Instituții fundamentale ale dreptului civil

Obligatiile civile

In demersul nostru vom incerca lamurirea cat mai succinta si clara a unor institutii fundamentale ale dreptului civil precum : nulitatea actului juridic civil , prescriptia extinctiva precum si parti fragmentare din marea categorie a obligatiilor civile si anume vom trece in revista sumar raspunderea civila , dinamismul obligatiilor (Transmiterea, transformarea și stingerea obligațiilor ) precum si Executarea obligatiilor .

Pentru a putea intelege mai bine institutiile enumerate mai sus trebuie sa pornim cu o definitie clara al conceptului de act juridic civil si obligatie civila principalele celule generatoare ale dreptului civil. Actul juridic civil reprezinta manifestarea de vointa prin care se creaza, modifica sau stinge un raport juridic civil concret , asadar prin care asigura un liant intre partile acelui raport. Respectand reguli clare de constituire , in cazul in care se incalca conditiile de fond si de forma deja intram pe terenul primei instituii mentionate si anume : nulitatea actului juridic civil.

Nulitatea actului jurdic civil prevazuta in art. 1246 din Codul Civil ca si mai toate institutiile fundametale ale dreptului civil presupune o categorizare clara ramificandu-se in :nulitate absoluta si cea relativa .

Nulitatea absolută este cea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc. Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea la încheierea actului juridic civil, a unei norme care ocroteşte un interes particular, individual ori personal.Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este desemnată în legislaţie, practică sau chiar doctrină, prin formulele: actul este „nul de drept" sau „nul", ori „nul de plin drept", iar nulitatea relativă este indicată prin formulele: „actul este anulabil", „actul poate fi anulat". În funcţie de întinderea efectelor nulităţii, nulitatea poate fi parţială sau totală.Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil. Nulitatea totală este aceea care desfiinţează actul juridic civil în întregime. Nulitatea parţială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze sau a unor clauze, dar nu toate, ale aceluiaşi act juridic. Astfel , combinând criteriile de clasificare enumerate mai sus, putem distinge între nulitate absolută şi parţială, nulitate absolută şi totală, nulitate relativă şi parţială, nulitate relativă şi totală.

În funcţie felul condiţiei de validitate încălcate distingem între nulitate de fond şi nulitate de formă. Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil. Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerute a validităţii.

1

În funcţie de modul de valorificare distingem între nulităţi judiciare şi nulităţi amiabile, iar conform altor autori între nulităţi judiciare şi nulităţi de drept.Nulităţile amiabile le întâlnim când părţile se înţeleg cu privire la nulitatea actului juridic civil încheiat de ele şi lipsesc de efecte actul respectiv prin voinţa lor fără a se mai adresa organului de jurisdicţie competent, iar, în caz contrar, vorbim de nulitate judiciară. Mai trebuie menționat faptul că exista si categoria nulitățiilor amiabile și cele judiciare . Nulităţile amiabile le întâlnim când părţile se înţeleg cu privire la nulitatea actului juridic civil încheiat de ele şi lipsesc de efecte actul respectiv prin voinţa lor fără a se mai adresa organului de jurisdicţie competent, iar, în caz contrar, vorbim de nulitate judiciară.

Pentru a nu ne cufunda in detalii mai mult sau mai putin practice exista un regim juridic diferentiat intre nulitatea absoluta si cea relativa , insemnand ca manierea in care ne raportam la cele doua forme de nulitate. Pentru a simplifica , regimul juridic al nulitatii relative se compune din următoarele reguli :

1. Nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic: invocarea poate fi făcută personal de cel interesat, dacă are capacitatea necesară pentru aceasta, dar poate fi făcută şi de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exerciţiu;

2. Acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă, ceea ce înseamnă că nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescripţie extinctivă

3. Nulitatea relative poate fi confirmată expres sau tacit

Nulitatea absolută spre deosebire de nulitatea relativă

1. Poate fi invocată de oricine are interes: aceasta înseamnă că pot invoca nulitatea absolută: părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, procurorul, instanţa din oficiu.

2. acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, adică ea poate fi intentată oricând indiferent de timpul scurs de la data încheierii actulu

3. nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, expresă ori tacită; această regulă este impusă de natura obştească a interesului ocrotit prin norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolute

Nerespectarea condițiilor de fond și de formă ale actului juridic civil atrage producerea unor consecinte mai mult sau mi puțin remediabile , astfel efectul principal al nulitatii constă în desființarea actului juridic din momentul încheierii sale, ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept incalcate. Actul juridic nul nu poate produce efecte in viitor, iar efectele produse in trecut se desfiinteaza retroactiv. Deci, nulitatea opereaza nu numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc). Pentru a pune în lumină mai bine cele prezentate mai sus , doctrina romănă a conturat trei principia esențiale ,care traduc cel mai bine cuprinsul efectelor. Este vorba despre :

1. Principiul retroactivitatii efectelor nulitatii actului juridic, care presupune ca aplicarea sanctiuni nulității actului juridic atrage dupa sine desființarea retroactiva a efectelor actului respectiv, iar pentru viitor actul juridic nu va mai produce efecte.

2

2. Principiul restabilirii situatiei anterioare nulitatii actului juridic (restitutio in integrum) Desființarea retroactivă al efectelor actului trebuie să ducă la restituirea reciproca si integrala a prestatiilor executate de părți de la încheierea actului și până la declararea nulității sau anularea lui, practic menirea principiului este readucerea părților în starea inițială în care sa nu fi încheiat nicio înțelegere.

3.  Principiul anularii actelor juridice subsecvente, ca o consecinta a nulitatii actului inițial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis). Acest principiu ne spune că efectele nulitatii se pot răsfrânge și asupra terților,adica supra ceșor care nu aparticiat nici direct nici prin reprezentant la încheierea actului juridic , în masura în care aceștia au dobândit drepturi de la partea vinovată de pronunțarea nulității.  Deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decat are el insusi, este firesc ca, odata cu suprimarea dreptului dobândit prin actul juridic de către una din părți, să fie suprimat si dreptul subdobanditorului. În acest caz insa nulitatea opereaza ca o rezolutiune, in baza adagiului “resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”.

Dreptul civil român a creat anumite principii de drept care justifică menținerea actului juridic :

 1. Principiul ocrotirii bunei-credinte

2 Principiul validitatii aparentei in drept (error communis facit ius). Principiul justifica mentinerea validitatii actelor cu titlu oneros incheiate de terții de buna-credinta cu titularul aparent al unui drept, cu toate ca aceste acte ar trebui declarate nule, cu conditia ca aparenta sa fie cunoscuta public

  3.Principiul conversiunii actului juridic.Conversiunea inseamna in esenta inlocuirea actului nul cu un act juridic valid. Prin conversiune actul juridic nul poate produce efectele unui alt act juridic ale carui conditii de validitate le indeplineste.

  4.Principiul răspunderii civile delictuale. In cazul in care minorul vinovat de cauza de nulitate (se declara major) ar solicita anularea actului civil, desi ca urmare a anularii, cealalta parte ar suferi un prejudiciu pentru care minorul ar trebui sa plateasca despagubiri, se considera ca cea mai buna reparare a prejudiciului este mentinerea actului juridic ca fiind valabil.

În următoarele pagini , ne vom ocupa de identificarea principalelor elemente de sinteză cu privire la următoarea instituție și anume prescripția extinctivă . Prescripţia extinctivă, denumită şi liberatorie, reprezintă o instituţie de o importanţă covârşitoare în toate ramurile dreptului, necesară oricărui sistem juridic, reprezentând o modalitate eficientă de asigurare a stabilităţii şi securităţii în raporturile juridice, menită să asigure înlăturarea incertitudinii din circuitul civil.

Prescripţia extinctivă este reglementată în cadrul Noul Cod Civil prin dispoziţiile art. 2500 - 2544 în Cartea a VI-a, capitolul intitulat "Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor", și presupune principalul mijloc prin care se stinge dreptul material la acțiune . În contunuarea informațiilor legate de prescripția extinctivă dorim să ne ocupăm de următoarele

3

chestiuni , și anume de: domeniul prescipției extinctive , cursul prescripției extinctve , suspendarea și întreruperea prescripției ș.a.

Principalul mijloc de distincție al modului în care operează prescripția este după natura drepturilor subiective civile, după care se distinge între:

a) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale şi

b)domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale nepatrimoniale.

În cadrul primei categorii , drepturile patrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv Potrivit art. 2502 alin. 2 N.C.civ., dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.

Sunt considerate, ca având caracter imprescriptibil:

- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică (art. 865 alin. 3 cu referire la art. 563 alin. 2 N.C.civ.);

- acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată (art. 563 alin. 2 N.C.civ.);

- acţiunea de partaj (art. 669 N.C.civ.);

- acţiunea negatorie, prin care proprietarul bunului cheamă în judecată pe cel care pretinde că este titularul unui drept real asupra bunului respectiv (art. 564 alin. 2 N.C.civ.);

- acţiunea confesorie de superficie, potrivit căreia titularul unui asemenea drept poate chema în judecată pe cel care îi tulbură exercitarea dreptului, inclusiv pe proprietarul terenului (art. 696 alin. 2 N.C.civ.).

Pe de altă parte, uneori natura dreptului ocrotit nu este suficientă să ducă la concluzia imprescriptibilităţii acţiunii, atunci când prin dispoziţie expresă a legii se prevede contrariul.

Astfel, este prescriptibilă extinctiv (în termen de un an) acţiunea în revendicare imobiliară în cazul reglementat de art. 572 N.C.civ. referitor la avulsiune.

De asemenea, acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de uzufruct, de uz sau de abitaţie este supusă termenului general de prescripţie, de 10 ani, prevăzut de art. 2518 alin. 1 pct. 1 N.C.civ., având în vedere că nu este vorba de drepturi reale declarate de lege imprescriptibile şi nici nu sunt supuse altui termen de prescripţie.

În afara drepturilor la acţiune imprescriptibile extinctiv după natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, dispoziţiile noului Cod civil stabilesc, prin articolul 2502 alin. 2 că mai au acest caracter, de imprescriptibilitate, drepturile referitoare la:

- acţiunea privitoare la apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel;

4

- acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;

- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;

- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, acţiunea prin care se tinde la protecţia acestora nefiind limitată în timp, tocmai avându-se în vedere caracterul perpetuu al unor asemenea drepturi, inseparabile de persoana umană.

Noul Cod Civil dă o reglementare de principiu acestei chestiuni, stabilind prin dispoziţiile menţionate, ale art. 2502 alin. 2 pct. 1, că este imprescriptibilă acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Aşadar, atunci când prin lege se dispune altfel, acţiunile nepatrimoniale sunt prescriptibile extinctiv.

Sunt calificate ca atare, de către Cod Civil:

- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei sau de mama copilului (termenul de prescripţie fiind de 3 ani, conform art. 430 alin. 1 respectiv, art. 431 alin. 1 N.C.civ.; acţiunea are, însă, caracter imprescriptibil atunci când este introdusă de copil art. 433 alin. 2);

- acţiunea în anularea adopţiei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului, dar nu mai târziu de 2 ani de la data încheierii adopţiei (art. 479 alin. 2);

- acţiunea în anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni (art. 301 alin. 1).

O privire special trebuie să fie aruncată asupra prescripției în cadrul drepturilor principale și cele accesorii. Drepturile principale, sunt acele drepturi care au o existenţă de sine stătătoare în raport cu alte drepturi reale sau drepturi de creanţă.în mod tradiţional, ca principiu, sunt drepturi reale principale dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia, iar drepturile acesorii  sunt acele drepturi afectate garantării unor drepturi de creanţă şi, în consecinţă, existenţa lor depinde în mod direct şi nemijlocit de existenţa dreptului pe care îl garantează ( spre exemplu gajul și ipoteca).

În ceea ce privește modul în care operează prescripția extinctivă conform Codului Civil , aceasta nu mai operează de drept , ope legis , ci este de ordine privată. În felul acesta, accentul a fost deplasat de la sfera ocrotirii şi apărării ordinii publice la aceea a ocrotirii intereselor private. Elementul inedit este adus de art. 2512 alin. 2 prin care legiuitorul exonerează organele de jurisdicţie de obligaţia de a verifica şi aplica din oficiu dispoziţiile privitoare la prescripţia extinctvă. Ca atare, organul jurisdicţional, deşi poate invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, nu ar putea-o aplica în acelaşi fel, dacă partea interesată nu se prevalează de beneficiul împlinirii prescripţiei. Interdicţia invocării prescripţiei din oficiu operează şi pentru

5

situaţia în care aceasta s-ar face în folosul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale (art. 2512 alin. 3), care sunt astfel considerate pe poziţie de egalitate juridică cu orice altă parte.

Astfel, sunt interzise - sub sancţiunea nulităţii absolute - clauzele care fie direct, fie indirect ar declara imprescriptibilă o acţiune care, potrivit legii, ar fi prescriptibilă sau, dimpotrivă, ar declara imprescriptibilă o acţiune pe care legea o consideră prescriptibilă (art.2515 alin. 2).În schimb, părţile (cu deplină capacitate de exerciţiu) vor putea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, să modifice prin acordul lor expres: durata termenelor de prescripţie sau cursul prescripţiei (prin fixarea începutului acestuia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare sau de întrerupere). Potrivit art. 2515 alin. 4 N.C.civ.: „Termenele de prescripţie pot fi reduse sau micşorate, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot fi prelungite până la 20 de ani

În cee ace privește renunțarea la prescripție, Codul Ciiv reintroduce instituţia renunţării la prescripţie. Pornindu-se de la faptul că prescripţia nu operează de drept (ipso iure), ci doar în măsura în care partea în folosul căreia a curs o invocă (art. 2512), legiuitorul reglementează posibilitatea renunţării la prescripţia dobândită (câştigată), stabilind prin art. 2507 N.C.civ., că „nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită". Având în vedere că, prin efectele sale (stingerea dreptului de a invoca prescripţia), actul renunţării este la fel de grav ca în situaţia înstrăinării unui bun, pentru a fi valabil se cere existenţa capacităţii necesare pentru întocmirea actelor de dispoziţie. În acest sens, potrivit art. 2509 N.C.civ., „cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga nu poate renunţa la prescripţie".

Renunțarea la prescripție poate fi expresă sau tacită (art. 2508 N.C.civ.) În privinţa renunţării tacite, pentru a fi valabilă şi producătoare de efecte juridice, textul stabileşte că trebuie să fie neîndoielnică şi să rezulte din manifestări neechivoce (cum ar fi, de exemplu, plata datoriei sau a dobânzilor creanţei prescrise făcută în cunoştinţă de cauză). În ce priveşte întinderea efectelor renunţării, ca urmare a faptului că este vorba de un act personal, renunţarea nu poate fi opusă decât autorului ei. Potrivit art. 2537 alin. 1 pct. 1 N.C.civ., prescripţia se întrerupe „prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia".

În cele ce urmează , ne vom ocupa de termenele de prescripție , termenul general fiind de 3 ani iar termenele special diferă în funcție de diversele arii de reglementare . Spre exemplu termenul de 10 ani este reglementat prin art. 2518 N.C.civ. şi are în vedere prescrierea dreptului la acţiune privitor la:

- drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie

- repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;

6

- repararea prejudiciului adus mediului înconjurător

Termenul de prescripţie de 2 ani este reglement de art. 2519 N.C.civ, Termenul de prescripţie de un an, este reglementat prin dispoziţiile art. 2520 N.C.civ. cu privire la dreptul la acţiune în cazul:

(1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul:

1. profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;

2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;

3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;

4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;

5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;

6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii effectuate etc. Termenul de un an prevede noul Cod civil (art. 2521 alin. 2) pentru acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului, cu rezerva situaţiei în care contractul de transport a fost încheiat pentru a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite (şi când termenul de prescripţie este de 3 ani).

Cursul prescripției extinctive este reglementat prin dispoziţiile art. 2523 N.C.civ. care statuează: „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui". Așadar prescripția curge de la data nașterii dreptului. Cu privire la suspendarea prescripției extinctive aceasta este regăsită în art. 2532, care reprezintă sediul materiei. Astfel prescripția se suspendă :

1.între soți cât timp durează căsătoria și nu sunt separați de fapt

2. cel care administrează bunurile altuia şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate

3. cazurile în care debitorul ascunde cu intenţie datoria pe care o are de un creditor (ex. situaţia în care este vorba de un moştenitor al creditorului, care nu a cunoscut despre existenţa unei creanţe a autorului său, iar debitorul îi ascunde în mod deliberat această realitate.)

4. protecţia drepturilor părţilor care doresc sau sunt obligate să încerce soluţionarea pe o cale amiabilă a diferendelor existente.

5. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție.

7

6. Este, de asemenea, o cauză de suspendare nou reglementată, justificată prin aceea că părţile care încearcă rezolvarea amiabilă a neînţelegerilor dintre ele nu pot fi sancţionate prin opunerea prescripţiei dreptului la acţiune, ceea ce ar însemna ca atitudinea lor, deschisă unei soluţionări fără a se mai recurge la forţa coercitivă a statului, să se întoarcă împotriva lor.

7. În cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de la înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen.

Efectul general al prescripţiei extinctive este, potrivit art. 2534 alin. 1 N.C.civ., acela al opririi de drept a cursului prescripţiei, cât timp durează cauza de suspendare. Suspendarea prescripţiei produce şi un efect special, constând în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescriptive (adică o perioadă de prelungire al termenului) cu o perioadă de 6 luni (excepţie făcând prescripţiile mai mici de 6 luni, pentru care împlinirea prescripţiei intervine după trecerea unui termen de o lună de la încetarea suspendării), termen considerat necesar de legiuitor pentru ca titularul dreptului acţiune să aibă timp îndestulător pentru a face acte de întrerupere (art. 2534 alin. 2 N.C.civ.).

Prin întreruperea cursului prescripţiei extinctive urmează a se înţelege acea modificare a cursului acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive. Aşadar, conform reglementării aduse prin noul Cod civil, prescripţia se întrerupe ;

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia (art. 2537 alin. 1 pct. 1).Tot ca o recunoaştere este privită şi plata parţială a datoriei. Prin act voluntary de executare putem înțelege orice formă de acțiune prin care se reia cursul prescripției.

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie. De menționat că în Codul ivil sunt vizate și elemente ce au ca și obiect procedura insolvenţei, cu înscrierea creanţei la masa credală, precum şi faza urmăririi silite, în cadrul căreia pot fi formulate cereri de intervenţie, ca şi cea vizând invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.

3. Prescripţia este întreruptă şi dacă cererea a fost introdusă la un organ de jurisdicţie sau de urmărire penală necompetent ori dacă este nulă pentru neîndeplinirea cerinţelor de formă, prescripţia va fi întreruptă. Totuși prescripția nu este întreruptă dacă . 2539 alin. 3 se statuează că: „Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-au pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.

8

4.Prescripţia dreptului la acţiune este întreruptă în conformitate cu prevederile art. 2540 prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la punerea în întârziere .

Efectele prescripției

Conform art. 2541 alin. 1 şi 2 N.C.civ., întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, începând să curgă o nouă prescriptive. Aşadar, este vorba despre două efecte juridice pe care le produce întreruperea cursului prescripţiei, respectiv:

a) înlăturarea, ştergerea prescripţiei scurse anterior datei cauzei de întrerupere şi

b) începerea cursului unei noi prescripţii extinctive posterior încetării cauzei de întrerupere

Astfel, dacă prescripţia s-a întrerupt prin efectul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, începe să curgă o prescripţie având un alt obiect decât dreptul material la acţiune (respectiv, dreptul de a cere şi de a obţine executarea silită) şi aceasta, de la momentul la care hotărârea de admitere a acţiunii a rămas definitivă (art. 2541 alin. 4).Atunci când întreruperea s-a produs prin efectul recunoaşterii, va începe să curgă o prescripţie de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune (cum rezultă din art. 2541 alin. 3

Beneficiul întreruperii prescripţiei

Cu caracter de noutate faţă de reglementarea existentă în materie anterior, prin dispoziţiile art. 2542 N.C.civ. se statuează asupra beneficiului întreruperii prescripţiei, în sensul că el este recunoscut celui de la care emană actul întreruptiv (neputând fi opus decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act).De asemenea, este prevăzut (art. 2543 N.C.civ.) caracterul extensiv al efectului întreruptiv, în sensul că întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.

În cele ce urmează dorim să prezentăm succinct și instituția decăderii pentru a nu fii confundată cu prescripția . potrivit art.20545 alin 1. Cod Civil ,, prin lege sau prin voința părților se pot stabili termane de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale”, iar alin 2 dispune că ,, neexercitarea dreptului subiectiv înlăuntrul termenuui stability atrage pierderea lui , iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea , în condițiile legii a săvârșirii lor . ”

Decăderea nu constituie o sancțiune propriu zisă , deoarece ea poate opera și în lipsa oricărei culpe . Ca și o clasificare, termenele de decădere pot fi legale (instituite prin lege ) sau convenționale (stabilite prin voința părților ).

9

Ca atare domeniul de aplicare al decăderii se aseamană oarecum prescipției prin faptul că ambele instituții sunt de ordine privată. Mai jos vom exemplifica câteva situații în care se aplică decăderea și anume :

- termenul „rezonabil”, care începe să curgă de la data descoperirii viciilor ascunse, înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa vânzătorului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare; în ipoteza în care viciul apare în mod gradual, termenul începe să curgă din ziua în care cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului; în cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, termenul de decădere este de două zile lucrătoare [art. 1709 alin. (1)-(2) noul Cod Civil];

- termenul de garanţie înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea, sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie pentru buna funcţionare a bunului vândut; dacă această comunicare nu a putut fi făcută în termenul de garanţie, din motive obiective, cumpărătorul are obligaţia să comunice defecţiunea într-un termen rezonabil de la data expirării termenului de garanţie [art. 1718 alin. (1) noul Cod Civil];

- termenul de decădere de 1 an, care începe să curgă de la data încheierii contractului de vânzare, aplicabil acţiunii vânzătorului pentru suplimentul de preţ şi acţiunii cumpărătorului pentru reducerea preţului sau pentru rezoluţiunea contractului; în ipoteza în care părţile au fixat o dată pentru măsurarea imobilului, termenul de decădere de un an curge de la acea dată (art. 1744 Cod Civil);

- termenul de o lună, care începe să curgă de la data notificării, înăuntrul căruia vânzătorul trebuie să consemneze preţul primit şi cheltuielile efectuate de cumpărător pentru încheierea contractului de vânzare şi realizarea formalităţilor de publicitate, la dispoziţia cumpărătorului sau, după caz, a terţului subdobânditor, sub sancsub sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita opţiunea de răscumpărare [art. 1760 alin. (3) noul Cod Civil].

Astfel , diferențele principale dintre decădere și prescripție sunt :

a) decăderea face să se stingă însuşi dreptul subiectiv, spre deosebire de prescripţie, care face să se stingă numai dreptul la acţiune;b) decăderea operează de drept şi independent de culpa titularului dreptului subiectiv, în vreme ce prescripţia presupune o pasivitate culpabilă a acestuia;c) termenele de prescripţie au întotdeauna un caracter legal, în schimb termenele de decădere pot să aibă şi o sorginte convenţională;d) curgerea termenelor de prescripţie poate fi suspendată în condiţiile legii, în schimb termenele de decădere nu sunt succeptibile de suspendare, ci numai de o eventuală întrerupere sau de repunere în termen;e) urmare a decăderii, dreptul subiectiv nu mai poate fi valorificat nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie; în schimb, după împlinirea prescripţiei, dreptul subiectiv mai poate fi apărat pe cale de excepţie

10

Răspunderea civila

Pentru producrerea oricărei daune , pentru nerespectarea oricărei obligaţii Dreptul Civil a consacrat o serie de reguli şi principii care să protejeze interesele celor afectaţi de conduita necinstită omeneasca . Astfel , pe principiul simplu dar eficient precum : ,,cine greşeşte plăteşte “ răspunderea, în dreptul civil poate să fie atât răspundere contractuală, cât şi răspundere delictuală (1), aceste forme ale răspunderii fiind consacrate expres în art.1349 şi 1350).

Regimul juridic al răspunderii juridice delictuale constituie regula în materia răspunderii juridice civile, în timp ce regimul juridic al răspunderii contractuale are caracter special, derogatoriu constutuind de fapt excepţia .

Pentru a oferi o mica explicaţie legat de regelementarea răspunderii civile, facem trimitere în primul rând la reglementarea sa din Vechiul Cod Civil unde nu se regăsea o reglementare expresă care să răspundă la întrebarea dacă, în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale, creditorul putea solicita angajarea răspunderii delictuale, prevederile art. 1350 din Noul Cod Civil soluţionează această discuţie printr-o normă imperativă, cu valoarea de principiu, care interzice cocontractanţilor să opteze între acţiunea fundamentată pe temei contractual şi aceea fundamentată pe temei delictual, impunând aplicarea regulilor răspunderii contractuale

În literatura de specialitate, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudicial cauzat creditorului său prin neexecutarea , executarea necorespunzătoare ori , cu întârziere a obligaţiilor născută dintr-un contract valabil încheiat. Astfel pentru a rezuma mai simplu cele menţionate mai sus :

a) Răspunderea contractuală este urmarea obligaţiei generale de a răspunde pentru prejudiciile cauzate unei alte personae

b) Răspunderea contractuală are drept scop repararea pecuniară a prejudiciilor cauzate prin neexecutarea contractului

c) Răspunderea contractuală este urmarea neexecutării obligaţiilor contractuale.

În dreptul civil , este necesară îndeplinirea unor condiţii stricte pentru a ne regăsi in prezenţa răspunderii contractuale , şi anume este necesar să existe : fapta ilicita, adică incalcarea dreptului de creanta al celeilalte parti prin neexecutarea obligatiilor contractuale, existenta unui prejudiciul suferit de creditor, raportul de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu, precum si culpa debitorului, numita uneori “vinovatie”.

Pentru a oferi o explicaţie suplimentară ,necesitatea acestor conditii este dedusa din interpretarea textelor de la art. 1073 - 1090 C. civ. plecând de la premiza ca orice ipoteza de raspundere vizeaza, in principal, sanctiunea conduitei vinovate si doar in subsidiar, indemnizarea victimei. Asa se explica extensia de care se bucura analiza vinovatiei debitorului in toata complexitatea celor doua laturi ale sale: intelectiva si volitiv afectivă.

Prejudiciul reprezintă dauna sau paguba suferită de o persoană orice rau care afecteaza fie persoana, in atributele personalitatii, fie patrimoniul. Pentru a se naste obligatia de reparare, prejudiciul trebuie sa fie cert, adica sa aiba o existenta sigura, neindoielnica. Sunt certe atat prejudiciile actuale cat si cele viitoare, in masura in care pot

11

fi evaluate sau prezinta suficiente elemente pentru a fi determinate. Daunele (interese) cum sunt ele denumite cuprind atat pierderea suferita, damnum emergens, dar si beneficiul de care creditorul a fost lipsit, lucrum cessans. Ele se categorizează în daunele moratorii şi cele compensatorii . Daunele compensatorii sunt echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totala sau partială a obligatiei;iar daunele moritorii reprezinta echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligatiei.

Fapta ilicita ce presupune încălcarea unei obligatii contractuale care poate fi: neexecutare totala sau partiala a obligatiei asumate prin contract, executare necorespunzatoare sau executare cu intarziere a obligatiei. Raportul de cauzalitate precum am menţionat ciprinde liantul dintre cele două, cauza şi efectul , acţiunea şi reacţiunea.

Probabil cea mai importantă componentă al ecuaţiei este Culpa debitorului , astfel gravitatea culpei avuta in vedere nu este in toate cazurile aceeasi. La obligatiile de mijloace, stadardul obisnuit este cel al unui bonus pater familias,adică al unui cap de familie culpa fiind determinata in raport de continutul concret al obligatiei asumate. Daca in cazul medicului ( adica in cazul unui specialist ) si culpa levissima (culpa mai uşoară) este suficienta pentru declansarea raspunderii, in alte cazuri, gravitatea culpei este diferita, dupa natura contractului.

Concret , in cazul în care debitorul nu executa cu rea credinţă contractul Codul Civil pune la dispoziţie o serie de remedii contractuale având ca şi scop asigurarea echităţii. Aceste remedii au o gradare ascendentă plecând de la cel mai uşor la cel mai greu. Astefel remediile neexecutării contractuale sunt :

1.Termenul suplimentar de executare, 2. Executarea silită în natură, 3.Excepţia de neexecutare , 4. Rezoluţiunea şi rezilierea .

Termenul suplimentar de executare este un remediu al neexecutării contractului care nu se regăseşte nominal în enumerarea cuprinsă în art. 1516 Noul Cod Civil, decât ca şi condiţie prealabilă a invocării celorlalte remedii, constă în obligaţia creditorului, în ipoteza ajungerii obligaţiei la scadenţă fără a fi executată, să acorde debitorului un termen suplimentar în care acesta să îşi execute obligaţiile contractuale, practic se doreşte să se acorde debitorului „o a doua şansă”, înainte de a trece la orice alt remediu. Creditorul este ţinut să îl pună în întârziere pe debitor, adică să îl someze să îşi execute obligaţia contractuală, acordându-i în acest scop un tennen de executare care depăşeşte, prin ipoteză, scadenţa contractuală a obligaţiei.

Forma punerii în întârziere are un caracter liberal: ea trebuie făcută în scris [art. 1522 alin. (1) noul Cod Civil] şi poate fi comunicată debitorului prin orice mijloc care asigură dovada comunicării, adică prin executorul judecătoresc sau în orice alt mod prin care se poate proba comunicarea notificării [art. 1522 alin. (2) noul Cod Civil]. De asemenea, punerea în întârziere poate avea loc direct prin cererea de chemare în judecată [art. 1522 alin. (1) noul Cod Civil]. Acordarea termenului suplimentar de executare nu este necesară în cazurile de punere de drept în întârziere, acestea sunt prevăzute de art. 1523 Cod Civil pe care nu vom mai extrapola. efectul principal al acordării termenului suplimentar de executare constă în suspendarea dreptului creditondui la remediul

12

executării silite în natură, la cel al reparării/înlocuirii (deduse din executarea în natură) sau la dreptul de a invoca rezoluţiunea [art. 1522 alin. (4) noul Cod Civil], fară a suspenda însă dreptul creditorului la invocarea excepţiei de neexecutare sau la daune-interese .

Al doilea remediu definitoriu este executarea silita in natură , reglementat în 1516 alin. (1) Codul Civil „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”. în cazul în care conformitatea executării nu se realizează, creditorul este îndreptăţit să solicite executarea forţată a obligaţiilor, adică executarea lor silită în natură. Principiul consacrat de legiuitorul român este acela că întotdeauna când debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, creditorul este îndreptăţit să solicite executarea silită în natură. Excepţie de la această regulă presupune imposibilitatea executării obligaţiei , cumpărătorul, intr-un contract de vânzare-cumpărare poate să solicite executarea silită a obligaţiei de predare a bunului vândut, cu excepţia cazului în care acesta a pierit, făcând imposibilă executarea silită în natură.

Excepţia de neexecutare este al treilea remediu si are ca şi principlă premiză regula simultaneităţii obligaţiilor. În principiu, prestaţiile promise reciproc de părţile contractante trebuie să fie executate simultan: cumpărătorul este obligat să plătească preţul în momentul când i se predă bunul;. Regula simultaneităţii executării prestaţiilor, regulă de bază sau efect special al contractelor sinalagmatice este prevăzută expres de art. 1555 alin. (1) Cod Civil care prevede că: „Dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel.” Codul Civil ne oferă şi o definiţie secundară prevăzută în art. 1556 alin. (1) din Cod Civil, exprimându-se astfel: „Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.” Ca atare condiţiile pe care trebuie să fie îndeplinite pentru a fi în prezenţa acestui remediu sunt :

a) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să îşi aibă temeiul în acelaşi contract sinalagmatic [chestiune prevăzută expres de art. 1556 alin. (1) Cod Civil]. Nu este suficient ca două persoane să fie în acelaşi timp creditor şi debitor, una faţă de cealaltă. Această situaţie trebuie să rezulte din aceeaşi relaţie juridică.

b) existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt contractant.

c) obligaţiile reciproce trebuie să fie ambele exigibile adică să fie ambele în stare execuţionalăd) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare. Principiul are ca

şi scop protejarea bunei-credinţe în reglementare.

Efectul principal al excepţiei de neexecutare constă în suspendarea executării prestatiei celui care o invoca, asemantor cu situatia cand el ar fi beneficiat de un termen. Deci, contractul ramane temporar, adica provizoriu neexecutat, dar continua sa existe, iar partile nu pot fi considerate liberate de obligatiile lor.

13

Rezoluţiunea şi rezilierea , cele mai importante remedii al nexecutării contractului . reprezinta, o cauza de desfiintare şi de incetare fiind prevăzută de art. 1549-1554 Cod Civil. Pentru a ne regăsi în condiţiile rezoluţiunii , este necesar ca neexecutarea contractuală în cazul rezoluţiunii să fie însemnată , iar în cazul rezilierii nu este necesar ca neexecutarea să fie însemnată , aceasta trebui să aibe un caracter repetat conform art 1551 alin 2 Cod Civil. În cazul în care nexecutarea contarctuală este de mică însemnătate , creditorul este îndreptăţit să ceară reducerea prestaţiilor . Astfel, rezumând :

a) neexecutarea trebuie să privească o obligaţie contractualăb) neexecutarea trebuie să fie suficient de gravă

Se impune la reglementarea celor două institiţii să menţionăm distincţia dintre rezoluţiune şi reziliere. Rezoluţiunea are loc doar pentru contractele cu executare dintr-o dată (uno ictu) , spre pildă vănzarea-cumpărarea ,iar Rezilierea apare in cazul contractelor cu executare succesivă ,spre pildă contractul de locaţiune.

Efectele principael al rezoluţiunii şi rezilierii, în centrul acestor efecte, se regaseste ideea restituirii  prestatiilor. Pronuntarea rezolutiunii de catre instanta sau declararea unilaterala a acesteia, are ca efect desfiintarea temeiului juridic care legea partile – a contractului. O asemenea desfiintare, va avea ca efect, nasterea obligatiilor reciproce de restituire a prestatiilor executate, iar daca nu au fost executate, ele nu mai trebuie executate, explicaţiile suplimentare sunt cuprinse în art. a 1635-1649 din Codul Civil.

Răspunderea civilă delictuală

Conform art.1349 din Codul Civil Răspunderea civilă delictuală poate fi definită ca “aceea formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare”O persoană nu va răspunde însă doar pentru fapta proprie, ci şi pentru fapta altuia,pentru lucruri, animale sau ruina edificiului, după caz, iar dacă se solicită angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte, aceasta trebuie fundamentată pe temeiul legilor speciale. Organic legate de natura juridică a răspunderii civile delictuale sunt funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte, respectiv:

a) funcţia social-preventivă şib) funcţia reparatorie

Condiţiile legate de existenţa prejudiciului , a faptei juridice ilicite al raportului de cauzalitate între faptă ilicită şi producerea prejudiciului se aplică mot-a-mot precum în reglementarea existentă în cadrul răspunderii civile contractuale .

14

Axa esenţială în jurul căreia gravitează raspunderea civilă delictuală presupune producerea prejudiciului ce presupune răul produs unei persoane prin comportamentul reprobabil al cleilate.Ca atare prejudiciile sunt clasificate în: prejudicii patrimoniale, prejudicii corporale şi prejudicii sau daune morale . Astefel :Prejudiciile patrimoniale sunt cele care au o valoare economică şi pot fi evaluate în bani şi care rezultă din încălcarea drepturilor şi intereselor economice.

Prejudiciile corporale [12] sunt cele cauzate prin încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală şi, în general, acele drepturi care definesc personalitatea persoanei fizice.

Prejudiciile morale sau daunele morale sunt cele cauzate prin atingerile aduse personalităţii afective sau sociale a unei persoane, cum ar fi moartea unei rude apropiate, atingerile aduse vieţii private sau intime, atentatele la onoarea, demnitatea şi cinstea victimei, etc.

Există cazuri în care Prejudiciul patrimonial se îmbină cu cel moral, astfel, atingerea onoarei şi demnităţii unei persoane poate să se concretizeze atât într-un prejudiciu de ordinmoral, cât şi într-un prejudiciu cu character patrimonial, rezultat din faptul că, urmare aunor afirmaţii calomnioase, celui în cauză I s-a desfăcut sau modificat contractul demuncă, consecinţa fiind pierderea sau reducerea retribuţiei persoanei. Prejudiciul nepatrimonial poate să serefere la restrângerea posibilităţilor victimei de viaţă familială şi socială (art. 1391 al.1N.C.C.), dar şi la durerea provocată unei persoane prin moartea victimei (art. 1391 al.2 N.C.C.), indiferent de faptul că acestă persoane îi este rudă (ascendent, descendenti, frate, soră), soţ/soţie sau, fără a avea o astfel de calitate pot dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

Ca atare pentru a ne afla în domenil răspunderii civile delictuale prejudicial presupue îndeplinirea mai multor condiţii . Astfel , vorbim de : a. Caracterul cert al prejudiciului

Prejudiciul este sigur atunci când existenţa sa se poate constata cu certitudine şi atunci când acesta se poate evalua. Sintagma prejudiciul sigur cuprinde în conţinutul său, atât prejudiciul actual, prezent, cât şi prejudiciul viitor. Prejudiciul actual, prezent, este acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea lui. Prejudiciul viitor este acela care, deşi nu s-a produs încă, există certitudinea că acesta se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare, (un exemplu de astfel de prejudiciu poate fi acela rezultat în cazul decesului unei persoane, când despăgubirile sunt datorate persoanelor pe care aceasta le avea în întreţinere, cu posibilitatea actualizării lor, în raport cu evoluţia stării de sănătate sau în funcţie de starea de nevoie în care se află cei îndreptăţiţi la despăgubire).

b. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă În situaţia în care, victima faptei ilicite a fost despăgubită, raportul obligaţional delictual a fost

stins şi, pe cale de consecinţă, şi dreptul la acţiune al acesteia s-a stins, prin executare. De regulă, repararea prejudiciului prin plată, se face de către cel care a cauzat paguba prin fapta sa ilicită, situaţie în care plata făcută este directă.

c. Caracterul direct al prejudiciului este dat de raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi acel prejudiciu injust, care a cauzat victimei o pagubă. Acest caracter are în vedere un element obiectiv, adică raportul de cauzalitate şi nu unul subiectiv.

15

d. Caracterul personal al prejudiciului rezultă din faptul că, dreptul de a pretinde repararea acestuia aparţine numai persoanei care a suferit un prejudiciu injust. Desigur că acelaşi drept, de a cere repararea unui prejudiciu injust, îl va avea nu numai persoana privită individual, ci şi grupul de persoane, colectivul de persoane care a suferit un prejudiciu injust, dar şi victimele indirecte, persoanele care au fost prejudiciate prin ricoşeu adică în mod indirect.

e. Prejudiciul să rezulte din încălcarea ori atingerea unui drept sau a unui interes legitim

În art. 1359 din noul Cod civil se prevede care este consecinţa nerespectării obligaţiei generale de a nu aduce atingere, în sensul că „Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”.

Repararea prejudiciului în Codul Civil presupune respectarea anumitor principii şi anume :A ) - principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat; B)- principiul reparării în natură a prejudiciului; C)- principiul reparării prejudiciului nepatrimonial; D)- principiul reparării prejudiciului constând în pierderea unei şanse; E)- principiul reparării prejudiciului previzibil;

A. Principiul reparării integrale a prejudiciului cauzatPotrivit acestui principiu, autorul prejudiciului este obligat să acopere atât

prejudiciulefectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans). Aplicarea acestui principiu are în vedere, asigurarea restabilirii situaţiei anterioare a victimei prejudiciului

B. Principiul reparării în natură a prejudiciuluiNoul Cod civil reglementează executarea în natură în art. 1527, sens în care dispune:

„Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă. (2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă” Repararea prejudiciului se face în natură, dar în cazul în care aceasta nu este posibilă se va recurge la repararea prin echivalent, sub forma acordării de despăgubiri .Executarea prin echivalent a obligaţiei, este dreptul creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate. În acest sens, art. 1530 din Cod Civil, dispune: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.

C. Repararea prejudiciului nepatrimonialPrejudiciul nepatrimonial poate avea în vedere durerile fizice, cele psihice, atingerea

adusă onoarei şi reputaţiei sau chiar un prejudiciu estetic.

16

E. Repararea prejudiciului constând în pierderea unei şanse Potrivit prevederilor art. 1532 alin. 2 din Cod civil, prejudiciul ce s-ar fi putut cauza prin

pierderea unei şanse de a obţine un avantaj, poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului. Într-o astfel de situaţie, cuantumul despăgubirilor este inferior avantajelor pe care creditorul le-ar fi putut obţine, dacă şi-ar fi putut valorifica şansa. Despăgubirile urmează a fi stabilite de instanţă, care va avea în vedere calcul probabilităţilor, dar şi procentul în care şansa se putea realiza.

F.. Repararea prejudiciului previzibil Principiul enunţat mai sus are la bază prevederile art. 1533 din Cod Civil, potrivit căruia

„debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă, ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”.

Ca regulă, debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă, ca urmare a neexecutării obligaţiei, la data încheierii contractului . În situaţia în care, neexecutarea obligaţiei este intenţionată ori se datorează unei culpe grave a debitorului, acesta va răspunde şi pentru prejudiciile imprevizibile la momentul încheierii contractului.

O categorizare sumară a răspunderii civile

Precum am menţionat anterior , categorizarea răspunderii civile delictuale se face între răspundere civilă delictuală directă ( pentru fapta proprie ) şi cea indirectă (răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri şi de ruina edificiului).

Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se explică prin existenţa unor relaţii speciale între autorul faptei prejudiciabile şi persoana chemată de lege să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste relaţii speciale există atunci când autorul faptei prejudiciabile se află în sfera de autoritate a persoanei răspunzătoare.Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o modalitate suplimentară de ocrotire a intereselor victimei; uneori ea se adaugă sau se poate adăuga la răspunderea pentru fapta proprie şi se angajează numai în raporturile dintre persoana răspunzătoare şi victima prejudiciului.

Codul civil român reglementează două cazuri de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia:

- răspunderea persoanelor care au obligaţia de supraveghere a unui minor sau a unui interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin fapta ilicită săvârşită de cel aflat sub acea supraveghere (art. 1372 noul Cod Civil);

- răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite delictuale ale prepusului său (art. 1373 noul Cod Civil).

17

În continuarea reglementării răspunderii civile Codul Civil a considerat insuficientă o răspundere doar pentru faptele produse prin intermediul acţiunii omeneşti ci a s-a impus necesitatea ca să se creze un mijloc reparator pentru acţiuni vătătmătoare provenite atât din partea animalelor cât şi al lucrurilor. Aşa se explică faptul că, în scopul apărării intereselor celor prejudiciaţi, legea civilă a instituit răspunderea pentru animale, lucruri şi ruina edificiului. Este vorba de o răspundere directă a celui care are paza juridică a animalului, lucrului sau este, după caz, proprietarul edificiului care a cauzat prejudiciul.

Codul civil român actual reglementează această răspunderea după cum urmează:

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele care se află în paza juridică a omului (art. 1375 coroborat cu art. 1377);

- răspunderea păzitorului juridic pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza lui (art. 1376 coroborat cu art. 1377);

- răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat de ruina acelui edificiu (art. 1378

Există astfel ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală reglementate în legislaţia dezvoltătoare a Codului civil. Din această categorie fac parte spre pildă

- răspunderea autorităţilor publice pentru prejudiciile cauzate prin acte de putere (administrative) ilicite (Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ);

- răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare (art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 505-507 C. pr. pen.);

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor (Legea nr. 240/2004);

- răspunderea pentru prejudiciile sau daunele ecologice (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului);

- răspunderea pentru daunele nucleare (Legea nr. 703/2001);

O categorie specială o impune - răspunderea civilă delictuală a personalului medical şi a furnizorilor de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice pentru prejudiciile cauzate pacienţilor (Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii). în principiu, răspunderea medicilor şi unităţilor sanitare pentru malpraxisul medical este contractuală; sunt însă şi câteva situaţii în care răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate pacienţilor are un regim juridic delictual, care necesită punerea lor în discuţie.

18

Pentru clarificarea noţiunilor mai sus prezentate este necesar a face o sumarizare clară punctată de regim între răspunderea civilă contractuală şi cel al răspunderii civile contractuale, Astfel :

- din punctul de vedere al probării culpei: În cazul majoritatii cazurilor de raspundere civila delictuale, victima trebuie sa faca

dovada culpei autorului, chiar daca aceasta dovada se face prin intermediul prezumtiilor simple legate de celelalte elemente dovedite ale raspunderii; dimpotriva, in cazul obligatiilor de rezultat de sorginte contractuala, culpa autorului prejudiciului este prezumata relativ ca urmare a neajungerii la rezultatul scontat prin contract .

- din punct de vedere al intinderii reparaţiei: În cazul raspunderii civile delictuale, intinderea reparatiei se stabileste in functie de

cuantumul prejudiciilor directe, previzibile si imprevizibile; in cazul raspunderii contractuale, prejudiciile imprevizibile nu pot face obiectul reparatiei decat daca debitorul se face vinovat de dol in neexecutarea obligatiilor contractuale;

-din punctul de vedere al reparaţiei prejudiciului În materie delictuala, daca prejudiciul este cauzat de doua sau mai multe persoane, acestea sunt obligate la reparatie in mod solidar dimpotriva in materie contractuala solidaritatea nu se prezuma ci trebuie stipulata expres pentru a opera, raspunderea fiind divizibila in functie de numarul debitorilor;- din punctul de vedere al capacitatăţii de a raspunde:

În materie delictuala raspund toate persoanele despre care se dovedeste ca au actionat cu discernamant, indiferent de varsta sau de starea lor psihica; in materie contractuala, capacitatea de a raspunde se suprapune peste capacitatea de exercitiu, care se dobandeste la implinirea varstei de 18 ani, avand in vedere ca pentru antrenarea raspunderii civile contractuale, fapta ilicita trebuie sa constea in neindeplinirea obligatiilor asumate printr-un contract valabil incheiat.din punctul de vedere al punerii in intarziere - in materie delictuala, autorul faptei prejudiciabile sau persoana raspunzatoare este de drept pusa in intarziere; in materie contractuala, punerea in intarziere de drept se realizeaza numai in cazurile de exceptie prevazute de art. 1079 Cod civil, in celelalte cazuri fiind necesara punerea in intarziere a debitorului prin notificare sau somatie expediata prin intermediul executorului judecatoresc.

În concluzie în prezent, Desfăşurarea normală şi armonioasă a vieţii sociale face necesară respectarea unor norme de conduită care au ca explicaţie faptul că nimănui nu-i este îngăduit ca prin conduita sa să încalce ori să nesocotească drepturile şi interesele altei persoane. Oricine încalcă această regulă elementară trebuie să răspundă pentru faptele sale. în alţi termeni, într-o astfel de ipoteză, ne găsim în prezenţa răspunderii sociale.Normele de conduită sunt de natură diferită, de aceea şi răspunderea socială este de mai multe feluri: răspunderea juridică, răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea religioasă etc.Răspunderea juridică prin toate însuşirile şi funcţiile sale se află, fară îndoială, în centrul întregii răspunderi sociale, poziţie pe care o are din cele mai vechi timpuri şi continuă să o aibă şi în prezent, dând expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă stadiul de evoluţie a întregii vieţi sociale în dinamica sa.

19

societatea contemporană este preocupată, în faţa accidentelor şi pericolelor de tot felul, de necesitatea tot mai stringentă de a anticipa astfel de situaţii în scopul prezervării mediului natural şi asigurării stării de bine a generaţiilor viitoare; în acest context se vorbeşte tot mai mult de existenţa aşa-numitei răspunderi civile preventive, care are ca finalitate anticiparea şi evitarea unor prejudicii viitoare posibile, probabile sau potenţiale. Această răspundere civilă este o răspundere fară prejudicii şi are ca fundament principiul precauţiunii. Principiul precauţiunii este greu de compatibilizat şi acomodat cu întreaga construcţie clasică a răspunderii civile eminamente reparatorie. Lato sensu, acest principiu este definit ca fiind atitudinea pe care trebuie s-o adopte orice persoană în legătură cu o activitate despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că ar comporta un pericol grav pentru sănătatea generaţiilor actuale şi viitoare sau pentru mediu. Astfel, principiul precauţiunii fundamentează o veritabilă obligaţie juridică de a preîntâmpina şi reduce riscurile care pun în pericol viaţa, sănătatea oamenilor şi mediul înconjurător

Transmiterea , transformarea și stingerea obligațiilor

20

21

22