BALTAGULde MIHAIL SADOVEANU

- Caracterizarea personajului principal –

Scris în numai 17 zile şi publicat în anul 1930, Baltagul are dimensiuni reduse şi este un roman care se încadrează în tradiţionalism, fără însă a-i lipsi elementele realiste şi romantice. Din punct de vedere al conţinutului, romanul tradiţional evidenţiază originalitatea noastră naţională prin interesul pentru social, istorie şi natură şi prin atenţia acordată miturilor, datinilor, folclorului. Creaţia sadoveniană se detaşează de alte romane care reflectă satul românesc tradiţional prin faptul că aduce în actualitate nu numai satul arhaic, dar şi tradiţiile şi modul de viaţă păstoresc ancestral. Astfel, M.Sadoveanu realizează în această creaţie o imagine monografică a satului arhaic de munte, în care legea supremă este tradiţia.

Creaţia sadoveniană este un roman polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp, încadrându-se într-un tip aparte de realism, şi anume realismul mitic. Acţiunea este structurată în funcţie de două planuri narative: unul realist şi unul mitic. Coordonata realistă a structurii romanului se referă la călătoria pe care o face Vitoria Lipan, la aflarea adevărului şi la descrierea satului moldovenesc. Planul mitic are în centru miturile din care s-a inspirat autorul, precum şi sensul ritualic al gesturilor Vitoriei. Cel mai important mit care stă la baza structurii acestui roman este mitul mioritic, fapt subliniat şi de motto-ul pe care îl alege autorul pentru opera sa: „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne...”. Acest mit include modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea om-natură. Un alt mit identificat în acest roman şi despre care discută criticul Alexandru Paleologu este mitul lui Osiris, episodul reprezentativ în susţinerea acestei viziuni fiind cel al căutării, de către Vitoria a rămăşiţelor lui Nechifor, risipite în râpa dintre Suha şi Sabasa. În mitul egiptean, Osiris fusese aruncat de ucigaşul său, Seth, în valea Nilului, iar sora şi soţia sa, Isis, însoţită de fiul ei, Horus şi câinele Anubis, îi caută osemintele pe fundul fluviului. (Alexandru Paleologu – Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu)

Tema romanului se referă la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru aflarea adevărului despre moartea soţului ei, urmat de săvârşirea dreptăţii prin pedepsirea vinovaţilor. De asemenea, se regăsesc şi alte teme ale operei sadoveniene, şi anume: natura, iubirea, viaţa pastorală, călătoria. În acelaşi timp, romanul prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, cu obiceiurile legate de transhumanţă şi de alte evenimente importante din lumea satului, cum ar fi ritualurile de nuntă, botez şi înmormântare.

Titlul romanului conţine un simbol: baltagul este un topor cu două tăişuri. Forma de singular a substantivului sintetizează funcţiile acestui obiect care devine astfel simbol al vieţii, dar şi al morţii, al apărării, dar şi al dreptăţii şi revelării adevărului. Baltagul este şi simbolul labirintului. Din cauza morţii lui Nechifor, provocată de baltag, Vitoria va păşi într-un labirint care este drumul spre descoperirea soţului răpus şi spre pedepsirea făptaşilor acestui omor. (labirint exterior). De asemenea, pe lângă labirintul exterior se poate vorbi şi despre un labirint interior, al frământărilor Vitoriei Lipan de la nelinişte la bănuială apoi la certitudine.

Incipitul romanului descrie o cosmogonie populară, spusă uneori de Nechifor Lipan la nunţi şi cumetrii, care pune în relaţie destinul individual al acestuia reprezentat de munteni, cu destinul altor neamuri : „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. [...] La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul Împărăţiei. Domnul s-a uitat la ei cu milă: - Dar, voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat? [...] – Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.”

1

Intriga cuprinde frământările personajului principal, dar şi pregătirile pe care le face pentru călătorie. Pe plan social, se conturează monografia unui sat de munte, unde tradiţia nu permite abateri de la legile nescrise.

Desfăşurarea acţiunii prezintă călătoria Vitoriei şi a fiului ei, Gheorghiţă. Această călătorie în căutarea adevărului despre soţul ei începe în luna martie şi străbate invers linia transhumanţei. Căutarea adevărului este asociată cu motivul labirintului. Parcurgerea acestui drum are diferite semnificaţii. Vitoria reconstituie traseul şi evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce simbolizează o dublă aventură, a cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rolul unei iniţieri, romanul căpătând caracter de bildungsroman.

După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoria coboară pe celălalt versant al muntelui, în satul Suha. Ajunsă aici, Vitoria iese din întuneric, iar misterul labirintului este rezolvat deoarece ea ştie cu certitudine că asasinii sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Adevărul trebuie însă demonstrat şi va face acest lucru cu ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa şi soţia lui. Tot în Sabasa îl găseşte pe Lupu care o călăuzeşte în râpa unde descoperă oasele şi hainele lui Nechifor. În zilele următoare, femeia îşi îndeplineşte datoria, realizează ritualurile de înmormântare. Echilibrul existenţial trebuie repus în drepturile sale prin încadrarea în ordinea cosmică: „Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul.” Prin înmormântare, Nechifor Lipan se reîntoarce în locul ce i se cuvine în acest univers arhaic.

Punctul culminant al textului este plasat în scena parastasului, unde Vitoria conduce din fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea şi pedepsirea vinovaţilor. Reconstituirea fidelă a scenei crimei surprinde pe toată lumea, chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu. Vitoria Lipan devine în final un personaj justiţiar: legile nescrise ale demnităţii nu au fost respectate, ucigaşii trebuie să plătească deoarece au încălcat normele morale ale colectivităţii.

Deznodământul îl prezintă pe Bogza recunoscându-şi vina şi cerându-i iertare Vitoriei. Aceasta îi răspunde foarte rece: „Dumnezeu să te ierte.”, apoi pune la cale pomenile viitoare pentru sufletul lui Nechifor Lipan, dar şi drumul de întoarcere spre casă împreună cu fiul ei şi cu oile pe care le cumpărase Nechifor înainte să fie ucis. Astfel, finalul restabileşte atât ordinea socială, cât şi pe cea cosmică: Nechifor Lipan a fost răzbunat şi a fost reintrodus în ordinea cosmică prin ritualul de înmormântare, iar Vitoria trebuie să se întoarcă la viaţa ei, să aibă grijă de casă şi de copiii ei.

Vitoria Lipan, personajul principal al romanului, este o figură reprezentativă pentru lumea tradiţională descrisă în roman. Întruneşte calităţile fundamentale ale omului de la ţară care respectă legile strămoşeşti, putând fi considerată un personaj exemplar care capătă o alură mitică.

La început, naratorul o descrie pe Vitoria pe prispa casei sale, aducându-şi aminte de legenda pe care soţul ei obişnuia să o povestească la nunţi. Încremenirea şi privirea ei pierdută sugerează neliniştea ei interioară, dar i se conturează şi un portret fizic succint: „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe.” Îngrijorarea eroinei este cauzată de întârzierea mult prea mare a soţului ei care plecase la Dorna să cumpere oi. Portretul fizic îi pune în evidenţă şi frumuseţea: „Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe.”

Portretul moral reiese mai ales din faptele şi gândurile eroinei, prin caracterizare indirectă. Fiind o femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu, Vitoria merge la părintele Daniil Milieş pentru sfat şi refuză să creadă că soţul ei întârzie la petreceri atât de mult. Îngrijorarea ei ne subliniază dragostea puternică pe care i-o poartă soţului care era „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa-i era drag şi acuma, când aveau copii mari cât dânşii.”, afirmaţie din care putem deduce şi vârsta acesteia. Datorită acestui sentiment puternic, vrea să afle cu orice preţ ce s-a întâmplat cu soţul ei şi nu crede prezicerile babei Miranda cum că acesta a părăsit-o

2

pentru o altă femeie „cu ochii verzi”. Are deplină încredere în soţul ei că respectă sfânta taină a căsătoriei, aşa că devine tot mai sigură că s-a întâmplat o nenorocire.

Vitoria respectă datinile strămoşeşti, se ghidează în presupunerile ei după semne ale credinţei străbune, precum şi după valori morale, acţionând în funcţie de acestea. Ia în considerare semnele rău-prevestitoare, cum ar fi visele (îl visează pe Nechifor călare cu spatele întors către ea, trecând o apă neagră) şi impresia că aude glasul lui, fără a-i vedea însă chipul.

Naratorul dezvăluie indirect, frământările eroinei (care alcătuiesc labirintul interior), care trece de la nelinişte la bănuială, apoi la certitudinea că ceva rău i s-a întâmplat soţului ei. Inteligentă, dârză şi cu o voinţă puternică, Vitoria se hotăreşte să plece în căutarea lui Nechifor, pe acelaşi drum pe care plecase şi acesta (drumul poate fi considerat şi un labirint exterior).

Înaintea călătoriei săvârşeşte un ritual de purificare sufletească, ţine post negru, dăruieşte mănăstirii Bistriţa o icoană, o lasă pe Minodora, fiica ei, la mănăstire, acţiuni care subliniază credinţa acesteia în Dumnezeu. Se ocupă şi de partea materială a existenţei, punând în ordine gospodăria, dând dovadă de hărnicie şi de spirit practic. Lucidă şi cu un spirit organizatoric deosebit, vinde din bunurile agonisite ca să aibă bani de drum, îi comandă fiului ei un baltag nou şi pleacă împreună în căutarea lui Nechifor.

Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria se opreşte în locurile unde poposise şi Nechifor, respectă şi onorează tradiţiile şi obiceiurile, participând la o „cumătrie” şi la o nuntă. Superstiţioasă, consideră că şi acesta este un semn rău, pentru că mai întâi întâlneşte botezul şi apoi nunta. Cu discreţie şi inteligenţă, află în fiecare loc unde ajunge noi amănunte legate de soţul ei. Punând cap la cap cele aflate, cu o logică impecabilă, descoperă trupul lui Nechifor în râpa de sub Crucea Talienilor. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor constituie fapte sugestive pentru caracterizarea indirectă a eroinei. Ea împlineşte şi respectă toate datinile şi obiceiurile înmormântării. În pedepsirea vinovaţilor dă dovadă de tărie de caracter, dar şi de viclenie, respectând în acelaşi timp legile nescrise conform cărora nimeni nu poate rămâne nepedepsit după ce a înfăptuit o crimă. Gheorghiţă, precum şi cei doi ciobani sunt surprinşi de intuiţia şi de inteligenţa femeii, caracterizând-o în mod direct: „Mama asta cunoaşte gândurile oamenilor, trebuie să fie fermecată...”. După ce îşi împlineşte datoria şi reuşeşte să facă dreptate, se întoarce la viaţa ei, fiind hotărâtă să-şi asume noile responsabilităţi de femeie văduvă devenită cap de familie.

Portretul moral este puternic conturat, Vitoria fiind înzestrată cu spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi, trăsături care reies mai ales din faptele, vorbele şi gândurile femeii, prin caracterizare indirectă. Dialogul şi relaţiile cu alte personaje ale romanului evidenţiază, de asemenea, stăpânirea de sine, inteligenţa ieşită din comun ca trăsături definitorii. De asemenea, alegerea numelui eroinei este una simbolică, care sugerează natura de învingătoare a acestei femei puternice.

Pe lângă modalităţile tradiţionale de caracterizare, Sadoveanu foloseşte şi mijloacele artistice ale introspecţiei psihologice, şi anume, labirintul interior, memoria afectivă, credinţele strămoşeşti, mentalitatea ancestrală, superstiţiile, semnele rău-prevestiroare, care determină comportamentul exterior al eroinei.

În romanul Baltagul, M.Sadoveanu a pus accentul pe observaţie, restrângând şi dezvoltând acţiunea prin construirea unor „caractere puternice, variate sau pitoreşti”, acesta fiind probabil, cel mai reuşit roman obiectiv inspirat dintr-o baladă populară: „Nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă obiectivitate şi mai puţin sentimetalism decât în acest roman...” (N.Manolescu – Sadoveanu sau utopia cărţii)

3