă în ajunurile Crăciunului şi Bobotezei intră mai întâi un bărbat în casa cuiva, apoi vacile aceluia vor fi bouţi; dacă intră mai întâi o femeie, atunci vacile vor făta viţele.

♦ Spre Crăciun, se pun din toate mâncările într-o strachină pe prispă, sub fereastră, dar să nu guşti din mâncare, căci noaptea vine ursitorul şi gustă şi-atunci îl vezi pe fereastră.

♦ În ziua de ajunul Crăciunului se taie câte un măr şi, dacă mărul e vermănos, atunci cel ce a tăiat mărul are să fie bolnăvicios tot anul, iar dacă-i putred, atunci are să moară.

Magie: Aluatul frământat în noaptea Crăciunului e bun de deochi pentru vite.

♦ În această zi postesc mai ales pietrarii, care leagă piatra. Seara îşi pun pe masă din toate bucatele de pe ţarină. Masa lor e ţarină atunci. Înainte de a se pune la masă, se pun în genunchi şi cheamă să vină piatra, că, de nu va veni atunci când o cheamă ei, la vară n-are dreptul să vină ea. Zic astfel de trei ori şi înnoadă noduri pe aţă de cânepă uitată pe ogor. Astfel s-a legat piatra. Aceste noduri sunt bune peste vară pentru vrăjit piatra pe ogoare.

♦ Unele fete, care au postit la amiază, se aşează acum la masă, însă nu iau decât o singură bucătură pe care îndată o şi scot din gură şi o pun în brâu. Când se duc la culcat, pun brâul jos, bat trei mătănii pe brâu şi zic: „Brâu, brâuşorul meu,/ arată-mi pe ursitorul meu/ care-i dat de Dumnezeu,/ în vis să-l visez,/ aievea să-l văz”. Apoi se culcă, având nădejde că-şi va visa ursitorul.

Despre vreme: Când sunt scoase măruntaiele porcului tăiat, se pot face previziuni meteorologice. Dacă partea subţire a splinei este îndreptată spre miazăzi, înseamnă că iarna vine de la miazănoapte. Dacă splina este umflată către coadă, înseamnă că sfârşitul iernii va fi greu. Dacă splina este lungă şi subţire, iarna va fi lungă, dar gerurile nu vor fi aspre.

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, 2009http://www.ush.ro/showthread.php?8576-Tradi%C5%A3ii-datini-%C5%9Fi-obiceiuri-str%C4%83mo%C5%9Fe%C5%9Fti/page12

Cântecele de stea încep a fi cântate în noaptea de 24-25 decembrie şi continuă în zilele de

Crăciun (25, 26, 27 decembrie). Prin unele locuri ele mai continuă a fi cântate până chiar la

Bobotează, când practic se încheie perioada (ciclul) sărbătorilor de iarnă.

Copiii, câte doi-trei, merg cu Steaua în satul lor dar şi în alte sate. Când se întâlnesc

două grupe de "stelari" atunci când sunt doi sau "crai" atunci când sunt trei, există obiceiul

ca cei mai mărunţi sau străini de acel loc, să "închine" Steaua, să îngenuncheze în faţa

celeilalte şi să aplece Steaua grupului sau de trei ori, uşor, cu cornul din vârf spre pământ.

După aceea, se despart, Steaua care a primit închinăciunea pleacă prima încotro voieşte,

cealaltă trebuind să se îndrepte în direcţia opusă.

Prin unele locuri steaua merge alături cu Irozii sau Vicleimul.

În satul lor, copii se adună seara pe la casele lor, împart ceea ce au câştigat, şi a doua

zi pornesc iarăşi.

Dacă merg în alt sat, rămân noaptea pe la neamuri, şi dacă nu au unde sa rămână, se

roagă de oameni ca să-i primească peste noapte, lucru pe care gospodarii îl fac cu mare

bucurie, mai ales cei care nu au copii.

Ajunşi la destinaţia aleasă, "stelarii" intră pe poartă şi, dacă nu sunt opriţi din vreme,

intră în casă şi cântă. Prin unele părţi, mai întâi întreabă, cântând de pe afară:

"Cine primeşte Steaua cea frumoasă

Şi luminoasă?”

sau:

“Stea frumoasă,

Luminoasă,

De la Dumnezeu trimeasa?"

sau:

"Cine primeşte Steaua cea frumoasă

Şi luminoasă

Cu colţuri multe

Şi mărunte,

De la naşterea lui Hristos dăruite?”

Iar după aceasta, încep să spună troparul naşterii Mântuitorului, aidoma rostit de preot sau de

cei care umblă cu icoana în ziua de Ajun: “Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,

răsărit-a lumii…” În unele părţi acest tropar doar se rosteşte. Prin Bucovina se cântă chiar.

În afara de tropar, colindul Stelei cuprinde trei părţi: prima este o oraţie către gazdele

casei, a doua, colindul propriu-zis, în care se istoriseşte despre Naşterea lui Iisus, Craii de la

Răsărit, Irod etc., iar cea de-a treia este binecunoscutul colind:

“Steaua sus răsare

Ca o taină mare,

Steaua luminează

Şi adeverează

Că astăzi curata

Prea-nevinovata

Fecioara Maria

Naşte pe Mesia

În ţara vestită

Bethleem numită”

După tropaz începe oraţia.

Din anul 1747 a rămas tipărită pe un catavasier din Râmnic (Rm.Vâlcea) această oraţie:

<<Dumneavoastră, cinstiţi boiari, aciasta iaste steoa, de care au prorocit nainte

verhorvnicul Vaalsmu, zicând că va rasari o strea din Iacov, şi să va rădica un împărat din

israileteani şi va sfărâma pe toţi domnii Moaviteanilor, care stea fost-au povăţuiţi acei trei crai

şi de lumină purtători filosofi, şi dupre raza ei mergând până la Vithleaem, găsât-au pre Hs.

Prunc mic, înfaşat, şi cu bucurie au zis: „Veniţi sa ne închinăm împaratului nostru Dumnezeu

ţiind şi daruri în mâini: aur, smirnă şi tămâe oce (sic) sau învrednici (sic) înalta înţelepciune şi

spre cea deplin norocire şi desfătare şi atât bunătate şi placeare dumnezeiască întru toţi

veacii”>>

Îndată apoi:

<<Oraţie cătră ai casii în carea vei merge:

Cinstite jupâne, oblăduitoirule al casei aceştiia, de vreame ce-ai ajuns a prăznui o taină

foarte mare ca aceasta, cu credinţă te închină celui ce au răsărit din pantecele Fecioarei Marii

şi noao celora ce şădeam întru întunearec şi în umbra morţii s-au arătat şi din calduroasă

inimă să mulţămeşti cu toţi ai casei dumitale pentru multa şi nemăsurata milă ce au facut cu

noi milostivul Dumnezeu au înnoit firea noastră cea căzută cu naştera căruia şi eu ma rog, ca

unuia născut fiiu lui D-zeu şi D-zeu adevărat să daruiască pace, sănătate prealuminatului

nosrtu Domn şi viiaţă noracită şi bună întemeiare intru cinstit şi luminat scaun mărirei sale şi

împreună cu toată curtea măriii sale şi împreună cu dumneata, cinstite jupâne şi (sau)

preacinstite parinte, şi cu norodul creştinesc ca împreună de-a purure să priimit (sic) bucuria

aceasta în mulţi ani cu veselie, cu toate cele bune şi de folos>>.

Întâia oraţie vom întâlni-o şi în cele ce urmează.

Prin Bucovina se mai rostesc, fără cântare, şi aceste versuri:

„Iată-l vine cel dorit,

Iată-l vine umilit

Către ai săi ucenici,

Cel mai mare peste mici,

Mişcaţi buzele spre bine,

S-arătăm de învăţătură.

Vom începe câteşidoi,

Versuind cântări din gură;”

sau, alteori, şi tot prin Bucovina, când, judecând după cele ce aflăm scrise, pe lângă cei trei

crai, mai este şi un înger şi când, înainte de cântarea cântecului de stea, urmează acest tipic:

Îngerul:

„Eu sunt îngerul lui Dumnezeu,

Ascultaţi ce va spun eu:

Ştiţi ca sfinţii prooroci,

Pe pământ s-au pogorât,

Şi câte au proorocit,

Toate ca s-au împlinit.

Aşadar, spre neuitare,

A neamului ce-a urât

Hristos de la început,

Vă vin cu aceşti trei crai,

Cari prin versuri frumoase

Şi cântări melodioase,

Vor arăta adevărat

După cum s-a întâmplat.

De nu mă credeţi pe mine,

Iată steaua care vine!

Craiul I zice:

Bună seara, cinstiţi şi onoraţi boieri,

Iată vă vin şi eu cu aceşti trei crai.

De lume luminători

De Dumnezeu binecuvântători.

Şi orice s-ar întâmpla,

Eu voi răspunde.

Craiul II:

- Prin ce?

Craiul III:

- Prin cântare.

Partea a doua, miezul cântării de stea, se referă la căutarea şi aflarea pruncului Isus

Hristos de către cei trei magi sau crai, la alte minuni ale Mântuitorului, obişnuit: nunta din

Cana Galileii, sau este înlocuită prin nişte oraţiuni filozofico-religioase asupra vieţii

pământeşti, cari de obicei slujesc ca a treia parte, ca încheiere.

Cântecele de stea proriu-zise sau oraţiunile versificate, pot înlocui şi înlocuiesc

cântecele de stea ce le vom prezenta ulterior.

În cele ce urmează prezentăm oraţii, care prin Oltenia se numesc la singular proorocea,

art. prooroceaua.

O varianta a oraţiilor din Oltenia, se aude prin jud. Vâlcea şi se aseamănă mult cu

oraţia din anul 1747.

<<Ascultaţi, ascultaţi dumneavoastră, cinstiţi boieri, la povăţuitori, trei crai filozofi,

mergând prin lume, au găsit pe Hristos, prunc mic, înfăşat, în iesle culcat, cu mare bucurie au

strigat: „Ascultaţi dumneavoastră cinstiţi boieri mari, c-aceasta este steaua care s-a proorocit

mai nainte de varoomnicul Varlam, de aceşti trei crai filozofi, de lumină purtători, zicând că

va răsări o stea dintre israiliteni, care va sfărăma pe toţi domnii movilteni. Mergând ei după

rază până în Vitleem, acolo au găsit pe Hristos în ieslea vitelor culcat şi cu bucurie au strigat.

Adusu-i-s-a daruri: aur, smirnă şi tămâie. În cea naltă norocire dumnezeească, El ni s-a născut

pentru toţi vecii, Amin!>>

O altă variantă de oraţie se aude prin jud. Dolj:

<<Fecioară, Fecioară cea mai spre o fiinţă, în pământul peşterii, cu magii grăiesc, grai

filozofesc, că pentru noi s-a născut un cocon, cel mai de veci.

Seara de astă-seară la mulţi ani cu sănătate!>>

Cu unele adăugări noi, o urare veche sună astfel, având asemănările ei cu cele de mai

sus:

<<Cinstiţi gospodari! De vreme ce-am ajuns să prăznuim o taină ca aceasta , cu

credinţa sa ne închinăm Celui ce a răsărit din pântecele Feciorei Maria, şi nouă celora ce

şedem întru întuneric şi în umbra morţii, s-a aratat; şi din călduroase inimi să mulţumim

pentru multa nemasurata mila ce a avut cu noi Milostivul Dumnezeu; a înnoit firea noastră cea

cazută cu naşterea sa, - căruia să ne rugăm ca unuia născut, fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu,

adevărat, să dăruiască pace şi sănătate prealuminatului nostru Rege şi vieaţa norocită şi bună

întemeiere întru cinstit şi luminat scaunul Mariei Sale, şi împreună cu toată curtea şi oştirea şi

dimpreună şi cu dumneavoastră, cinstiţi gospodari, şi cu tot neamul nostru cel românesc, ca

laolaltă de-a pururea să primim bucuria aceasta la mulţi ani cu veselie, cu toate cele bune şi de

folos.>>

Încheierea cântărilor se poate face si cu aceste versuri:

Să va fie bine

La mic şi la mare,

La toţi câţi se află

L-astă adunare;

Poftim sănătate

La toţi totodată,

Inima întreagă,

Dragoste curată,

Care la Anton Pann se întregesc (completează) cu aceste:

Cine ce doreşte ca să-i împlinească

Fără-ntârziere pronia cerească,

Vivat, să trăiască toţi câţi sunt în casă,

Şi se ospătează la această masă!

"Cântecele de stea" provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă,

altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă

Calvina şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale.

Cântecele de stea se găsesc la toate popoarele creştine, atât la cele romanice cât şi la

cele germanice, precum şi la slavi şi la greci. Ale noastre se aseamănă mai mult cu cele slave.

Ele fac astăzi parte din literatura poporană nescrisă (poporanismism, curent social-politic care

susţinea cã principala forţă a dezvoltării sociale este ţărănimea. Curent literar care milita

pentru o literaturã realistã, democraticã), dar, după cercetările făcute, mai ales de M. Gaster,

rezultă că au mai mult origine literară decât poporană, au fost, adică, introduse prin scris.

Prima dată au fost consemnate în scris de Anton Pann, publicând prima broşură de

cântece de stea în 1822, a doua ediţie apărând in 1825 (ediţiile nu se mai află în bibliotecile

noastre ceea ce ridică un semn de întrebarea asupra însăşi a existenţei lor).

Anton Pann a publicat în numeroase ediţii colecţii de cântece de acestea, pe de o parte

versificând cântecele auzite de el, pe de altă copiind şi modificând versuri din manuscrise

anterioare şi însoţindu-le cu note muzicale. Motivaţia modificărilor făcute de el este aceea că

unele texte din manuscrise deveniseră de neînţeles, recurgând astfel la mici intervenţii pe “ici-

colo” cum mărturiseşte chiar el (de unde şi reproşul că nu a fost folclorist”).

Sursele din care şi-a cules materialul au fost manuscrisele vechi, circulaţia orală şi

ceea ce ştia el însuşi.

Cântecele de stea înfăţişează un element dramatic mai precis decât oraţiile; ele se cântă

în cor. Şi corul, născut în teatrul grec, dispare la romani, pentru a reapărea iarăşi în Evul

mediu în serviciul religios creştin, cu care se leagă de aproape literatura poetică şi muzicală a

Stelei.

Cântecele de stea sunt de origine cultă (bisericească) fiind preluate de către popor

(“Steaua sus răsare…” este un psalm a lui Dozoftei) prin intermediul bisericii.

Elementele principale din care se compun cântecele de stea sunt trei:

1) Cântece despre persoane şi evenimente biblice, de exemplu: Versul lui Adam, Trei crai de

la răsărit;

2) Psalmi versificaţi;

3) Cântece numite eshatologice, despre moarte, iad, rai etc. Acestea din urmă sunt mai noi şi

introducerea lor între cântecele de stea se explică prin legătura stabilită de religii între

păcatul originar al lui Adam şi între Hristos, care vine în lume ca s-o mântuiască şi să-i

asigure un trai bun după moarte.

Cele trei părţi definesc şi motivele pe care le tratează cântecele de stea:

subiecte neotestamentare (religioase la naşterea lui Iisus, la regii magi, la Irod si la

uciderea pruncilor)

subiecte neterotestamentare (Moise, Iosif si fraţii săi etc.)

subiecte referitoare la viaţă şi moarte, cum este:- viaţa

- raiul şi iadul

- urări de petrecereSĂRBĂTORILE DE CRĂCIUN ŞI ANUL NOU

COLINDELE RELIGIOASE

VICLEIMUL

În unele locuri în noaptea Cracinului putem întâlni si cântarea religiosa cunoscuta sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participa copiii. Aceasta drama religioasa ne înfatiseaza misterul Nasterii Domnului în toate fazele sale. Personajele dramei sunt Irod si ceata sa de Vicleim, un ofiter si soldati îmbracati în portul ostasilor romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar si Gaspar, un cioban, un prunc si în unele parti o paiata. Vicleimul apare la noi pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseana si se leaga de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu în Germania si Ungaria, a patruns la noi prin sasii din Transilvania. Din prima forma a Vicleimului, prezentarea magilor si dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin activitatea micilor carturari, trei tipuri principale, în cele trei mari tinuturi: Muntenia, Moldova si Ardeal.Alaturi de partea religioasa a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar si astazi, partea profana, jocul papusilor. Într-o cutie purtata de doi baieti este înfatisata gradina lui Irod si o parte din piata orasului. Mos Ionica, îngrijitorul curtii si o paiata dau nastere la o serie de scene care satirizeaza întâmplari si obiceiuri prin care sunt ridiculizati hotii, fricosii ori femeile ce se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul papusilor a fost o petrecere placuta chiar în palatele Domnitorilor tarii.

http://www.ush.ro/showthread.php?8576-Tradi%C5%A3ii-datini-%C5%9Fi-obiceiuri-str%C4%83mo%C5%9Fe%C5%9Fti/page12

În unele locuri în noaptea Crăciunului (şi până la Bobotează chiar) întâlnim şi cântarea

religioasă cunoscuta sub numele de Vifleimul sau Irozii. Cu acesta ne aflăm pe deplin în

genul dramatic, căci sub numele de Vicleim (Betleem) se înţelege o reprezentaţie dramatică în

toată forma. Această dramă religioasă ne înfăţişează misterul Naşterii Domnului în toate

fazele sale, în care, adesea după scenarii şi costume influenţate de realităţile autohtone, se

înfăţişează scena din istoria naşterii lui Hristos şi a creştinismului, cum şi din şirul

persecuţiilor îndurate de primii creştini. Acest nume se dă şi totalităţii actorilor care joacă şi

care merg pe stradă cântând.

Inspirat din literatura bisericească creată pe marginea textelor biblice, Vicleimul

păstrează urme din colindatul cu măşti. La noi cântecele acestea au venit pe la sfârşitul

secolului al XVIII-lea pe două căi:

prin Bizanţ, adică prin originale slavone prelucrate după bizantine, reprezentând tradiţia

orientală şi care au trecut din literatura scrisă în cea nescrisă;

prin saşi, adică saşii din Transilvania au introdus la ei o dată cu protestantismul şi "Irozii"

după texte germane din sec. XVI, prelucrate după texte latine mai vechi şi reprezentând

tradiţia occidentală, apoi prin secolul trecut de la saşi le-am luat şi noi. Înainte nu existau

şi dovadă e faptul că în lucrarea lui Cantemir (Descrierea Moldovei) nu aflăm nimic

relativ la aceste producţii.

Din prima formă a Vicleimului, prezentarea magilor şi dialogul lor, s-au dezvoltat pe

rând, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari ţinuturi:

Muntenia, Moldova şi Ardeal.

În vremea celui de-al doilea război mondial se mai juca încă, în zilele Crăciunului, pe

întreg teritoriul românesc. Vitleemul, piesa de teatru popular. Irodul este numit după loc:

Steaua, Craii, Viflaimul sau Vicleimul.

În vremea lui Kogălniceanu, piesa era jucată în oraşe, la “case mari” de către cântăreţii

de la biserica. Însă şi “irodarii” ţărani ajungeau, în primele decenii ale secolului nostru, până

în marile oraşe fiind primiţi cu bucurie de toata lumea. Astăzi aria de răspândire a Irodului s-a

restrâns.

Răspândit mai ales în Oltenia, Vicleimul adaugă Irodului un teatru de păpuşi o sceneta

cu conţinut profan. Scena lui este înlocuită cu o lada (cutie) purtata de doi băieţi în interiorul

căreia se afla decorul şi evoluează marionetele, mânuite din afara, care dau naştere la o serie

de scene care satirizează întâmplări şi obiceiuri prin care sunt ridiculizaţi hoţii, fricoşii ori

femeile ce se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul păpuşilor a fost o petrecere plăcuta chiar în

palatele Domnitorilor tarii.

Aşadar, alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar şi

astăzi, partea profană, jocul păpuşilor.

Probabil că aceasta a avut o existenţă separată, pentru că Sulzer nu vorbeşte despre

Irozi, dar pomeneşte jocul păpuşilor.

Partea religioasă este o acţiune în care intră ca persoane principale: Irod şi ceata sa de

Vicleim, un ofiţer şi soldaţi îmbrăcaţi în portul ostaşilor romani, trei crai sau magi: Melchior,

Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi în unele parţi o paiaţa.

Istoricul vifleimului

De timpuriu a început să se serbeze în biserica din Galia şi Egipt, naşterea

Mântuitorului, care serbare s-a adoptat de către întreaga biserică occidentală şi orientală.

După aceea s-au introdus şi ceremonii alegorice.

Se ştie că religiile păgâne ale grecilor şi romanilor aveau în ele un foarte însemnat

element dramatic. Creştinismul îl atacă cu cea mai mare violenţă şi Sf. Părinţi spun că jocurile

şi reprezentaţiile cuprind idolatria şi superstiţia. Când a devenit creştinismul religie de stat,

toate ideile sale au fost puse în aplicare şi deci teatrul a fost uitat şi dispreţuit.

Nu a trecut multă vreme şi chiar preoţii încep să simtă cât de necesare sunt formele

externe, pompoase, pentru răspândirea credinţei şi se văzură nevoiţi să recurgă la mijloacele

dărâmate ale păgânismului. Un ritual bogat, veşminte împodobite, cruci, icoane, obiecte de

artă, procesiuni cu diferite prilejuri se introduc încetul în cultul creştin.

De aci nu a fost decât un pas până la reprezentarea în biserică a naşterii Domnului. Se

punea o iesle înaintea căreia veneau cei trei crai de la Răsărit de se închinau şi aduceau

darurile lor. Din antifoanele şi ,,răsponsoriele” ce se pomenesc deja în secolul al VI-lea s-a

dezvoltat cu încetul dialogul, însoţit de cântece, ce se aseamănă cu cântecele noastre de stea,

între păstori şi îngerul, păstorii şi îngerii şi aşa mai departe. Abia mai târziu s-a introdus

regele Irod în aceste ,,mistere”.

Textele cele mai vechi, latine din sec. al XI-lea, sunt originare din Galia; de aici s-au

introdus de timpuriu aceste reprezentaţii în Germania şi s-au răspândit mai departe şi în alte

ţări. În special du Meril, Weinhold şi Schoer au studiat originea şi dezvoltarea acestor

reprezentaţii dramatice relative la naşterea Domnului. În toate textele, cele vechi, anterioare

mijlocului sec. al XIII-lea, lipseşte numele celor trei crai, ci se numesc simplu: regele cel

dintâi, regele al doilea şi regele al treilea. Abia după acea vreme apar numirile de Balthasar,

Gaspar şi Melchilor, care au fost apoi adoptate de către întreaga creştinătate. Interesant este că

Întrebările şi răspunsurile din copia de la 1809 n-au aceste numiri căci, fiind traducere după

originale bizantino-slave, reprezintă tradiţia orientală, deosebită de acea occidentală, care

„porecleşte” pe cei trei crai cu numirile pomenite. Iată pasajul respectiv, destul de introductiv:

Întrebare: „Cum au fost numele celor trei crai ce au adus daruri la naşterea lui

Hristos?”

Răspuns: „Elemeh, Eleor, Elav.”

Întrebare: „Dar dacă au mers acolo, ce au zis?”

Răspuns: „Elemeh au Zis: veniţi să ne închinăm împăratului nostru, Dumnezeu, iproci

şi ceilalţi.”

Acele texte latine, a căror forme cele mai vechi au fost publicate de Weinhold şi

Hartmann, au fost dezvoltate şi prelucrate în Germania, unde au căpătat o formă fixată prin

poeţii germani din perioada Reformei. Însuşi Hans Sachs a compus un astfel de

Weihnachtspiel.

Împreună cu protestanţii au venit apoi Irozii în Ungaria şi Transilvania, unde s-au

păstrat până în ziua de astăzi şi au fost studiate pe o scară foarte întinsă de către Schroer, care

ajunge la concluzia ca textul Irozilor ce se obişnuieşte la saşii din Transilvania se trage de la

un text fixat în Germania, în secolul al XVI-lea. Schuller a publicat un astfel de text,

însoţindu-l cu oarecare observaţii. De aici, adică de la saşii din Transilvania, au venit Irozii şi

la noi, cel mult în secolul trecut. Nici Cantemir, nici Sulzer nu pomenesc de Irozi, ci cel din

urmă numai jucăriile de păpuşe. Dar din momentul introduceri, s-au bucurat de o mare

reputaţie la români, dar care în zilele noastre a început să scadă. Iată ce ne spune d.

Kogălniceanu: ,,Dascălii şi diacii, întocmai ca în Franţa les clercs de la Bazoche, erau

învăţători, erau zugravi, erau cântăreţi, erau chiar actori reprezentând misterele religioase ce

pretudindenea au fost începutul teatrului modern şi din care rămăşiţele ni sunt păstrate încă

prin Irodul sau Betleemul nostru cari, din ziua de crăciun şi până în lăsatul secului, parcurg

stradele oraşelor noastre şi care se reprezintă mai cu deosebire de cântăreţii de la biserici. La

începutul încă al acestui secul, irozii erau ţinuţi în onoare mai mare, fiii boierilor celor mai

înalţi, îmbrăcaţi în haine de stofă aurite, mergeau la curtea domnească şi la casele boiereşti

cele mai însemnate de reprezentau scenele religioase. Aici este loc să esprim un regret că încă

cât este timpul nu ne îngrijim să păstrăm ultimile rămăşiţe ale irozilor, cari seculi întregi, cu

păpuşele, au fost teatrul nostru popular”.

Acest text este numai pe jumătate justificat, căci posedăm texte din Irozi, chiar în mai

multe redacţii, dar din jocul cu păpuşele nu se găseşte nimica scris, nici tipărit. Textul cel mai

vechi se află într-un manuscript de la 1821, cuprinzând patru pagini şi este mai mult un

dialog, amestecat cu cântece între Irod împăratul şi trei filozofi de la Răsărit, care aici se

numesc Valtuzar, Irimie şi Melhior. Acest text din Irozi se potriveşte mai mult cu următorul

text scurtat, care se află în cântecele de stea ale lui Anton Pann, intitulat Întrebarea lui Irod şi

răspunsul magilor:

Irod: Cine sîntiţi voi? De unde veniţi şi unde vă călătoriţi?

Melhior: Eu sînt craiul Melhior de la Răsărit şi după steaua ce s-au arătat, cunoscând

că s-au născut împărat mare pre pământ, merg până la Vitleem să mă închin lui.

Baltazar: Eu sunt Baltazar de la Persia, care prin steaua ce s-au arătat şi prin

prooroci înţelegând că s-au născut împărat Christos, merg ca să mă închin şi eu lui.

Gaspar: Eu sunt Gaspar de la Răsărit şi, văzând steaua ce s-au arătat pe cer, am

ispitit proorocii şi scripturile ş-am cunoscut că s-au născut Christos, domnul domnilor, craiul

crailor şi împăratul împăraţilor şi merg până la Vitleem ca să mă închin şi eu lui.

Dar tu, ce mare împărat eşti?

Irod: eu sunt Irod împărat, care pre cal am încălecat, sabia în mână am luat, în

Vilteem am intrat, patrusprezece mii coconi mici am tăiat şi tot pământul s-a cutremurat.

Anacronismul cu tăierea pruncilor de care se laudă Irod înaintea celor trei crai, nu

supără deloc pe poporul, ba din contra, ar simţi o lipsă esenţială dacă acest moment de groază

nu s-ar afla în Vicleim. Un text întreg a apărut la Braşov sub titlul Cântece de Irozi, care a

ajuns şi la a doua ediţie. Editorul anonim al acestui text este d. Hinţescu, care ne-a comunicat

că a cules acel text din gura copiilor români din Scheii Braşovului. Aici este deja o piesă

teatrală dezvoltată, care are ca personaje pe: Irod, regele iudeilor, Valtazar, Gaşpar şi Melhior,

regi de la Orient, îngerul, călugărul, tălmăcitorul lui Irod, ciobanul şi doi soldaţi. Şi cuprinsul

este mai dezvoltat, căci se spune şi buna-vestire, şi întâlnirea crailor cu Irod, şi porunca

acestuia de a omorî pe toţi pruncii din Vitleem. Acest text s-a reprodus întocmai în ediţiile

ulterioare de cântece de stea, din Craiova şi din Bucureşti, care conţin atât varianta cea scurtă

după Anton Pann, cât şi cea dezvoltată, după Hinţescu. Această publicare complectă a dat

impuls şi lui Băncilă de a publica astfel de texte; dar autorul singur ne zice: ,,Producţiunea

prezentă este o imitaţiune locală pe care, parte o am mai îndreptat şi, pe alocurea, parte o am

compus din nou”, prin care ,,îndreptare” şi ,,compunere din nou” a mişcat în mod esenţial

valoarea publicaţiei sale care, de altfel, ar fi fost foarte merituoasă. Această colecţie a lui

Băncilă cuprinde două texte de Irozi sau, precum îi numeşte Băncilă, Colindele crăciunului,

una în patru acte şi cealaltă într-un act. Afară de aceea, mai cuprinde şi unicul text ce-l

cunoaştem până acuma de un ,,mistere de la passion” intitulat Colindele paştilor care, după

aserţiunea autorului, se obişnuieşte pe alocuri în Transilvania . Mai pomenim în sfârşit scurta

dar precisa dare de seamă despre Vicleimul, cum este utilizat în România, făcută de dl.

Teodorescu. Păcat că dl. Teodorescu s-a mărginit numai la această scurtă dare de seamă;

totuşi, se poate cunoaşte că partea întâi se potriveşte cu textul cel vechi manuscript şi din

Anton Pann, iar partea a doua se deosebeşte puţin de celelalte texte de Irozi.

Reprezentaţiile publice au înrâurit într-un exemplu curios asupra poporului şi i-au

îmbogăţit limba cu un cuvânt nou. Gaşpăr însemnă acuma ţigan în graiul popular, ceea ce se

explică numai printr-aceea că unul din cei trei crai, adică Gaspar, se reprezintă ca un arap

căci, după legendă, era împăratul Arapiei, precum îl şi însemnează Băncilă. Cu această ocazie,

când se juca şi se reprezenta scena biblică ,,naşterea Domnului”, singurul teatru popular, au

intrat şi subiecte profane în cercul reprezentărilor, jocuri de păpuşe şi altele. De aceste jocuri

nu posedăm nici un text. Numai atât ştim, cât reiese din cântecelul comic Ion Păpuşariul al

lui Vasile Alecsandri care, precum arată şi numele, este însuşi un astfel de jucător de păpuşi.

El însă le aruncă una câte una în coşciugul uitări, fiind persecutat de gustul modern, rafinat,

care aruncă între morţi rămăşiţele puţin considerate ale obiceiurilor şi jocurilor strămoşeşti.

Mersul acţiunii e următorul: Irod primeşte de la ofiţeri veşti din împărăţie. I se

raportează că s-au prins trei oameni străini, care se aduc înaintea lui şi la întrebările făcute,

răspund că sunt trei crai: Gaspar, Melhior şi Baltazar, care au plecat, călăuziţi de o stea, să

caute pe împărat. După aceea Irod le spune cunoscutele versuri despre tăierea celor 14 000 de

prunci:

„Toţi prunci, mărunţei copii

De doi ani şi mai în jos

Împreună cu Hristos.”

După o mică sfadă împăratul porunceşte să-i ducă la închisoare, dar, speriat de

blestemele lor, le dă drumul şi ei pleacă să se închine lui Hristos. Aici se sfârşeşte actul I. În

actul II se aduce un copil, care profetizează împăratului tot ce are să se întâmple lui Hristos:

botez, răstignire, înviere, înălţare. Reprezentaţia se sfârşeşte cu mărturisirea lui Irod că nu are

nici o putere faţă de Hristos.

Partea profană este jocul păpuşilor. Într-o cutie mare pe care o poartă doi băieţi, este

înfăţişată grădina palatului lui Irod. Moş Ionică, îngrijitorul curţii, şi Paiaţa stau tot timpul în

scenă şi pe acolo defilează diferite tipuri, care dau naştere la o serie de scene în care se

satirizează deosebite întâmplări sau obiceiuri din localitatea de unde e culeasă varianta. Aşa

vedem o bătălie între un iaurgiu şi un bragagiu, privelişte ce se întâlneşte des prin Bucureşti,

vedem o satiră la adresa vieţii orăşeneşti din timpul trecerii ruşilor; vedem satira contra

ţiganilor hoţi, contra evreilor fricoşi, contra popilor şi dascălilor care nu-şi îndeplinesc bine

datoria, contra groparului beat, contra femeilor ce se sulimenesc etc.

Neapărat, satira nu e niciodată fină. Acele glume nerafinate, dar lipsite şi de

obscenitate, sunt caracteristice spiritului poporan, nu numai la români, dar la toate popoarele,

pentru că aproape identică cu a noastră este originea teatrului poporan la celelalte naţiuni. Să

vedem deci originea.

Să ne optim puţin asupra câtorva (texte ale acestei reprezentaţiuni nu sunt prea

numeroase), din care reiese confruntarea dintre magi şi Irod sau răutatea acestuia.

Primul, care se crede a fi cel mai vechi, stă în capul unei „colecţiuni”

numeroase de cântece de stea, de pe la 1821. Este foarte scurt şi cuprinde întreaga

ţesătură neversificată. Ca personaje are numai pe Irod şi pe Cei trei crai de la

Răsărit.

În lipsa unui text inedit, îl reproducem în rândurile următoare:

« Irod:

Bună vreme! bună vreme la dv., cinstiţi boieri!

Iată am venit cu aceşti trii crai, filosofi, de Dumnăzău luminători, şi de mine

purtători; şi voi ca să-i întreb undi merg şi undi călătoresc şi cu aceşti sămi, cui să arată, şi

cui să închină?

Valtuzar răspunde:

Pre aceşti trii crai filosofi, de Dumnezeu luminători, ce va fi pentru dânşii, eu voi

răspunde.

Irod zice:

Prin ci?

Valtuzar răspunde:

Prin cântări.

Irod zice:

Cântă!

Valtuzar cântă cântare „Tu, Doamne, slăvită! (!) şi mare” pănă în trii ori.

Irod iarăşi zice:

Cari eşti aciala? şi cari?

Valtuzar răspunde:

Gările ti pomineşti pre tine, totdeauna să ti pomenească; prin cetul (?). Şi cel ci ştii

vra să înciapă.

Iară Irod începi:

Ci vra şi cielanţi crai?

Cântă după dânsul; iară după ce au sfârşit di cântat, apoi începi aciasta Irod:

Eu v-am numit pre voi feciori di împăraţi mari, dar voi ci căutaţi pi loc străin, fără

armi, fără tărie; sau vreun agiutori de la mine poftiţi?

Răspunde al meu frate, Irimie!

Apoi zice toţi pre rând, ciniş filosofie:

Eu sunt filosoful Irimie, dispre răsărit merg, ca să întreb di iaslile dobitoacelor spre

împăratul jidovilor, căruie i se închină lui luna şi stelele, şi toate păsările ceriului, şi să

bucură di naşterea lui; merg ca să mă închin şi eu lui.

Iară Irod zice:

Dară tu ce filosof eşti?

Eu sunt filosoful Melhiiur, adică ci esti scris prin proorocii: „şi tot (cit. tu) pământul

Vifleim, cu cât eşti mai mic între domnii tăi iudei, că din tine va să nască povăţuitoriul pre

norodul meu Israil", am venit să mă închin şi eu lui.

Iară Irod aciasta [auzind, zice:?]

Dv. filosofi! mergeţi şi întrebaţi cu de dinsul şi di-ţi afla pruncul născut, în iesli culcat,

şi la întumare dumnealorvoastră să viniţi ca să-mi daţi şi mii de ştire, ca să merg sa mă

închin şi eu lui. Dar tu ci filosof eşti?

Eu sunt filosoful Valtuzar di la împărăţie Persi. Am auzit că s-au născut Hristos în

Vifleim, am venit ca să mă închin şi eu lui.

Iară Valtuzar zice:

Dar tu ci împărat eşti?

Iară Irod grăieşti aşa:

Cum poţi, un filosof ca tine, să întrebi un împărat ca mine; ci împărat sunt eu, şi ci

împărat vra să nască mai mare dicât mine? Au nu stii tu că eu sunt Irod împărat, care pe cal

am încălecat, şi când cu piciorul în pământ au dat, tot pământul di frica me s-au cutremurat?

Dar un filosof ca tine să nu să tiamă di un împărat ca mine?

Iar Valtuzar zice aşa:

Un filosof ca mine nu să va temi di un împărat ca tine; că ceea ce am auzit voi

răspunde şi cărţile voi deschide şi voi arăta.

Irod zice:

Mergi di arată!

Valtuzar răspunde:

Voi arăta.

Irod iarăşi zice:

Mergi di arată!

Valtuzar răspunde:

Voi arăta.

Iarăşi Irod zice:

Mergi di arată ceea ci ai văzut, să să videzi (sic).

Apoi craii încep: „Naştirea ta”... Apoi zici Irod auraţie (sic) aciasta:

Omule, omule, creştinule,

Părăsăşti-te di păcate,

Şi fă iscusiţi fapti;

Că la ciasul cel di moarte

A ti găti nu să poate.

Strâns-ai pre lumi

Şi nu ştii cui rămâne.

Cine ştii cum să va întâmpla,

Ti va pomeni feciorii ori ba!

Dar mai bine să-ţi fii făclie gata.

Când să va dişchide poarta

Să mergem la rai.

Să mergem cântând şi dănţuind.

Şi pre Domnul lăudând.

Că la vreme ce di apoi

O vre să ni cheme şi pre noi;

Să ni dăm sama pre rând

Câte am făcut pre pământ,

Nu mai multe, numai toate,

Numai câte sunt scrisă la izvoadi.

Veniţi ali meli gloati,

Să vă întind în ceri cort[ul],

Să vă dăruiesc raiul cu totul.

Amin. »

Textul lui Anton Pann ne dă aceste persoane: Irod - Regele iudeilor şi viceîmpărat;

Baltazar, Gaspar, Melhior - Regi de la Orient (magii); Călugărul - tălmăcitorul lui Irod;

Ciobanul, Soldatul I, Soldatul II.

Întâiul text din G. Dem. Teodorescu, are ca personaje pe: Irod, Ofiţerul, cei trei Crai,

Pruncul şi doi elini.

Al doilea text din G. Dem. Teodorescu îi are ca personaje pe: Irod, doi îngeri,

Stratiode (ofiţerul), craiul Irodesc, cei trei Crai, şi un cioban.

La amândouă textele se mai adaugă persoanele menite să facă partea glumeaţă: Paiaţa,

Moşul şi Harapul, care, după unii autori, sunt decât o transformare a caprei, adaptată

gusturilor unor târgoveţi veseli («păpuşile cu perdea») sau unor «cheflii trecuţi cu

dedeochiul» («păpuşile fără perdea, pe uliţa mare»).

Un text bucovinean are pe: Irod-împăratul, îngerul, Tratiod, Ciobanul, Craii, cei trei,

Ostaşul şi nelipsitul Cioban.

În Basarabia, tacâmul Irozilor se alcătuieşte din Irod împărat şi Cei trei rai de la

răsărit: Baltazar, Melihor şi Ilimiu

« În Valahia din Moravia, cei trei crai de la răsărit, Gaspar, Melihor şi Baltazar, merg

de colindează pe la case, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun. Gaspar, întrebat că cine este el,

răspunde:

„Eu sunt craiul Gaspar, care aduce tămâie şi smirnă în semn de vecinicâ stăpânire”

Melihor asemene spune că:

„aduc aur, tămâie şi smirnă în semn de vccinică stăpânire”.

Baltazar răspunde şi el:

„Eu sunt craiu negru din ţara Arapilor, care am văzut steaua călătorind şi după dânsa

mă grăbesc a mă duce în Vitleim”.

Aceşti trei crai sunt îmbrăcaţi în camaşe albe, încinşi cu brâie roşii şi de altă coloare,

în mâni având buzdugane cu capetele poleite cu aur şi argint. »

Îndeobşte portul celor ce alcătuiesc Vicleiemul este felurit; în unele texte se descrie

chiar portul fiecărei persoane, se înţelege, fără a stabili vreo legătură între haine şi datină.

Craii vor avea haine lungi, orientale. Irod va fi într-armat; măscăricii vor fi îmbrăcaţi cât se

poate de caraghios.

« Prin unele părţi, Irozii poartă cu dânşii un chivot; acesta e «înalt de un metru şi lung

de unul şi jumătate, are înfăţişarea unei biserici făcute din speteze de scânduri lipite cu hârtie

unsă cu untdelemn, ca să fie străvezie, şi împodobită cu zugrăveli, arătând deosebite vederi

din Betleem şi anume: Grădina palatului lui Irod şi parte din piaţa oraşului, în fiind se văd

case, iar în grădina palatului stă Irod pe tron, încunjurat de ostaşi. Chivotul se luminează cu

capete de lumânări de stearină, puse în tuburi de tinichea. »

De multe ori, cu Vicleiemul se alipesc şi stelarii cu steaua.

SĂRBĂTORILE DE CRĂCIUN ŞI ANUL NOU

COLINDELE RELIGIOASE

PITARAII

Obicei care se desfăşoară în zorii zilei de 24 decembrie, practicat de copii (pizărăi, piţărăi  sau bizărăi) între 3-7 ani, care se adună în cete de până la zece şi se deplasează pe la casele gospodarilor, după colaci.

Într-un sat sunt mai multe cete. Piţărăii îşi aleg dinainte zona din sat pe care o vor colinda. Ajungând la uşa gazdei, piţărăii strigă: ,,Sara, sara, lu’ Crăciun!” (de mai multe ori).

Femeile, care cu o zi înainte au frământat, împletit şi copt colacii, ies din casă şi împart câte un colac piţărăilor. Copiii îşi pun colacii într-o traistă de pânză albă, pe care o poartă legată după gât. După ce se luminează de ziuă şi traista e plină, piţărăii se întorc pe la casele lor.

 

PIŢĂRĂII

(Obicei popular din Ajunul Crăciunului)

 

PERSONAJE: două grupuri de 5-10 băieţi între 4 -11 ani;

gazda (fetiţa) ce împarte colacii;

COSTUME: port popular;

RECUZITĂ: trăistuţe de pânză albă, legate peste piept; zurgălăi; colaci împletiţi aşezaţi

într-un coş şi acoperiţi cu un ştergar ţesut în război;

DURATĂ: 3-5 minute;

Desfăşurare:

 

Cele două grupuri sosesc la „casa” gazdei şi strigă de la uşă, agitând zurgălăii:

Sara, sara, lu’ Crăciun ! (bis.) (Versurile rostite de piţărăi se intonează fără melodie.)

GAZDA : Haideţi, intraţi în casă, că vă este frig ! Bine aţi venit la noi!

Grupul I : Bună dimineaţa, la Moş Ajun,

Da-i mai bun a lui Crăciun.

Că-i cu miei şi cu purcei

Fuge baba după ei.

Grupul II :  Puică neagră bagă-n sac,

Scoală, nană, dă-mi colac

Cât rotila plugului,

Umple traista pruncului.

Grupul I : Dă-ne nuci, că-s mai dulci!

Grupul II : Ba alune, că-s mai bune!

TOŢI :  Haida, gazdă, dă-mi colac

Că de frig, covrig mă fac!

Nu-mi da mic, că mi-e frig,

Dă-mi mai mare

Că mai bine-mi pare.

Piţărăii intonează în cor colinda „ Bună dimineaţa la Moş Ajun”  

GAZDA : (în timp ce împarte colacii)

                            Vă mulţumim frumos! Mai veniţi pe la noi şi la anul!

Toţi piţărăii ies strigând: Sara, sara, lu’ Crăciun ! (bis.)

http://www.radioseal.com/pitaraii/

Crăciunul şiNaşterea DomnuluiMarea Naştere, ambele la 25 decembrie. Cert este că peste stratularhaic s-a aşezat temeinic şi ceremonios totodată sărbătoareaCrăciunului, a Naşterii Domnului cu întregul cortegiu religios aleNaşterii şi Botezului, fixat la 6 ianuarie, lăsând conform textelorbiblice naşterea lui Iisus în 25 decembrie, un ciclu de 365 de zile ale

naşterii şi renaşterii lumii.În teritoriul străbunilor noştri geto-daci, suprapunerea sărbătorilorcreştine peste cele precreştine, ale civilizaţiei antice greco-romaneşi parţial orientale a născut un amestec cultural specific în spaţiuleuropean cu elemente interferente din ambele straturi. Astfel a apărutîn spiritualitatea populară un personaj, Crăciunul cu aspect dubludivinitate a puterii magico-ritualice, proprii eroilor mitologiei româneştişi om simplu având calităţile şi defectele umane.Astfel Crăciunul apare în reprezentarea populară drept „un moşbătrân cu barba albă ca omătul” şi are un frate mai mic – Moş Ajuncare este de fapt un „cioban bătrân şi sfătos”, unul din oamenii devază din satul tradiţional, este bogat are o „casă mare cu multeacareturi”. Mai întâi este ostil evenimentului Naşterii şi-şi pedepseştenevasta, Crăciunoaia, care a ajutat-o pe Maica Domnului să nască(îi taie chiar mâinile) dar pentru faptul că se căieşte în faţa luiDumnezeu este iertat iar Crăciunoaiei i se lipesc mâinile la loc printrominune a Sfintei Maria. Această întâmplare controversată, arăsplătirii răului cu binele de către divinitatea supremă, ar putea fiexplicată prin faptul că la începutul creştinismului Crăciun era unzeu mitologic puternic venerat de populaţia autohtonă în calendarulpopular oral. Proaspăt creştinată trebuia să i se creeze şi o personalitatetot atât de puternică creştină în cadrul Naşterii lui Iisus,astfel Moş Crăciun devine „primul creştin” şi „Sfântul ăl mai bătrâna lui Dumnezeu”.Toate acestea sunt atestate de „obiceiurile rituale şi practicile

magice prin care se reactualizează şi se creează simbolic lumea nouă,36Marcel Lapteşîn primul rând prin naşterea şi moarte anuală a Crăciunului cegrupează două perioade simetrice: perioada nefastă dintre Ignat(tăiatul porcului) şi miezul nopţii de Crăciun şi perioada fastă dintremiezul nopţii de Anul Nou cu practici de curăţare a spaţiului deforţele malefice şi alungarea spiritelor morţilor” (Ion Ghinoiu –Obiceiuri populare de peste an).Iată cum este descrisă Naşterea Domnului, în lumea scrierilorbiblice: „Când s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca sănască Mireasa cea neispitită de nuntă şi căuta casă de odihnă încare ar putea avea loc lesnicios să nască. Dar n-au găsit gazdă dinpricina mulţimei poporului care venise să se înscrie, căci se umplusenu numai gazda cea de obşte, ci şi din toată cetatea. Deci s-auîntors în peştera aceea. Iar peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace,unde Prea Curata şi Prea Binecuvântata Fecioară, în miezul nopţiirugându-se lui Dumnezeu cu fierbânţeală şi totul fiind cu mintea laDumnezeu arzând de dorinţa şi de dragostea Lui a născut fără durerepe Domnul nostru Iisus Hristos” (Vieţile Sfinţilor).37Anotimpuri magico-religioaseMulte dintre aceste aspecte ale Crăciunului le vom întâlni în satelehunedorene în manifestările complexe ale colindatului şi alte obiceiurispecifice precum: Căluşerul, Colindatul cu dubele, Irozii, Cerbul,Piţărăii, Stelaşii etc.Cercetarea în teren efectuată de noi în mai multe localităţi rurale,a scos la iveală aspecte cu totul inedite, de apreciabilă vechime,

care se practicau intens aproape de timpurile noastre. Cea mai mareparte din acestea se păstrează şi astăzi cu toate că moara timpului amăcinat o parte din ele.La Crăciun se sfârşesc cele 40 de zile de prohibiţie fizică şispirituală, mai multe şi mai severe decât la alte sărbători. Acumîntregul sistem de interdicţii şi obligaţii ritualice împuse postului vaînceta lăsând câmp liber desfăşurării pe alocuri „a unui comportamentanarhic şi orgiastic, dar nu mai puţin ritual, care este îngăduit”cum observa un etnolog Andrei Oişteanu – Ordine şi haos. Mit şimagie în cultura tradiţională românească. Acest aspect complexal Crăciunului apare în satele noastre ca o explozie de bucurie şiveselie pe întreaga durată a sărbătorii.Cele trei zile de sărbători reprezintă un scenariu spectaculos,magico-religios ce se derulază gradat în vatra satului: anticipareaCrăciunului (tăiatul porcului şi prepararea alimentelor rituale) apoipracticile propriu-zise: deschiderea mormintelor, ospătarea morţilor,stingerea şi aprinderea focurilor şi luminilor rituale de Crăciun (cutoate aspectele gastronomice, ludice şi orale), deschiderea cerului,arderea comorilor, alungarea spiritelor rele, previziuni meteorologice,iar în a patra zi, pe 28 decembrie, îngroparea Crăciunului.În satele hunedorene, cu mici modificări, scenariul este prezent şiastăzi. În fiecare localitate se respectă fără nicio abatere prescripţiade a nu se lucra. Încă din ajunul sărbătorii gospodarii strângeau toateuneltele şi le puneau în şure peste care era o legătură mică de otavăîmpletită în formă de cruce la uneltele agricole în special, plug, grapăşi semănătoare, pentru ca recolta viitoare să fie ferită de dăunători.38

Marcel Lapteş„Cât ţineu zilele de Crăciun ascundeam în lăzile de zestre, furcade tors, fusele, sucalele şi ce mai era de ţăsut şi cusut să nu le vadădracu' şi să se smintească lucru' apoi, să facem lucru rău” ne ziceamătuşa Elena Faur din Dumbrava de Jos, com. Ribiţa.Zilele Crăciunului erau favorabile unor practici magice de vindecarela unele animale din gospodărie, în special vacile care dădeau lapte,pentru că se credea că în noaptea Crăciunului se deschidea cerul şianimalele vorbeau între ele. Astfel se păstra de la Ignat un vasnespălat cu urme de sânge şi grăsime de la porcul tăiat; a treia zi deCrăciun se mergea la grajduri cu grăsimea şi sângele din vas, apoise ungeau coarnele vitelor şi ugerul spunându-se o incantaţie, tipdescântec, pentru preîntâmpinarea bolilor aduse de spiritele rele şipentru sporirea laptelui:„Mearsă Florica pe-o cale, pe-o cărareSe-ntâlni cu dracu-n cale,39Anotimpuri magico-religioaseŞi-o pociră, şi-o diochiarăŞi-o pătrunsără până-n cap,Pâ-n inimăPâ-n maiPâ-n picioarePâ-n foalePâ-n splinăPâ-n uger!Întoarce-te Florică pe-o cale, pe cărarePocitaru' să piarăÎn codri suriÎn munţi pustiiUnde cocoş nu cântăPasăre nu glăsuieşteCă acolo-i locu' ...”(inf. Lupea Ileana din satul Crişan)

În ziua de Crăciun finii mergeau la naşi cu daruri, unde printrealte alimente se ducea şi „colacul naşului”, în timpurile noastre uncozonac umplut cu nuci. În satele de pe Platoul Luncanilor, la Ursici,Prihodişte şi Târsa colacul era uns cu miere de albine pentru ca finii„să le arate cât de mult îi iubesc”, se mai dădea o pereche de cârnaţidin carne de porc „ca să fie graşi şi rumeni la faţă în hăl an” (inf.Săcoi Rafila din Târsa).Se mai zice în alte sate că în zilele de Crăciun „îi bine să faci baieda' numai pe păr că în tot anu' n-ai ave' mătreaţă şi părul o fi luciosşi frumos” după spusele babei Ana Silertea din satul Ostrovel,Ţara Haţegului. În satele de munte ciobanii mai bătrâni făceau unritual magic special numit de ei „masa oilor”; în alte sate „legatullupilor” pentru apărarea oilor şi vitelor de animalele sălbatice. Ritualulîncepea în seara de Crăciun şi se termina la Sânvăsâi de Anul Nou;se punea într-un colţ al grajdului un colac făcut din tărâţe de grâuînconjurat de un „drot” (sârmă – n.n.). În ziua de Anul Nou, colaculse tăia felii şi se împărţea la animale iar „drotul” se agăţa de un cui40Marcel Lapteşla uşă să ferească vitele şi oilede lupi (inf. Băluşe Petru,satul Fizeşti com. Pui).În dimineaţa de Crăciunprimul care intra în casă trebuiasă fie un bărbat ca în anulce vine să aducă sănătate şibelşug în casă. În satele de peValea Mureşului există astăzi

credinţa: „că-i mare primejdie când se stânge candela aprinsă deCrăciun, atuncea sigur moare cineva din familie” iar „în aste zile nuse dă nimic din casă, aşé nu se împrăştie nimic din gospodărie” nezicea baba Salomie Buştea din Dumbrăviţa. Femeile însărcinatedin satele Ţării Zarandului erau sfătuite de moaşe să nu mănâncecarne de porc în zilele Crăciunului ca să nască apoi uşor iar în noapteade Crăciun „să aprindă lumini la icoana Maicii Domnului ca să facăprunc fain şi zdravăn” (inf. baba Lina Cătălini din satul Stănija).Fiind apropiat de noul an Crăciunul era prilej de previziunimeteorologice legate de starea vremii în anotimpul de iarnă cuprelungiri până în vară: „dacă la Crăciun e cald, încă se pot ţineuşile deschise, la Paşti va fi frig; dacă în prima zi de Crăciun va fivreme senină, frig şi ger, atuncea vara va fi bună; de bate vânt în adoua zi de Crăciun vara va fi ploioasă şi „vânturoasă”; de la Crăciunla Anul Nou se hotăreşte soarta anului cum e atunci aşa e întreganul; în a treia zi de Crăciun de ninge, atunci va fi rod bun” (inf.Bria Augustin din Chitid, com. Boşorod).Ciclul sărbătorilor de iarnă nu se închide cu cele trei zile de Crăciun.Se mai păstrează în datini şi credinţe practica „îngropării Crăciunului”prezentă în actualitate în doar câteva sate. „Îngroparea” este defapt al anului vechi agrar, surprins în calendarul popular în triadanaşterii, morţii, (îngroparea) şi apoi renaşterea naturii, alături de unelement central al calendarului creştin Învierea Domnului două palierefundamentale din viaţa ţăranului român.

Actanţii evanghelici ai Crăciunului

Cea mai simplă şi mai sigură recuperatio creştinească a “spiritului

Crăciunului” şi a semnificaţiilor originare ale sărbătorii stă la îndemînă prin

Biserică şi Scriptură. În strălumina lor, devin mai transparente şi

adevăratele tradiţii autohtone, născute organic din viaţa religioasă a

trecutului nostru mai mult sau mai puţin îndepărtat[7].

Ca şi Iosua, Iisus redă pe evreiescul Ioşua sau Ieşua, nume care înseamnă

“Dumnezeu este (Cel ce dă) mîntuirea”, deci “Mîntuitorul”, salvatorul divin

al omului şi al lumii. Acesta este şi numele propriu al Domnului

(echivalentul a ceea ce numim astăzi “nume de botez”), descoperit de în-

ger lui Iosif (Matei 1, 21: “Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus,

căci El va mîntui poporul Său de păcatele lor”). În ortodoxia românească s-

a impus grafia Iisus (forma Isus fiind receptată ca neortodoxă). Există o

anumită tendinţă ca Mîntuitorul să fie numit Iisus mai ales atunci cînd se

face referinţă cu precădere la omenitatea Sa (“Fiul Omului”) şi Hristos

(“Unsul [lui Dumnezeu]”, echivalent al ebr. Masiah, “Mesia”) mai ales

atunci cînd se face referinţă cu precădere la dumnezeirea Sa (“Fiul lui

Dumnezeu”). Întruparea lui Dumnezeu, Naşterea Fiului în timp, din Maică

neprihănită, spre restaurarea şi îndumnezeirea omului (“Dumnezeu S-a

făcut om pentru ca şi omul să se facă dumnezeu – nu după fire, dar după

har”) este placa turnantă a istoriei (de la Naşterea Lui trupească se

numără anii, înainte şi înapoi) şi temeiul dumnezeiesc al soteriologiei

creştine (numai Cel fără de păcat ne putea scoate din stricăciunea

condiţiei căzute). Colindele exprimă ingenuu acest mare adevăr teologic:

“Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Domnul Mie,/ Să se nască şi să

crească,/ Să ne mîntuiască”.

Pentru numele Maicii Domnului (cea “binecuvîntată între femei”) – Maria

(Maryam, Miryam) – s-au avansat peste 60 de soluţii etimologice. Cu o altă

semnificaţie, ca formă feminină a numelui Marius (pus în legătură cu

maritus, “căsătorit”, de la maritare, “a se căsători”), Maria exista şi în

limba latină, dar aceasta n-are nimic de-a face cu numele biblic, perpetuat

prin creştinism. După Fericitul Ieronim (traducătorul Vulgatei), Maryam s-

ar compune din mar (“picătură”) + yam (“mare”), deci “picătură [de apă]

de mare”, în lat. stilla maris, de unde poate, prin auzire sau decodare

greşită, Stella maris de mai tîrziu (celebru imn marianic occidental). În

aramaică (limba curentă a timpurilor evanghelice), Maryam înseamnă

“doamnă”, “stăpînă”. Dar numele evreiesc Maryam sau Miryam poate fi şi

de străveche origine egipteană, trăgîndu-se, după unii, din verbul mri, “a

iubi”, cu sufixul afectiv ebraic –am, deci “cea dragă”, “cea iubită”. În orice

caz, Maria din Nazareth reprezintă “Noua Evă”, noua paradigmă a

feminităţii, reunind tainic maternitatea şi fecioria. Prin Fiat-ul ei rostit

dinaintea Arhanghelului Gavriil (“Fie mie după cuvîntul tău...”) firea

omenească consimte liber la planul divin al mîntuirii şi se face împreună-

lucrătoare cu adevăratul Dumnezeu.

Logodnicul Mariei, dreptul Iosif (Yoseph, Josephjah), poartă nume derivat

regresiv de la ebr. Josephjah, “Dumnezeu a adăugat” (vb. jasaf sau yasof,

“a adăuga” + jah, prescurtarea numelui divin Jahve). El trece formal drept

tatăl lui Iisus în ordinea civilă, iar catolicismul are un cult aparte pentru

Sfînta Familie (Iisus, Maria, Iosif).

Steaua vesteşte din ceruri naşterea lui Iisus, îngerii şi păstorii se bucură

laolaltă, iar trei înţelepţi ai lumii vechi (Magii sau “Craii de la Răsărit”) –

Baltazar, Gaspar, Melchior – vin să-L mărturisească şi să I se închine,

aducîndu-I în dar aur, smirnă şi tămîie (după Sf. Părinţii, aurul închipuie

demnitatea împărătească, tămîia pe cea preoţească, iar smirna – Patimile

prin care va trece şi moartea Lui jertfelnică). Matei spune că veneau “din

Răsărit” (Egipt? Mesopotamia? Persia? Arabia?)[8]. Se pare că

nominalizarea lor, aşa cum o cunoaşte tradiţia apuseană, este tîrzie (sec.

IX), ca şi denumirea de “regi” (sec. XII).

Balthazar este un vechi nume biblic, pe cît se pare cu origine babiloniană:

Belu-saru-usur, “Bal[Bel] să-l apere pe rege”.

Gaspar (Gasparus, în latina tîrzie) are o etimologie dificilă, fiind pus în

legătură, de regulă, fie cu antroponimul iranian Gathaspar (“Cel ce

străluceşte”), fie cu substantivul comun iranian gazbar (“vistiernic”).

Forma Gaşpar se explică la noi prin influenţa pronunţiei germane.

Melchior este cel mai obscur dintre aceste nume. Dacă ar fi să-l apropiem

de un nume biblic ca Melchi/Melki (menţionat în genealogia lui Iisus: Melhi

– la Luca 3, 24 şi 28) sau Melchisedec (“preot după rînduiala lui

Melhisedec”), el ar avea în evreieşte o semnificaţie legată de demnitatea

regalităţii: melki sau malki, “regele meu” (Malki-Sedeq, “Regele meu este

drept”).

Magii trecuseră înainte pe la regele Irod, pe care-l obseda ivirea unei

regalităţi concurenţiale şi care a încercat fără succes să se folosească de

ei pentru a-l afla pe Prunc. Veacul întîi cunoaşte trei Irozi: Irod cel Mare

(ucigaşul celor 14000 de prunci, mort în anul 4 d. Hr.), Irod Antipa (fiul

celui dintîi, în faţa căruia a fost adus Iisus înainte de a fi răstignit) şi Irod

Agripa (nepot al lui Irod cel Mare şi care a domnit după Iisus)[9]. Numele –

Irod, Irodion – este explicat mai ales prin limba greacă: Herodes, de la

héros, “semizeu”. În tradiţia folclorică românească există “umblatul cu

Irozii” – specie de colind dramatizat, legat de ciclul Crăciunului, dar astăzi

aproape dispărut, ca şi Vifleimul[10].

Răzvan CODRESCU

[1] Lui Mithra i se spunea şi “Soarele Dreptăţii” – denumire trecută în Biserica răsăriteană

pe seama lui Hristos, la paritate cu “Răsăritul cel de Sus”.

[2] În această ipoteză, sprijinită şi pe comparaţia cu limba albaneză (cf. kërcu), la origine

ar sta un cuvînt ce ar fi desemnat un trunchi de copac – butuc, buturugă – destinat arderii

rituale (obicei atestat la multe popoare indo-europene). Este adus în discuţie şi etimonul

proto-indo-european *(s)ker-, “a îndoi, a încovoia”, respectiv kerk-, “cerc”, cu posibilă

aluzie la “discul (cercul) solar”. Pentru un cercetător mai recent, dar controversat, Mihai

Vinereanu, evoluţia ar fi următoarea: din proto-indo-europeanul *ker- ar fi ieşit proto-

traco-dacul *kerkion, apoi traco-dacul *Kerk’un şi în cele din urmă românescul Crăciun (în

aromână: Cărţun/Crăţun).

[3] Este mai probabil că formele slave înrudite (v. rus. koročun, ucr. kračiun, bg. kračon,

sb. kračun, ceh. cračun), variate semantic, se datorează contactului timpuriu cu

străromânii (M. Vinereanu).

[4] Ca şi Halloween sau Valentine’s Day, pseudomorfoza mitico-religioasă Santa Claus

pare să fi ajuns în America din ţările nordice ale Europei, probabil încă din secolele XVI-

XVII, dar profilul actual şi l-a statornicit spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul

secolului XX, contribuţiile decisive fiind cele ale graficianului Thomas Nast (1862), de la

Harper's Illustrated Weekly (New York), şi ale reclamelor Coca-Cola (începînd din 1931,

prin evreul Haddon Sundblom). Un rol major l-a avut şi pastorul american Clement Clarke

Moore (1779-1863), care s-a amuzat să scrie un poem pentru copii despre un moş

aducător de daruri într-o sanie trasă de reni zburători.

[5] La fel şi la slavii de răsărit: Roždeštvo, “Naşterea”.

[6] Uneori – mai ales în lumea “nevricoasă”: cea de la Caragiale încoace – “pedepsele” le

aplică urătorii înşişi, fie manual (porţi dislocate, “blăni” rupte din “uluci”, bulgări aruncaţi

în ferestre), fie verbal (mostră din Ardeal, unde-i cuviinţa mai mare: “Să vă dea

Dumnezeu roadă/ păduchi cu coadă...”). Sacrul decade în burlesc, dacă nu chiar în cea

mai vulgară mînie punitivă.

[7] Deşi ele însele în oarecare divergenţă faţă de creştinismul oficial sau bisericesc, una

sînt tradiţiile populare arhaice, altoite pe sensibilitatea şi experienţa mediului ortodox

răsăritean, în cadrul acelei sinteze religioase complexe denumite uneori “creştinism

cosmic”, şi altceva devierile sau contrafacerile moderne de tip occidental, desacralizate

pînă la caricatură. Dar aceasta este o temă aparte, ce ar merita dezvoltată la alte

dimensiuni.

[8] Fantezia romantică a lui Eminescu îi punea, într-o postumă, să vină tocmai ...“din

pădurile antice ale Indiei cea mare”!

[9] Cf. şi Irodiada (nepoata lui Irod cel Mare, fiica lui Aristobul, sora lui Irod Agripa, soţia

lui Filip I, amanta lui Irod Antipa şi mama Salomeei – cea care a cerut capul

Botezătorului). De la ea îşi trag numele Irodiadele, entităţi demonice din mitologia

populară.

[10] Deformare populară a toponimului Bethleem (în evreieşte “Casa pîinii”) – localitatea

de lîngă Ierusalim în care s-a născut Domnul, pomenită curent în “cîntecele de stea”. În

Grota Naşterii, locul cu pricina, stabilit prin tradiţie, este marcat de o stea de argint pe

care stă scris: HIC DE VERGINE MARIA JESUS CHRISTUS NATUS EST (“Aici din Fecioara

Maria s-a născut Iisus Hristos”).

Colindatul

Sarbatorile crestine ale Nasterii Domnului, Anului Nou si Bobotezei au in viata crestinilor o semnificatie aparte. Ele trezesc rezonante afective de inalta sensibilitate creand oatmosfera de bucurie si un farmec cu totul specifice in trairea religioasa. La acestea contribuie incea mai mare masura traditia veche si scumpa a colindelor ,care infatiseaza evenimentulextraordinar al venirii in lume al Fiului lui Dumnezeu intrupat.

Colindele au însoţit mereu viaţa zbuciumată a poporului român, încercând să-i aline suferinţele şi să-l întărească în credinţa sa în Dumnezeu. Dintotdeauna românul a ştiut să colinde,trăind cu intensitate farmecul Crăciunului. De cum începea postul, se organizau cetele decolindători, care îşi pregăteau repertoriul şi, apoi, în ajunul Naşterii Domnului mergeau lacolindat, nu numai la rudenii, ci în întreg satul sau spaţiul în care locuiau. O casă colindată beneficia de binecuvântarea lui Dumnezeu. Însă, dacă o gospodărie îşi avea porţile încuiate, însemna că se refuză mesajul divin al venirii în lume a lui Iisus Hristos. Obiceiul colindatului s-amenţinut până în zilele noastre şi prin mila lui Dumnezeu, va dăinui pentru totdeauna.

Datina colindatului la poporul roman este straveche, avandu-si obarsia in vatra vechiiDacii. Chiar daca nu poate fi precizata cu exactitate data aparitiei acestui obicei, continutul poetico-literar al colindelor indica faptul ca ele vin din adanc de istorie crestina siromaneasca,unele chiar dinaintea formarii poporului roman, adica din secolul I, din vremea incare Sfantul Apostol Andrei propovaduia Evanghelia Mantuitorului Iisus Hristos pe teritoriulDobrogei.

 Colindele aveau functiune rituala, aceea de urare pentru fertilitate, rodire si belsug.Un altscop des intalnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele si de reintalnire cu cei plecatidintre noi.In acest sens ,ele mostenesc functiunea sarbatorilor pagane ale Saturnaliilor,Calendelor lui ianuarie si a Dies Natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificatia initiala acolindelor s-a pastrat doar atmosfera sarbatoreasca, de ceremonie, petreceri si urari.

Termenul “colinda” este de origine latina si provine de la cuvantul latin”calendae”,derivate din verbul “calare”(a vesti).astfel,” a colina” inseamna “a vesti”.Ca

parte integranta a folclorului religios, colindele prezinta o valoare nepretuita prin originea si mai ales prinvechimea lor. Ele reprezinta cantecul nostru stramosesc si una dintre cele mai vechi forme demanifestare a folclorului religios romanesc.

 Prezenta in colindele si plugusoarele noastre a numelui “Badica Traian”, aminteste detimpul formarii poporului roman si de stramosii neamului nostru. Dupa parerea unor cercetatori,cele mai vechi colinde ar fi acelea care au “Lerui Doamne”sau”Alilerui Doamne”, care ar fi forma arhaica, pe cat se pare, a cuvantului bisericesc “Aleluia”.Colindatul este vazut ca omanifestare intemeietoare de lume, incarcata cu virtuti apotropaice iesite din comun.

Colindul romanesc, prin forma sa simpla si prin mesajul pe care-l exprima, este glasul sfantal Sfintei Evanghelii extins sau transmis in sufletele si-n casele dreptcredinciosilor crestini.Colindul reprezinta ecolul popular si artistic al cantarilor bisericesti liturgice. Ele se revarsaasupra tuturor celor care le canta si le asculta lumina cunostintei de Dumnezeu, intarind credintaortodoxa, pace si bucurie dumnezeiasca.

Este o manifestare nepretuita, zestre spirituala pe care o mostenim din mosi-stramosi .El este sfant pentru ca transmite un mesaj ceresc, o veste de laDumnezeu. Colindele sunt de doua feluri: coline religioase si colinde laice .Colindele religioaseau o origine literara si e refera la Iisus Hristos ,la Maica Domnului.Cele lumesti au caracter liricsi sunt adaptate de colindatori la situatia celor care le canta. Sunt inspirate din Sfanta Scriptura sidin Sfanta Traditie, iar prin versurile lor duioase si pline de credinta se descifreaza versurileadanci ale unei trairi religioase autentice.Majoritatea colindelor au in centrul lor persoana Mantuitorului, descriind mai alesintruparea si nasterea Lui cea mai presus de fire. Este prezenta si Maica Domnului in versurilecolindelor romanesti alaturi de Fiul Sau iubit. Astfel, Fiul lui Dumnezeu s-a nascut“Din Fecioara Maria Din neamul lui Avraam,Din samanta lui David,Din Duhul Sfant zamislit”,caci ,“Dumnezeu fiind din fire, Ai luat chip de omenire,Si te-ai dat spre rastignirePentru a noastra mantuire.”Maica Domnului este numita de credinciosi “Curata” ,”Preanevinovata”, “Fecioara Maria”:“Ca astazi curata /Prea nevinovata,/Fecioara Maria/Naste pe Mesia.”Trei crai de la Rasarit/ Spre stea au calatorit”, si lumea necuvantatoar e , infatisata prin plante si animale.Sarbatoarea Craciunului a reprezentat dintotdeauna un moment important, insemnand Nasterea Mantuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu care coboara si se naste ca “Fiu alOmului”(Matei 16,13). Colindatul a fost initial chiar la Nasterea Domnului, moment in caremartorii la acest eveniment au dat de stire intregii omeniri despre aflarea Mantuitorului “Amgasit pe Mesia”(Ioan 1,41), “Am aflat pe Acela despre care au scris Moise in Lege si proorocii, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret ”(Ioan 1,45).5 Actualizand in fiecare an amintirea Nasterii Domnului Iisus, colindatorii duc cu ei lacasele credinciosilor voie buna, cinstea si dragostea, asa cum se poate observa din urarile:“Troscotel de langa drum,Voie buna cui ma-nchin.Troscotel de langa cale,

Cinste si dragoste in fata dumitale.” Colindele indeamna pe credinciosi sa fie buni mereu, dar mai ales acum, cand s-a nascut“Pastorul cel bun”: “Acuma pe la Craciun, Tot omul sa fie bun.” Bunatatea romnului este cunoscuta sub numele de ospitalitate :Busuioc verde pe masa,Ramai gazda sanatoasaLa multi ani cu sanatate,Domnul sa va dea de toate.7Alaturi de bunatatile care izvorasc din iubirea de Dumnezeu si de aproapele, colindelereflecta o calitate si o virtute tot asa de specifica pentru credinciosi si anume cinstea.In noaptea sfanta si plina de taina a Craciunului, acest “praznic luminos”, in fata acestor  podoabe minunate ale sufletului romanesc, care aduc mesajul maririi lui Dumnezeu, al pacii siinfratirii intre oameni, portile inimilor noastre se deschid mai larg pentru a canta dupa datinastrabuna “colindul sfant si bun” si pentru a primi bunele vestiri ale colindelor si urarile lor,impreuna cu Mantuitorul Hristos care vine ,“Sa se nasca si sa creasca Sa ne mantuiasca.” Colindele scot in evidenta legatura stransa a stramosilor cu ortodoxia, facand ca inversurile lor sa rasune numele orasului Constantinopol:“La poarta la Tarigrad, ziurel de ziua,Sade-un fecior de-mparat,ziurel de ziua.”

http://www.academia.edu/4090529/Colindele

Obiceiurile de colindat, adevărate ,,dicţionare vii ale lumii satului”, (Mihai Pop) aduc în planul realităţii momente importante din viaţa omului: naşterea, copilăria, adolescenţa, nunta, moartea. De asemenea, marile evenimente cosmice legate de solstiţii şi echinocţii în care poziţia soarelui stă la baza muncilor agricole, se regăsesc într-o multitudine de variante ale colindelor.

Au rămas superstiţii din bătrâni legate de colindat. Astfel, în zonele montane ale Ţării Zărandului bătrânii au grijă ca în noaptea Crăciunului focul din vatră să nu se stingă până în zori, ,,focul solstiţial” reprezentând  un punct deosebit în marcarea noului an agrar. O altă superstiţie ar fi aceea că, dacă se colindă în afara perioadei prescrise de tradiţie ,,se face tăciune-n grâu” sau apar tot felul de ,,bube” pe corpul celui care colindă. Cu totul alt statut avea colindatul în perioada sărbătorilor de iarnă, acestuia atribuindu-se în trecut efecte binefăcătoare: sporul recoltelor de grâu, belşug, sănătate, prăsirea vitelor.

Obiceiurile de iarnă din inima Munţilor Apuseni şi până în Câmpia Mureşului şi a Crişului Alb, poartă dovezile veşniciei româneşti. Aparţinând unor cunoştinţe colective, limbajul complex al datinilor de iarnă încifrează mesaje artistice transmise prin: muzică, literatură, dans. Colindele, alături de jocuri, oraţii, precum şi alte practici cu o tematică ascunsă, ne plasează într-un anotimp al trezirii la viaţă, al redeşteptării naturii, odată cu începerea noului an agrar.

Obiceiul colindatului, deşi prezintă trei aspecte care se succed în mod regulat (cântec, joc, oraţie), este unul dintre cele mai complexe manifestări. Colindele şi jocurile cetelor de dubaşi alcătuiesc un gen unitar, ele prezentând ritmuri comune chiar dacă astăzi sunt două entităţi folclorice total independente. Vechimea şi arhitectonica lor ne demonstrează că ele s-au născut şi cristalizat în aceleaşi epoci istorice, şi ne fac să credem că în trecut colindele au fost dansate. Introducerea colindelor cu tematică religioasă a făcut ca jocul să se desprindă încet-încet de colindatul propriu-zis.

În casele unde există tineri, colindatul se încheie aproape întotdeauna cu joc, considerându-se că unul dintre motivele păstrării colindatului l-a constituit şi aspectul de petrecere, de reîntâlnire al tinerilor după interdicţia dictată de Postul Crăciunului. Colindatul tradiţional se exercită prin intermediul unui grup denumit ,,ceată”. Cetele se diferenţiază în raport cu componenţa şi modul lor de organizare: ceata copiilor, ceata feciorilor şi ceata mixtă.  Cei care merg în ceată se pregătesc încă de la lăsarea-n post, alcătuindu-şi repertoriul de colinde, găsindu-şi ,,ortacii” cu care vor merge şi o casă unde vor repeta colindele în fiecare seară.

CEATA COPIILOR (8-14) ani, porneşte la colindat în seara de Ajun, fiind însoţiţi de un adult. Copiii colindă pe la rude, prieteni, vecini şi oficialităţi din sat, rolul lor încheindu-se înainte de miezul nopţii deoarece atunci apar ,,goaţele”, de care trebuie să se ferească.

Ceata copiilor se opreşte în faţa unei porţi şi strigă: ,,Primiţi cu colinda (corinda)?”. Uneori, copiii intră în curtea gospodarului la fereastra căruia colindă sau strigă oraţia tradiţională.

Urările copiilor sunt de cele mai multe ori scurte, solicitând gazdei  darurile, în versuri pline de umor. Conţinutul urării poate fi acelaşi la fiecare casă colindată:

,,Ciucur verde de mătasă,

Slobozî-ne gazdă-n casă

C-afară ploaie şi varsă.…”

Copiii sunt răsplătiţi cu daruri: mere, nuci, bomboane, prăjituri. Cel mai răspândit rămâne totuşi colacul împletit, simbol al soarelui şi continuităţii.

CEATA MIXTĂ este formată din femei şi bărbaţi maturi sau tineri căsătoriţi. Aceasta a apărut mai târziu, din dorinţa femeilor de a merge şi ele la colindat (în trecut se credea că aduce ghinion să te colinde o femeie). Ceata mixtă nu necesită o pregătire specială, rolul ei limitându-se doar la a merge pe la rude şi prieteni.

CEATA FECIORILOR este cea mai cunoscută şi mai bine structurată organizatoric.

Feciorii aleg în special casele cu fete de măritat, mai ales dacă unul dintre ei are o logodnică în acel sat. Ajungând la poarta casei pe care urmează să o colinde, feciorii strigă cererea: ,, Slobod îi cu colinda?”. Dacă li se răspunde afirmativ, feciorii pătrund în casa gazdei începând colinda încă din stradă. Uneori se întâmplă să nu fie primiţi, din diferite motive. Atunci feciorii dau replici dure la adresa gazdei respective. Reacţia lor e nemiloasă, fiind exprimată prin cuvinte defăimătoare şi rituri de descolindare (unele hazlii):

,,Rădăcina socului, crească-n vatra focului,

În obloace, copitoance şi bureţi, pă păreţi,

La găzdaci, fără colaci!”

Unii colindători ofensaţi murdăresc porţile şi zidurile caselor unde nu au fost primiţi cu noroi, var sau chiar smoală, pentru a lăsa semne de ruşine la casele neprimitoare. A doua zi, familia care locuieşte acolo va fi de râsul întregului sat.

Colindele care se cântă în casă includ atât elemente laice cât şi creştine. De obicei, prima colindă se adresează familiei, în ansamblu. La terminarea colindelor, conducătorul cetei rosteşte un text (oraţie), prin care mulţumeşte gazdei pentru daruri, urându-le sănătate, bunăstare şi fericire.

Cetele de feciori sunt răsplătite cu colaci din grâu, cârnaţi, plăcinte, vin, rachiu (ţuică),  bani. Colacul de grâu, semn al belşugului, este cel mai important dar oferit colindătorilor în jurul căruia se ţese o întreagă broderie de fapte din activitatea agricultorilor. În zonele folclorice arădene oraţiile au denumiri diferite: ,,Cerutul colacului” (Hălmagiu-Gurahonţ), ,,Grăirea colacului” (Câmpia Aradului), ,,Dezlegarea colacului” (Câmpia Crişului Alb), sau ,,Mulţumita la colac” (Valea Mureşului).

Motivul colacului mai apare şi în alte obiceiuri tradiţionale, de care am amintit deja: ,,Praznicul de pită nouă”, „Cununa de grâu” sau în ceremonialul nupţial. Cu toate acestea, textele nu au amploarea şi semnificaţiile celor din cadrul obiceiurilor de Crăciun.

Colacul dăruit tinerilor este rupt din soarele care, odată cu solstiţiul de iarnă se înalţă tot mai semeţ pe bolta cerească dăruind lumină şi căldură, factori primordiali ai actului germinativ şi de vegetaţie al celei mai străvechi plante cultivate încă din antichitate, grâul.

Prin satele noastre, practicarea acestui obicei are un caracter sincretic marcant, colindatul fiind adesea însoţit de joc, dubaşi, măşti, travestiri. Am amintit deja că cetele feciorilor au acompaniament de dubaşi cu care colindă uliţele satului, anunţând sosirea. Cele mai răspândite colinde fecioreşti sunt cele ,,de fereastră”, care cuprind refrene lungi, ce suplinesc versurile mai scurte. Aceste cete colindă satul până la ivirea zorilor, nelăsând fetele să doarmă:

,, Sculaţi gazde, boieri mari,

Că nu-i vremea de durmire,

Că-i vremea de-mpodobire,

Nici cocoşii n-or cântat,

Zori de zi s-or revărsat”

Următoarele manifestări prezentate merg într-o îmbinare armonioasă cu obiceiul colindatului, ele neputând  fi rupte de acesta ci incluse într-un amplu sistem în care cele trei aspecte: poezie-muzică-dans, se suprapun într-o viziune sincretică a acestei trinităţi.

Originea colindatului, după cum ne arată Nicolae Bot, ,,se explică prin concepţia de natură magică a eficienţei cuvântului în anumite împrejurări. Astfel un rol deosebit l-a jucat magia primei zile sau magia unui grup de zile, care vizează o perioadă de timp ce începea cu ele. Omul lega zilele de Anul Nou de perioada următoare şi de procesele de muncă ce vor avea loc în cadrul ei, iar cu ajutorul colindatului, căuta să acţioneze în mod activ asupra lumii înconjurătoare.”

Marea varietate de colinde – documente etnografice de mare însemnătate, certifică faptul că poporul român nu a fost doar un popor de păstori, cum au ţinut să afirme unii istorici, ci a practicat agricultura în zone atât de deal cât şi de munte, cu teren de regulă neprielnic culturilor agricole.

Păstoritul şi agricultura au fost pe parcursul trecutului nostru etnic ocupaţiile fundamentale ale poporului nostru. În planul creaţiei anonime ele au fost reflectate în poezii de o mare varietate şi frumuseţe artistică, aşa cum ne-o dovedeşte şi poezia colindelor.

Deşi s-a conservat mai bine decât alte obiceiuri, din păcate colindatul a luat în ultimele două decenii calea unui accentuat proces de dezagregare; o serie de secvenţe între care ritualul ,,începerii colacului”, cu un pronunţat caracter magic şi cu semnificaţii multiple şi adânci, nu se mai repetă decât cu totul rar. Colindatul feciorilor s-a simplificat şi deritualizat, reducându-se mai mult la petrecerea cu mâncare şi băutură.

Procesul de dezagregare şi de dispariţie treptată a obiceiului se datorează mutaţiilor profunde petrecute în viaţa materială şi spirituală ţăranului român care trebuie să fie conştient că doar prin puterea Tradiţiei va putea reînvia acest frumos obicei. Prin felul în care generaţiile care vor urma îi vor cunoaşte adevărata însemnătate, aşa va fi transmis mai departe în timp:

,,C-aşa-i legea din bătrâni,

          Din bătrâni, din oameni buni…”

În contextul obiceiurilor de iarnă şi nu numai, colindatul ocupă un loc primordial, el reprezentând o serbare amplă, de mare complexitate, care antrenează întreaga colectivitate sătească. Datorită valorii literare şi artistice a colindelor, obiceiul colindatului rămâne un document de necontestat al continuităţii neamului nostru pe aceste meleaguri străvechi.

Obiceiul ”brondosilor” care se practica din cele mai vechi timpuri in orasul Cavnic atrage an de an, in zilele sarbatorii de Craciun, zeci de turisti din tara si chiar strainatate. Oamenii prefera sa isi petreaca sarbatorile de iarna in Cavnic pentru a-i vedea pe mascatii cu clopote care alearga pe strazi cat e ziua de lunga, din Ajun de Craciun si pana se incheie sarbatoarea Nasterii Domnului Iisus Hristos.

”Brondosii” sunt tineri imbracati in costume traditionale, camasa si pantaloni de culoare alba, iar pe cap poarta masti confectionate din piei de oaie sau capra, frumos impodobite si clopote

de alama. Pentru unii poate sa para inutil acest alergat al ”brondosilor”, insa obiceiul are semnificatii adanci, pentru ca in acest mod se purifica spatiul si se indepartau spiritele rele.

”Brondosii se leaga de mitul stramosilor. Jocurile pe care le fac ei si zgomotul droangelor. Ei alearga pe strazi, pe ulite si isi scutura droangele, pentru ca gonesc spiritele, acum purifica spatiul. Se trece din vechiul an intr-un nou an, se trece dintr-un spatiu profan intr-un spatiu sacru. Si spatiul se purifica cu zgomote de talangi, de bici”, a relatat folcloristul Pamfil Biltiu.

In alte zone, brondosii se bat intre ei si se lovesc, pentru a se ”inzestra magic”. ”De regula cetele se bat intre ele si ii lovesc si pe altii. De exemplu, in zona Chioarului e o batalie rituala, iar prin aceasta ei se inzestreaza cu putere magica de la acesti colindatori, pentru a ajunge in stare de initiat. Omul ca sa faca fata noului ciclu vegetal, el trebuie sa fie initiat, adica inzestrat magic. De aceea se bat cetele intre ele, iar brondosii ii bat pe cei care trec pe langa ei”, a mai spus folcloristul.

In alte doua localitati din judetul Maramures, Borsa si Sacel, se practica obiceiul ”Zanelor Vestitoare ale Craciunului”. Trei fete imbracate in haine albe, frumos impodobite, avand asupra lor niste bete albe umbla din casa in casa si vestesc Nasterea lui Iisus.

”Trei fete, una mica, mijlocie si una mare se imbraca cu niste haine albe, foarte impodobite, pompoase si care au niste bate, niste bete frumos impodobite de culoare alba. Si betele si hainele sunt albe, pentru ca este culoarea puritatii. Fiecare bota are in varf un strut, care este format din buruieni perene. Sarbatoarea Craciunului are un caracter agrar foarte pronuntat. Aceste fete au un text si merg pe la casele oamenilor, unde rostesc un text special.

«Eu sunt zana cea mai mare si ma cheama Zori de Floare, veste buna v-am adus de Nasterea lui Iisus. Eu sunt zana mijlocie si ma cheama Iasomie, veste buna v-am adus de Nasterea lui Iisus. Eu sunt zana cea mai mica si ma cheama Floricica, veste buna v-am adus de Nasterea lui Iisus».

Exista un dialog intre ele pe marginea darurilor simbolice pe care le primeste Iisus. Una ii aduce smirna, una tamaie si alta aur, darurile pe care le-au adus magii. Fondul obiceiului este mitologic, pentru ca sunt zane bune, dar si zane rele. Acestea sunt zanele bune. Ele colinda pe la casele gospodarilor in seara de Craciun”, a aratat Pamfil Biltiu. La final, cele trei ”zane” sunt rasplatite cu daruri traditionale sau cu bani.

https://www.emaramures.ro/stiri/Tipareste-Stire.aspx?NewsID=18462

La Topa de Sus, județul Bihor, colindatul sau 'corindatul' e început în seara de Ajun de către cetele de băieţi, care aduc vestea Naşterii Domnului la fiecare casă, anunţându-şi prezenţa prin sunet de clopoţel sau 'ţângalău', fiind răsplătiţi de gazde cu mere, nuci sau colaci ori 'coci' cum li se mai spune în sat.

Colindatul cu turca

În ziua praznicului Naşterii Domnului, după săvârşirea Sfintei Liturghii, un grup de bărbaţi pornesc cu turca la colindat. Turca este o mască, purtată de unul dintre colindători care, prin dans şi gesturi, transmite anumite mesaje, tâlcuite gazdei care i-a primit cu colinda de către liderul grupului de colindători, numit 'birău'. Ajunşi la casa creştinului, colindatul cu turca are mai multe momente. Acolo unde este cazul, colindătorii colindă întâi 'Colinda fetii' numită şi 'Mierăoara', prin care se fac urări de căsătorie fetei sau, după caz, fetelor de măritat. La solicitarea gazdei se interpretează pe ritm de tobă sau 'dobă' una sau două colinzi, dintr-un repertoriu consacrat: 'Şoimii', 'Luceafărul', 'Boierul', 'Poarta Raiului', 'Vulturii', 'Steaua' şi 'Sălăjeii'. Colinda este urmată de plata colindătorilor, care constă într-un colac şi un pahar de 'pălincă' şi care, înainte de a fi gustate, trebuie 'aldite' sau 'alduite' de către birău. Alditul constă în rostirea unor oraţii prin care se elogiază munca şi priceperea gospodarului, precum şi belşugul dăruit acestuia de către Dumnezeu.

Acest moment are o solemnitate deosebită, având valoarea unei rugăciuni, iar toţi cei prezenţi îşi descoperă capetele. De fapt, înainte de a se începe, birăul rosteşte: 'Pentru rugăciuni, descoperiţi!'

Două evenimente, moartea şi învierea 'turcii', care au loc pe melodie veselă şi ritmată interpretată la vioară cu goarnă, specifică numai zonei Bihorului, vestesc gazdei 'trecerea comunităţii în noul an sub semnul restabilirii ordinii cosmice, cu alte cuvinte triumful vieţii asupra morţii, a luminii asupra întunericului, a fertilităţii şi fecundităţii asupra sterilităţii, a binelui asupra răului', după cum a arătat profesorul etnograf Crăciun Parasca.

'Bulciucul' din prima zi a Anului Nou

Printr-un joc specific al turcii atmosfera a fost deja îndreptată spre veselie, accentuată de două jocuri - 'danţ' şi 'polcă' - în care se prind colindătorii cu 'găzdoaia' şi fetele acesteia, urmată de invitaţia pe care colindătorii o fac gazdei de a participa la 'bulciuc', o petrecere ce are loc în prima zi a Anului Nou, la care participă toţi cei care i-au primit pe colindători cu 'corinda', dar şi acei care, din varii motive,

n-au fost găsiţi acasă de colindători. Astfel, după cele trei-patru zile, cât durează colindatul întregului sat, colindătorii îşi încheie rolul de 'agenţi arhetipali ai fecundităţii şi simboluri vii ale revelării divinităţii în spaţiul şi timpul sărbătorii'.

http://basilica.ro/stiri/obiceiuri_si_traditii_de_craciun_si_anul_nou_colindatul_cu_turca_din_satul_topa_de_sus_6887.html

28 decembrie – Îngropatul Crăciunului. Parodie a înmormântării Crăciunului Vechi şi a renaşterii Crăciunului Nou. Un fecior interpretează rolul lui Crăciun. Este aşezat pe o scară de lemn, targa funerară, şi acoperit, să nu i se vadă faţa. Pe drumul spre râu, Crăciunul este jelit pe melodia unui bocet. „Măi, Crăciune, măi, Bătrâne, / Astăzi te-ngropăm pe tine / …/ O, Crăciune, o, Bătrâne, / Du-te de la noi cu bine. / Meri pe apa Sâmbetii, / Şi-napoi nu mai veni, / C-a veni altu Crăciun / Şi-a fi ca tine mai bun.” I se dezleagă păcatele, i se dau iertările şi este aruncat de pe scară pe gheaţă. În acel moment, Crăciunul renăscut se ridică în picioare spre a fi văzut. După îngroparea şi învierea Crăciunului, feciorii se întorc în sat, fiindcă urmează petrecerea numită Comândarea Crăciunului sau Pomana mortului..

31 decembrie – Îngropatul Anului Vechi şi Naşterea Anului Nou, Revelionul. Anul Nou marchează moartea unei secvenţe de timp şi naşterea unei alte secvenţe. Implică ritualuri de purificare, stropirea cu apă de râu în timpul rostirii unui descântec, dar şi practici magice de aflare a ursitului (privitul în fântână sau în oglindă, pentru a vedea imaginea ursitului, punerea unei plante cu puteri divinatorii sub pernă, pentru a-l visa, mersul la tăietor sau la butuc, pentru a-l constrânge printr-un descântec, să aducă peţitori la casa fetei sau incantaţia magică la stele: „Sfântă stea / … / Să-mi trimiţi pe ursitul, / Ursitoriul meu / În vis să-l văz, / Aievea să-l visez.”) şi a recoltei din anul viitor.(calendarul de ceapă)

Revelionul. Noaptea de Revelion aparţine timpului sacru. Timpul profan se desfăşoară în linie dreaptă şi este ireversibil, cel sacru este oprit şi întors după 365 de zile, este repetitiv. Moartea timpului este marcată de stingerea luminilor şi a focurilor, renaşterea, de aprinderea lor. Există credinţa că, în noaptea dintre ani, se deschide cerul pentru o clipă, moment în care credincioşii îl pot vedea pe Dumnezeu, înconjurat de sfinţi, la ospăţul ritual. Celui care are o astfel de viziune i se împlineşte orice dorinţă. În rest, scenariul şi semnificaţiile sunt similare cu cele ale înnoirii timpului.

http://www.expresuldesinaia.ro/general/calendarul-si-semnificatia-sarbatorilor-de-iarna.php

Jocul caprei

În societăţile ancestrale, acest animal a întruchipat personificarea fertilităţii. Obiceiul şi-a pierdut în timp încărcătura sa mitică. Astăzi, a devenit pur divertisment.Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Numele „animalului-vedetă“ variază de la o regiune la alta: cerb - în Hunedoara, capră sau ţurcă - în Moldova şi Ardeal, boriţă (de la bour) - în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia“ şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.Capra îşi subordonează, de cele mai multe ori, în timpul desfăşurării jocului, toate celelalte personaje. În unele sate din Bucovina, acest animal apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), iar în altele, animalul este singur, escortat doar de cioban, moş şi babă. Masca costumului este alcătuită dintr-un cap de capră, confecţionat din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului. Capul este împodobit cu corniţe cu oglinzi, panglici multicolore şi este fixat într-un băţ care se sprijină pe pământ.Jocul caprei este acompaniat de un fluier, cât timp ciobanul sau moşul rostesc strigături ironice şi pline de haz. Foarte interesant este faptul că jocul caprei nu se derulează haotic, din contră, în timpul spectacolului, pot fi surprinse mai multe faze succesive: capra simulează că se îmbolnăveşte şi moare, căzând la pământ - acest moment provoacă ciobanului o stare de panică -, şi după un „dialog“ cu animalul, în cele din urmă, reînvie.

Jocul ursului

Spre deosebire de Capră, această datină e întâlnită doar în Moldova, de Anul Nou. Se presupune că la originea ei s-ar afla un cult traco-getic.

Jocul ursului este practicat mai mult în zonele colinare şi de câmpie şi mai puţin în cele montane. Cei mai spectaculoşi urşi de Anul Nou îi întâlnim în Bosanci, Udeşti, Chilişeni, Ştirbăţ, Poieni, Boroaia şi în zona Câmpulungului, în special la Sadova şi la Fundu Moldovei (zona Bucovinei) şi la Dărmăneşti (zona Bacăului).La fel ca în jocul cu capra, şi în cazul urşilor pot fi identificate câteva secvenţe: rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea, precum şi urcarea acestuia pe toiag. După executarea momentelor principale din timpul dansului, urşii se mişcă independent, se iau la trântă, fac tumbe.Melodia ursărească este însoţită de numeroase strigături: „Ursul meu, cu sania,/ L-am adus din Spania/ Scoală, ursule, de jos,/ Să te văd cât eşti de gros;/ Scoală, ursule-n picioare,/ „Să te văd cât eşti de mare“.

Jocul căiuţilor

Calul este o întruchipare a unor simboluri mitice specifice, care, în timpuri arhaice, avea funcţie de protejare a gospodăriilor şi a bisericilor de spiritele rele. Jocul de Anul Nou este răspândit în satele din Muntenia, Moldova şi nordul Dobrogei. Cei mai recunoscuţi dansatori sunt căiuţii din Hârtop şi Fântânele, Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea (Moldova).Cel mai adesea, jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă ornamente, de pildă oglinzi, beteală, canafi, mirt, panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, de obicei o covată, care se acoperă cu un covor sau material din pânză albă sau colorată, de care se cos batiste, ştergare, panglici.

Jocul cerbului

Cerbul simboliza, în mitologia populară românească, puritatea şi dreptatea, iar la vechii traci era simbolul soarelui. Masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, cu un maxilar mobil. Trupul este făcut dintr-un covor ţesut. Costumul cerbului atrage atenţia prin podoabele de pe capul acestuia, confecţionate din diverse materiale strălucitoare.Cerbul este înconjurat de „moşnegi şi babe“, de muzicanţi şi dansatori îmbrăcaţi în costume populare. Satul Corlata din nordul Moldovei excelează prin fastuozitate eleganţa jocului şi, de asemenea, prin colindul de cerb, cea mai veche formă de colind din întreg spaţiul bucovinean.O altă categorie de măşti reprezintă vechiul cult al moşilor şi al strămoşilor, măşti sociale, măşti de turc, jidan, armean, grec, ţigan, măşti de vrăjitor, doctor sau negustor. Măştile „urâţilor“ sunt expresii ale timpurilor istorice. „Urâţii“ defilează în grupuri independente şi asigură buna dispoziţie.În contrast cu aceştia, sunt grupurile de „frumoşi“ („împăratul“, „ministrul“, „generalul“, „jandarmul“, „bunghierul“ şi „irodul“).Tinerii costumaţi în „frumoşi“ provin din familii înstărite, care se remarcă printr-un comportament exemplar şi prin bune calităţi de dansatori.

Calendarul din foi de ceapă şi din cărbuni

În această perioadă a sărbătorilor de iarnă, oamenii apreciau lunile ploioase sau zilele de secetă pe baza unui „calendar din foi de ceapă“. În noaptea de Ajun se tăiau bucăţi egale dintr-o ceapă, iar cojile obţinute erau botezate cu numele lunilor din an. Se punea o cantitate egală de sare în fiecare coajă şi se aşezau în rând, succesiv, ca lunile din an, pe masă sau pe vatra sobei. Prognoza pe întreg anul se făcea în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, în funcţie de cantitatea de apă acumulată în foile de ceapă.Tot în noaptea din ajunul Anului Nou se făcea „calendarul din cărbuni“, pentru a afla cât de rodnice vor fi culturile din anul viitor. Se alegeau câţiva cărbuni aprinşi, botezaţi cu numele plantelor semănate în acel an (grâu, porumb, sfeclă, mazăre, cartofi etc.), care se aşezau pe marginea vetrei sau pe o tavă, după care erau lăsaţi până a doua zi (1 ianuarie). În funcţie de cantitatea de cenuşă rezultată în urma arderii complete şi a stingerii cărbunilor se stabilea rodul recoltei şi, de asemenea, tipul de culturi semănate în cantităţi mai mari în primăvara următoare.

http://www.ush.ro/showthread.php?8576-Tradi%C5%A3ii-datini-%C5%9Fi-obiceiuri-str%C4%83mo%C5%9Fe%C5%9Fti/page12

1. Obiceiuri de iarnă-Bandele

Parte componentă a Tării de Sus, actualul teritoriu al judeţului Botoşani a păstrat vestigii care demonstrează vechimea civilizaţiei si culturii încă din epocile paleolitică si neolitică.Este cunoscut mai ales pentru originalitatea si varietatea teatrului său folcloric şi îndeosebi pentru obiceiurile de iarnă în cadrul cărora predomină jocurile cu măşti şi alaiul -capra, calul, ursul, banda Jianului, banda lui Gruia, banda lui Codreanu, banda lui Coroi, banda lui Novac,Arnăuţii, etc..In secolul al 16-lea, popoarele din Balcani treceau cam prin toate supliciile pe care le îndurăm acum. Astfel că au apelat la haiducie drept singura formă de luptă care le era la îndemână. Haiducia a devenit rapid un fenomen, mânat de cutuma răzbunării. Organizaţi în cete mici de 15-30 călăreţi, haiducii atacau şi se ascundeau mai uşor. Fiecare ceată avea propriul steag şi era condusă de cel mai experimentat razboinic.

Iancu Jianu

Si pândeste la strâmtori/ De despoaie negustori, Si tot prinde la boieri / De-i curata de averi! Iancu Jianu nu avea un fizic impresionant, însă cronicile vremii spun că era un desăvârşit mânuitor al armelor, un foarte bun călăreţ şi un seducător fără seamăn. Jianu provenea dintr-o familie înstărită, dar spiritul de aventură l-a purtat pe drumul haiduciei. Jianu conducea în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci si trei tunuri. Acţiunile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau si un puternic caracter naţional.Baba Novac“Pe unde Novac mergea/Asa turcii jos pica/Cum pica vara iarba/Cand o atingi cu coasa” “Baba Novac/ Sare Dunarea-n ciomag/ Dincolo la Calafat/ Unde zace un turc legat/ Si-altu-n talpa alinat”Potrivit mărturiilor cronicarului Szamoskozy (1566-1608), Baba Novac s-a născut în Serbia, satul Poreci, în jurul anului 1520. A învăţat cu sârg carte în chiliile mănăstirilor ortodoxe, devenind un luptător spiritual ortodox. L-a avut mereu alaturi de el pe preotul Sasca, care l-a însoţit chiar şi la moarte. Cronicile vremii ne mai spun că Novac vorbea sârbeşte, bulgăreşte, greceşte, turceşte şi româneşte. A mai învăţat să mânuiască armele de la un războinic sârb, căpetenie a unui grup de răzvrătiţi locali. Iar la doar 12 ani făcea faţă oricărui luptător. Izvoarele vremii notează că Baba Novac era un munte de om, de o statură impozantă, care se folosea de forţa sa fizică neobişnuită pentru a băga spaima în duşmani pe câmpul de luptă. Forţa sa herculeană, alături de vitalitatea sa neobişnuită explică faptul că la vârsta de 80 de ani încă se afla în şaua calului şi participa în luptă înarmat cu sabie si secure. Baladele populare ne spun ca unul dintre motivele care l-au determintat în tinereţe pe Baba Novac să devină haiduc, este faptul că era recunoscut drept un bărbat dintr-o bucată care nu “scotea căciula în faţa nimănui”.Mintea sa era întodeauna limpede, în ciuda anilor înaintaţi, Baba Novac fiind căpitan al unui grup de 8000 haiduci.Gruia Novac“Dinspre muntii Lotrului, / Prin stramtoarea Oltului, / Cine se coboara-n cale, / Catre Dunare la vale? / Colo-n Muntii oltenesti, / Sus, la curti mari novacesti, / Plimba-mi-se prin ceardac, / Trist, feciorul lui Novac: / Din ochi negri lacramand, / De la inima oftand.”Despre Gruia Novac şi fraţii săi (Novăceştii) nu se ştiu prea multe. In baladele populare se povesteşte cum a fost recuperat de tatăl său, Baba Novac, din temniţele turcilor. A haiducit la început în pădurile Bucovăţului, pe dealurile din jurul Craiovei. Mai târziu, apar traşi spre munte spre partea muntoasă a judeţelor Gorj si Mehedinţi. In prima jumătate a secolului al-XVII-lea, după moartea lui Mihai Viteazul şi a lui Baba Novac, au dus lupte împotriva turcilor şi tătarilor.

Gheorghe CoroiUltimul haiduc din Romania interbelică numit Gheorghe Coroi s-a născut în satul Durneşti, Jud. Dorohoi la începutul secolului trecut. Era fiu de ţăran şi muncea cu ziua pe pământul boierului local. S-a căsătorit mai apoi cu frumoasa Hareta. Jandarmului comunal ii fugeau ochii şi lui după ea, aşa că

într-o zi se lua de ea profitând că Coroi era plecat la ogor. Când s-a întors, a aflat, s-a dus la post şi le-a dat câte 2 săptămâni de spitalizare la toţi jandarmii. A fost arestat şi condamnat. In închisoare a intrat în legătură cu diverse personaje certate cu orânduirea. La întoarcerea lui s-a oprit în codrul Gurandei să-şi întâlnească prietenii din ocnă. Aceştia formau o bandă de hoţi printre care erau si vestiţii Mazăre şi Căsăndrel, spaima codrilor Moldovei. S-a întors apoi acasă, unde Hareta i-a povestit toate mizeriile suferite de ea din partea jandarmilor, în tot acest timp. Coroi s-a ascuns vreo câteva zile apoi într-o noapte a intrat din nou în postul de jandarmi, i-a bătut bine, i-a legat şi le-a luat toate armele şi muniţia. A fugit apoi în codru la vechile lui cunoştinţe. In scurt timp a devenit căpetenia lor, interzicându-le să jefuiască oamenii săraci la drumul mare. Aduce sub comanda lui un alt hoţ faimos din Transilvania numit Ungureanu, care devine mâna lui dreapta. In scurt timp devin cea mai temută bandă din România. Jafuri făcute inteligent fără să se tragă nici un foc de armă, diversiuni făcute forţelor de ordine şi ducerea lor în eroare era punctul forte al acestor haiduci. Ţintele preferate erau boierii, notarii, avocaţii si negustorii evrei. Era foarte căutat de autorităţi şi iubit de cei săraci. Au fost cazuri când a dat bani direct vădanelor, copiilor orfani şi ţăranilor fără pământ. Aceştia apoi au venit martori la procesul lui ce s-a ţinut la Bacău între 1935-1936. In iarna lui 1933 jandarmii îi intind o ambuscadă la marginea pădurii Guranda, unde sunt ucişi Mazăre si Căsăndrel. Şi astăzi există o piatră monument acolo. Coroi beneficiază si de ajutorul puternicului Dan Alexandrescu, boierul Gurandei, un om care simpatiza atitudinea lui Coroi. Adeseori îi împrumuta chiar şi maşina, pe acesta Coroi nu l-a călcat niciodată. Este prins la marginea Botoşaniului şi închis la inchisoarea din oraş. Celula în care stă închis este "Camera de fier", unde a stat si Pantelimon, un alt haiduc din Balta Brăilei, cu mult înaintea lui. Reuşeşte să convingă santinela şi fug împreună în pădurea Mihălăşeni. Santinela se împuşca 2 zile mai târziu, dându-şi seama ce a făcut. Este prins din nou un 1 an mai târziu în casă la Ileana lui Dodoi, amanta lui din Suliţa. Se pare ca aceasta l-a trădat. Are loc un schimb de focuri cu jandarmii. Se predă cu o singură condiţie, să vină avocatul său Mărgineanu, lucru care se şi întâmplă. La proces este apărat tot de acesta, nu este acuzat de omor şi i se dau doar 6 ani. Salvarea lui a fost miile de martori veniţi din toate colturile Moldovei pentru a-l susţine. Nu se stie nimic sigur ce a făcut după ce a ieşit din puscărie. Se zvoneşte că a fost făcut ofiţer de securitate de către comunişti şi a ajuns general, comandând şcoala de ofiteri de la Băneasa. Ar fi murit în 1979 la Bucureşti. Avea alţi 2 copii de la a doua sa nevasta. Hareta s-a căsătorit cu Jijie, un om din Guranda, unde a locuit până la moarte. A avut cu acesta copii ce trăiesc şi astăzi. Copiii făcuţi cu Coroi au murit de mici. Bătrânii comunei povestesc căci prin 1975 a venit la Durneşti la primărie o Volgă neagră din care a coborât Coroi, a vorbit cu primarul căteva minute apoi a plecat să-si vadă fratele ce locuia 2 case mai la vale. Locuitorii zonei îl pomenesc si astăzi, face parte din folclorul local.CodreanuNumele Codreanu este strâns legat de haiducie. La începuturile mişcării haiduceşti termenul codrean desemna tâlharii de codru, adică haiducii. Spre exemplu, Ion Neculce, în Letopiseţul Ţării Moldovei, relatează că, în timpul domniei lui Constantin Cantemir (1685–1693), vreo 40 şi mai bine de codreni-tălhari ţineau drumurile din Ţara de Jos. Cu numele respectiv este cunoscut haiducul Codreanu, faptele căruia sunt reflectate în folclor. După legendele româneşti se presupune că acest haiduc a trăit toată viaţa în codrii Orheiului. Despre viaţa lui se ştie foarte puţin, totuşi se vehiculează ideea că haiducul Codreanu s-ar fi tras din viţă de domn, de loc din Bucovina. El a haiducit multă vreme prin codru şi în cele din urmă a murit la o mănăstire.

Românismul a supravieţuit prin haiducie. In vremurile de aur ale haiduciei, cetele depăşeau 100.000 de luptători.Bogăţia obiceiurilor tradiţionale, originalitatea şi diversitatea jocurilor populare cu măşti, la care se adaugă şi creaţiile meşteşugarilor, mai ales în domeniul ţesăturilor de interior, a broderiei pe piele şi a ceramicii, îndreptăţesc efortul celui ajuns aici de a cunoaşte mai îndeaproape creaţia populară din diferitele comune ale judeţului. In Botosani se desfăşoară în fiecare an Festivalul judeţean al obiceiurilor de iarnă în cadrul căruia artiştii aduc pe scenă cântecul şi dansul specifice zonei, precum si costumul popular tradiţional.http://www.ush.ro/showthread.php?8576-Tradi%C5%A3ii-datini-%C5%9Fi-obiceiuri-str%C4%83mo%C5%9Fe%C5%9Fti/page12

Pluguşorul şi Plugul mare - Plugul Flăcăilor - 31 decembrie - În satele româneşti, pe lângă bucuria şi fastul ce însoţesc trecerea dintre ani, ajunul Anului Nou continuă să fie marcat de o datină străveche al cărei nume şi ceremonial de manifestare diferă de la o zonă etnografică la alta: "Pluguşorul", "Uratul", "Urătura de Sfântul Vasile", "Buhaiul", "Plugul Mare", "Plugul flăcăilor". Pluguşorul este un străvechi obicei agrar, simbolizând principala ocupaţie a ţăranilor români şi care are ca mesaj munca pământului (aratul, semănatul, seceratul, treieratul, rodnicia câmpului, belşugul semănăturilor, măcinatul grâului, cernutul făinii, facerea pâinii şi colăceilor, precum şi hărnicia şi sănătatea gazdelor). Primii porniţi cu Pluguşorul sunt copiii (doar băieţi), apărând apoi şi flăcăii care însoţesc "Plugul" tras de boi sau cai, astfel completând imaginea de poveste a sărbătorii. În ajunul sau chiar în ziua Anului Nou, ceata de flăcăi, cu bice, clopote şi plug sau buhai, pleacă prin sat, pentru a ura. Bicele şi harapnicele se fac din fuior de cânepă şi sunt groase, pentru ca, atunci când pocnesc, să răsune cat mai tare şi mai departe. Buhaiul este un vas de lemn, o cofă sau o putină, legat la gură cu piele de capră sau oaie, bine întinsă. Prin mijlocul acesteia trece o şuviţă din păr de cal, udată cu apă, care se trage cu mâna şi produce un zgomot asemănător cu mugetul unui bou (buhai). Foarte rar plugul şi buhaiul se folosesc împreună. Atunci când se foloseşte un plug adevărat, se trage o brazda în curtea gospodarului, se recită urarea aratului în acompaniamentul bicelor, a zgomotelor de buhai şi a strigăturii: "Mânaţi măăăi, hăi, hăăăăi!" Brazdă neagră revărsarăm - (după Constantin Brăiloiu şi Emilia Comişel) Hăi! Hăi! Ne scularăm Într-o sfântă joi, Cu plugul Cu doisprezece boi, S-arăm, arăm, Brazdă neagră revărsarăm. Se duse stăpânul nostru La luna La săptămâna, Să vază grâul de-i copt. Când el sosi, Îmi găsi Spicul cât trestia, Bobul cât mazărea. Atuncea stăpânul nostru Se duse la Obor: Lua nouă oca de fer Şi nouă de oţel, Făcu nouă secerele Şi nouă toporele, Dădu pe la nepoţi şi nepoţele Săcere grâul cu ele, Să secere din snop În snop, Să-l duă la arie. Se mai duse stăpânul nostru La Obor Şi cumpără doi boi Negri ca corbul Şi iuţi ca focul: Cu picioarele Treierau, Cu nările Vânturau, Cu coarnele În car puneau. Pe drum la moară pleca, Pe meşterul morar îl găsea Şi după ce măcina, Grâu acasă c-aducea. Dalba-i soţioară, de-l vedea, Mânicele-şi răsfrângea: Punea sita şi cernea, În copaie frământa, Frumos colac că făcea, La colindători că-l da. La anul şi la mulţi ani! În ţinutul Neamţului, în seara de Anul Nou, după lăsarea întunericului, pornesc să colinde adulţii, formând cetele Plugului mare. Această tradiţie se bucură de un prestigiu aparte, la această sărbătoare participând nu numai tinerii, ci şi vârstnicii. Ceata Plugului mare este însoţită de muzicanţi care merg pe lângă Plugul tras de boi sau cai. Participanţii sunt îmbrăcaţi cu toţii în straie de sărbătoare: cămăşi brodate, iţari albi, brâie roşii şi chimire, cizme, pieptare, sumane sau cojoace. Căciulile negre sau brumării de astrahan au „zgărduţe de mărgele şi salbe de iederă cu busuioc“, însemne ale rangului deţinut pe durata ceremonialului. Bătrânii povestesc despre fetele care fură aceste fire de busuioc, ca vor avea noroc tot anul. Elementul care separă Pluguşorul de Plugul Flăcăilor este însuşi plugul. Pus pe roţi şi împodobit cu brazi decoraţi cu panglici colorate, ciucuri, covrigi şi mere roşii, având în vârf un ştergar brodat, acesta conferă ritualului un statut special. Plugul este tras de două până la patru perechi de boi sau de cai. Odată intraţi în curţile gospodarilor, vătaful, adică şeful cetei, începe să recite Pluguşorul, acompaniat de sunetele buhaiului şi ale fluierului. La final, flăcăii trag brazda cu plugul în mijlocul curţii, în semn de belşug. Acest obicei îşi are rădăcinile în străvechea credinţă dacică a perpetuării vieţii, a unui nou început.

Variante mai recente ale poeziei pluguşorului dovedesc fără putinţă de tăgadă cum uitarea sensurilor rituale, practicarea obiceiului ca element de spectacol şi de bună dispoziţie, eventuala apariţie a unor noi funcţii, au atras modificări de substanţă în textul poetic, pentru care numai practicarea la momentul îndătinat, persistenţa unor elemente de recuzită şi a unor forme poetice fac posibilă clasarea lui între textele de pluguşor:

Aho, Ahooo! Ia mai roagă mai flăcăi La mulţi ani, boieri, cu bine! Şi la stânga trei bătăi Bine seara n-o-nserat, Tot mai îndemnaţi măi, hăi, băi! Noi cu plugul ne-am luat D-ta gospodină de casă, C-aşa-i în lume lăsat Ia poftim pân’la fereastră Să arăm o brazdă, două, Şi nu sta aşa mâhnită Şi să punem pâine nouă; Că ţi-e fata urâtă. (.....................................) Şi nu vin peţitori în casă (.....................................) Să se aşeze la masă...

poezia pluguşorului, practicată cu prilejul obiceiurilor de Anul Nou, prezintă o situaţie particulară a raportului în discuţie. Ea nu mai descrie ritul în a cărui componenţă intră, ci reconstituie verbal practica agrară a cultivării grâului de la arat şi semănat până la seceriş, treierat, măcinat, făcutul pâinii. Se poate spune că în acest caz poezia descrie o anumită realitate şi o ritualizează. Deşi muncile câmpului sunt relatate cu o deosebită exactitate încât o funcţie iniţiatică, de „memento”, de „mic tratat de agrotehnică” observată de mulţi comentatori este pe deplin posibilă şi este susţinută chiar de formele arhaice ale poeziei înseşi, rostul ei nu se reduce totuşi la aceasta. Schimbarea datei de practicare a obiceiului, transplantarea lui de primăvara la începutul anului calendaristic, în miezul iernii pe meleagurile noastre, a determinat – credem – acest proces de ritualizare a realităţii în poezie. În ambele tipuri de pluguşor – transilvănean şi moldo-muntean – se simte o atmosferă solemnă, deosebită, ceremonială. Plecarea la arat, gest în ultimă instanţă foarte normal, este precedată de o suită de acte rituale, conservate ca atare în text: „Într-o joi de dimineaţă / s-a sculat badea din faţă, / dimineaţa s-a sculat, / pe ochi negri s-a spălat, iar soţia dumisale / prea cinstita gazdă mare / un ştir alb în mâini i-a dat / şi s-a şters pe mâini curat (...) chica neagră-a pieptănat / în strai nou s-a îmbrăcat, / la icoane s-a-nchinat etc.” Expresiile subliniate atestă tocmai ceremonialitatea momentului, insistând pe ideea de puritate şi de purificare, de noutate, de început. Nici actul final – făcutul pâinii – nu este lipsit de o notă deosebită, cu certe implicaţii rituale. Cea care face pâinea este o babă „bătrână şi slabă / babă din cele bătrâne / care ştiu rândul la pâine” unde simţim o evidentă trimitere la ideea de tradiţie, de continuitate, dar şi la aceea de puritate, de ins ales, deosebit, unic. Un ultim cuvânt despre poezia colindelor; categorie bogat reprezentată în folclorul românesc, colindele înfăţişează o situaţie deosebită din perspectiva raporturilor lor cu ritualul. Ne referim desigur la colindele laice propriu-zise

care, cum se ştie, alegorizează realitatea şi o proiectează asupra beneficiarului, exercitându-şi în acest fel funcţia de urare, primordială.

Simbolul obiceiului purtat de copii este Sorcova, odinioară realizată din ramuri de măr, prun, cireş, sau trandafir, puse la înmugurit de Sf. Andrei şi împodobite cu beteală roşie. Copiii intră în casele oamenilor, îi lovesc uşor cu Sorcova, spunându-le: Sorcova, vesela, Sa trăiţi, Să-mbătrâniţi, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir de trandafir. Tare ca piatra, Iute ca săgeata, Tare ca fieru', Iute ca oţelu', La anu' şi la mulţi ani! Când copiii şi-au terminat de rostit urările, Semănătorii, (cei care poartă în trăistuţe boabe de grâu, porumb, fasole) încep să arunce prin casă seminţe, cu credinţa că acestea vor determina belşugul recoltelor viitoare. Semănatul Semăn grâu, semăn secară, Până seară să răsară; Până mâine să se coacă Pâine multă să se facă! Sănătate şi la mulţi ani! Anul Nou cu sănătate, Voie bună în bucate! Ploi la timp, Noroc la plug! S-aveţi parte de belşug, Să trăiţi, să-ntineriţi Întru mulţi ani fericiţi! Vergelul "Vergelul este un ritual la care participă mai ales tinerii necăsătoriţi, dar şi părinţii acestora, în ajunul noului an. Cei care fac "Vergelul" doresc să afle ce le rezervă noul an, mai ales dacă şi cu cine se vor căsători. Personajul cel mai de seamă aici este "Vergelatorul" sau „Goaga”, care urmează să "proroceasca viitorul". Ca elemente de recuzită sunt folosite, în primul rând, vergelele, nişte beţe anume confecţionate sau improvizate de la războiul de ţesut, o covată folosită la frământatul pâinii, două farfurii sau două cofe, cu sau fără apă, şi o faţă de masă sau un „lipideu”. Feciorii şi fetele, care participă la vergel, aduc cu sine câte un inel. Feciorii tocmesc muzicanţii şi aduc băutura, iar fetele mâncarea pentru petrecere. „În prezenţa birăilor de vergel tinerii introduceau inelele în câte-o cofă, separat fetele, separat feciorii. Sub privirile tuturor, goaga (acoperită cu un cearceaf ca să nu se vadă cum ”tomneşte” el inelele) amesteca inelele cu ajutorul vergelelor. Acum se cânta Hora vergelului: Scoate goagă, scoate Inel de-arginţăl În dejet mititel, Mire frumuşel. După aceste versuri ale cântecului, goaga scotea cu vergelele, din cele două cofe, câte două inele, urmând ca posesorii lor să formeze pereche. Cântecul se repeta până când erau scoase toate inelele, iar unul dintre birăi stropea prin surprindere pe tinerii participanţi. În continuare, cei sortiţi să fie pereche îşi petreceau împreună pe durata ce urma ca un preludiu nunţii lor deja proiectate” Dr. Zamfir Dejeu - „Subzonarea etno-folclorică a judeţului Cluj”. Vasilca - obicei agrar care reprezintă jertfa grâului în ipostaza zoomorfă a Porcului. Este structurat după modelul colindelor cetelor de feciori şi se practică în ajunul sau în noaptea Anului Nou. Ţiganii obişnuiau să numească „Vasilca" urşii domesticiţi pe care îi jucau prin sate în ajunul sau dimineaţa Anului Nou. În vechime, când ţiganii erau încă sclavi, cereau de la domni capul porcului tăiat de Crăciun. Acesta era împodobit, iar în ajun, sau chiar de Anul Nou, era purtat pe la casele oamenilor, care îi răsplăteau cu bani sau produse alimentare. În perioada Anului Nou, se practică şi jocurile cu măşti, datini cu valoare documentara şi expresivitate artistică deosebite. Acestea constituie întruchiparea fantastică a unor zeităţi arhaice ale vegetaţiei: "Capra", "Brezaia", "Cerbul" "Turca" "Ursul", "Căiuţii", Frumoşii" etc., simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii, care, după aprecierea specialiştilor, leagă spiritualitatea românească de antichitatea greacă şi de civilizaţiile orientale.În alte părţi, în noaptea de Anul Nou, flăcăii şi fetele merg la pomii din livadă cu busuioc şi fir roşu, cu ochii închişi, şi leagă firul de un pom. Dimineaţa merg să vadă pomul. După cum e pomul aşa va fi şi ursita. De e pomul mare şi fără noduri, e motiv de bucurie. După o altă tradiţie, ei aleargă prin curţile vecinilor aruncând cu seminţe de mei şi cânepă în geam. Cei din casă răspund „ca mine, ca mine”. Dacă cel care a răspuns e bătrân înseamnă că şi ursitul e la fel şi tinerii se întristează. Viitorul nu poate fi numai descifrat, dar şi influenţat. Aceasta este şi rolul colindelor şi urărilor care se fac în această

Sf Vasile

Ridicatul la grindă - în ziua de Sf. Vasile, în Oltenia, moaşa merge la casa micului prunc ducand un colac şi un ban de argint, daruri pentru copil şi părinţi. Pune colacul pe capul copilului, apoi îl ridică la grindă, urându-i să crească mare, să fie sănătos şi cuminte. Apoi moaşa este aşezată la masă şi ospătată cu toată cinstea. Ziua de Sfântul Vasile este prima zi a anului, ziua în care fetele pun punți pentru a visa

bărbatul cu care se vor căsători. Punțile sunt făcute din rămurele de măr dulce, construite din

două crenguțe, care sunt, mai apoi, plasate în locuri ascunse. De ele se leagă un mănunchi de

busuioc, o pară de argint legată cu un fir de ață roșu, un inel, o batistă și un șir de mărgele.

Tradiția românească spune că dacă puntea este plină de brumă, atunci fata se va căsători cu un

bărbat bogat, iar dacă puntea nu are brumă, atunci se va căsători cu unul sărac.

Un alt obicei prin care fetele tinere, necăsătorite își pot afla alesul este acela de a pune

busuioc la ghizdurile fântânii, iar dacă a doua zi găsesc busuiocul cu promoroacă atunci se

vor mărita în acea iarnă.

Prin unele regiuni ale țării se obișnuiește ca fetele să scrie două bilete, unul cu numele lor,

altul cu numele băiatului pe care fetele îl gândesc ca soț.  Amândouă biletele le vor pune la

culcare sub pernă, iar dimineața bagă mâna sub pernă și vor lua unul dintre ele. Dacă nimeresc

biletul cu numele băiatului atunci se vor căsători cu acesta în acel an, dacă nu, atunci o vor

face mai târziu.

O altă tradiție este aceea în care fata sau flăcăul, legați la ochi, se duc până la gardul

ocolului și numără parii de la 9 până la 1, adică invers, apoi leagă parul numărul 1 cu un fir de

ață roșie. Dimineața se vor duce să îl caute, iar dacă parul e drept atunci soțul va fi frumos,

mândru și bogat. Dacă parul are noduri atunci va fi bătrân și arțăgos, iar dacă parul e strâmb

atunci va fi urât și pocit.

Mai este și un alt ritual vechi, care ne învață că fata care vrea să afle dacă se va mărita în

cursul anului sau în anii viitori, trebuie să meargă în cotețul porcilor sau în grajdul vitelor. Aici va

trebui să dea cu piciorul într-un porc sau într-o vită și să rostească următoarele cuvinte:  “hui

etimp” (anul acesta), “hui atimp” (anul viitor), “hui dincolo deatimp” (al doilea an). Dacă porcul

grohotește, iar vita se mișcă la prima strigare atunci fata se mărită în lunile care vin, iar dacă se

mișcă la a doua sau la a treia strigare atunci fata se va mărita peste un an sau doi. Dacă se

întâmplă să nu se miște, fata va mai avea de așteptat.

http://traditii-superstitii.ro/obiceiuri-si-ritualuri-in-ziua-de-sfantul-vasile-pentru-aflarea-celui-ales/

Fiind la cumpăna între „timpul bătrân” şi cel nou fetele din comunitatea sătească îşi căutau prin semne matrimoniale ursitul, aflarea viitorului soţ. În satele noastre obiceiul se numea „sânvăsâi” amintind numele Sfântului Vasile şi consta printr-o ceremonie magică în care fetele de măritat îşi ghiceau viitorul soţ.

În linii generale, scenariul, locul şi recuzita erau cam peste tot aceleaşi: flăcăii şi fetele, de vârste apropiate se adunau la casa unora dintre ei. În camera cu ferestrele acoperite se aşezau pe masă 9 – 12 blide (farfurii) cu fundul în sus care fiecare acoperea câte un

obiect considerat simbolic: oglindă, pieptene, busuioc, ştiulete de porumb, spin, bani, pâine, mici instrumente de lucru (cuţit, cute, foarfece).Fetele îşi alegeau câte un blid şi în funcţie de ce găseau sub el, descopereau prin analogie cu obiectele, defectele sau calităţile viitorilor soţi. Obiceiul descris se practică în deosebi în Ţinutul Pădurenilor (laolaltă cu sânvăsierea animalelor şi schimbatul porţilor), Zona Orăştiei, la Mărtineşti şi Boşorod, în Platoul Luncanilor, Valea Mureşului şi sporadic în Ţara Zarandului.Pe 1 ianuarie, de Sfântul Vasile se zice că e bine să bei mult vin, existând credinţa că atât vin cât va bea omul în aceasta zi, atât sânge va avea în obraz în timpul anului. Mai mult, femeile obişnuiau beau şi joacă fusul şi furca, pentru a creşte cânepa peste an.

http://www.realitatea.net/anul-nou-traditii-si-obiceiuri-1-ianuarie-an-nou-fericit_1082538.html

Boboteaza (Iordanul, Botezul Domnului) - 6 ianuarie În Moldova şi Transilvania se practică Chiraleisa, obicei de purificare a spaţiului şi de invocare a rodului bogat şi are loc la Bobotează. Este organizat de copii după modelul colindelor. În ajunul sau în ziua de 6 ianuarie, grupuri de băieţi intră în curţile oamenilor şi înconjoară casele, grajdurile, holdele, sunând din clopoţei, tălăngi, fiare vechi, rostind în cor versurile : “Chiraleisa, spic de grâu, Până-n brâu, Roade bune, Mană-n grâne!” În Bucovina, în dimineaţa acestei zile, oamenii aprind focuri, joacă în jurul lor şi apoi sar peste ele, acest obicei numindu-se ardeasca. „La Apă-botează, mai toţi românii aprind paie şi frunze şi fac pară mare şi după ce se miceşte para sar peste ea” - Simion Florea Marian Cuvântul Chiraleisa are la origine o formulă liturgică grecească şi în limba română înseamnă “Doamne miluieşte!”. În această zi, preoţii sfinţesc apele. Lângă apă se face Agheasma mare, din care oamenii iau şi îşi stropesc casele şi vitele, păstrând restul în sticle, pentru leac. Se spune că cine se aruncă în apă în această zi, va fi ferit de toate bolile şi că atunci când preotul aruncă crucea în apă, dracii ies şi fug pe câmp, însă ei nu sunt văzuţi, îi pot vedea doar lupii. Spun bătrânii noştri că dacă în ziua de Bobotează vremea e frumoasă, anul va fi bogat în pâine şi peşte. În sudul ţării se practică Botezul şi Încurarea cailor (alergarea cailor pe câmp), ritual care are drept scop purificarea văzduhului (prin zgomote) de duhurile rele. Într-un colind de fecior, calul ameninţat că va fi vândut, răspunde:

„-Stăpâne, stăpâne, De vândut me-i vinde Da-ţi mai adu aminte An la Bobotează Pe gheţă răşneaţă, Caii potcoviţi Şi încă hrăniţi. Dar eu nici potcovit Şi nici hrănit Şi eu m-am silit Pe toţi i-am întrecut Pe cinste ţi-am făcut Ţie de voinic Mie de cal bun”. Toate aceste obiceiuri legate de Bobotează au o dublă semnificaţie: de alungare a spiritelor rele care bântuie libere de la Crăciun, dar şi de atragere a belşugului. „La Bobotează, când moaie preotul crucea în apă, toţi dracii ies din apă şi rătăcesc pe câmp până trece sfinţirea apelor. Şi nimeni nu-i vede afară de lupi care se iau după dânşii şi unde-i ajung, acolo se iau după dânşii” - Simion Florea Marian.

Sf. Ioan Botezătorul – Sântion - 7 ianuarie “Ultima zi a ciclului sărbătorilor de iarnă, Boboteaza, cuprinde motive specifice tuturor zilelor de renovare ale anului, inclusiv ospeţele

şi manifestările orgiastice. Petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizată în ziua şi noaptea de Sântion (7 ianuarie, a doua zi după Bobotează,) care pastrează amintirea manifestărilor specifice cultului zeului Dionisios, este numită, în judeţele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea şi Constanţa), Ziua Femeilor, Iordănitul sau Tontoroiul Femeilor. Ion Ghinoiu – Datini şi obiceiuri de Bobotează. Iordănitul - De la Bobotează la Sf. loan, grupuri de feciori merg cu Iordanul. Ei împrumută busuioc şi agheasmă de la preot (folosite de Bobotează) şi merg pe la casele oamenilor, botezându-i şi iordănindu-i. Feciorii iau în braţe fiecare membru al familiei şi se învârtesc. Unii oameni se luptă cu aceştia ştiind că „iordănitorii” sunt ajutaţi de Sf. Ioan care dă putere şi celui care se luptă cu ei. Se spune că dacă un flăcău a fost „iordănitor” un an, trebuie să continue trei ani la rând. Udatul Ionilor - Unul dintre cele mai comune nume la români este Ioan. În dicţionarul etimologic semnificaţia acestui nume este “cel de care Dumnezeu are milă". Patronul spiritual al celor care poartă acest prenume este Sfântul Ioan Botezătorul care se serbează în 7 ianuarie. În Transilvania şi Bucovina, cei care sunt numiţi Ioan au o sărbătoare aparte, numită “Udatul Ionilor". Ritualul de botezare simbolică are integrat în el şi momente care amintesc de sărbătorile greceşti sau romane ale începutului de an. Prin analogie se poate ajunge şi la o asemănare cu ritualurile tracice care îi erau închinate lui Dionysos. În Transilvania (Tălmăcel jud. Sibiu), flăcăii cu nume de Ioan poartă un steag împodobit şi sunt urcaţi într-un car alegoric, gătit cu crengi de brad. Animalul înhămat, cal sau bou, este şi el împodobit cu betele colorate şi în acest fel, cu toţii, sunt purtaţi până la marginea satului, la un râu. Aici, Ionii sunt botezaţi şi purificaţi de toate relele anului trecut, astfel, întreaga comunitate urmând să aibă parte de un an îmbelşugat. După acest ritual, se organizează joc, la care sunt invitate şi fetele. Sărbătorea este încheiată, de obicei, acasă la unul dintre Ioni, iar acesta îşi cinsteşte prietenii cu băutură şi colaci. În unele zone din ţară femeile duc plocoane moaşei care le-a ajutat să aducă pe lume copii. Are loc apoi o petrecere cu mâncare şi băutură, în timpul căreia femeile rup câte o bucată din colacul mare făcut de moaşă şi încearcă, după forma bucăţii de colac, să ghicească dacă vor mai avea copii şi dacă vor naşte fete sau băieţi. În alte zone se ţine „Tontoroiul femeilor”. Se spune că aceasta este adevărata zi a femeii, "8 Martie" fiind o invenţie a celor care locuiesc la oraş. Se crede că în această zi femeile sunt mai puternice decât bărbaţii lor cărora nu le gătesc nimic şi pe care nu-i ajută în gospodărie. Ele se adună acasă la o "gazdă", fac o petrecere cu lăutari fără să-i cheme şi pe bărbaţi, iar când ies pe uliţă îi prind pe bărbaţii întâlniţi întâmplător şi le cer câte o vadră de vin ca răscumpărare, altfel îi aruncă în râu sau îi "iordănesc" stropindu-i cu apă. În Bucovina, se pune un brad împodobit la porţile tuturor celor care poartă acest nume, iar Ionii dau o petrecere cu lăutari. În tradiţia populară, Sf. Ioan este naşul lui Iisus şi protectorul copiilor mici, pe care îi ajuta să nu moară nebotezaţi. Atunci când vremea se mai încălzeşte, se spune că Sf. Ioan a botezat gerul. O legendă spune că: „Sf. Ioan era un păstor de capre, care nu văzuse niciodată oameni. El se ruga sărind peste un butuc, înainte şi înapoi, zicând: „asta ţie, Doamne, asta mie, Doamne”. Văzându-l cum se roagă, nişte trecători l-au îndrumat către biserică. Sf. Ioan i-a ascultat şi, ducându-se la biserică, i-a văzut pe oameni cum îşi duc păcatele în spate, ca pe nişte snopi de paie. Crezând că aşa trebuie sa facă şi el, a luat în spate un snop de paie adevărat. Ca urmare, preotul a crezut că îşi bate joc şi l-a gonit din biserică. Sf. Ioan s-a întors la butucul şi la rugăciunile lui care îi sunt mai plăcute lui Dumnezeu”. În Bucovina, la porţile tuturor celor care poartă acest nume, se pune un brad împodobit, iar aceştia dau o petrecere cu lăutari. Românii au parte de tradiţii şi obiceiuri deosebite care, prin originalitatea şi caracteristicile specifice, leagă vechile timpuri de cele noi. Cele mai multe tradiţii sunt strâns legate de Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou. Tradiţiile vechi poartă cu ele peste timpuri podoabe şi

daruri ale pământului, înţelepciunea poporului şi credinţa în Dumnezeu.Maria Golban Șomlea

Ajunul BobotezeiAjunul Bobotezei era, in egala masura, si un moment favorabil farmecelor, descantecelor si altor practici magice. Dimineata, inainte de aprinderea focului, se strangeau cenusa din soba si gunoiul din casa pentru a fi pastrate pana in primavara, cand se presarau pe straturile cu legume "pentru a le face rodnice si a le proteja de gujulii". Fanul de sub fata de masa si bulgarii de sare se adaugau in hrana animalelor "pentru a le feri de farmece, de boli si de duhurile rele". In acelasi scop era folosita si agheasma luata de la preotul care venea cu Iordanul.

Se credea ca daca, in dimineata Ajunului de Boboteaza, pomii erau incarcati cu promoroaca, acestia vor avea rod bogat. De asemenea, se credea ca animalele din grajd vorbesc la miezul noptii dinspre ziua de Boboteaza despre locurile unde sunt ascunse comorile.

In aceasta zi erau interzise certurile in casa si nu se dadea nimic ca imprumut, nici macar jaratec din focul din vatra.

In seara de Ajun se savarseau practici de aflare a duratei vietii. Inainte de culcare, se luau carbuni din vatra si se denumeau cu numele tuturor membrilor familiei. Se credea ca primul care va muri, va fi cel al carui carbune se va stinge mai repede.Boboteaza - 6 ianuarie Boboteaza, serbata in ziua de 6 ianuarie, incheie ciclul sarbatorilor de iarna si are, pe langa intelesurile crestine - momentul nasterii spirituale a Mantuitorului - trasaturi de mare sarbatoare populara.

In ajunul Bobotezei se pregateste o masa asemanatoare cu masa din ajunul Craciunului. Pe masa din "camera de curat" se asterne o fata de masa, aleasa special pentru acest moment, sub fata de masa se pune fan sau otava iar pe fiecare colt se pune cate un bulgare de sare. Deasupra se aseaza douasprezece feluri de mancare: coliva - grau pisat, fiert, indulcit cu miere si amestecat cu nuca pisata -, bob fiert, fiertura de prune sau perje afumate, sarmale ( "galuste" ) umplute cu crupe, bors de "burechiuse" sau "urechiusele babei" - bors de fasole alba in care se fierb coltunasi mici, umpluti cu ciuperci, ce au colturile lipite in forma de urechiuse -, bors de peste, peste prajit, "varzare" - placinte de post umplute cu tocatura de varza acra -, placinte cu mac etc.

Pana la sosirea preotului cu Iordanul sau Chiraleisa, nimeni nu se atinge de mancare iar, imediat dupa sfintirea mesei, parte din bucate sunt adaugate in hrana animalelor pentru "a fi protejate de boli si pentru a fi bune de prasila".

Alta data, dupa ce preotul rostea Troparul Botezului si stropea cu agheasma in casa si pe gospodari, era invitat sa se aseze pe lavita. Sub laicerul de pe lavita erau asezate, din timp, boabe de porumb - "ca sa stea clostile pe oua" - si busuioc - "ca sa vina petitorii'. Busuiocul acesta era folosit, mai tarziu, in descantecele de dragoste.

In semn de rasplata se dadeau: bucate ("desagarului"), bani (preotului), nuci, mere si covrigi (copiilor) iar, pe crucea preotului, gospodina casei aseza cel mai frumos fuior de canepa. Oferirea fuiorului avea mai multe semnificatii: se credea ca de firele acestuia se vor prinde toate relele, ca fuiorul devenea o punte peste care vor trece sufletele mortilor sau ca Maica Domnului va face din canepa un voloc cu care va prinde sufletele mortilor din iad pentru a le ridica in rai.Boboteaza - sfinitirea apei

In ziua de Boboteaza are loc sfintirea apei, in timpul slujbei de Iordan. Pregatirea acestui moment se face, si astazi, cu multa atentie, in fiecare comunitate. Locul de desfasurare a

slujbei se alege impreuna cu preotul satului, de obicei intr-un spatiu mai larg - unde sa fie cel putin o fantana -, in imediata vecinatate a unei ape curgatoare, in gospodaria unui om sau in curtea bisericii. Pentru acest moment se aduce apa, care se punea in vase mari de lemn si, tot acum, se taie, la rau, o cruce mare de gheata. In jurul acestei cruci sau in jurul crucii care se afla in mod normal in curtea bisericii, se desfasoara intreg ceremonialul religios, la care participa toata suflarea comunitatii.

Dupa slujba de sfintire a apei, transformata in agheasma, fiecare satean isi ia apa sfintita in vasele de lemn sau de sticla cu care a venit de acasa. Pe drumul de intoarcere ei striga "Chiraleisa"- pentru belsugul holdelor viitoare, pentru purificarea aerului si pentru cresterea cat mai mare a canepii - si toarna cate putina agheasma in toate fantanile intalnite in cale. Odata ajunsi acasa, oamenii sfintesc cu agheasma sura, grajdul, animalele din grajd, pomii din livada, casa si interiorul casei.

Boboteaza - practici populare de purificare a spatiului si de alungare a spiritelor maleficeBoboteaza cumuleaza elemente specifice de reinnoire a timpului calendaristic, la riturile crestine adaugandu-se practici populare de purificare a spatiului si de alungare a spiritelor malefice. In Bucovina, purificarea aerului se facea, candva, prin focuri si fumegatii, in cadrul unui obicei numit Ardeasca. Aceasta manifestare avea loc imediat dupa sfintirea apei cand tinerii se retrageau pe locuri mai inalte, avand asupra lor carbuni aprinsi ce fusesera folositi anterior la aprinderea secaluselor, si aprindeau focurile de Boboteaza. Rugul era facut din vreascuri si frunze uscate stranse de feciori cu o zi inainte. Tinerii cantau si dansau in jurul focului si sareau peste foc, atunci cand acesta se mai potolea, in credinta ca vor fi feriti, astfel, de boli si de pacate. La plecare, fiecare lua carbuni aprinsi cu care, odata ajunsi acasa, afumau pomii din livada in scop fertilizator. De asemenea, inconjurau casa cu pulberea folosita ca incarcatura pentru secaluse crezand ca, in acest fel, casa va fi ferita de primejdii, mai ales de trasnete.

In cele trei zile, cat tine Boboteaza in Bucovina, exista sate in care vecinii, prietenii si rudele obisnuiesc a se colinda reciproc, dupa cum exista comunitati in care, in aceste zile, reapar mascatii. Tinerii, mascati in babe si mosnegi, colinda mai ales pe la casele unde se gasesc fete de maritat, obiceiul fiind o reminiscenta a cultului mosilor si stramosilor precum si a unor vechi practici fertilizatoare.

http://www.ush.ro/showthread.php?8576-Tradi%C5%A3ii-datini-%C5%9Fi-obiceiuri-str%C4%83mo%C5%9Fe%C5%9Fti/page12

Boboteaza - 6 ianuarie

Boboteaza (Iordanul) - 6 ianuarie: la Boboteaza nu se spala rufe, apa sfintita luata acum are puteri miraculoase, ea nu se strica niciodata. La Boboteaza se sfintesc toate apele, iar preotul se duce la o apa unde va arunca crucea. Mai multi barbati se arunca in apa ca sa o aduca inapoi, iar cel care va scoate crucea din apa va avea noroc tot anul.

Iordanitul femeilor: in satele din nordul tarii, pe vremuri, femeile se adunau in grupuri mari acasa la cineva si duceau alimente si bautura. Dupa ce serveau masa, ele cantau si jucau toata noaptea. Dimineata ieseau pe strada si luau pe sus barbatii care apareau intamplator pe drum, ii luau cu forta la rau amenintandu-i cu aruncatul in apa. Tot acum, in unele regiuni, avea loc integrarea tinerelor neveste in comunitatea femeilor casatorite prin udarea cu apa din fantana sau dintr-un rau. In noaptea de Boboteaza, tinerele fete isi viseaza ursitul. Ele isi leaga pe inelar un fir rosu de matase si o bucatica de busuioc; busuioc se pune si sub perna. Fetele care cad pe gheata in ziua de Boboteaza pot fi sigure ca se vor marita in acel an.Sfantul Ioan Botezatorul - 7 ianuarie: acest obicei, numit "Udatul Ionilor", are loc in Transilvania si Bucovina. In Bucovina, la portile tuturor care poarta acest nume se pune un brad impodobit, iar acesta da o petrecere cu lautari. In Transilvania cei care poarta acest nume sunt purtati cu mare alai prin sat pana la rau unde sunt botezati/ purificati.Boboteaza

In suita celor 12 sarbatori importante crestine se numara si Boboteaza (Botezul Domnului), tinuta in fiecare an, in ziua a sasea a lunii ianuarie. Sarbatoarea este menita sa reaminteasca cele petrecute la apa Iordanului, inainte ca Iisus sa paseasca in viata publica, la implinirea varstei de aproximativ 30 de ani. Intrucat in aceasta zi Iisus s-a prezentat pentru prima data in lume, sarbatoarea se mai numeste si Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului. Inca din sec. 3, poate si mai inainte, este semnalat inceputul acesteia. Cert este ca in "Constitutiile Apostolice" Boboteaza figura deja printre sarbatorile crestine, alaturi de Craciun si de Pasti.

In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne...

Boboteaza mai este cunoscuta si sub numele de Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului, Descoperirea Cuvantului Intrupat

Sarbatorita inca de la inceput in ziua de 6 ianuarie, multa vreme impreuna cu Craciunul (lucru ramas pana astazi in practica Bisericii otodoxe ruse, a Bisericii Armene si a celorlalte biserici necalcedoniene), Boboteaza mai este cunoscuta si sub numele de Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului, Descoperirea Cuvantului Intrupat.Evenimentul Botezului este descris de catre toti evanghelistii. Matei ne relateaza ca Iisus a venit din Galileea la raul Iordan unde boteza Ioan Botezatorul, cerand sa fie si el botezat. Ioan i-a zis: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de tine si tu vii la mine" (Matei 3, 14), iar la raspunsul lui Iisus ca asa se cuvine, a fost botezat in cele din urma de catre Ioan. Boboteaza (Botezul Domnului) este o manifestare a celor trei Persoane ale Treimii: Fiul se boteaza in Iordan de catre Ioan, Spiritul Sfant se coboara asupra lui Iisus in chip de porumbel, iar Tatal din cer Il declara ca fiind Fiul sau.Boboteaza (6 Ianuarie) si cu Sf. Ioan (7 Ianuarie) aproape ca formeaza una si aceeasi sarbatoare. In ajun, preotul sfinteste casele cu apa care a fost sfintita in dimineata aceea dupa Liturghie. Oamenii tin post negru pana ce vine preotul si beau din aceasta apa sfintita. Preotul este precedat de copii imbracati in camasi albe, sunand din clopotei si deschizand calea preotului, strigand Kira Leisa, adica pronuntarea romaneasca a grecescului Kyrie Eleison (Doamne miluieste). Pe langa Troparul Bobotezei, copii canta colinde speciale care descriu minunea care a avut loc la Iordan (Botezul lui Iisus). In ziua aceasta, in afara de preot, nimeni nu se duce colindand din casa in casa. In ziua de Boboteaza, dupa liturghie, preotul impreuna cu enoriasii fac o procesiune spre un lac, rau sau vreun izvor, pentru slujba Sfintirii Apelor. Cand Troparul Bobotezei incepe, vanatorii si padurarii satului impusca peste ape ca sa alunge duhurile necurate. Astazi, acest obicei a pastrat doar semnificatia festiva a unui foc de artificii, fiind lipsit de simbolism. Daca este frig, se pregateste o cruce de ghiata, pentru a marca locul slujbei si la sfarsit preotul arunca in apa o cruce de lemn, iar feciorii satului se arunca sa o scoata, chiar daca este ger. Se crede ca in ziua aceasta toate apele pamantului sunt sfintite; de aceea femeile nu spala rufe pentru urmatoarele opt zile pana la sfarsitul praznicului.

http://www.ush.ro/showthread.php?8576-Tradi%C5%A3ii-datini-%C5%9Fi-obiceiuri-str%C4%83mo%C5%9Fe%C5%9Fti/page12

Boboteaza face parte din suita celor 12 sărbători creştine importante şi este menită să reamintească cele petrecute la apa Iordanului, înainte ca Iisus să păşească în viaţa publică, de aceea Biserica mai numeşte Boboteaza şi "Arătarea Domnului", " Dumnezeiasca Arătare" sau "Epifania", această din urmă denumire provenind din limba greacă şi înseamnând "arătare", "descoperire", "revelare". Ziua este tratată cu aceeaşi evlavie de creştinii ortodocşi, cât şi de cei catolici.

Boboteaza (6 ianuarie) şi Sfântul Ioan (7 ianuarie) aproape că formează una şi aceeaşi sărbătoare. Ajunul, adică ziua de 5 ianuarie, este zi de post negru, la fel ca Ajunul Crăciunului sau Vinerea Mare dinaintea Paştilor. Tot în Ajunul Bobotezei, preoţii merg la casele credincioşilor pentru a le aduce, prin stropirea cu apă sfinţită, binecuvântarea Sfintei Treimi.

Credincioşii şi preoţii consideră că apa de la Bobotează are o putere deosebită, pentru că a fost sfinţită printr-o îndoită chemare a Sfântului Duh, iar sfinţirea are loc chiar în ziua în care Mântuitorul s-a botezat în apele Iordanului. Apa sfinţită la biserică în această zi şi luată de credincioşi nu se strică niciodată. Prin agheasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba pentru sfinţirea ei.

SFINŢIREA APELOR

Agheasma mare se săvârşeşte numai de Bobotează, spre deosebire de Sfinţirea cea mică a apei, care are loc în biserică în prima zi a fiecărei luni, iar în case, la sfeştanie. Totodată, Agheasma mare se poate bea doar timp de opt zile, între 6 şi 14 ianuarie, altfel este necesară aprobarea preotului duhovnic spre a fi folosită.

La Bobotează se sfinţesc toate apele, iar preotul se duce la o apă în care aruncă o cruce. Mai mulţi bărbaţi se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care va scoate crucea din apă va avea noroc tot anul.

Sărbătoarea Bobotezei este cunoscută atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în Biserica Romano-Catolică. Botezul Domnului este amintit încă din secolul al II-lea d.Hr de Sfântul Clement Alexandrinul şi în secolul al III-lea de Sfântul Grigorie Taumaturgul. Începând cu secolul al IV-lea, cuvântări dedicate acestei sărbători găsim atât la părinţii răsăriteni, cât şi la cei din Apus.

De Biserica apuseană, Boboteaza a fost adoptată în secolul al IV-lea, fiind cunoscută şi ca "Sărbătoarea celor trei magi". Tot atunci au fost despărţite cele două mari sărbători: 25 decembrie fiind data stabilită pentru prăznuirea Naşterii Domnului, ca în Apus, şi 6 ianuarie, pentru Bobotează. Catolicii celebrează pe 6 ianuarie Epifania, care simbolizează anunţarea naşterii lui Hristos regilor magi, care au venit să-l vadă pe pruncul abia născut, aducându-i daruri, aur, smirnă şi tămâie.

Ortodocşii prăznuiesc botezul Mântuitorului în apele Iordanului de către Sfântul Ioan Botezătorul. Potrivit scrierilor, în această perioadă, în pustiul Iordanului îşi începuse activitatea profetică Ioan Botezătorul. Prin învăţătura sa, acesta ajunsese să uimească şi să atragă mulţi oameni. Deşi învăţăturile sale erau înscrise în Legea lui Moise, Ioan Botezătorul venea cu ceva nou: curajul să le spună pe faţă şi să le reamintească permanent oamenilor că "s-a apropiat împărăţia cerurilor".

Când Mântuitorul a apărut pe malul Iordanului, Sfântul Ioan Botezătorul, luminat de Duhul Sfânt, l-a recunoscut şi l-a arătat mulţimilor. Momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos a primit botezul este consemnat de toţi cei patru evanghelişti. Evanghelistul Matei spune că Iisus a venit din Galileea la râul Iordan, unde boteza Ioan Botezatorul, cerând să fie şi el botezat. Ioan i-a spus: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de tine şi tu vii la mine", iar la răspunsul lui Iisus că aşa se cuvine, acesta a fost botezat în cele din urmă de către Ioan.

SIMBOLICA RELIGIOASĂ

Boboteaza este o manifestare a celor trei elemente ale Treimii: Fiul este botezat în Iordan de către Ioan, Sfântul Duh se coboară asupra lui Iisus în chip de porumbel, iar Tatăl din cer îl declară ca fiind Fiul Său. Locul real al Botezului Mântuitorului este în Iordania. Totuşi, pe malul israelian al Iordanului a fost amenajat un spaţiu unde creştinii îmbrăcaţi în cămaşi albe

lungi, numite "crijme" intră în râu. Orice pelerinaj făcut în Ţara Sfântă are un loc de oprire la râul Iordan, care izvorăşte din Munţii Libanului, apoi traversează Marea Galileii şi după un lung şi sinuos traseu se varsă în Marea Moartă.

Unii preoţi îi cufundă de trei ori în apa Iordanului pe credincioşii adulţi, repetând într-un fel botezul. Preoţii ortodocşi români spun că botezul este unic, de aceea binecuvântează pelerinii stropindu-i cu apa din Iordan. Aceste ritualuri pot fi văzute în tot anul pe durata pelerinajelor, fără legătură cu Boboteaza.

Biserica Ortodoxă din Ierusalim sau Patriarhia Ortodoxă Greacă a Ierusalimului nu a adoptat calendarul bisericesc îndreptat (calendarul gregorian) şi, împreună cu Patriarhia Rusă, Patriarhia Georgiei, Patriarhia Sârbă şi Sfântul Munte Athos, precum şi cu credincioşii români din Basarabia, sărbătoresc după calendarul neîndreptat (calendarul iulian), adică la o diferenţă de 13 zile.

În Ajunul Bobotezei, credincioşii ortodocşi se adună la râul Iordanului, la locul Botezului Domnului. Slujba Aghesmei celei Mari este săvârşită de Sanctitatea Sa Teofil al III-lea, patriarhul Ierusalimului şi al întregii Palestine, în fruntea unui sobor de arhierei şi preoţi. Unii pelerini credincioşi spun că în timpul slujbei de Bobotează, pentru câteva clipe, apele Iordanului curg în sens invers. Deşi afară este destul de frig în ianuarie, mulţi dintre credincioşi intră în râul Iordan în cămăşile albe lungi, pe care apoi le păstrează cu grijă pentru a fi îmbrăcaţi cu ele în ziua înmormântării. Înainte de a pleca de lângă râu, pelerinii iau aminire o sticlă cu apă din Iordan, rugându-se să le fie tămăduite suferinţele

http://www.gandul.info/magazin/traditii-si-superstitii-de-boboteaza-fetele-pun-busuioc-sub-perna-iar-barbatii-se-intrec-sa-scoata-crucea-din-apa-11851728

Practici magice în“Săptămâna de mijloc”primăvară şi se măreşte ziua, soarele stă mai mult pe cer, că răsaredimineaţa, pământul peste zi se încălzeşte şi peste noapte tot caldrămâne, şi atunci poate rodi” (Antoaneta Olteanu – Calendarelepoporului român).În calendarul tradiţional al ţăranului se vorbeşte despre TrecerileMari. Acestea sunt, de fapt, ieşirea dintr-un anotimp şi intrarea înaltul. După jumătatea lunii ianuarie, prin tradiţie, satul hunedorean se53Anotimpuri magico-religioase

pregătea intens pentru începutul anului vegetal (anul în care sepregătea şi începea recolta viitoare), intrarea în primăvară.Fenomenele meteorologice din luna ianuarie erau “citite” astfel: dacăeste moină, primăvara va fi friguroasă, iar vara călduroasă; dacăeste ploaie, vara va ploua, semănăturile se vor strica şi poamele vorfi viermănoase; dacă este ger, în februarie va fi nea şi în iulie cald iarcucuruzul va creşte mare; dacă este cald şi uscat, va fi zăpadă înmartie şi aprilie iar anul nu va fi mănos; dacă este negură, februarieva fi umed. Acum se curăţă pomii de uscături, se pune gunoi pestraturi, se curăţă legumele şi fructele din pivniţe; se îngrijesc vitele,se dreg uneltele şi gardurile.Sfinţii mici, păzitori şi protectoriDacă urmărim calendarul popular, bogat în practici magice şiterapeutice, observăm că se desfăşoară aproape zilnic sărbători aleunor sfinţi patroni, cum ar fi Sfântul Atanasie şi Sfântul Chiril (1854Marcel Lapteşianuarie), SfântulMarcu şi Sfântul Arsenie(19 ianuarie)Sfântul Eftimie celMare (20 ianuarie) şiSfânta Agapia ( 24 ianuarie).Prin tradiţie,aceşti sfinţi erau păzitorişi protectori recunoscuţiîn cazul unorboli ale oamenilor sauale păsărilor. Acestor sfinţi poporul le atribuie putere de vindecareasupra ciumei (prin ciumă se înţelegea o gamă largă a bolilormolipsitoare, nu doar ciuma propriu-zisă). Astfel, în aceste zile seobişnuia împărţirea ofrandelor rituale, din care nu lipsea pâinea

ritualică (se făcea din apă neîncepută, făină de grâu şi sare), apasfinţită de la Bobotează (se păstra pentru a se uda grajdurile, acareturileşi animalele) şi untură cu care se ungeau animalele (li sefăceau steluţe între coarne pentru a fi protejate). Femeile afumauungherele grajdurilor cu “plante magice”, culese doar în anumitezile ale anului precedent, între care predomină busuiocul, elementindispensabil descântecelor. În unele zone, cum ar fi PlatoulLuncanilor, în satul tradiţional nou-născutul, după prima scaldă, seungea pe buric cu untură de urs spre a fi ferit de boli (inf. DănilescEva, satul Târsa).Zi care vesteşte ieşirea din iarnăLa data de 18 ianuarie, de Sfântul Atanasie, locuitorii din satelede munte, din zona Orăştiei, ştiau că iarna este la jumătate şi că îşipierde din puteri, anunţând primăvara. În aceste zile, în gospodăriinu se lucra şi se sărbătorea acest sfânt pentru a nu se îmbolnăvicopiii sau oamenii de “ciumă” şi alte boli.55Anotimpuri magico-religioaseÎn unele sate din ŢaraHaţegului, femeile făceaucolaci, îi duceau la bisericăunde erau sfinţiţi depreot, iar după slujbă îiîmpărţeau copiilor şioamenilor săraci. În sateletradiţionale din ŢinutulPădurenilor, femeile pregăteaucunoscuta plăcintăpădurenească umplută cu diferite ingrediente şi prăjită în unt.Plăcintele erau împărţite prietenilor şi rudelor cu scopul de a-i feride bolile ce apăreau în această perioadă.Bătrânii spuneau că cine lucrează de Sfinţii Atanasie şi Chiril,

făcea bube la picioare şi erau atâtde greu de tămăduit că se puteachiar muri din pricina lor. Pe ValeaMureşului, bătrânele satului ziceaucă e bine ca în aceste zile să sedea pomană o găină neagră,pentru a alunga ciuma din sat şidin holdele sale.Conţinutul manifestărilor reflectăastfel, o uluitoare cuprindereîn universul etno-folcloric al vieţiitradiţionale, al ritualurilor ceadunau interdicţii, cu scopul de aalunga spiritele rele (molimi, furtuni,eclipse, ploi, secete), prinvaloarea mito-simbolică a plantelorşi animalelor.56Marcel LapteşEste de remarcat şi faptul că ţăranul avea anumite “semne”, careanunţau vremea şi mersul ei şi în funcţie de desfăşurarea fenomenelormeteorologice, ţăranul îşi lua toate garanţiile pentru a le puteacontracara acţiunile nefaste, cel puţin simbolic.Săptămâna aceasta, din 18 şi până în 24 ianuarie, este numită înpopor “de mijloc”, în sensul că precumpănea desfăşurarea viitoarea iernii. Este perioada de trecere la Filipii de Iarnă, sărbătoarecunoscută şi sub denumirea de Zilele Lupilor. Filipii sunt patroni ailupilor, de aceea această sărbătoare este ţinută cu stricteţe mai cuseamă în casele de ciobani şi în gospodăriile în care sunt animale.57Anotimpuri magico-religioaseCel mai mare dintre fii Anului, Ianuarie sau Gerar, era cunoscut întrecut şi sub denumirea de „Genarie”, „Gherarie” sau „Calendariu”.În satele hunedorene, multe tradiţii şi datini s-au estompat şi

readaptat la schimbările petrecute de-a lungul timpului. Iarna estepentru ţăran mai mult timp de veghe şi aşteptarea a timpului deexplozie vegetală, iar muncile agricole sunt puţine şi mai multpregătitoare: gunoierea viitoarelor holde, îngrjiri de animale şi pomi,repararea, pregătirea uneltelor de muncă.În această perioadă, în calendarul ortodox sunt mai mulţi sfinţi,care erau consideraţi protectori împotriva bolilor, sau mai bine zis,fiecare dintre aceşti sfinţi avea o menire. Astfel, Cuviosul Xenofont,Sf. Efrem Sirul, Sf. Iacob Sihastrul, precum şi cei Trei Ierarhi, din30 ianuarie, erau protectori împotriva diferitelor boli şi a spiritelormalefice ce se manifestau în această săptămână.

Sărbători însemnatela sfârşit de Gerar58Marcel LapteşPe data de 25 ianuarie, etimologia populară îl anunţă pe SfântulGrigorie Teologul, care păzeşte de ologeală, arsuri sau înnec. Fiindiarnă, frig zăpadă şi gheţuş, foarte mulţi alunecau şi cădeau. Deasemene activităţile zilnice se desfăşurau mai mult în spaţiul casnic,unde era pericolul ca oamenii să se ardă la foc. Pe Valea Mureşului,în trecut, peştele era o sursă de subzistenţă pentru locuitori. Îniernile grele, mulţi dintre ei pescuiau la copcă şi exista riscul cagheaţa să se spargă. De aceea la 25 ianuarie, ziua Sfântului GrigorieTeologul era ţinută şi respectată. Nu se lucra cu nici un fel deunealtă ascuţită (cuţit, ac, foarfecă, topor, etc.) pentru a se puteaevita accidentele. Sfântul mai era considerat şi protector al văduvelor.Din acest motiv, femeile văduve seara se închinau la icoane, pentrua-şi asigura liniştea şi belşugul pentru anul care venea.

Filipii de Iarnă, ţinuţi cu sfinţenieLa sfârşitul acestei săptămâni se remarcă o sărbătoare deosebită,Filipii de Iarnă. Aceştia ocroteau animalele din gospodării, dar aveau59Anotimpuri magico-religioaseşi puterea de a asmuţi lupii asupra celor care nu-i cinstesc cum secuvine. Filipii sînt păstori ai lupilor. În conştiinţa populară sărbătoareaeste adînc înrădăcinată, fiindu-i alocată o perioadă destul de mareîn timpul iernii (25 ianuarie–2 februarie, în unele părţi ale ţării 29ianuarie–2 februarie), în funcţie de cum se serbau în comunitate,dar şi în timpul verii (Filipii de Vară). Filipii de Iarnă erau ţinuţiîndeosebi în satele colinare şi de munte, unde lupul reprezenta oprimejdie deosebită. Această sărbătoare era consacrată lupilor şiimplică numeroase tabuuri şi practici apotropaice (împotrivaspiritelor rele), precum şi lupta împotriva puterii distructive aanimalelor. Filipii de Iarnă mai reprezentau şi sfârşitul perioadei deîmperechere a lupilor, care începea cu 80 de zile înainte, la Filipii deToamnă cum erau cunoscuţi de comunitate. Filipii de Iarnă erauţinuţi în mod deosebit, deoarece bătrânii credeau că astfel lupii nuvor face prăpăd în vitele din gospodărie. În această perioadă, femeiledin Ţara Haţegului lipeau gura sobei cu lut, ca să lege gura lupilor sănu mai mănânce animalele (inf. Bojin Maria, satul Ostrov). Deasemenea, la hornul casei se atârnă o secure sau o unealtă de-acasei, existând credinţa că astfel vor fi uitate vitele şi oile de cătredihănii. Se spune că gospodarul care nu va prăznui Filipii va rămîne

fără păsările din curte, pe care i le vor mînca ulii. Bătrînii spuneaucă în aceste zile nu-i bine să dai nimic din casă că altfel vei da totanul.Sfinţii Mari Trei IerarhiCele mai multe practici ce erau respectate cu sfinţenie în aceastăsăptămână şi-au pierdut din importanţa pe care o aveau în sateletradiţionale, fiind uitate. Însă ziua celor trei ierarhi, Sfinţii Vasile celMare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur din 30 ianuarie, se maipăstreză şi astăzi, ca zi importantă pentru combaterea bolilor şi aspiritelor malefice care perturbă bunul mers al vieţii în gospodăriile60Marcel Lapteşsăteşti. În acest sens, mitologia populară şi-a construit propriilemituri prin reliefarea unor trăsături pozitive, legate de fertilitate. Astfel,în satele tradiţionale din Ţinutul Momârlanilor, bătrânele aveaucredinţa că în această zi începea împerecherea păsărilor şi aanimalelor.Această mare sărbătoare se ţinea printr-o serie de interdicţii şiprescripţii rituale care erau respectate, în special de cei în vârstă.Ţăranii credeau că este ziua în care creştinii au intrat pentru primadată în biserică şi că de atunci a început credinţa în Dumnezeu. Înaceastă zi se făcea colivă şi se mergea la biserică, unde se ţineapraznic pentru morţilor neîmpărtăşiţi. Mai toate satele au avut soldaţicăzuţi pe front sau au fost daţi dispăruţi în cele două războaiemondiale şi care se considera că au murit neîmpărtăşiţi. Pentru aceştisoldaţi se ţinea praznic şi se aprindea o lumânare, pentru ca viaţa lorde apoi să fie luminată.

Bărbaţii din zona Orăştiei, din satele din “Câmpul Pânii”, cumerau numite Romosul şi Geoagiu, credeau că dacă a mai rămas grâu61Anotimpuri magico-religioaseneîncolţit din toamnă sub zăpadă, în această zi, încolţea sigur (inf.Borza Gheorghe, satul Tămăşasa).Tinerele fete din Ţara Zarandului foloseau plante “erotice” cumar fi sânziene, busuioc, romaniţă sau piciorul cocoşului, pentru a lise arăta ursitul în somn. În ziua respectivă, fetele ţineau post “negru”mâncând doar pâine cu sare pentru a fi „curate” în noaptea ritualului.Bătrânii satului spuneau că în această zi, “soarele sare cât uncerb”, adică urcă mai mult pe boltă, încălzind pământul mai puternic.Ajutorul lui Sfântul PetruZiua de 31 ianuarie, ultima din această săptămână, în unele zoneşi ultima dintre cele trei ale lupului, este a Sfântului Filip cel Şchiop(patronul lupilor), un personaj ecleziastic comun, ajutor al SfântuluiPetru. Sfântul Filip proteja şi uneori vindeca persoanele şchioape,iar cei care nesocoteau şi nu ţineau ziua se considera că erau pedepsiţi(schilodiţi de sfânt) iar lupii le vor fura oile. Nici în această zi bărbaţiinu lucrau cu unelete ascuţite, deoarece se fereau să nu se „accidenteze”,deci respectau interdiţia de Sfântul Filip cel Şchiop.62Marcel LapteşDenumirea de Făurar vine de la Faur, adică timpul când se ascuţeauuneltele pentru începutul sezonului agrar. Pentru că are 28 sau 29 dezile, Făurar este considerat fratele cel mic al lunilor anului. Vremea

acestei perioade reflectă capriciile copilului Faur: când acesta râde,vremea e frumoasă, când e supărat şi plânge, suflă viscolul şi pietrelecrapă de ger.Data de 1 februarie, era considerată “capul de an”al calendaruluiagrar arhaic, când se “întâmpinaiarna cu vara”, cum ziceauţăranii (Antoaneta Olteanu– Calendarele poporuluiromân). Se apropie sfârşituliernii, iar Făurar pregăteşteintrarea în primăvară, cândîncepe a se topi zăpada şigheţurile. Toată această perioadăeste presărată cu practici magice rituale, care pregătesc muncacâmpului. Această săptămână anunţă derularea muncilor agricole,oamenii se preocupau de repararea uneltelor şi îngrijirea animalelorde care aveau nevoie la arat şi semănat. Calendarul popular este plinde sfaturi care pregătesc viitoarele munci agrare.Patronul insectelor de tot felulPrima zi din lună, ziua Sfântului Trifon, este deosebit de importantăîn calendarul agricol, pomicol şi viticol. Această zi era venerată, întrecut, de mulţi locuitori ai satelor hunedorene. În concepţia populară,

Stretenia – sfârşitul ierniiîn calendarul agrar arhaic63Anotimpuri magico-religioaseSfântul Trifon era patronulinsectelor de tot felul şi acesteaputeau ataca vegetaţiachiar de la începutul apariţieisale. De aceea, acum se practicauo sumedenie de practici

apotropaice, pentru a-l influenţapozitiv pe Sfântul Trifon,protectorul insectelor, în dezvoltareavegetaţiei.Întreaga lună februarie, începândcu data de 1, cuprindeo serie de sfinţi care eraucelebraţi de către comunitatearurală, între care Sfântul Trifon,într-un ciclu de trei zile. Aceştisfinţi erau ţinuţi în special depersoanele în vârstă, păstrătoareale obiceiurilor şi tradiţiilor.În mitologia tradiţională românească sărbătoarea poartă diversedenumiri cum ar fi Sfântul Trifon, Trifan, Trif, Trif Nebunul,Trifonul Viermilor sau Ziua Omizilor. În alte zone, sărbătoareaSfântului Trif este numită şi “Sărbătoarea Nebunului”, pentru că,de exemplu, bătrânele din Buneşti (zona Orăştiei) spuneau că toatefemeile trebuie să respecte această zi, altfel, puteau “să bolunzeascăde cap” (să înnebunească).Concepţia are la bază o legendă religioasă, potrivit căreia SfântulTrifon era păzitorul de lupi al Fecioarei Maria. Atunci când a ieşit cupruncul Iisus din biserică, din cauză că nu a asigurat paza aşa cumtrebuia, Fecioara Maria l-a pedepsit “ameţindu-l ” de cap. Dar maitârziu, la rugile sale, l-a vindecat şi i-a dat putere asupra tuturor64Marcel Lapteşinsectelor. Astfel, Sfântul Trifon anunţă primăvara cu întreg cortegiulde gângănii, cele mai multe distructive asupra vegetaţiei, avândputerea de a le alunga pe cele rele.În satele de pe Valea Mureşului se mai crede şi astăzi că ,dacă deziua Sfântului Trif nu se pune omătul, va fi “primăvară sacă”(fărăploaie); în schimb, dacă se pune omătul, va fi an cu belşug de

“grâne şi poame” (inf. Buştea Ioan, satul Ilia).“Stretenia” coincide cu sfârşitul ierniiZiua cea mai importantă a calendarului tradiţional al ţăranului estecea din 2 februarie, numită “Stretenie”, ce coincide în calendarulcreştin–ortodox cu “Întâmpinarea Domnului”. Apare astfel unpersonaj ciudat, numit Stretenia (numele slavon al ÎntâmpinăriiDomnului), un fel de zeitate duşmănoasă şi vindicativă, aproape o65Anotimpuri magico-religioasecopie a lui Trif (cel Nebun), care are trăsături de nebunie ireverenţioasă,şi care îi pedepsea pe cei care îl nesocoteau şi nu-isărbătoreau ziua.În satele pădureneşti, ziua era considerată de mare importanţă,pentru sănătatea vitelor mari şi se numea STRECENIE, fiind osărbătoare plină de interdicţii şi de tabuuri: nu se tăia cu foarfeca,din cauza gândacilor, nu se mătura casa să nu streche vitele pestevară, nu era bine să scoţi vitele din grajd pentru adăpat, nici pentrucurăţatul grajdului. O bătrână din Lelese, Petriş Maria, povestea căbărbaţii trăgeau de coada vacii în jos, până ce animalele răgeau, canu cumva în vara respectivă să-şi ridice coada şi să nu “strece”când o pişca “musca vara şi să bage boala în ie”. O practicăasemănătoare se mai păstreză şi acum în satele comunei Ribiţa, dinŢara Zarandului, când în această zi se punea zăpadă sub coada66Marcel Lapteşvacii, ca să nu “streată”, adică îmbolnăvească în vară, când vor ficălduri mari (inf. Duşan Monica, satul Ribiţa).Începând cu data de 2 februarie, ţăranii credeau că iese ursul dinbârlog, şi atunci, “iarna nu mai are putere şi vremea prinde a seîncălzi.” Există legenda conform căreia, dacă în această zi este soare,

ursul iese din bârlog şi, văzându-şi umbra, se sperie şi se retrage,prevestind, astfel, prelungirea iernii cu încă şase săptămâni. Dimpotrivă,dacă în ziua de “Stretenie” cerul este înnorat, ursul nu-şi poate vedeaumbra şi rămâne afară, prevestind slăbirea frigului şi apropierea primăverii.Prima săptămână a lunii februarie consemnează şi un ciclu de treizile (1-3 februarie) ale “Zilelor Lupului”, sărbătoare care se maipăstreză şi astăzi în satele izolate din Ţara Haţegului. Este perioadaîn care numeroase dintre practicile de apărare a gospodăriei se învârtîn jurul lupului, personaj animalier de primă mărime în mitologiapopulară. Aceste zile trebuiau ţinute, pentru ca lupii să nu intre îngospodărie şi să sfâşie animalele, în special, oile.Pentru săptămâna care urmează apare în calendar, Ziua SfântuluiHaralambie, care este foarte importantă şi însemnată cu data de 10februarie. Sfântul Haralambie este patronul ciumei şi a fost investitde Dumnezeu cu protecţia oamenilor, a animalelor dar şi a culturilorvegetale, atacate de dăunători.67Anotimpuri magico-religioaseDenumirea populară a lunii februarie este legată de meşterii fauri,lucrători ai fierului, care pregăteau uneltele de muncă, ascuţeau sauconfecţionau fiarele sau cuţitele de plug înainte de deschidereasezonului agrar. Acum se încheiau, de obicei, şezătorile şi o dată cuele distracţiile tinerilor din serile şi nopţile lungi de iarnă. Conformcredinţei populare, în această perioadă natura se trezeşte la viaţădar totodată se trezesc şi forţele malefice, distructive care se opun

naşterii vieţii, a vegetaţiei şi a primăverii.

„Zilele Gâgăniilor”Patronul CiumeiÎn această săptămână, când deja natura prinde a se trezi la viaţăapare în calendarul tradiţional popular un sfânt de mare importanţă,68Marcel LapteşSfântul Haralambie (10 februarie), socotit de popor ca patronulCiumei (înţeleasă ca orice fel de boală molipsitoare), care a fostinvestit de Dumnezeu cu protecţia oamenilor dar şi a culturilorvegetale atacate de dăunători. În concepţia populară, împletită culegenda biblică Sfântul Haralambiea primit de la Dumnezeuînvăţătura şi puterea dea apăra lumea de bolile molipsitoare,în tot cursul anului.Este cunoscută legenda sfântuluiîn cartea Vieţile Sfinţilor,în care Sfântul Haralambieprimeşte „marea taină, cu caresă alunge foametea şi stricăciunearodului prin mântuiresufletească şi înmulţire dedobitoace”.În această săptămână, HaralambulCiumei, cum estenumit în diferite comunităţirurale, instituia o serie deinterdicţii şi practici care săapere oamenii de cumplitulflagel al bolilor. O legendăspune că Sfântul Haralambiea suferit foarte mult in timpul vieţii. De aceea, înainte să moară,Dumnezeu i-a spus să îşi aleagă o răsplată. Sfântul i-a întrebat peoameni ce ar trebui să ceară şi ei l-au rugat să ceară ciuma, care

făcea pe atunci multe victime. Dumnezeu i-a dăruit atunci ciuma, iarSf. Haralambie a legat-o cu un lanţ şi tot aşa o ţine şi astăzi. Iar cândoamenii uită să îl sărbătorească îi mai dă drumul pe pămînt şi ciuma,69Anotimpuri magico-religioasecare are aripi şi ţine înmână o sabie lată, seduce la acei oameni şiîi omoară.Astfel, pe PlatformaLuncanilor, deSfântul Haralambie semergea la biserică, iarfemeile dădeau preotuluisă sfinţească uncolac făcut din tărâţede grâu, iar mai apoiîl aşezau la hotarul satului, pentru a alunga bolile care se puteaunăpusti asupra comunităţii (inf. Grecu Ileana, Luncani).În Ţara Haţegului, gospodarii mergeau în livadă şi stropeau pomiicu apă sfinţită, pentru a distruge viermii şi gângăniile care le aducstricăciuni.În satele din comuna Ribiţa şi Buceş, se ţineau slujbe de cătrepreoţi în gospodării pentru sănătate, belşug şi pentru protejareaanimalelor. Cu această ocazie, preoţii făceau o sfeştanie pe un fundde lemn pe care gospodarii îl prindeau în peretele grajdului să leapere animalele de boli tot anul (inf. Duşan Monica, satul Ribiţa).De asemenea, în această zi nu se lucra, pentru că altfel oamenii seputeau îmbolnăvi de anumite boli molipsitoare.Un obicei cu adevărat spectaculosMai există şi în ziua de azi, în multe sate din comuna Boşorod, o

practică străveche de combatere a bolilor “de primăvară”, numită“Cămeşa Ciumei”. Acest obicei consta în confecţionarea uneicămăşi, în cadrul unei singure şezători, după un anume ritual, cu70Marcel Lapteşscopul de a o pune în hotarul satului, pentru combaterea bolilor şialungare lor din cadrul comunităţii. Iată, concis, cum se desfăşuraaceast ritual, după relatarea bătrânei Corobea Eleonora din Boşorod:se adunau nouă femei bătrâne la apusul soarelui în cadrul unei şezătorişi acestea după ce spuneau rugăciunea de început a lucrului seapucau să toarcă, să depene, să urzească, să croiească şi să coasăo cămaşă din cânepă. După ce-au terminat-o în cursul aceleaşi zile,iau cămaşa şi înconjoară cu ea „şapte hotară” apoi o lasă „vamă” lamarginea satului unde o bătrână spunea un descântec, al ciumei:„Ciumă ce cutreieri sate/ Cu moartea pe apucate,/ Ciumă ce ieivieţile/ Şi întuneci soarele,/ Ţ-aducem cămeşe-n dar/ Să te-ntorcide la hotar./ Ia-ţi, Ciumă, cămeşă ţie/ Şi du boala pă pustie!/ Cămeşăo făcui eu/ Cu lucru lui Dumnezeu./ Descântecul ţi-l spun eu,/ Deleac să deie Dumnezeu!/ Noi descântam cu tărie/ Să pleci de-aici păvecie!/ Du-te-n piatra munţilor,/ În copita ciutelor!/ Une cocoşii nucântă/ Şi glas de om nu descântă./ Şi îţi fă acolo casă,/ Şi îţi puneacolomasă!/ Vântule, vântule,/ Care lejeni frunzele/ Şi mişti ierburipe pământ,/ Adu leacu’ mai curând!/ Satu’ rămână curat,/Şi deDomnul luminat!/ De viaţă s-avem folos/ În cuvântu’ lui Hristos!”(Marcel Lapteş – Eseuri de etnografie şi folclor).

În alte sate, sepuneau în hotarulsatului bucăţi depâine veche, oaserămase de la masă,crezându-se că ofrandelevor îmbunaciuma să nu seaşeze în localitate”să mănânce bucateleşi să plece în71Anotimpuri magico-religioasealt tărâm”. “În satul Boşorod făceam hrana ciumei mai în colo, înhotarul satului, puneam o cruce din lemn de prun şî jos puneamoase de-alea mari de nu le mai mâncă câinii ce găseam prin bătătură,un dărab (bucată) de pită de-aia veche şi puneam să mânce ciumasă nu mai vină în holdelenoaste aşé, alteletăiau o găină neagră şio puneau în gardul desus al ocolului, lîngăDealu' Căpăţânii sămânce ciuma şi să nuvină în satul nost”, maipovesteşte o altă femeiedin satul Boşorod,baba Vişa Saveta.În contextul acestorcredinţe importante încalendarul popular,respectate de toatăcomunitatea, bătrâniierau de părere că lunafebruarie a fost întotdeaunao lună capricioasăşi rea. Era consideratăsupărată şi vitregă deoarece i s-au „repartizat” cele mai puţinezile. Pe de altă parte, luna februarie este şi cea care marchează

începutul sfârşitului iernii: „Februarie doboară iarna", se spune înunele zone.