Baltagul Mihail Sadoveanu

Roman realist tradiţional mitic

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, este un roman ce aduce o formulă inedită în epica interbelică: o structură polimorfă, amestecul de roman realist şi mitic aplicat pe un scenariu poliţist şi în combinaţie cu un roman antropologic, roman obiectiv, roman iniţiatic, roman de dragoste.

Opera este un roman, o amplă creaţie în proză, cu acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, în timp şi spaţiu precizate, antrenând un număr mare de personaje puternic individualizate. Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist şi aspectul mitic. Prima coordonată este dată de reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea adevărului într-un mod detectivistic, a doua de substratul ritualic, de modul în care personajele înţeleg lumea, de tradiţiile pastorale, de comuniunea om – natură şi de mituri.

Aceste consideraţii sunt generate şi de controversele în legătură cu geneza romanului, afirmându-se şi apropierea de balada populară „Mioriţa”, sugerată chiar de scriitor prin motto („Stăpâne, stăpâne,/Mai cheamă ş-un câne...”), dar şi suprapunerea cu mitul universal al lui Isis şi Osiris.

Astfel, în realitatea lumii evocate de Sadoveanu se împletesc cel puţin trei mituri fundamentale: nuntirea cosmică din „Mioriţa”, odiseea zeiţei Isis - plecată în marea călătorie a recompunerii trupului dezmembrat al lui Osiris şi coborârea în Infern a lui Orfeu. Se adaugă alte elemente mitologice greceşti (labirintul şi Minotaurul, securea dublă) şi specific româneşti referitoare la călătoria sufletelor în lumea de dincolo (lupul şi pajura, sunt, în folclorul nostru, animalele ce conduc sufletul pe drumul morţii sau transmit mesaje de dincolo), la ritualurile obligatorii integrării în moarte, echivalenţe între ordinea cosmică şi ordinea umană, între ordinea naturii şi cea a individului, legi invizibile care conduc existenţa umană.

Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoveniene se regăsesc aici: viaţa pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înţelepciunea. Motivul labirintului se concretizează la nivelul acţiunii (căutarea şi diferitele popasuri), dar este semnificativ şi la nivelul titlului. Baltagul (toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar, reparator. De remarcat că în roman acelaşi baltag (al lui Lipan) îndeplineşte cele două funcţii. Baltagul tânărului Gheorghiţă se păstrează neatins de sângele ucigaşilor. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labrys-ul, securea dublă cu care a fost doborât minotaurul, monstrul mitic.

Viziunea autorului despre lumea prezentată este una realistă, deoarece fixează veridic coordonatele unei civilizaţii arhaice, a păstorilor moldoveni cu legile, valorile şi credinţele lor nescrise, apreciate ca fiind singurul mod posibil de existenţă, în contradicţie cu noua civilizaţie a târgului. În plus, viziunea este mitică, deoarece este specific autorului să creadă în existenţa unei rânduieli superioare, care conduce deopotrivă destinul uman şi pe cel al naturii, semnele ei fiind vizibile în orice coexistă în mediul arhaic al oierilor de pe Tarcău. Aşa se explică prezenţa a numeroase mituri, conducând, nevăzute, destinul uman.

Naraţiunea se face la persoana a IlI-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Deşi naratorul omniscieint este unic, la parastasul soţului Vitoria preia rolul naratorului, reconstituind veridic pe baza propriilor deducţii crima. De altfel, în foarte multe situaţii Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar şi anumite etape ale acţiunii. Filtrată prin conştiinţa Vitoriei, lumea dobândeşte un tâlc care le scapă altora.

Perspectiva narativă este complexă, deoarece pe parcursul romanului cunoaşte schimbări. Astfel, la începutul romanului, în evocarea legendei rostuirii etniilor, auzite de Nechifor Lipan de la un baci înţelept, dar amintită de Vitoria, stând singură pe prispă în lumina de toamnă şi torcând, apare un principiu telescopic al perspectivei narative (un personaj povesteşte ce a auzit de la altul, care şi el auzise de la altul).. Prima „voce" pe care cititorul o aude în roman este deci a marelui absent, dar mediată prin conştiinţa femeii lui, surprinsă într-o atitudine cu numeroase valenţe simbolice: torcând nu doar lâna din furcă, ci şi caierul amintirii şi al dorului. Treptat, după evocarea unor dialoguri cu tâlc ale celor două personaje, perspectiva narativă se schimbă, făcând loc unui narator neutru, cu focalizare zero, care însă se va nuanţa pe tot parcursul romanului, alternând cu focalizarea internă şi cu notaţia în stil indirect liber(pentru gândurile Vitoriei).

Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin repere temporale: „aproape de Sf. Andrei", „în Postul Mare", „10 Martie". Timpul epic este marcat în roman de calendarul popular în care se încadrează viaţa

1

pastorală, căci evenimentele din destinul individual se suprapun cu cele ale unui ciclu cosmic. Timpul evenimenţial la care se raportează personajele se plasează între două mari sărbători creştine, cu corespondent în calendarul pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru - 26 octombrie), patronul iemii pastorale, „încuie" vara şi desfrunzeşte codrul. Sângeorz (Sfântul Gheorghe - 23 aprilie) readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cele două anotimpuri pastorale au un echivalent simbolic în ciclul viaţă - moarte, la care se raportează nu numai natura, ci şi individul. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu „drumul spre iarnă", adică spre moarte; la polul opus, într-o perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării lui în ritmurile universului, pentru o renaştere într-o altă „primăvară". Sărbătoarea Sfinţilor Mucenici este celebrată în preziua plecării Vitoriei şi a lui Gheorghiţă în călătorie, la 10 martie. În vechiul calendar precreştin, ea marca începutul de An Agrar, ziua în care se suprapuneau două sărbători ale timpului: sfârşitul iernii şi începutul verii. In simbolistica romanului, ziua plecării nu poate fi altceva decât momentul în care începe acţiunea liturgică de transfigurare a morţii pământeşti în viaţă eternă, cosmică.

Cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Doinelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiţă, pe urmele lui Nechifor, conţine toponime existente pe hartă. Fiind o scriere ficţională cu valenţe mitice, romancierul imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, şi utilizează toponime simbolice (satul Doi Meri, râul Neagra). Dar spaţiul epic are valenţe care îmbină planul real cu cel simbolic. Credinţele lumii arhaice relevă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropierea cerului şi spaţiul degradat al văii. O serie întreagă de opoziţii se subordonează acesteia, păstrând intacte toate conotaţiile valorice: ascensiune - coborâre, sacru - profan, arhaic - modern.

La confluenţa spaţiului real cu cel simbolic se află şi râpa, simbol al Infernului în care coboară Gheorghiţă în noaptea priveghiului - experienţă iniţiatică obligatorie în drumul spre maturitate. Deplina pustietate a locului dintre pământ şi cer îl lasă pe fecior singur în faţa morţii, pentru a înţelege condiţia umană. Valoarea râpei ca spaţiu al iniţierii este susţinută şi de evenimentele cu caracter mitic, fabulos la care participă tânărul: pajura planează deasupra văii, rotindu-se de două ori peste vale şi pornind apoi spre zarea largă, cu un ţipăt ascuţit. In vechile credinţe româneşti, sufletul mortului se transforma în pasăre, iar pajura este - în mitologia autohtonă - o fiinţă fabuloasă, venită din „tărâmul de dincolo" spre a cere o răsplată tinerilor participanţi la un rit de iniţiere.

Romanul „Baltagul” este alcătuit din şaisprezece capitole, cu acţiune desfăşurată cronologic, urmărind momentele subiectului, deschise de un prolog cu un rol esenţial în conturarea viziunii despre lume şi a perspectivei narative: Vitoria îşi aminteşte legenda despre facerea lumii şi a neamurilor, pe care o povestea Nechifor la cumetrii.

Acesta este şi incipitul romanului având rolul de a sublinia cele două legi ale acestei lumi arhaice: rânduiala şi semnul, cuvintele-cheie care transmit că pentru aceşti munteni existenţa este ordine şi semnificaţie. Nimic întâmplător nu se petrece, nici la nivel colectiv, nici la nivel individual, căci în ordinea prestabilită a lumii, Dumnezeu a distribuit fiecărui neam darurile cuvenite. Păstorilor întârziaţi nu mai are ce să le dea decât o inimă uşoară, plăcerea de a se veseli pe la ospeţe cu băutură şi femei frumoase şi iubeţe. Acest destin se poate uşor observa în familia lui Nechifor Lipan, aşa cum apare el rememorat de Vitoria.

Dar tocmai această rânduială a fost distrusă de întârzierea nejustificată a lui Nechifor, care nu ar fi putut încălca regulile calendarului transhumanţei, ceea ce îi sugerează soţiei sale că s-a întâmplat ceva grav. Moartea violentă, omorul, este fenomenul cel mai puternic de perturbare a ritmului cosmic, de aceea Vitoria trebuie să întreprindă acţiunea reparatorie care să liniştească sufletul celui dispărut şi să pună iarăşi rânduială în lume.

Finalul romanului prezintă ieşirea personajului principal din împărăţia morţii şi reluarea ritmurilor fireşti ale existenţei. Mandatul justiţiar al Vitoriei s-a împlinit, ritualul integrării cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viaţa poate să meargă înainte în familia Lipanilor, condusă de-acum de Gheorghiţă. Astfel, se observă că finalul intră în raport de simetrie cu incipitul, prin construirea lor în jurul cuvântului – cheie, rânduială, şi prin ordinea în care lumea arhaică vieţuieşte.

Prima parte a romanului (capitolele I - al VI-lea) include expoziţiunea şi intriga, prezentând frământările Vitoriei în aşteptarea soţului şi pregătirile sale de drum.

În expoziţiune se prezintă satul Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei, care este surprinsă torcând pe prispă şi gândindu-se la întârzierea soţului său plecat la Dorna să cumpere oi. Gospodăria Lipanilor, sosirea lui Mitrea argatul, pregătirile pentru iamă alcătuiesc un plan al expoziţiunii, care conturează aspectul monografic. Celălalt plan este centrat asupra Vitoriei, care face drumuri în cercul satului

2

între preotul Daniil (să-i scrie carte pentru Gheorghiţă) şi baba Maranda, vrăjitoarea (să-i explice pe căile ei întârzierea lui Nechifor).

Intriga cuprinde frământările ei, dar şi acţiunile întreprinse înainte de plecarea în căutarea soţului: ţine post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă autorităţile de dispariţia soţului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum, pe Minodora o lasă la Mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiţă îi încredinţează un baltag sfinţit.

Partea a doua (capitolele al Vll-lea - al XlII-lea) conţine desfăşurarea acţiunii şi relevă drumul parcurs de Vitoria şi fiul ei, Gheorghiţă, în căutarea lui Nechifor Lipan. Visul cel rău nu îi dă pace, aşa că drumul pe care trebuie să pornească este deja gândit ca o călătorie în lumea morţii: „dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul.” Faptul că anunţase autorităţile despre dispariţia lui nu este decât o formalitate, femeia înţelegând mai bine că datoria morală îi revine în totalitate ei.

Vitoria pleacă în căutarea lui Nechifor, pe 10 martie, când se scurseseră deja şaptezeci şi trei de zile de absenţă a acestuia. Mama şi fiul străbat drumul spre Dorna însoţiţi iniţial de negustorul David din Călugăreni, ajung-la Fărcaşa pe ninsoare şi viscol şi află de la moş Pricop că în toamnă potcovise calul unui bărbat cu căciulă brumărie. Participă conform tradiţiei la evenimentele care îi ies în cale (botezul de la Borca, nunta de la Cruci), sperând că în adunările acelea s-ar putea găsi cineva care să-i ofere indicii despre Nechifor. La Vatra Dornei, slujbaşul neamţ de la canţelarie găseşte în registru tranzacţia de oi făcută de Nechifor şi îi oferă femeii informaţiile care îi îndreaptă paşii la vale, spre Neagra. De peste tot citea semnele trecerii bărbatului cu căciulă brumărie, călare pe-un cal negru ţintat. La Suha, la cârciuma lui Iorgu Vasiliu, seninele dispar, căci acolo nu mai apare cel căutat. Vitoria are acum certitudinea că drumul lui s-a frânt între Suha şi Sabasa. Şutată de nevasta hangiului, Vitoria îi întâlneşte pe ucigaşi: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, în faţa cărora joacă rolul soţiei îngrijorate, care apelează la ei ca la nişte prieteni. întoarsă la Sabasa, cu ajutorul domnului Toma dă de urma lui Lupu - câinele credincios al lui Lipan - aşezat la o gospodărie unde găsise milă şi adăpost, precum şi un nou nume: Pripas. Lupu îi conduce - pe mamă şi pe fiu - la râpa în care zac osemintele lui Nechifor în dreptul Crucii Talienilor. Coborârea în râpă şi veghea nocturnă a mortului marchează maturizarea lui Gheorghiţă, dovedită în înfăptuirea actului de dreptate la parastas.

Partea a treia (capitolele al XlV-lea - al XVI-lea) prezintă sfârşitul drumului: ancheta poliţiei, înmormântarea, parastasul lui Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşului.Cercetările asupra crimei comise printr-o lovitură de baltag intră în seama autorităţilor, iar Vitoria stă în umbra subprefectului Anastase Balmez şi adresează vinovaţilor insinuări perfide.

Capitolul final, al XVI-lea, concentrează punctul culminant şi deznodământul. Punctul culminant este momentul în care Vitoria reconstituie cu fidelitate scena crimei, surprinzându-i chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza, care, aduşi la exasperare de jocul Vitoriei, cedează nervos şi, în consecinţă, sunt demascaţi. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu, făcându-se astfel dreptate. Cuţui ajunge în mâna autorităţilor.

Deznodământul îi revine Vitoriei. Ea fixează etapele traseului de întoarcere acasă, subliniind importanţa respectării rânduielilor. Gândul nu i se mai întoarce spre trecut, cu care a încheiat socotelile, ci se proiectează în viitor: orânduirea turmelor la munte, pentru păşunea de vară, întoarcerea la Suha, alături de Minodora, pentru parastasul de patruzeci de zile. Când îl anunţă pe Gheorghiţă că nici c-un chip nu se va învoi să o mărite pe Minodora cu feciorul dăscăliţei, Vitoria nu transmite doar o atitudine, ci îi predă fiului ei responsabilitatea capului de familie, a celui care ia deciziile, deoarece el dovedise că poate folosi baltagul şi că a intrat în rândul maturilor.

În construcţia personajelor este identificarea unei scheme mitice în distribuţia lor. Una dintre poveştile exemplare ale umanităţii, care este considerată „mitul total": istoria zeului egiptean Osiris, ucis de fratele lui, Seth, şi reînviat de Isis. Analogiile depăşesc cadrul personajelor principale. Zeul va fi răzbunat de fiul său Horus (Gheorghiţă), cu ajutorul câinelui Anubis (Lupu), care în credinţa egipteană este călăuza divină spre Infern şi cel care devorează păcătoşii, după judecata lui Osiris. Mitul de largă circulaţie universală deschide căi noi de interpretare a romanului: cuplul Osiris - Isis cuprinde repertoriul întreg al semnificaţiilor cosmice exprimate de ipostazele umane fundamentale: căsnicie, iubire, paternitate, fidelitate, prietenie, rodnicie, legiuire, lupta binelui împotriva răului, moarte, pietate, nemurire (Al. Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu).

Semnificaţia numelor este foarte importantă pentru configurarea sensurilor profunde ale romanului. Provenit din latinescul victor („victorie", „biruinţă"), numele eroinei concentrează statutul ei în raport cu răul (demască şi pedepseşte ucigaşii), în raport cu prejudecăţile lumii (refuză interpretările preotului sau ale

3

babei Maranda), în relaţie cu moartea (înfăptuieşte ritualul „marii treceri") şi chiar în raport cu sine (găseşte puterea de înnoda firul vieţii de acolo de unde l-a rupt dispariţia lui Nechifor). Marele dispărut poartă un supranume atribuit în mitologia greacă lui Zeus şi unor divinităţi: Nikephoros („purtător de biruinţă") este triumfător asupra morţii, pentru că supravieţuieşte prin iubire şi prin integrarea în Marele Tot. Gheorghiţă, numele diminutivat al sfântului care a ucis balaurul, moşteneşte numele adevărat al tatălui său, acel nume de taină pe care îl rostea uneori Vitoria şi pe care îl strigă cu disperare în momentul coborârii în râpa morţii.

Personajul principal, femeia voluntară, este „un exponent al speţei" (G. Călinescu) în relaţie cu lumea arhaică, dar şi o individualitate, prin însuşirile sale: „În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta şi aplicaţie de detectiv. [...] Vitoria e un Hamlet feminin,. care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării" .

Vitoria Lipan este un personaj tip, reprezentativă pentru lumea din care face parte, o soţie devotată şi o mamă iubitoare a celor doi copii deja mari, un personaj iniţiatic conducând procesul de maturizare a fiului ei şi un personaj justiţiar, urmărind şi pedepsind ucigaşii şotului.

Personaj complex, este realizat prin tehnica basoreliefului şi individualizat indirect prin fapte, gânduri, atitudini, mentalităţi, felul de a vorbi şi prin nume, căci trimite la biruinţa prin care sunt încununate eforturile ei. În mod direct sunt analizate stările sufleteşti, zbuciumul interior, care apar mai ales prin descrierea ochilor săi.

Portretul fizic este făcut prin caracterizare directă de către narator „ochii ei căprii, în care parca se răsfrângea lumina castanie a parului, erau duşi departe” păstrau încă frumuseţea din tinereţe si dovedeau tăria de caracter ce o caracteriza. Descrierea relevă frumuseţea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: „Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe".

Victoria e reprezentanta unei mentalităţi arhaice, tradiţionale care îi conduce toata viata: rămâne acasă să îngrijească de gospodărie, respecta datinile cu sfinţenie, certându-şi fiica dacă le încalcă, cunoaşte bine semnele naturii, ghidându-se după ele, este superstiţioasă şi crede în vise. Aparţinând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul tradiţiilor şi este refractară la noutăţile civilizaţiei. Ca mamă, îi interzice Minodorei să se îndepărteze de tradiţie şi contribuie prin călătorie la maturizarea lui Gheorghiţă. Respectă obiceiurile de cumetrie şi de nuntă şi veghează la îndeplinirea rânduielilor din ritualul înmormântării: priveghiul, drumul la cimitir, bocitul, slujba religioasă, pomana, praznicul.

Îngrijorarea pentru soţul său care lipsea de prea multă vreme dovedeşte sentimentele sale neschimbate, deşi Nechifor nu era prea fidel si uneori se purta urât cu ea. Faţă de copii se dovedeşte în acelaşi timp şi iubitoare şi aspră, fără să-şi arate sentimentele, deşi este mai îngăduitoare cu Gheorghiţă şi mai rece cu Minodora. E o gospodină harnică, ordonată, meticuloasă. Se dovedeşte credincioasa, apelând pentru ajutor la biserică: plăteşte slujbe, posteşte douăsprezece vineri, se spovedeşte, oficiind astfel un ritual de purificare. Dar, în acelaşi timp, apelează disperată la baba Maranda deşi nu crede in spusele ei.

Victoria nu are încredere în ajutorul promis de autorităţi şi pleacă să-şi caute ea însăşi soţul. Văzând că Gheorghiţă este nesigur şi neexperimentat, e dezamăgită şi pleacă împreună. Pentru călătorie nu se pregăteşte doar spiritual ci şi material vânzând, din produsele casei. Prevăzătoare, lasă banii strânşi peste noapte la preotul Dănilă ce se dovedeşte un lucru înţelept deoarece noaptea au fost atacaţi de hoţi.

Pe drum este liniştita, lucida şi, deşi conştienta că s-a întâmplat ceva rău, nu se lasă doborâta de durere. Dă dovadă de inteligenţă în culegerea informaţiilor de la oamenii întâlniţi de la care afla mai multe fără să-şi divulge planurile si adevărata identitate. Ea urmează drumul soţului cu tenacitate, dârzenie, condusă de sentimentele sale puternice dar si de semnele naturii si ale altei lumi numai de ea ştiute. Femeia cu experienţa de viata trece cu uşurinţa de la tristeţe la bucurie pentru a face pe plac celor ce o invita la cumetrie si nunta.

Urmând calea turmelor şi a celor trei ciobani ajunge la Suha unde cercetează mai mult timp drumul de aici pana la Sabasa, presimţind parca ceva. Găsirea trupului celui mort îi provoacă o durere sfâşietoare, repede înăbuşită, deoarece trebuie să-i face cele cuvenite si să-i pedepsească pe ucigaşi, devenind un personaj justiţiar. Dovedind ipocrizie şi abilitate, îi urmăreşte pe cei doi pentru a-i face să se autodemaşte, sugerându-le că la tranzacţia celor 100 oi ar fi fost prezent si un martor.. In timpul slujbei de înmormântare urmează întocmai rânduielile tradiţionale. Singurul moment de slăbiciune pe care îl arata este atunci când se arunca peste sicriu încercând să amâne despărţirea pe vecie de soţ

La parastas, unde îi invită şi pe ucigaşi, se dovedeşte vicleană şi-i manipulează pe cei doi pana ii aduce in pragul destăinuirii. Descrie cu mare precizie felul in care a fost ucis Lipan, dovedind astfel ca informaţiile

4

adunate i-au fost de folos. Îl îndeamnă pe Gheorghiţă să-l pedepsească pe Bogza, ducând şi misiunea iniţierii la bun sfârşit. Faţă de vinovaţi nu are mila, răspunzându-i lui Bogza la rugămintea de a fi iertat cu „Dumnezeu sa te ierte”. Odată îndeplinita datoria de a face dreptate se întoarce la gospodărie cu tristeţe in suflet, ceea ce nu o împiedică să asigure viitorul copiilor şi să-şi achite datoriile faţă de mort.

Victoria este un personaj complex care apare in moduri diferite in ochii oamenilor. Astfel Gheorghiţă o vede aspra si „fermecătoare”, unii străini o văd rea, intriganta, „de pe alta lume”, prefectul o vede încă frumoasă şi negustorul David o admira pentru hotărârea sa.

Este un personaj justiţiar, hotărâtă să pună ordine in univers, intr-o lume dezorganizata de crima. A rămas in literatura noastră ca tipul de femeie hotărâtă, puternică, în stare să duca la bun sfârşit orice si-ar propune

Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă, curajoasă, lucidă. Inteligenţa nativă şi stăpânirea de sine sunt evidenţiate pe tot parcursul acţiunilor sale reparatorii.

Personajul secundar, Gheorghiţă, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia locul tatălui dispărut. Romanul poate fi considerat iniţiatic, deoarece prezintă drumul spre maturizarea lui Gheorghiţă, condus de Vitoria Lipan, mama lui, de-a lungul căruia băiatul îşi dezvăluie un caracter puternic şi complex. Deşi este la început nesigur şi temător (neofit), la sfârşitul călătoriei să se încheie procesul de iniţiere şi maturizare, preluând rolul tatălui.

Naratorul îl prezintă în mod direct , în capitolul cinci al romanului ca fiind „un flăcău sprâncenat cu ochii ca ai marnei lui, nu prea vorbăreţ . Avea un chimir nou şi-i plăcea să-şi desfacă bondiţa înflorită . Întorcea un zâmbet frumos ca de fată şi abia începea să-i înfiereze mustaţa ".Toate aceste trăsături fizice pot sugera şi trăsături morale: interiorizare, fineţe , tinereţe. Dialogul si monologul interior sunt procedee de caracterizare indirectă pentru că felul de a vorbi şi a gândi al personajului îi poate releva o parte din însuşiri

Poartă numele tatălui său şi moşteneşte multe calităţi ale acestuia. Ager şi iniţiat în viaţa de oier , băiatul se dovedeşte descurcăreţ atunci când îşi anunţă mama că Nechifor nu a trecut nici pe la el.

Deşi este crescut în spiritul credinţei religioase şi al tradiţiei, Gheorghiţă este receptiv la nou (călătoreşte cu trenul, se întâlneşte cu tineri de vârsta sa ) şi ştie carte.

Relaţia cu mama sa este una bazată pe respect şi iubire . Acest lucru este dovedit de cuvintele pe care le foloseşte („sărut mâna, mamă") şi de faptul că, deşi copil, (numai 17 ani) ascultă cu sfinţenie vorbele sale. Respectă dorinţa acesteia de a merge pe urmele tatălui pentru aflarea adevărului şi pedepsirea asasinilor.

Meditativ şi sensibil, copilul îşi aduce aminte cu nostalgie de clipele fericite ale vârstei şi conştientizează trecerea anilor şi faptul că trebuie să treacă acum brusc de la copilărie le maturitate şi să-şi dovedească sieşi şi mamei că este un bărbat curajos .

Transformarea se produce o dată cu traversarea unor experienţe fundamentale, căci localităţile prin care trec reprezintă momente în descoperirea adevărului, dar şi trepte iniţiatice pentru Gheorghiţă. În tot acest proces de maturizare, Vitoria are un rol important, fiind agentul maturizării, căci ştie să-şi ocrotească şi să-şi încurajeze fiul.

Îndepărtarea necunoscutului care-i acostase pe drum, momentul priveghiului şi înfruntarea asasinilor tatălui său sunt prilejuri de a dovedi mamei şi sieşi curajul şi îndrăzneala, probe iniţiatice pe care le depăşeşte cu bine. Curajul şi responsabilitatea sunt evidenţiate mai ales în clipele în care asistă la înmormântare („îi era greu să plângă ca o muiere"), iar ultima treaptă a iniţierii este pedepsirea criminalilor cu baltagul, arma justiţiară.

Nechifor Lipan este caracterizat în absenţă, prin retrospectivă şi rememorare şi simbolizează destinul muritor al oamenilor. Numele său „cel adevărat şi tainic", de botez, este tot Gheorghiţă, dar primise numele Nechifor (în gr. Nike-phoros, purtător de victorie), în al patrulea an al vieţii când se îmbolnăvise, potrivit unei superstiţii: „ca să nu-l mai cunoască bolile şi moartea". Vorba lui Lipan „Nimene nu poate sări peste umbra lui" anticipează destinul acestuia.

Construcţia acestui personajului absent este un alt aspect care pune în evidenţă geniul sadovenian. In momentul intrării în timpul discursului, moartea lui Nechifor se consumase deja, după cum ne atenţionează pre-moniţiile Vitoriei, al cărei vis îl evoca pe bărbatul ei trecând întors cu spatele peste o apă neagră, a Styxului, fără îndoială. Absenţa lui Nechifor din timpul real, dar prezenţa lui perpetuă în gândul, în sufletul şi în acţiunile Vitoriei îl propulsează în postura de suprapersonaj. In structura de adâncime a textului, personajul absent a fost transformat în erou cu atribute excepţionale. În primul rând, demnitatea de a rosti poveşti cu caracter mitic la nunţi şi cumetrii îl situează pe o poziţie privilegiată, deasupra semenilor săi neiniţiaţi. În al doilea rând, pe drumul căutării lui, portretul lui Nechifor se distinge asemenea unui erou cu atribute legendare: vesel, generos şi mai ales netemător de a umbla singur în miez de noapte. În al treilea

5

rând, prin suprapunerea figurii lui cu cea mitică a lui Osiris, Nechifor dobândeşte statutul unui erou cu atribute divine.

Personaje episodice sunt reprezentative pentru lumea satului arhaic. Minodora, fiica receptivă la noutăţile civilizaţiei este trimisă la mănăstire pentru purificare; moş Pricop întruchipează ospitalitatea, părintele Dănilă reprezintă autoritatea spirituală în satul arhaic, iar baba Maranda superstiţiile.

Romanul are caracter monografic deoarece înfăţişează viaţa muntenilor, ocupaţiile, tradiţiile, obiceiurile şi principalele lor trăsături: muncitori, veseli, iubitori. În legătură directă cu monografia apare un alt personaj, cel colectiv: muntenii, surprinşi încă de la început, în legenda pe care obişnuia să o spună Lipan, rememorată de Vitoria. „Viaţa muntenilor e grea; mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa. Munteanului i-i dat să-şi câştige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa. [...] Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. [...] Munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul."

Aceşti „locuitori de sub brad", „sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţile lui cuptor [...] — mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă; cel mai adesea se dismiardă şi luceşte - de cântec, de prietinie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acum lipsea". Familia Lipanilor este parte a acestei colectivităţi: imaginea lui Nechifor păstrată în memoria celorlalţi, portretizarea amplă a Vitoriei, ca exponent al acestei lumi arhaice şi tinerii receptivi la noutăţile civilizaţiei, Minodora şi Gheorghiţă.

Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual (de exemplu: portretul Vitoriei sau al lui Gheorghiţă) şi colectiv (muntenii, „locuitorii de sub brad"). Naraţiunea este nuanţată de secvenţele dialogate sau de replici ale Vitoriei, cum este lait-motivul rostit de femeie în căutarea soţului, la fiecare popas: „Nu s-a oprit cumva... astă-toamnă un om cu un cal negru ţintat în frunte? Mie să-mi spuneţi cine aţi văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru ţintat înfrunte şi-n cap cu căciulă brumărie".

Limbajul sadovenian are o curgere melodioasă, de poveste spusă domol, cu o rostire plină, rotundă, şlefuită până la rangul marii arte. Este o trăsătură esenţială care dă farmecul subtil al operei: limbajul melancolizat plânge o lume muribundă, a cărei valoare nu va mai putea fi atinsă.

În roman, limbajul are - în primul rând - o motivaţie realistă, pentru că reconstituie, în datele ei esenţiale, o lume în care s-a petrecut o crimă. Situată însă la interferenţa lumii arhaice cu cea modernă, lumea evocată reflectă această particularitate şi în limbaj. Un ton ceremonios străbate opera în cele mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor.

Limbajul impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav şi sărbătoresc, cu adresări directe de o politicoasă cuminţenie, alături de elemente arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile.

Romanul Baltagul este unul realist şi tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui de pe vremea dacilor. Prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalului şi intră în categoria romanului mitic.

Sub istoria unei crime petrecute în lumea pastorală a secolului al XX-lea pe plaiurile mioritice ale Moldovei, se găsesc straturi-straturi de paliere tematice şi de semnificaţii profunde, prin care cititorul este invitat să participe la un act iniţiatic de înţelegere a lumii.

BALTAGUL – rezumatCAP. I: Dumnezeu, dupa dupa ce a alcatuit lumea a dat fiecarui neam cate un semn speific care sa ii

deosebeasca de ceilalti. Dupa ce a procedat astfel cu aproape toate popoarele, au venit la sfarsit si muntenii carora Dumnezeu nu avea ce sa le mai ofere si astfel le-a dat o inima usoara sa se bucure de ceea ce este al lor si femei frumoase si iubete.

Aceasta era povestea pe care o spunea Nechifor Lipan cel mai des. Acesta era plecat de mult timp si sotia sa, Vitoria Lipan, era foarte ingrijorata. Langa ea acum nu mai era decat cei doi copii cu care a ramas din cei sapte pe care i-a avut si din acestia doi unul era plecat.

Cel plecat era Gheorghita care s-a dus cu oile la iernat pe valea Jijiei. Acesta nu stia ca tatal lui inca nu s-a intors si de aceea a trimis o scrisoare acasa in spunea ca il asteapta pe Nechifor cu paralele.

6

CAP. II: Vitoria afla de la Mitrea ca vremea incepe sa se strice, inca un motiv pentru care sa se ingrijoreze deoarece Nechifor inca nu s-a intors si iarna batea la usa.

CAP. III: Vitoria pleaca la biserica, la parintele Daniil Milies, unde incearca sa gaseasca alinare. Aceasta ii povesteste preotului de ce este nelinistita, ii povesteste visul pe care l-a avut, insa preotul o

asigura ca totul e bine si nu are de ce sa-si faca griji.In final Vitoria il roaga pe parinte sa-i scrie o scrisoare fiului ei Gheorghita. In scrisoare ii spune sa se

intoarca acasa si il anunta ca inca nu a primit nici o veste de la Nechifor.CAP. IV: Vitoria se duce si la baba Maranda, vrajitoarea satului, incercand sa afle niste raspunsuri.Maranda ii spune Vitorie ca poate Nechifor a plecat cu alta femeie, ii ghiceste in carti, dar afla numai

lucruri rele despre el si Vitoria nu vrea sa creada nimic din ceea ce ii spune vrajitoarea.CAP. V: Gheorghita se intoarce de la apa Jijiei acasa unde este primit de mama lui cu mancare

proaspata, cu rachiu si cu pupaturi.Vitoria il anunta pe Gheorghita ca trebuie sa mearga dupa tatal sau deoarece inca nu s-a intors.Gheorghita se pregateste de plecare si scoate din grajd doi cai puternici si frumosi pe care ii ingrijeste si

ii pregateste de drum.A doua zi dimineata, Vitoria si fiul ei pleaca spre spre apa Bistritei, pentru al intalni pe staretul

manastirii. Povestindu-i si acestuia intmplarea, o sfatuieste sa se duca la Piatra-Neamt si sa anunte autoritatile de disparitia lui Nechifor.

CAP. VI: In ziua urmatoare cei doi au plecat la Piatra-Neamt, la prefect. Acesta a pus-o pe Vitoria sa depuna plangere, dar pentru aceasta ar fi trebui sa plateasca. Ea s-a razgandit si nu a vrut sa ii mai scrie jalbarul plangerea, dupa care s-a dus la parintele Daniil Milies in sat pentru ca el stia de toate.

Acesta i-a scris plangerea desi Vitoria nu avea incredere in autoritati si s-a hotarat sa plece singura la Dorna in cautarea sotului ei Nechifor Lipan. Ea nu vroia sa plece singura pentru ca avea nevoie de un barbat langa ea si asa s-a hotarat sa-l i-a si pe Gheorghita. Casa nu putea sa o lase pe mana lui Minodora si astfel s-a gandit ca ar fi bine daca ar duce-o pe ea la o matusa la manastirea Varaticului.

Asa a si facut. In zorii zilei urmatoare au plecat cu fata la sora mamei lui Vitoria, unde avea sa stea pana cand se vor intoarce cei doi acasa.

CAP. VII: Parintele Danila tine o slujba in numele lui Vitoria si a lui Gheorghita pentru a le fi calatoria usoara.

Vitoria vorbeste cu Mitrea pentru a lasa casa si animalele in grija lui pentru ca are mare incredere in el.La ea vin doi negustori pentru a le vinde pieile de miel, burdufurile de branza si branza afumata pe care

o mai avea pentru a pleca la drum cu banii de care aveau nevoie.In dimineata zilei de 10 martie, munteanca si feciorul ei erau gata de plecare. Acestia au luat cu ei si

baltagul pe care l-a facut fierarul si pusca pe care a cumparat-o Nechifor. Mai intai au trecut pe la parintele Danila apoi pe la domnul Iordan pentru ai cere rachiu.

CAP. VIII: Vitoria si Gheorghita au plecat la drum impreuna cu cei doi negustori David si Iordan, impreuna cu care vor calatori pana la Calugareni.

Acestia fac primul popas la Bicaz, la hanul domnului Donea de la care afla ca Nechifor Lipan a trecut pe acolo.

A doua zi dimineata cei patru au plecat la drum, urmatoarea oprire facand-o la Calugareni, la casa domnului David. Calatori au fost primiti de sotia acestuia unde au stat peste noapte.

In dimineata zilei urmatoare Vitoria si Gheorghita au plecat spre Farcasa. Acolo cand au ajuns in dreptul bisericii au hotarat sa se opreasca pentru a se odihni.

CAP. IX: In Farcasa Vitoria si Gheorghita au asistat la judecarea a doi oameni care au luat banii celor care jucau jocul lor de noroc.

Acolo in multime Vitoria a intrat in vorba cu un mos cam baut care i-a poftit sa poposeasca la el si sa le potcoveasca cai. Sotia lui mos Pricop, baba Dochia, le-a oferit de mancare lor si cailor. Vitoria a aflat de la mos Pricop ca Nechifor a trecut pe acolo astatoamna ca sa-si potcoveasca calul.

CAP. X: Vitoria pleca mai departe spre Vatra Dornei, insa mai intai s-a oprit la Borca la un botez, apoi la o nunta la Cruci.

In cele din urma a ajuns la Vatra Dornei. Acolo s-au dus la o cancelarie unde a aflat ca Nechifor a cumparat trei sute de oi de la Gheorghe Andamachi si Vasile Ursachi. Vitoria a incercat sa stoarca mai multe informatii de la batranel, dar tot ce a putut afla a fost unde s-au dus cu oile.

7

CAP. XI: Afland acestea Vitoria a plecat pe urmele celor trei calareti. Ea a dat de urma lor prin crasmele pe la care a trecut. A aflat ca acestia au trecut prin Brosteni si au luat-o spre gura Negrei spre Bistrita. Vitoria le-a dat de urma si in crasma mare din Borca.

In satul Sabasa a facut un popas. Mai departe a plecat impreuna cu calauza pe care si-a luat-o, feciorul crasmarului din sat. Acesta i-a dus pana la crasma domnului Iorgu Vasiliu. De la domnul Vasiliu a aflat ca turma de oi care a ajuns acolo era insotita de numai doi calareti si dupa descrierea dansului nici unul dintre ei nu era Nechifor Lipan. Domnul Vasiliu si-a amintit numele unuia dintre ei care era Calistrat Bogza. Acum Vitoria trebuia sa-si caute sotul intre Sabasa si Suha caci aici i-a pierdut urma.

CAP. XII: Vitoria a aflat si numele celui de-al doilea calaret de la sotia domnului Iorgu Vasiliu. Acesta era Ilie Cutui, prietenul lui Calistrat Bogza care amandoi locuiau aproape in Doi Meri.

Sotia domnului Vasiliu a sfatuit-o ca este mai bine daca i-ar chema la primarie petru a le pune intrebari. Vitoria l-a trimis pe Gheorghita sa-I cheme pe acestia la primarie unde s-au intalnit cu Vitoria. A incercat sa afle mai multe de la ei despre Nechifor Lipan, dar in ciuda eforturilor nu a aflat nimic nou.

Vitoria si cu fiul ei au cobarat din nou la Sabasa unde au poposit la alti prieteni, la domnul Toma. Cu ajutorul acestuia Vitoria a gasit cainele de nadejde a lui Lipan in curtea unui localnic.

CAP. XIII: Vitoria si Gheorghita au luat cainele si au urcat inapoi la Suha la Iorgu Vasiliu. Sotia acestuia i-a spus ca sotiile lui Ilie Cutui si Calistrat Bogza au venit la ea sa o intrebe de ce tot vorbeste lumea in sat de barbatii lor si Vitoria s-a hotarat sa se duca sa le ceara scuze acestora.

In timp ce mergeau cainele a inceput sa se agite si sa latre la cai. A coborat intr-o rapa urmat de Gheorghita. Imediat a venit si Vitoria pentru a vedea ce a gasit cainele. Dintro data Vitoria a inceput sa planga. A gasit osemintele lui Nechifor pe care le-a recunoscut dupa haine si dupa lucrurile pe care le avea langa el. Nu departe era si calul mort.

CAP. XIV: Vitoria a plecat in Sabasa si l-a lasat pe Gheprghita sa pazeasca mortul si lumanarea de langa el. Spre seara Vitoria s-a intors cuToma, subprefectul satului si un strajer. Prefectul i-a pus multe intrebari Vitoriei pentru aflarea faptasului, iar principalii suspecti sunt dupa parerea subprefectului Bogza si Cutui.

CAP. XV: Subprefectul s-a dus acasa la Bogza si Cutui impreuna cu Vitoria. Subprefectul i-a bombardat cu intrebari despre crima insa nu a scos nimic de la ei. Vitoria i-a invitat la inmormantare pe cei doi pentru a continua intrebarile.

Vitoria a luat osemintele sotului sau si le-a lus cu grija I sicriu dupa care a plecat spre locul de veci intr-o trasura rumos impodobita trasa de doi boi.

CAP. XVI: La pomenire au venit titi invitatii inclusuv cei doi din Doi Meri. Vitoria a inceput sa povesteasca ce s-a intamplat in acea seara.

Bogza si-a iesit din fire si a sarit asupra lui Gheorghita. Acesta l-a lovit cu baltagul si inainte de moarte a recunoscut motivul crimei: luarea oilor. Dupa aceasta si-a recunoscut fapta si Ilie Cutui care a fost arestat de jandarmi.

8