-BALNEOCLIMATOLOGIE-

20-02-2009

Curs nr. 1

Introducere

Balneologia = este un domeniu ştiinţific conectat medicinei; în România fiind introdusă de

balneoclimatologie şi fizioterapie. Se foloseşte în noţiunile geografice termenul de staţiune balneoclimatică

şi nu balneoclimaterică. În Germania este cunoscut termenul de klimatische station (staţiune climatică).

Staţiunile balneoclimatice au rol de oprire a viciilor ca tabagismul sau alcoolismul; relaxare fizică

şi psihică; ca nucleu de activităţi individuale; loc în care se poate determina unitatea familiei etc.

Staţiunile balneare climatice sunt legate de 2 componente: cea a cadrului natural, redate de climă

şi de resurse minerale (izvoare şi ape termale).

Staţiunile clasice sunt distribuite geografic după starea climatică ce poate fi favorabilă practicării

acestui tip de turism, (zonele temperate de tip continentale şi chiar oceanice), des întâlnire în zonele

depresionare şi montane.

Staţiuni balneare importante de pe continental european:

Italia - Abano Terme - Montenegro Terme (Italia), cunoscută sub numele de Abanio Bagni în

provincia Padova, pentru izvoarele sulfuroase şi radioactive, ce izvorăsc la o T de 85ºC din Monte Ireno;

Montecatini Terme, regiunea Toscana, în zona mţ. Apenini.

Franţa - Aix les Bains, regiune balneară în Savoia, izvoare calde cu T de 35-40ºC ce provin din

strate geologice de la 1.500-2.000 m adâncime, ceea ce garantează puritatea apelor; Vichy, pe teritoriul

staţiunii există 12 izvoare minerale calde şi reci în care doar 6 mai funcţionează, cunoscute prin concentraţia

ridicată în sodiu şi CO2.

Germania – Baden-Baden, cea mai importantă zonă balneară de lux din Germania, unde pe lângă

activitățile de tratament se organizează unele evenimente speciale, precum: festivaluri, congrese, întruniri de

afaceri etc.; Karlovy Vary (Kaurlsbad), unde se găsesc 75 de izvoare minerale şi termale cu T de 50-60ºC,

izvoarele sunt legate între ele prin numeroase colonade acoperite; Heniz, amenajată în 1960, apa se schimbă

la 48 de ore prin intermediul unui izvor cu debit de 51 m³/sec., T de 35ºC şi in timpul iernii.

Rusia - Kislowodsk – Mineralnai Vodi, pentru cura balneară.

Anglia - Bath, situat pe râul Avon. fiind singura regiune din UK cu ape termale.

1

Polonia - Ciehocinek, cu un microclimat specific caracterizat prin concentraţia ridicată în aerosoli;

proprietăţile terapeutice ale izvoarelor minerale saline eficiente în boli cardiovasculare, respiratorii,

ortopedice, reumatice etc.

Elveţia - Davos, microclimatul de aici este cunoscut pentru proprietăţile sale deosebite pentru

tratarea bolilor respiratorii, şi ca renumit centru de practicare a sporturilor de iarnă.

Slovacia - izvoarele minerale sulfatate cu T de 70ºC, unul dintre cele mai cunoscute staţiuni

balneare pentru tratarea afecţiunilor reumatice, cu nămol cald pentru tratarea artrozelor, sclerozelor, ş.a.

27-02-2009

Curs nr. 2

Concepte ale balneoclimatologiei

balneum (lat.) – baie;

logos (gr.) – studiu;

balneologie (fr.) – balneologie;

BALNEOLOGÍE s.f. ramură a medicinei care studiază acţiunea profilactică şi curativă a apelor termale sau

minerale şi a nămolurilor.

CLIMATOLOGÍE s.f. ramură a meteorologiei care se ocupă cu studierea climei de pe glob şi cu importanţa

ei pentru viaţa organică.

Hidroterapia sau terapia denumită spa (oraş în Germania numit Spa, unde din sec. XIV au fost

descoperite izvoare minerale, folosite în terapie); termenul de spa - omonim de la sanitas per aqua (lat.).

Hipocrate în sec. IV î.Hr. considera băile mai mult decât o măsură de igienă corporală. Acesta

enunţase o teorie conform căreia, toate bolile sunt determinate de dezichilibre în balanţa fluidelor din

organism, iar reechilibrarea acestei balanţe putea fi realizată prin schimbarea modului de viaţă ce includea

băile, plimbările şi masajul. În Grecia Antică, băile publice erau asociate cu şcolile şi cu activităţile sportive.

În perioada Imperiului Roman, băile termale s-au dezvoltat în conexiune cu eforturile de

recuperare fizică a soldaţilor sau pentru odihna acestora. În perioada Imperiului Roman hidroterapia şi cura

cu ape minerale era recomandată pentru prima dată în scop terapeutic. Pliniu cel Bătrân indica diferite

proprietăți ale diverselor categorii de ape minerale şi termale.

După căderea imperiului şi odată cu extinderea creştinismului băile publice au fost desfiinţate şi

cura balneară a decăzut. Tradiţia balneară romană nu a fost moştenită de Europa creştină ci de lumea

musulmană, acolo unde s-a păstrat şi chiar s-a dezvoltat rolul social al băilor publice numite haman.

2

Din sec. XVI încep să fie reabilitate o serie de băi termale din perioada romană ale căror ruine mai

existau şi atunci.

În 1761, italianul Baci a publicat lucrarea De thermis, în care este redată practica balneară din

perioada antică. În Italia sunt reabilitate valenţele terapeutice ale văilor, tratamentele constând în consumul

de apă minerală, îmbăierea şi băile de nămol.

La inceputul sec. XIX, doi germani enunţau principiile de bază ale balneoterapiei. Pentru prima

dată pe lângă izvoarele minerale şi termale apar sanatoriile şi casele de oaspeţi.

Tot în sec. XIX, sunt enunţate şi aplicate primele forme de terapie climatică. Primele studii de

climatoterapie au fost realizate de A. Spengler care a descoperit valenţele terapeutice ale aerului din

regiunile înălţate ale munţilor. Spengler constata frecvenţa redusă a TBC-ului la populaţiile din unele

regiuni montane.

În perioada interbelică se definitivează reţele de staţiuni balneoclimatice şi climatice, până în anii

’70, ulterior s-a redus ponderea unui astfel de turism.

Începutul curei balneare în Romania corespunde cu descoperirea calităţilor terapeutice ale apelor

minerale de la Băile Herculane, cunoscute în lumea romană sub denumirea de Ad aques Herculis sacra.

Utilizarea apelor minerale în scopuri terapeutice poate fi considerată ca prima formă de turism din

România. Băile Herculane funcţionând ca staţiune în mod continuu din 1737. În 1773 sunt cercetate

izvoarele de la Borsec, fiind enumerate şi afecţiunile care pot fi tratate cu ajutorul acestora. În 1804, sunt

produse sticle pentru îmbutelierea apei de aici.

La Budapesta în 1821 apare prima lucrare realizată de un român, pe nume Vasile Pop, intitulată

Apele minerale de la Borsec şi Covasna.

În 1840 apare prima lucrare despre apele minerale din Valahia publicată în germană la Hanovra.

În 1810 la iniţiativa unor boieri moldoveni fuseseră amenajate primele edificii la Slănic Moldova

şi Băltăţeşti. Pentru valorificarea apelor de la Slănic Moldova fuseseră colonizate 12 familii în anul 1808.

În a 2 a parte a sec. XIX, este recunoscută pe plan internaţional, valoarea apelor minerale din

România prin acordarea unor medalii la conferinţele ce aveau în dezbatere această temă.

În 1887, este sistematizată staţiunea Slănic Moldova care avea să fie principala destinaţie balneară

a vechiului regat.

După anexarea Dobrogei apar şi primele amenajări în regiunile litoralului românesc. În perioada

interbelică se dezvoltă staţiunea balneoclimatică de pe Valea Prahovei (Sinaia, Predeal, Buşteni care

dispuneau de infrastructură de dinainte de primul război mondial), perioadă în care apar cele mai multe

staţiuni cu influenţe climatice (L. Roşu, 1926; Cheia, 1930; Poiana Braşov ş.a.).

3

După al 2 razboi mondial reţeaua de staţiuni devine mai densă prin promovarea unor staţiuni cu

interes local (Strunga, Drânceni).

Activitatea de cercetare este coordonată de Institutul de Medicină Fizică Balneoclimatolgie şi

Fizioterapie. Pe plan mondial s-a constatat că (%) capacitatea de muncă prin balneoterapie se situează la 30-

40% din capacitatea de recuperare fizică.

Metodele de tratament în cura balneară:

-metodele terapuetice in medicina sunt grupate in 4 categorii:

a. metode artificiale, care încearcă înlăturarea bolilor prin intervenţiile chirurgicale;

b. substituţia, înlocuirea unor substanţe vitale din organism care sunt produse în cantităţi insuficiente

(insulina); înlocuirea unor organisme afectate cu organizări artificiale;

c. dirijarea funcţiilor, (farmatoterapia sau dietoterapia), făcând parte şi cura internă;

d. factorii naturali, în staţiunile climatice. Aceasta terapie poate fi grupată în 3 categorii de cură:

- cură profilactică;

- cură terapeutică;

- cură de recuperare.

Curele de recuperare în staţiunile balneoclimatice sunt axate pe următoarele direcţii:

- recuperarea afecţiunilor sistemice locomotore;

- recuperarea afecţiunilor neurologice;

- eficienţa foarte mare, recuperarea şi tratarea afecţiunilor cardiovasculare;

- afecţiuni-crono-respiratorii.

7-03-2009

Curs nr. 3

Principalii factori naturali pe care se bazează cura balneoclimatică:

- apele minerale şi termale;

- lacuri cu valenţe terapeutice;

- nămolurile terapeutice;

- gazele terapeutice;

- litoralul marin;

- clima.

4

1. Apele minerale

Conform acestora, apa minerală este considerată o apă ce provine dintr-o sursă naturală, cu un

anumit conţinut de săruri minerale şi microelemente. Aceasta are o componenţă constantă în raport cu

fluctuaţiile ciclice anuale.

Conţinutul acestora în săruri trebuie să fie de cel puţin 1.000 mg/l. De asemenea, este considerată

apă minerală, apa care are un conţinut de cel puţin 250 mg CO2/l. Pentru utilizarea lor în scop terapeutic,

apa minerală trebuie sa fie pură din punct de vedere bacteriologic, sa aibă acţiune terapeutică demonstrată şi

un debit suficient de mare. Pe lângă aceste ape minerale, trebuie sa se îndeplineasca şi alte condiţii de

valorificare:

a. mineralizarea să fie de 1 mg/kg, provenită din cloruri, sulfaţi şi bicarbonaţi.

b. să conţină elemente chimice cu afecţiune farmaecologică precum Fe 10‰, arseniu, CO2 sau S.

c. să conţină gaze dizolvate cu efecte biologice cunoscute, precum CO2 sau hidrogenul sulfurat.

d. să fie radioactive în limite admisibile.

e. să aibă T>20ºC, indiferent de conţinutul mineral ceea ce îi conferă calitatea de apă termală.

f. pentru valenţele terapeutice una dintre aceste condiţii, dacă este obţinută, este necesară în scopurile

terapeutice.

g. cu cât coborâm în interiorul astenosferei, apa subterană se încălzeşte (1ºC/33m), încălzire

datorată surselor magmatice care încălzeşte apele subterane numite ape termale, uneori acestea ajung la

suprafaţa terestră prin anumite canale numite gheizere.

În funcţie de aceasta, apele termale apele termale sunt clasificate după temperatură în următoarele

categorii:

- hipotermale (T 20-36ºC);

- izotermale (T 36-41ºC);

- hipotermale (T>41ºC).

Staţiuni cu ape termale: Panukkale (Turcia), Termopile (Grecia), Hajduszoboszb (Ungaria), Heviz

s.a. Apele termale provin din mai multe surse, de foarte multe ori acestea combinându-se în apariţia unui

izvor:

- apele de profunzime, provin din apa de condensare a magmelor vulcanice denumite şi ape juvenile;

intruziunile magmatice ce se răcesc la adâncimi mari în scoarţa terestră produc apa juvenilă deoarece

cristalizarea magmelor pune în libertate constituenţi volatili, preluaţi de apele de mare adâncime.

- apele de suprafaţă, cele provenite din precipitaţii înfiltrate în sol şi mineralizate la nivelul formaţiunilor

geochimice, cunosute şi sub denumirea de ape vadoase. Apa meteorică este lipsită de săruri minerale dar se

5

încarcă în ascendenţă din atmosferă cu CO2, O3, N, ceea ce îi asigură o reactivitate ridicată faţă de rocile cu

care vin în contact cu scoarţa terestră.

- apele fosile, provin din pânze subterane captive formate în perioadele geologice foarte vechi. Principala

problemă ale acestor ape este că nu pot fi regenerabile. O altă clasificare este cea după viteza apei în

subteran:

1. ape cu dinamică mare, cu o circulaţie rapidă ce nu permite o mineralizare complexă de cele mai multe ori

acestea fiind ape bicarbonatate. Viteza ridicată a acestor ape nu permite dizolvarea iodului sau bromului

chiar dacă acestea sunt prezente în rocă.

2. ape cu dinamică medie, sunt apele sulfatate calcice şi magneziene.

3. ape cu dinamică redusă, care au timp să dizolve iodul sau bromul.

Clasificarea fizico-chimică ale apelor minerale

Clasificările româneşti încadrează apele minerale sub aspect fizico-chimic în 3 grupe:

- apele oligominerale (in cantiatte redusa). cu un conţinut mai mic de 1 g/l de substanţe dizolvate. Apele

oligominerale sunt de foarte multe ori şi ape termale care sunt utilizate în cura externă (Călani. B. Felix,

Geoagiu Băi). Apele oligominerale reci sunt utilizate în cura internă la Călimăneşti, Olăneşti, Slănic

Moldova ş.a., iar pe plan extern sunt cunoscute ape de acelaşi tip în Italia (Fiuggi), Apuania, Bormio), în

Franţa sunt cunsocute apele minerale de la Evian, în masivul centr. fr. (Neris, Saint-Perrier), Cehia

(Joachimo), UK (Both).

Ca efecte terapeutice aceste ape au efect relaxant pentru sistemul muscular şi furnizeazî eliminarea

sărurilor din organism.

- apele carbogazoase, au un conţinut de cel puţin 1 g/l CO2; apele carbogazoase simple sunt

rare. În România (Buziaş, Borsec, Biborţeni); pe plan extern sunt cunoscute cele din Rusia (Kislovodsk),

Franţa (Vals les Buins), Italia (Pellegrino), Germania (Bad Bruckhnan). Principala utilizare terapeutică în

cura internă este pentru afecţiunile gastrice, intestinale, pancreatice şi biliare, iar în cura externă au rol

vasodilatator şi hipotensiv. Principala valenţă terapeutică este pentru bolile cardiovasculare.

- apele alcaline, conţin cel puţin 1 g/l bicarbonat de sodiu, acestea sunt folosite în special în

cura internă, făcând parte apele de la âangeorz Băi şi Halnaş Băi sau din Franţa (Vichy), Rusia (Borjoni),

Germania (Ems), Italia (Ischia). Aceste ape sunt eficiente în reducerea acidităţii stomacale şi scăderea

colesterolului.

- apele alcalino-feroase, au conţinut de > 1 g/l substanţe dizolvate în care predomină şi

anionul bicarbonic, precum cationii de Ca şi Mg. În România sunt prezente la Lipova, Zizin, Borsec şi sunt

indicate pentru cura internă în tratarea stărilor alergice, a dermatozelor şi a tulburărilor în metabolismul Ca.

6

- apele feruginoase, au un conţinut de cel puţin 10 mg/l Fe, acestea trebuie încarcate

suplimentar cu CO2 care preîntampină precipitarea Fe după îmbuteliere. Localizate la Băile Tuşnad, Vatra

Dornei, pe plan extern în Belgia (Spa), Germania (Bruckhnan). Aceste ape feruginoase au acţiune benefică

asupra bolilor metabolice.

- apele arsenicale, 0,7 mg/l arseniu, în România (Covasna); pe plan extern se găsesc în Italia

(Pazzuoli), Germania (Bad Durckheim).

- apele clorurate sodice, cu o concentraţie de 1 g/l clorură de sodiu şi sunt indicate în special

în cura internă, localizate în regiunile salifere din subcarpaţi sau în Transilvania, iar pe plan extern în

Germania (Baden Baden), Franţa (Montecaltini). Aceste ape stimulează circulaţia periferică şi au acţiune

terapeutică asupra mucoasei interne respiratorii.

- apele iodurate, au un conţţinut de 1 mg/l iod, în ţara noastră (Olăneşti, Govora,

Călimăneşti). Aceste ape reglează acţiunea glandei tiroide şi intervin în metabolismul grăsimilor.

- apele sulfuroase, au un conţinut de cel putin 1 mg/l sulf titrabil, aceste ape sunt folosite în

cura externă, în concentraţii ridicate fiind periculoase în cura internă. Aceste ape provin din depozite de gips

sau bitum, dar pot proveni şi din acţiuni reducătoare exercitat de bacterii asupra substanţelor organice. Sunt

limpezi şi incolore la izvor dar în contact cu aerul, hidrogenul sulfurat se oxidează, ceea ce duce la

precipitarea sulfului: Iaşi (Nicolina), Herculane (B. Herculane), Pucioasa, iar pe plan extern se determină

cele din Germania (Aachen), Franţa (Uriage); printre efectele terapeutice se remarcă stimularea secreţiei

biliare, stimularea pancreasului şi al acţiunii inflamatorii.

- apele sulfatate, conlin sulf în formă oxidată utilizată în cura internă; Cehia (Karlovy Vary),

Franţa (Vitrel). Acestea provin din depozite bogate în gips, iar principalele efecte constau în stimularea

secreţiei hepatice.

- apele radioactive, eficiente în problemele sistemului endocrin.

Producţia de apă minerală

În România producţia de apă minerală naturală în 2007 era de 1.021 mil. l, faţă de 152 mil. l în

1992, cu un consum mediu de apă de cca. 56 l/pers. toate aceste statistici ce arată că producţia actuală este

mai mare faţă de trecut nu reprezintă altceva decât o cifră care este de 3 ori mai mica faţă de statele vestice

europene.

Apele minerale din România, grupate în 9 areale geochimice:

- pod. moldovenesc, Vaslui (Drânceni), Iaşi (Nicolina, Strunga, Răducăneni);

- Dobrogea, ape mezotermale (Mangalia);

- c. Română, cu pânze freatice minerale în preajma lacurilor sărate Bărăgan (Amara, L. Sărat);

7

- C. Orientali cu 3 zone, respectiv depresiunea pericarpatică (Oglinzi, Bălţăteşti, Tg. Ocna), unitatea flişului,

aria mofetică legată de lanţul vulcanic.

- C. Meridionali, sunt reduse, dar principalele regiuni (B. Herculane, ş.a.);

- depr. Getică, ape minerale din sedimentarul regiunilor respective, de la Olăneşti, Govora, Călimăneşti,

Căciulata, Cozia;

- mţ. Apuseni, cu ape minerale legate de depozite de calcar cum sunt cele de la Moneasa, Geoagiu Băi;

- depr. Transilvaniei, cu ape de mineralizaţie salină, Sovata, Ocna Sibiului, Ocna Mureş etc.;

- c. de Vest, localităţi principale în apropierea surselor de apă termală, Băile Felix, Băile “1 Mai”, Călacia,

Satu Mare.

13-03-2009

Curs nr. 4

2. Lacuri cu valenţe terapaeutice

Sunt date de:

- limane maritime (L. Techirghiol), caracterul lor terapeutic, este dat de prezenţa unor pelicule de apă dulce

la suprafaţa provenită din alimentarea pluvială şi orizonturile din profunzime care au o salinitate ridicată;

- limane fluviale sau lacuri de câmpie, componenţa chimică a acestor lacuri depinde de solul din bazinele de

alimentare. De multe ori fundul lacului este format din argile care înpiedică înfiltrarea apelor din pânza

freatică şi pot conţine şi apă din depozite geologice mai vechi şi pe fundul acestor lacuri datorită unor

dinamici reduse se pot depune mâluri sapropelice;

- limane formate în masivele de sare, proprietatea cea mai importantă a acestor lacuri provine din procesul

de heliotermie, care este specific şi constă în încălzirea puternică a stratului superficial care este si mai dur

ce poate ajunge la 45-50ºC până la adâncimi de 2 m şi chiar de 60ºC până la 2-3 m. Această proprietate este

dată de căldura specifică ridicată a sării a cărei concentraţie poate ajunge şi la 250‰ faţă de salinitatea

mărilor care este de 35-40‰.

3. Nămolurile terapeutice

Utilizarea ştiinţifică a acestor nămoluri a fost fundamentată prin analize chimice abia începând în

sec. XVIII. Criteriile de clasificare şi indicaţiile terapeutice fiind puse la punct în anii ’30. Toate

sedimentele şi pământurile cu prorietăţi terapeutice, poartă denumirea de peloid, acestea sunt substanţe ce se

formează în condiţii naturale sub influenţa factorilor geoecologici şi care în stare indivizată şi în amestec cu

apa sunt folosite în practica medicală sub formă de băi sau proceduri locale. Sedimenetele cu proprietăţi

terapeutice se pot depune fie în mediul lichid (nămolurile sapropelice şi nămolurile de izvor), fie se pot

forma în mediul aerian prin dezagregarea unor minerale sau roci. În structura nămolurilor se disting 3 faze:

8

- faza solidă, ce cuprinde substanţe minerale şi organice care se găsesc în stare coloidală. Scheletul solid al

nămolului este constituit dintr-o structură cristalină compusă din săruri insolubile în apă (sulfatate sau

silicate) şi o structură argiloasă formată din dioxizi de siliciu şi cantităţi mici de oxizi;

- faza lichidă, reprezentată de soluţia apoasă a substanţei solubile organice şi anorganice care îmbină spaţiile

din particulele solide;

- faza gazoasă, reprezentată de hidrogen sulfurat, CO2, metan sau hidrogen propriu-zis;

În funcţie de origine există mai multe categorii de nămoluri:

1. nămolurile sapropelice, sunt nămoluri negre, sulfuroase produse în urma proceselor

de putrefacţie în lipsa

O2. Se formează în bazinele acvatice cu o dinamică redusă a apelor de profunzime. Nămolurile acestea au o

parte lichidă clorurată sulfatată sau carbonatată şi o parte solidă compusă din roca de bază a bazinului, cu

fito şi zooplancton şi chiar materiale solide aduse de vânt. O categorie a acestora este prezenţa hidrogenului

sulfurat, a cărui acţiune a oxizilor de Fe, conduce la formarea hidrosulfurii de Fe, care dă amestecul de

culoare neagră. În România cele mai cunoscute nămoluri sapropelice sunt cele de la Techirghiol, Amara şi

L. Sărat, nămoluri fosile de la Sovata şi Ocna Sibiului precum şi nămolurile din M. Neagră. Cele mai mari

rezerve de nămoluri sunt în bazinele marine.

2. nămolurile de izvoare minerale, acestea iau naştere la emergenţa unor izvoare prin

sedimentarea sărurilor

pe care acestea le conţin. Faza lor solidă depinde de mineralizarea acestor ape, cele mai cunoscute izvoare

din ţara noastră sunt cele de la Sângeorz Băi.

3. turbele, sunt forme de trecere de la lemn la cărbune cu vârstă cuaternară, fiind

compuse din humus şi materiale vegetale, În stadiul de descompunere sau de mlăştinire. Au culoare brună

şi se formează în regiunile mlăştinoase sau cu pantă redusă. Cele mai mari rezerve de turbă din România

sunt concentrate in depr. C. Orientali.

Caractere balneare ale peloizilor

- în afara componentelor chimice aceste nămoluri trebuie să aibă şi o capacitate mare de

fixare a apei, trebuie să fie plastici cu dispersie bună, densitate ridicată, capacitate mare de absorbţie şi de

reţinere a căldurii;

- peloizii sunt de obicei bazici având un Ph de 9-10;

- proprietăţile terapeutice sunt determinate de componentele chimice, organice şi anorganice,

solubile ce pot străbate bariera cutanată şi pot constitui subtanţe capabile să intervină în metabolismul

celular.

9

Nămolurile au şi un conţinut ridicat de vitamine ce pot acţiona ca factori densibilizanţi, antialergici

antiflamatori prin acţiune bactericidă;

În România staţiunile care folosesc peloizi în cura balneară sunt Amara, Balta Albă, L. Sărat,

Techrghiol pentru nămoluri sapropelice; Covasna, V. Dornei, pentru turbă; Govora, Ocna Sibiului şi iarăşi

Covasna pentru nămolurile minerale.

4. Gazele terapeutice

Provin din emanaţii naturale ce sunt specifice manifestărilor vulcanice şi post vulcanice cunsocute

şi sub denumirea de ultimele forme de vulcanism. Principalele gaze libere emanate în aceste situaţii sunt

CO2, N, hidrogenul sulfurat, metanul şi chiar gaze rare. Azotul nu lipseşte din nici o degajare de gaze libere

fiind prezent atât în degajările puternice de CO2 din regiunile vulcanice sau cele de metan din câmpurile

petroliere sau de gaze naturale. Azotul nu are proprietăţi terapeutice, cel mai important gaz fiind CO2, care

apare în regiunile vulcanice reprezentând ultima formă de manifestare a vulcanismului. Emanaţiile de CO2

sunt cunoscute sub numele de mofetî; există 2 tipuri de mofete:

- naturale, ce constau în captarea gazului emanat şi folosirea lui ca atare în scop terapeutic,

în încăperi special amenajate ce permit manifestarea gazului;

- prin extractia de CO2 este obţinut din apele minerale carbogazoase.

Uneori mofetele pot fi asociate cu emanaţii sulfuroase, caz în care sunt cunsocute sub denumirea

de sulfatare. În galerii subterane, s-au excavaţii naturale dacă atmosfera este suprasaturată în vapori de apă

putâand apărea unele mofete naturale. Cele mai cunoscute mofete din România sunt cele de la Covasna; cele

mai recomandabile mofete pentru curele terapeutice sunt cele cu CO2, dar cele cu ape minerale

carbogazoase sunt cu mult mai eficiente în cazul curelor interne sau externe. Principalele efecte terapeutice

rezultă din efectul ce-l au asupra vaselor dilatatoare, recomandate în special pentru afecţiunile

cardiovasculare şi locomotorii.

20-03-2009

Curs nr. 5

5. Radioactivitatea

Radiţia naturală pe care o pot prezenta apele minerale şi gazele mofetice este cauzată de izotopi

radioactivi ce pot fi dizolvaţi în apa din pânza freatică sau în gazele care difuzează sau emană din rocă.

10

Elementele radioactive deţin factori instabili şi emit radiaţii nucleare alfa şi gama. Aceste radiaţii

au capacitate de a ioniza elemente gazoase şi pe cele solide, activează hidrogenul, descompune apa, proces

care stă la baza acţiunii lor farmaceutice.

Radiaţia naturală este cauzată în cea mai mare parte de dezintegrarea uraniului şi a radiului.

Uraniul este concentrat în depozite geologice, urme de cantităţi foarte mici găsindu-se în toate

apele naturale de adâncime.

Zăcămintele de origine biologică au o capacitate ridicată de absorbţie faţă de uraniu. Concentraţia

maximă în apa de băut este de 5×10‾5 g U/l.

Radiul face parte din metodele alcalino feroase si este răspandit în roci şi fiinţe vii, iar prin migrări

geochimice este acumulat în tufuri calcaroase sau depozite cu origine biologică. În apa potabilă concentraţia

maximă permisă este de 5×10‾11 g R/l. Radiul constituie prin dezintegrare principala sursă de radon.

Elementul gazos ce intra în categoria gazelor mobile, timpul foarte scurt de înjumătăţire permite

utilizarea sa în terapia balneară.

Concentraţia elemntelor radioactive, în apa minerală, depinde de felul zăcământului şi de tipul de

contact al apei subterane cu acesta. Componentele şi proprietăţile chimice ale apei minerale influenţează

concentraţia acestuia în elemente radioactive. Astfel, apele acide sau cele alcaline au o putere de dizolvare

mai ridicată decat cele de tip neutru. De asemenea ionii alcalino-feroşi (Ca, Mg) şi saturarea apei în CO2

grăbesc dizolvarea sărurilor de U.

În România apele radioactive sunt repartizate în regiunile mţ. Harghita şi depr. Panonică. Aceste

ape au valori de radioactivitate mult sub valoarea internaţională admisă.

Dintre izvoarele cu o radiaţie ceva mai ridicată, sunt cele de la Sângeorz Băi, Borsec, B. Tuşnad,

B. Herculane. Indicaţiile de cură se adresează în primul rând bolilor reumatice dereglărilor hormonale,

afecţiunile cutanate şi imbunătăţirea circulaţiei periferice. Eficienţa cea mai mare a fost demonstrată în cazul

artritei (SUA- staţiuni la Boulden, Basin).

6. Clima

Chimismul aerului - ceea ce conţine aerul pur, din ceea ce ar putea exista valenţe terapeutice. O2

prezintă o proporţie în atmosferă de 21% restul fiind dat de N (azot) 74% si alte gaze 5%.

Scăderea sub 18% rezultată fie prin scăderea presiunii atmosferice totale cu altitudinea, fie prin

poluare atmosferică antrenează tulburări de respiraţii, care sunt însemnate cu cât O2 se află în cantitate

redusă.

Se consideră ca scăderea <15% din valoarea presiuniii la nivelul de 0 m este limita suportabilă

pentru organism.

Această valoare se atinge în altitudine cam la 2.700 m (700mb), sau la 5.000 m (500mb).

11

O scădere dozată de O2 poate fi utilizată sub aspect terapeutic prin caracterul stimulent determinat

de răspunsul organismului prin creşterea numărului de hematii în sânge.

Dintre celelalte gaze cu excepţia radiului nu au mai fost demonstrate valenţe terapeutice.

Aeronizarea - între parametrii fizici ai atmosferei cu importanţă în desfăşurarea proceselor

biologice intră şi cei electrici dintre care mai importanţi sunt:

- câmpul electric terestru;

- conductibilitatea electrică;

- ionizarea aerului.

Câmpul electric pozitiv este considerat favorabil vieţii prin comparaţie cu cel nul sau negativ, s-a

demonstrat în timp că în câmp nul sau negativ generaţiile degenerează treptat şi devin sterile.

Organismul uman reacţionează la schimbarea câmpului electric ceea ce explică atât unele

manifestări meoteorotrope, în cazul fronturilor reci, care produc schimbări rapide de câmp electric cât şi

efectele pozitive înregistrate în evoluţia TBC-ului, în tratamentele din sanatoriile de la altitudini, se

consideră că există o legatură între tulburările câmpului electric şi durerile la amputaţii, creşterea frecvenţei

naşterilor şi a mortalităţii.

Ridicarea bruscă a tensiunii câmpului electric în timpul furtunilor poate determina simptome

patologice la cardiaci şi în general la perioade meteolabile.

Aerul din exterior sau din încăperi conţine în cantităţi variabile particule purtătoare de sarcini

electrice, prin deplasarea cărora este dobândită conductibilitatea electrică. Aceşti aerosoli după semnul

sarcinii electrice pot fi negativi sau pozitivi iar după starea de agregare pot fi gazoşi, lichizi sau solizi.

Factorii moderatori ai aeroionizării pot fi:

- cosmici (radiaţia corpusculară care constituie aport material de la Soare);

- termici;

- meteorologici (mai ales în preajma cascadelor prin efectul Lenard prin apariţia sarcinilor electrice la

ruperea picăturilor de apă sau efectul Blanchard la spargerea bulelor de aer la suprafaţa apei);

- furtuni de zăpadă;

- fenomene orajoase.

Ionii din atmosferă au dimensiuni mici prin fixarea pe particule fine determinate de apariţia ionilor

grei ce constituie atât un poluant cât şi un indiciu pentru poluare.

Ionii mici au mobilitate ridicată si durata lor de rezistenţă nu depăşeşte câteva minute în timp ce

ionii grei au mobilitate redusă şi pot persista mai bine de 1 oră.

În general în atmosferă se inregistrează o ionizare medie de 500-600 ioni mici şi mijlocii/cm³.

Mobilitatea ionilor creşte odată cu temperatura şi scade odată cu creşterea presiunii şi a umezelii.

12

De asemenea ionizarea are un regim diurn cu 2 maxime dimineaţa şi seara şi un minim la amiază

iar la nivel anual se pune în evidenţă un maxim de primavară şi un minim de iarnă.

Predominaţa ionilor negativi este favorabilă în terapia unor astfel de afecţiuni precum

hipertensiune, astmul bronşic, nevroză şi reumatism.

Se consideră că schimbalitatea unui mediu este determinată de proportia de ioni negativi din

atmosferă; s-a constatat ca longitudinea este mai frecventă în regiunile montane ce se caracterizează şi

printr-o concentraţie mare a ionilor negativi.

Se consideră ca ionii negativi îmbogăţesc tonusul muscular, stimulează metabolismul şi grăbesc

vindecarea rănilor, s-a constatat că o ionizare negativă foarte ridicată conduce la o stare de oboseală sau

chiar a depresiei.

Ionii (+) provoacă chiar şi în concentraţii reduse dar constituie oboseală, manifestări nevrotice sau

depresie.

În regiunile depresionare din Elveţia cu o frecvenţă ridicatî a foehnu-lui morbilitatea are o

incidenţă mai ridicatî. Pe lângă regiunile montane sunt şi regiunile litorale, în acest caz ionizarea este

determinată de caracterul brizei marine ce antrenează zone cu mase de aer dinspre mare spre uscat, cu o

ionizare mai redusă şi noaptea dinspre uscat spre mare cu o ionizare mai ridicată. Ionoterapia este

recomandatî în special în afecţiunile pulmonare şi cele endocrine.

Climatoterapia – elementele mediilor naturale pot fi generate în mai multe asociaţii de factori în

funcţie de rolul lor climatoterapeutic.

- complexul de factori climatici cu acţiune termică include (ºC), umezeala, vântul şi radiaţia

calorică. Acestia determină starea de confort sau stresul bioclimatic cu acţiune stimulentă ce se reflectă în

intensitatea proceselor de termoreglare;

- complexul de factori cu acţiune biologică este constituită din radiaţia luminoasă şi ultravioletî. Radiaţia

luminoasă stimulează glandele de secreţie internă iar radiaţia ultravioletă produce pigmentaţie;

Complexul de factori barici prin scăderea presiunii atmosferice totale dar mai ales a celei parţiale a

O2, determină unele efecte ce se produc la nivelul organismului, care constau în modificarea globulelor roşii

datorită presiunii aerului. Cura de altitudine este indicată doar în cazul anemiilor şi contrindicată

afecţiunilor cardiovasculare şi respiratorii avansate; complexul de factori electrici au efect de congestionare

asupra mucoaselor căilor respiratorii.

27-03-2009

Curs nr. 6

Influenta elementelor climatice asupra organismului uman

13

Pentru organismul uman percepţia schimbărilor la nivelul mediului se face în primul rând prin

receptorii tehnici localizaţi la nivelul pielii, aceştia transmiţănd informaţiile la nivelul principalului centru

nervos implicat în termoreglare adică hipotalamusul.

Temperaturile indicate în alte aspecte fiziologice, legate de funcţionarea glandelor cu secreţie

internă, de componentul sângelui, capacitatea de ventilare pulmonară sau aspectul nervos în ansamblu.

Temperatura aerului, sub aspect termic, în cazul mamiferelor care au sânge cald au această

calitate de heliotermie (capacitatea de a-şi păstra temperatura constantă între anumite limite indiferent de

structurile exterioare), organismul uman este înzestrat cu un mecansim de termoreglare pentru menţinerea

bilanţului (sistemul nervos periferic, reţeaua fină de capilare sangvine şi stratul de grăsime, precum şi de

conţinutul de apă al corpului). ţinând cont ca celulele corpului (75% apă), substanţă cu o caldură specifică

ridicată, modificările de temperatură în ansamblu, la nivelul organsimului se realizează foarte greu.

Activitatea musculară, are un alt rol important, unde prin temperaturi scăzute are loc contracţii

musculare, care ulterior produce căldură. De asemenea prin procese chimice, ficatul reprezintă o altă sursă

de căldură.

Producerea normală de caldură poartă denumirea de rata metabolismului basalt şi aceasta depinde

de numeroşi factori precum suprafaţa corpului sau vârsta. Pierderea de caldură se realizează prin diferite

mecanisme:

- conducţia, se realizează prin contactul pielii cu orice alt corp, având o temperatură mai redusă;

- convecţia, are o pondere de cca. 15% din pierderea totală de căldură;

- radiaţia căldurii de la suprafaţa căldurii ce deţine 60% din pierderea totală de caldură;

- evaporaţia (transpiraţia), care se realizează atât la nivelul pielii cât şi a plămânilor, se determină 20% din

pierderea totală de caldură şi se declanşează atunci când temperatura exterioară depăşeşte un anumit prag.

Rata evaporaţiei depinde de:

- temperatura exterioară;

- concentraţia aerului în vapori de apă din stratul din imediata vecinătate;

- de viteza curenţilor de aer;

Producerea de căldură se realizează printr-o serie de procese fiziologice precum:

- cresterea fluxului de sânge, în piele şi ţesuturi subcutanate;

- încetarea transpiraţiei;

- vasodilataţie;

- creşterea ventilaţiei pulmonare.

14

Se poate vorbi de un regim al temperaturii corpului cu un maxim după amiaza şi un minim

dimineaţa. Dincolo de acest regim temperatura corpului diferă de la un sector la altul, în felul următor; la

nivelul abdomenului sunt în medie de 36ºC, membrele 31-33ºC, iar pieptul şi fruntea la fel 33ºC.

Organsimul uman la condiţii de termogeneză, în cazul în care avem temperaturi minime, fie

termoliză când sunt temperaturi mari, trecerea apei din sânge în ţesut şi invers este cauzat de stimuli ce fac

trecerea de la rece la cald. În cazul temperaturii ridicate pot apărea cazuri de şoc heliotermic, iar în cazul

celor reduse să apară şocul hipotermic.

Insolaţia, partea vizibilă a spectrului electromagnetic are o acţiune benefică a sistemului nervos şi

asupra glandelor cu secreție internă.

Radiaţia infraroşie are efecte calorice conducând la vasodilataţie, iar radiaţia ultravioletă (UV), are

acţiune chimică la nivelul pielii fiind implicate în producerea de vitamina D cu rol important în asimilarea

calciului. Efectele negative ale radiaţiei sunt legate de expunerea îndelungată ce poate determina insolaţie,

cefalee, fotooftalmie ş.a., lipsa luminii are un rol foarte important în rahitism.

Umezeala aerului şi precipitatiile, pe lângă rolul pe care-l are umezeala în intensitatea proceselor

de evapotranspiratie, umezeala are un rol important în proliferarea insectelor, a paraziţilor şi a altor

microorganisme ce pot cauza, în special boli infecţioase.

Umezeala asociată temperaturilor reduse a fost admisă ca o cauză a durerilor reumatice, deşi în

prezent aceaste dureri sunt mai degrabă un răspuns la schimbările complete de vreme. De asemenea aceste

condiţii agravează crizele de astm şi în general complică problemele pulmonare.

În condiţii de umezeală ridicată sau rece chiar şi în zonele temperate creşte puterea de diseminare

şi de penetrare a agenţilor patogeni pentru diferite boli, în special bolile date de gripă.

Presiunea atmosferică, variaţiile neperiodice care se produce sub influenţa condiţiilor sinoptice,

aceste modificări pot conduce la variaţii de pâna la 15 mb, în 24 h.

Presiunea se face resimţită în special în combinaţie cu temperatura şi umezeala. Cel mai mare

impact al presiunii se resimte la nivelul presiunii sangvine care poate conduce şi la alte dereglări fiziologice.

Vânturile, aceste mişcări ale aerului contribuie la starea de confort termic, fiind direct implicate în

procesul de termoreglare, în condiţii de vânt, confortul creşte, iar la temperaturi ridicate, disconfortul creşte.

Vântul poate da naştere la tulburări respiratorii prin efectul mecanic. Un rol foarte important îl are

acţiunea vânturilor locale:

- cele care se formează pe baza contrastelor de temperatură şi presiune create prin diferenţele de încălzire

(ex. musonul);

- cele care se formează în urma acţiunilor de barare orografică a vânturilor integrate în circulaţia

atmosferică (foehnul si bora).

15

Brizele de mare aduc un aer răcoros şi umed cu aerosoli de sodium si de iod, cu aeroionizare

moderată şi negativă, în timp ce brizele de uscat sunt încarcate cu pulberi solide şi deţin o aeroionizare

pozitivă. Valenţele terapeutice sunt deţinute de briza de mare care acţionează ca factori stimulenţi a

funcţiilor cutanate, cât şi ca element de confort termic prin accelerarea proceselor de transpiraţie.

Brizele de munte şi de vale au un rol foarte important în reducerea poluării atmosferice în regiunile

depresionare.

Vânturile de tip foehn, prin influenţa lor biologică este controversată în general foehn-ul s-a

constatat a fi asociat cu creşterea tensiunii şi a iritabilităţii, oboseală, dureri de cap, ameţeli şi chiar

hemoragii ca urmare a unui stres ridicat pe care-l impune asupra circulaţiei sângelui.

Bora, are efecte mai reduse sub aspect climatic dar vânturi similare din Franţa pot determina

migrene, insomnii, probleme respiratorii.

În general, acolo unde vânturile locale sunt mai frecvente se vorbeşte despre un sindrom ce poartă

numele vântului respectiv.

Hidrometeorii, cea mai mare parte este asociată cu valori ridicate ale umezelii aerului şi cu o

insolaţie redusă, efectele fiind legate de ceaţă, rouă, brumă, chiciură.

Fenomenele extreme actionează asupra sistemului nervos prin spectaculozitate (trăsnetul, prin

hipotermie şi edemi pulmonari, furtunile care sunt asociate condiţiilor de presiune, umezeală).

02-04-2009

Curs nr. 7

Impactul schimbărilor climatice asupra turismului

Clima şi activităţile turistice

Constituie prin manifestarea elementelor sale fie un factor de favorabilitate fie de restrictivitate

pentru activitaţile turistice. Orice studiu privind potenţialul turistic al unei regiuni si valorificarea acestuia

implica mai intâi o caracterizare climatică de ansamblu, iar apoi o tratare distinctă, amanunţită a influenţelor

pe care diverse elemente climatice pot influenţa diverse forme de turism. Aceasta are la baza valori pentru

diverşi parametrii ce pun în evidenţă perioadele optime dar şi cele improprii practicării unor forme de

turism, efectele directe imediate dar şi cu durată a lor asupra organismului uman şi de aici poate diverse

forme de disconfort îndeosebi în turismul de odihnă şi balnear, riscul producerii unor procese geografice

(avalanşe, inundaţii, prăbuşiri, alunecări). În acest caz se va insista pe relevarea valorilor extreme şi de

probabilitatea realizării lor în timp şi spaţiu, dar şi pe punerea în evidenţă a tuturor factorilor de natură

climatică ce pot avea pe ansamblu, caracter favorizant sau restrictiv sau limitele între care aceste aspecte se

pot impune, micşorând ori asigurând viabilitatea unor forme de turism. De asemenea, trebuie să se apeleze

la analize în care valorilor climatice ale diverşilor parametrii li se opun atât reacţiile organismului uman la

16

efortul depus mai ales în turismul balnear, în raport de variaţia presiunii, umidităţii, temperaturilor dar şi

performanţele inregistrate indeosebi în condiţiile balneare pe sezoane sau locuri de acţiune.

Totodată cunoaşterea lor este necesară proiectării şi realizării diverselor construcţii şi amenajări

pentru diferite forme de turism.

Efectele manifestării condiţiilor climatice asupra organismului

Se concentrează pe mai multe direcţii, impuse pe de o parte de tipul de activitate turistică (efortul

şi impactul este deosebit, în tratament balnear, recreere etc. dar si în functie de vârstă (elevi, adolescenţi,

maturi etc.) şi capacitatea fizică la nivelul fiecărei categorii.

Impactul condiţiilor climatice se realizează îndeosebi asupra căilor respiratorii, pielii, ochilor şi

urechilor iar dintre factori semnificativi sunt: temperatura aerului, umiditatea, curenţii de aer, presiunea

atmosferică. Fiecare dintre acestea exercită asupra organismului o acţiune care poate crea stări de disconfort

sau de relaxare. Prin combinarea lor se poate ajunge la limite de producere a efectelor atat în timpul anului

dar şi spaţial (în raport cu cu altitudinea, poziţia latitudinală, versanţi adăpostiţi sau nu de vânt, versanţi mai

mult sau mai putin expuşi radiaţiilor solare etc.). în linii generale stările de confort raportate la o

îmbracaminte uşoară sunt legate de temperaturi medii zilnice de 18-28°C.

Intervalul de timp de realizare a acestora este maxim în regiunile de dealuri, podişuri şi câmpii

înalte fiind concentrat mai ales în intervalul mai-septembrie.

Opus, disconfortul termic (temp. medii lunar zilnice de peste 28°C sau sub 18°C) se realizează în

zonele temperate, în 6-8 luni. Spre deosebire de acestea în campie şi podişurile joase în lunile de vară (iulie

şi august), disconfortul este determinat de frecvenţa zilelor şi noptilor tropicale, iar în decembrie-aprilie de

temperaturile foarte reduse. În munţi, în cea mai mare parte din an (octombrie-iunie la sub 1500 m; cu unele

excepţii zilnic la peste 1500 m) se înregistrează disconfort termic. Dar, indiferent de regiune, intervalul de

confort termic variază ca număr de ore în cuprinsul unei zile chiar în intervalele optime impuse de mediile

lunare sau diurne. Situaţiile sunt posibile mai ales în lunile de toamnă şi primavară la miezul zilei, iar vara

dimineaţa şi seara. Local, mărimea acestora scade în sectoarele expuse curenţilor de aer sau umbrite, deci cu

expuneri spre N, NV, NE şi creşte în situaţiile opuse. De aici, rezultă necesitatea calculării şi interpretării

valorilor mai multor indicatori termici: valorile medii multianuale diurne şi lunare, numărul lunar de zile de

iarnă, de îngheţ, de vară, tropicale, aprecierea mărimii intervalelor diurne cu valori de 18-28°C. în funcţie de

acestea se stabilesc perioade optime lunare şi zilnice favorabile diverselor activităţi turistice. Este necesar

însă şi raportarea acestor valori la capacitatea de suportabilitate a turiştilor în funcţie de vârstă dar şi de tipul

de activităţi turistice. Limitele termice de 18-28°C sunt optime pentru unele forme de turism pentru odihnă,

recreere, tratament balnear, etc.) înfăptuirea acestora necesitând o echipare adecvată. Pentru activităţile care

presupun folosirea mediului acvatic, importantă este raportarea valorilor termice diurne din aer şi apă (înot

17

în lacuri, dar mai ales în mare în situaţia optimă în care apa are 20-24°C) şi pe această bază să se indice

intervalele optime dar şi cele în care acestea sunt posibile. Astfel, pe litoral optimum presupune iulie-

august, iar posibilul în iunie şi septembrie. În lacurile din regiunile de câmpie (intervin adâncimea redusă şi

dinamica mică) intervalele sunt mai extinse (optimum din 15 iunie-10 septembrie, posibilul de la finele lunii

mai până la finele lunii septembrie), iar lacurile aflate pe văile din munţi la sub 800 m suportabilitatea este

legată de luna august (aici fac excepţie lacurile sărate sau cele cu apă termală unde intervalele sunt mult mai

extinse). În desfăşurarea activităţilor turistice un rol stresant deosebit îl are manifestarea vântului care pe de

o parte creează senzaţii de disconfort iar pe de altă parte poate împiedica realizarea performanţei propuse.

Dacă simplele adieri şi brizele de mare, munte sunt plăcute şi chiar aşteptate în zilele toride,

curentii de aer cu viteze ce depăşesc 3,5 m/s devin neplăcuţi, iar vântul în timpul furtunilor, viscolelor este

extrem de periculos. Ca urmare este necesară calcularea numărului mediu de zile cu vânt cu viteze mai mari

de 3,5 m/s, frecvenţa lunară şi de apreciere a numărului de zile cu calm. în marile localităţi se fac precizări

asupra culoarelor rutiere ce direcţionează curenţii de aer ce pot crea (mai ales iarna) disconfort dar şi asupra

spaţiilor adăpostite (mai ales în parcuri) favorabile practicării expunerii la soare (helioterapie).

Cura helioterapeutică este mult folosită, dominant în sezonul cald dar pentru o pondere limitată de

turişti (schiori) şi în sezonul rece la munte ( în zilele cu temperaturi ridicate şi spaţiile adăpostite), pentru

evaluarea intervalelor în care aceasta poate fi practicată este necesară corelarea aprecierii numărului de zile

cu cer senin (sau parţial acoperit) cu regimul termic diurn şi lunar, stabilirea spaţiilor expuse sau adăpostite

faţă de vânt. Se pot diferenţia şi intervalele în care expunerea este optimă de cele în care ea devine

dăunătoare (vara îndeosebi între orele 12 şi 16) provocând lezarea pielii.

Pentru recreee şi tratament prezintă însemnătate indicarea valorii presiunii aerului care scade în

raport cu latitudinea creând unele situaţii (la organismele slăbite, îmbătrânite, la cei cu afecţiuni ale

circulaţiei, etc.) disfuncţii în starea organismului materializate în dureri musculare, modificări ale tensiunii,

leşin, o respiraţie inconstantă etc. Ca urmare în analize, alături de precizări privind variaţia medie a presiunii

de la o lună la alta sau în raport de altitudine va fi urmarită şi schimbarea acesteia în condiţiile frecvenţei

maselor de aer de provenienţă deosebită. Acest aspect are însemnatate distinctă în caracterizarea climatică a

diferitelor staţiuni balneare sau climaterice, în fnncţie de care regimul presiunii poate deveni pentru diverse

categorii de turişti un factor de risc (exemplu staţiunile de pe litoral sau la altitudini mai mari de peste 1000

m pentru cardiaci).

Disconfortul climatic poate fi creat în intervale de timp în care umiditatea aerului este foarte mare

dar şi scazută. În aceste condiţii sunt mult expuse căile respiratorii impiedicând o bună funcţionare a

circulaţiei sangvine, respiraţiei, are loc accelerarea transpiraţiei în aerul uscat. Sub acest aspect lunile de

18

primăvară şi toamnă sunt propice activităţilor turistice în regiunile de deal şi de câmpie şi cele de vară în

spaţiul montan la 800-1800 m sau > altitudine.

Caracteristicile climato-turistice cu caracter regional se pot stabili în baza acestor parametrii.

Astfel: intervalul hipsometric în care caracteristicile climatice sunt deosebit de favorabile unei

palete largi de forme de turism este cuprins între 400 şi 800 m (local poate urca până la 1000 m)

temperaturile sunt moderate iar variaţiile celorlalte elemente care se conjugă cu acestea sunt suportabile. Ca

urmare stresul, disconfortul implică perioade de timp mai mici şi stările create sunt uşor de depăşit;

intervalul hipsometric de peste 1000 m se poate corela cu o creştere tot mai accentuată (odată cu ridicarea în

altitudine) a solicitării organsimului la modificările termice, depresiunea şi oxigenare a plămânilor,

expunere la vânt şi diferite fenomene meteorologice). Intervalele de confort climatic pentru diversele forme

de turism sunt deosebit, la fel şi pentru diferitele categorii de vârstă (implică efort şi deci rezistenţa variată);

intervalul hipsometric sub 400 m cu oscilaţii distincte sub raport climatic ce impun un sezon rece cu

disconfort aproape total, un sezon cald cu disconfort pe zile, decade şi 2 intervale (primăvara şi toamna) cu

un stres bioclimatic limitat. De menţionat că vara, pentru anumite forme de turism (cura heliomarină, cura

balneară, etc.), conţine un număr mare de zile de confort bioclimatic.

Condiţiile climatice şi realizarea activităţilor turistice

Formele de turism sunt multiple, mai ales prin scopul propus şi prin durată. Îndeplinirea cerinţelor

fiecăreia depinde de diverşi factori între care şi cei de natură climatică care pot influenţa nu numai

ambientul realizării sale (zilele ploioase, reci) dar uneori determină replanificarea dacă este posibil (o aversă

de ploaie, viscol, etc.) sau anularea (o încălzire bruscă ce determină topirea stratului de zăpadă, afectând

condiţiile necesare sporturilor de iarnă, o avalanşă ce deteriorează spaţiul schiabil sau reţeaua de poteci şi

instalaţii de penetrare în etajul alpin, o inundaţie de proporţii care distruge pe distanţe mari reţeaua rutieră.

Deci, se impun cunoaşterea a celor aspecte de natură climatică care au însemnatate pentru actul

turistic în sine şi de care depinde în final şi performanţa realizării lui (mai ales cu nuanţă sportivă).

Pentru ambientul general informaţiile trebuie să se axeze pe cunoaşterea numărului de zile cu

predominarea timpului senin, cu temperaturi de peste 18°C vara şi în jur de 5°C iarna etc.

Pentru planificarea şi efectuarea strictă a unei anumite forme de turism se cer elementele de natură

climatică de excepţie. Acestea se pot diferenţia în două grupe.

Prima implică datele prognozelor meteorologice pe perioade de la 24 de ore la mai multe zile şi

care au la bază informaţii de anvergură asupra dinamicii maselor de aer; prognozele sunt însoţite de

avertismente referitoare la posibile ploi torenţiale, viscole, secetă prelungită, vânturi puternice etc. Toate

acestea pot influenţa mai întâi programarea unor forme de turism care implică odihnă şi recreere pe 1-2 zile,

etc.

19

A doua grupă se referă la informaţii de natură climatică rezultate din prelucrarea valorilor

meteorologice înregistrate la staţiile meeorologice timp de mai multe decenii. Pe baza lor orientativ se

stabilesc intervalele de timp cu condiţii favorabile diferitelor forme de turism. În acest sens importante sunt

perioadele optime pentru practicarea turismului balnear unde valorile temperaturilor pot asigura menţinerea

fluxului turistic; lunile sau intervalele frecvent ploioase sau secetoase, raportarea intervalelor vântoase şi de

calm în funcţie de frecvenţa circulaţiei deverselor mase de aer pe anumite direcţii şi de condiţiile orografice

etc. Pentru unele dintre acestea există formule de calcul şi apreciere. Indiferent de situaţie, valorile trebuie

corelate cu condiţiile geografice locale care pot accentua sau diminua anumite aspecte ale producerii lor.

Proiectarea şi realizarea de construcţii şi amenajări pentru turismul balneoclimatic

Există o diversitate de construcţii folosite în turism, unele cu funcţionalitate variată care depăşeşte

sfera turismului (magazine cu diferite produse, etc.) dar multe cu profil destinat în mare masură diverselor

forme al unui astfel de turism (hoteluri, instalaţii, parcuri, baze de tratament, complexe de agrement,

autocare şi nave cu capacităţi diferite pentru călătorii etc.), la toate acestea în proiectarea şi realizarea lor

trebuie să se ţină seama de particularităţile climatice ale regiunii. Pentru instalaţiile pe cablu (utilizate la

munte) sunt necesare aprecierile privitoare la direcţia dominantă, vitezele obişnuite şi maxime ale vântului,

de frecvenţa producerrii anumitor fenomene meteo (îndeosebi chiciura şi viscolul). Amplasarea unor

hoteluri va fi facută de aşa manieră încât camerele să primească cât mai multă lumină, cat mai puţini curenţi

de aer şi dechiderea spre peisaje atrăgătoare. În parcuri indiferent de mărime, vor exista amenajări de odihnă

în spaţii expuse la soare şi ferite de curenţii de aer. Reţeaua de poteci şi drumuri rutiere va evita sectoarele

în care sunt posibile avalanşe, viscole, troieniri, alunecări etc.

Pentru toate acestea alături de date climatice generale sunt necesare aprecieri topoclimatice cu

insistenţă pe parametrii vântului şi al fenomenlelor meteorologice ce conduc la degradări.

20

21