BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Înfiinţarea B.N.R.

Literatura de specialitate1 susţine că se poate vorbi despre o dezvoltare pe baze

moderne a economiei româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului al 19-lea. Are loc,

în această perioadă, o dezvoltare rapidă a căilor de comunicaţie, prin construirea cu ajutorul

capitalului străin de căi ferate, drumuri, reţele telefonice şi telegrafice, precum şi la o

înflorire a activităţii comerciale.

Dinamizarea economiei a dat un imbold puternic organizării creditului, slab dezvoltat

până atunci.2 Exista în această perioadă, o breaslă a împrumutătorilor de bani, în cadrul

căreia se distingeau cinci categorii: băncile, casele de schimb, bancherii, împrumutătorii şi

zarafii3.

Aceste activităţi se desfăşurau cu mare greutate din cauza lipsei unor instrumente

adecvate şi a unor reglementări moderne în acest domeniu.

Pentru înlăturarea acestor neajunsuri şi opririi haosului monetar ce exista în acea

perioadă, a fost adoptată legea din 10 aprilie 1867 privind „înfiinţarea unui nou sistem

monetar naţional şi fabricarea monedelor naţinale”, prin care s-a introdus sistemul monetar

al Uniunii Monetare Latine4, bazat pe bimetalismul aur şi argint şi care afirma suveranitatea

naţională pe plan monetar.

Procesul de aplicare a prevederilor acestei legi a fost împiedicat de războiul din 1877,

guvernul fiind obligat să emită bilete ipotecare pentru a suplini lipsa de numerar şi bonuri de

tezaur.

1 D.D. Şaguna, C.F.Donoaica, Drept bancar şi valutar, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1994, pp. 37-42. 2 Înainte de 1865, în privinţa reglementării creditului şi organizării comerciale existau cele două pravile ale lui Caragea şi Calimach, ce cuprindeau prevederi extrem de restrânse în acest domeniu.3 Băncile erau ocupate îndeosebi cu însărcinările date de stat pentru diferite operaţiuni cu străinătatea sau interne. Bancherii făceau operaţii de scont, de efecte publice, împrumutau pe ipotecă şi efectuau plăţi cu străinătatea. Casele de schimb făceau împrumuturi şi comerţ de efecte. Împrumutătorii făceau operaţiuni de împrumuturi. Zarafii schimbau monedele străine. C.I. Băicoianu, Istoria politicii monetare şi a Băncii Naţionale 1880-1914, Bucureşti, 1932, p.86.4 Uniunea Monetară Latină fusese creată la 1865 şi definitivată prin convenţia din 20 iulie 1866, intervenită între Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia, ulterior aderând şi alte ţări.

1

Crearea unui institut de emisiune, a fost un alt aspect important al dezvoltării

sistemului monetar din acea perioadă. Această idee de institut de emisiune a fost formulată

încă din anul 1832, ea fiind reluată în 1848. Această idee s-a încercat a fi pusă în practică, în

anul 1857, prin înfiinţarea Băncii Naţionale a Moldovei cu sprijinul domnitorului Alexandru

Ioan Cuza. Mai târziu, în 1860, Ion Brătianu depune pentru prima dată la Parlament un

proiect de lege în acest sens.

Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I. C. Bratianu nu a rămas fără ecou. În

februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi

ministru de finanţe, a publicat în Monitorul Oficial, un proiect lege pentru înfiinţarea unei

bănci de scont şi circulaţie, cu un capital de 12 milioane lei vechi din care 3 milioane să fie

subscris de stat, iar restul de 9 milioane de către particulari. Proiectul nu a fost votat,

deoarece, între timp, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat.

În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni . Această instituţie, a avut

un rol foarte important până la crearea Băncii Naţionale a României în 1880, întrucat a fost

principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite .

În perioada următoare, au apărut tot felul de proiecte şi încercări, mai ales din cercuri

străine, în vederea organizării unei bănci de scont şi circulaţie.

Creditul Funciar şi celelalte instituţii financiare, create prin forţe proprii, care

prospereau, au intensificat discuţiile şi pregătirile pentru înfiinţarea unei bănci de emisiune.

Înfiinţarea unei bănci de emisiune rămânea, în continuare, o mare nevoie,

determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar şi valutar, a greutăţilor

politice din anii 1876-1877 .

I .C .Brătianu susţinea că " ce mult şi dureros se simte lipsa unui aşezământ financiar

puternic şi serios , care să poată da ţării existenţa bănească în vremuri de nevoie ".

În februarie 1880, guvernul prezidat de I. Brătianu depune Parlamentului proiectul de

lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont, circulaâie şi emisiune, sub numele „Banca

Naţională a României”, lege care a fost promulgată la 17 aprilie 1880.

La 27 februarie 1880, Guvernul I .C .Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci

naţionale care trebuia să ajute economia naţională mai mult ca oricare altă instituţie .

2

3