Baltagulde Mihai Sadoveanu

(caracterizarea unui personaj)

Romanul „Baltagul” apărut în același an cu Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de razboi mentine o formulă tradițională a narațiunii și a tematicii abordate. În acest spirit autohton, Victoria Lipan devine un personaj complex prin care este evident caracterul mitic al scrierii/ mitul existenței pastorale preluatdin Miorița și din mitul lui Osiris. Din această perspectivă femeia devine un factor esențial, menit să învingă orice obstacol în numele iubirii, sfidând limitele dintre viață și moarte prin credință, prin devotament și prin sacrificiu. „Femeia în țara bărbaților” (N. Manolescu) demonstrează pentru acel timp că își poate asuma responsabilități asemănătoare unui bărbat (călătoreşte singură, vinde provizii, relaţionează cu autorităţile, organizează singură înmormântarea şi parastasul).

Vitoria este soţia lui Nechifor Lipan, un cioban de pe Valea Tarcăului. Din cei șapte copii i-au trăit doar doi: Gheorghiță (în care femeia vede rodul dragostei ei și căruia îi dă numele pe care îl purtase șoțul ei, înainte de a se îmbolnăvi) și Minodora (fiica pe care o crește în spiritul tradițiilor, cu educație severă).

Personajul feminin domină planul prezentului, iar figura lui Nechifor Lipan se află în centrul tuturor retrospecțiilor.Povestea vieții lor se împletește și justifică „dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”. Dacă bărbatul „foarte priceput în meșteșugul oieritului” era plecat cu afaceri pe care le sărbătorea în cârciumă,cu lăutari, femeia se arăta supărată și „se uita ascuțit și cu îndârjire”.Relația matrimonială a cunoscut momente de cumpănă, încercări, conflicte iscate, pe de o parte,de întârzierile lui Nechifor căruia îi plăceau petrecerile cu lăutari, iar pe de alta parte, de temperamentul pătimaș al Victoriei Naratorul, atent la toate detaliile, reflectă postura omului de supus în fața vremii („lumea li se părea iar bună și ușoară”) și în fața destinului: „Nimeni nu poate sări peste umbra lui”. Intensitatea iubirii care-i leagă este interiorizată de femeie, pentru că acest univers ancestral pune în prim-plan familia și consideră extravagante manifestările afective dintre soți. De aceea, toate gândurile în care Vitoria își recunoaște dragostea față de Nechifor sunt reprimate și rămân în planul introspecției, acolo unde femeia analizează toată existența și, ca un bilanț, recunoaște că toate au fost „după rânduiala lui Dumnezeu” și toate au trecut amestecându-se „cu florile, cu fluturii și mieii anilor”.

Ea nu acceptă limitele pe care moartea le așază între oameni. Asemenea Antigonei ea înțelege că tradițiile sunt legi nescrise, iar sufletul lui Nechifor nu și-ar găsi liniștea fără ritualul înmormântării. Îi aprinde candelă, după ce privește craniul lovit de baltag din spate. Nu meditează asupra condiției umane așa cum face Hamlet („un Hamlet feminin” - G.Călinescu), ci, pragmatică, alungă durerea care a făcut-o să strige sfâșietor („Gheorghiță”) și își organizează toate acțiunile în funcție de legile existente atunci (anunță autoritățile de la Piatra-Neamț) și respectând tradițiile (preoți, bocitoare, parastas).

Drumul parcurs de Vitoria până la aflarea adevărului este simbolic (drumul) calea vieții cu botez, cu nunți și cu înmormântare, este călătoria ce duce spre sine,spre înțelegerea sensurilor pe care omul trebuie să le dea existenței. Destinul pare astfel doar o trecere prin lumea palpabilă a Profanului, fără de care nu ar fi permisă transcenderea. De aceea, Vitoria este aparent liniștită, asemenea ciobănașului mioritic pentru că această concepție despre lume și viață (,,weltanschauung,,) este expresia spiritualității ancestrale.

Una dintre coordonatele impresionante ale personjului este aceea religioasă. Vitoria trăiește după normele creștinismului ortodox, postește, face milostenii, se spovedește și se împărtășește („răcoreală de rouă în cerul gurii și-n toară ființa”). Merge la mănăstirea Bistrița și aduce daruri scumpe pentru Sf. Ana căreia îi cere sprijin și semne în căutarea lui Nichifor. Relația cu planul divin se bazează pe transcendență, deoarece Vitoria depășește limitele materialului, ale Profanului, fiind încă ființa aceea mitică, specială căreia nu îi sunt impuse limite între dimensiuni diferite ale universului.

Ei îi este permisă o comunicare impresionantă între lumi, prin iubire și credință absolută: „Cât îl chem și cât îl doresc nu se poate să nu-mi răspund”; „Dac-a intrat pe tărâmul celălalt oi intra și eu după dânsul”.

O tehnică specială este empatia om-natură pe care M. Sadoveanu o valorifică din perspective mitologice, simbolice care contribuie la organizarea planului narativ și a planului analitic. Când „bănuiala roade în ea ca un vierme neadormit”, iar Vitoria se desface încet de lume (ruptură de lume, dar nu ruptură de Dumnezeu), nori grei se adună deasupra Măgurei, iar „brazii sunt mai negrii decât de obicei,,.În ziua când pleacă(,,vineri în 10 martie,,) fâșâia austrul și cerul era ca floarea de zlat”. Vântul se oprește între Suha și Sabasa ca un semn, ca un avertisment că acolo „mai înainte nu putea trece”.

În relația cu cei doi copii, Vitoria se manifestă diferit, deoarece știe că fata trebuie să facă față unor norme rigide care îi impun să cunoască „restricțiile, superstițiile, prejudecățile după care va fi apeciată. Minodora trebuie să rămână ancorată în mediul păstoresc, fiindu-i interzise orice cochetărie sau orice extravaganță care sunt percepute cu niște contaminări ale citadinului exercitate asupra spațiului rural, muntean („Îți arătau coc, valț și bluză,ardă-te para focului să te ardă”). Atitudinea mamei față de fiică este severă și restrictivă pentru a o păzi de orice i-ar aduce suferință („Nu mai știi ce-i curat, ce-i sfânt și ce-i bun de când îți umblă gărgăuni în cap și te cheamă domnișoară!”).

Față de Gheorghiță este mai tolerantă (vede în el rodul dragostei ei pentru Nechifor) și îl pregătește ca să fie stâlpul familiei, atunci când are certitudinea că soțul ei nu mai trăiește. În călătorie ea este mintea, iar el este brațul. Putem considera că în firul narativ Vitoria este mistagogul, iar Georghiță este neofitul; drumul este pentru băiat un parcurs iniţiatic care îl obligă să treacă rapid de la ipostaza de adolescent la aceea de adult responsabil.

Ion Dodu Bălan apreciază că „Vitoria nu e numai un personaj literar, ea e un simbol, simbolul omului simplu, bun și drept, dărz și hotărât pentru care valorile etice strămoșești sunt legi imuabile”.