„Balta-Albă”, de Vasile Alecsandri- povestire paşoptistă

povestirea în ramă

Poet, prozator, dramaturg, memorialist, dar şi om politic al secolului al XIX-lea, Vasile Alecsandri

este cel mai important scriitor al epocii paşoptiste.Abordează toate genurile literare, fiind un deschizător de

drumuri. În proză sintetizează toate toate direcţiile paşoptiste scriind nuvele: „Buchetiera de la Florenţa”

(nuvelă romantică) sau jurnale de călătorie: „Balta-Albă”. În teatru dezvoltă un caracter satiric şi critic

împotriva moravurilor sociale şi politice ale vremii (ciclul Chiriţelor).

Balta-Albă a fost scrisă în 1847, după o călătorie în staţiunea cu acelaşi nume pe care o intreprinde

după întoarcerea de la studii din Franţa. Deşi porneşte de la o experienţă personală, relatarea lui Alecsandri

despre Balta-Albă e pusă pe seama unui personaj inventat, a francezului care intră pentru prima dată în

contact cu civilizaţia românească. Această perspectivă narativă a fost adoptată deoarece o privire din afară e,

de regulă, mai obiectivă decât una dinăuntru, dar şi pentru faptul că o privire străină poate fi înţeleasă şi

asimilată mai uşor de către unii compatrioţi mai mult sau mai puţin sensibili. Această abordare presăsată cu

umor îi conferă textului un caracter mai dinamic, mai viu, mai antrenat.

Textul este organizat sub forma unei povestiri în ramă. Astfel prin intermediul inserţiei o poveste este

introdusă într-alta mai mare care joacă rolul de poveste cadru/ramă. Povestirea este o operă epică de mică

întindere, în care este prezentat un singur fapt din trecut, interesul autorului concentrându-se asupra acţiunii

şi mai puţin asupra personajelor, iar relatarea se face subiectiv, la persoana I, din punctul de vedere al

naratorului, martor sau participant direct la întâmplare. Astfel, naraţiunea este prezentată sub forma unei

povestiri orale (mărcile oralităţii abundă de-a lungul textului prin prezenţa: formulei de adresare domnilor,

verbelor şi pronumelor la p. I şi a II-a, singular, a vocativului, a propoziţiei exclamative, autoironiei

(referirea la curiozităţile culinare ale câinilor) ) precedate de descrierea cadrului în care ea se desfăşoară şi

încheiate printr-o provocare la discuţie adresată de vorbitorul-narator ascultătorilor-naratari: „Nu ştiu nici

acum dacă Valahia este o parte a lumii civilizate sau este de provinţie sălbatică. Dumneavoastră, domnilor,

care mă încredinţaţi că nu-i nicio deosebire între Valahia şi Moldova, puteţi să-mi tălmăciţi acest problem.”

Prezenţa celor doi naratori subiectivi: localnicul cu identitate nediferenţiată „noi” şi tânărul „zugrav”

francez accentuează caracterul subiectiv al textului. În povestea cadru, prin intermediul descrierii de interior

cu aer oriental, se realizează o scenografie care permite ulterior dezvoltarea subiectului poveştii propriu-zise:

călătoria pictorului francez la Balta-Albă, staţiune balneară recunoscută pentru proprietăţile ei curative.

Există un ceremonial al spunerii, specific povestirii ca specie literară. Acesta se realizează mai ales în

povestea cadru prin captarea atenţiei ascultătorilor de către povestitorul-narator, care-şi anunţă intenţia de a

povesti prima sa experienţa pe tărâm românesc, pe când credea că Valahia era un tărâm locuit de antropofagi

şi anexat Turciei. Talentul de povestitor al personajului-narator, dar şi atmosfera degajată de cadrul intim

„Într-o sară din luna trecută, eram adunaţi mai mulţi prieteni, toţi lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental,

şi înarmaţi cu ciubuce mari (...). Afară cerul era învălit de nori vineţi, care se spărgeau deasupra Iaşului...”

este propice povestirii care are la bază evocarea unui timp trecut excepţional: „daţi-mi voie să vă istorisesc şi

eu partea cea mai curioasă din călătoria mea”.

Naratarii fiind captaţi, personajul-narator îşi începe povestirea, trecându-se astfel în cel de-al doilea

plan narativ. Mânat de curiozitate şi de dorinţă de explorare a spaţiilor necunscute, tănărul călător francez

debarcă în port la Brăila unde este primit cu toată pompa de consulul francez. Comicul reise din discrepanţa

dintre aşteptările călătorului şi realităţile specifice sfârsiţului de secol XIX românesc, care îl bulveresează

constant, oferindu-i o imagine eterogenă a Valahiei din care reţine: drumul cu căruţa pănă la Balta-Albă,

absenţa oricărui fel de tractir (hotel), lumea pestriţă din preajma lacului şi modul de a face baie laolaltă

bărbaţi şi femei, într-o inocenţă a timpurilor primitive, prânzul deopotrivă sărăcăcios şi rafinat dintr-o casă

ţărănească, plimbarea cu vaporul-plută şi balul care strânge o societate bogtă şi manierată contrastând cu

pustiul câmpului de-afară.

Tema civilizaţiei hibride, în care convieţuiesc forme orientale şi occidentale, moderne şi arhaice este

ilustrată prin intermediul „călătorului străin”, pictorul francez, implicat ca protagonist al întâmplărilor, cu

accentuat simţ estetic şi de observaţie. În acest sens, George Călinescu nota „Călătorul are predispoziţie

statornică, de categoria spiritului critic, de a nota grotescul şi pestriţul, fără a strica impresia de studiu a

tabloului, o pretenţie de humor flegmatic.”