Capitolul II Balada Miu Cobiul

1.Context de actualizare

Un capitol important al baladei populare române îl formează cântecele

haiduceşti. Perspectiva istorică a baladei se amplifică mult, de la viaţa dusă de

coloniştii romani în Dacia până la cea contemporană, până la existenţa haiducilor şi

traiul răbdat de ţăranul român. Fiecare zonă folclorică are cântecele ei despre cei ce au

haiducit prin locurile respective. Haiducia are la români un caracter social pregnant.

Folclorul abundă de numele a numeroşi haiduci care au trăit în diverse zone ale ţării şi

care sunt consideraţi că şi-au pus viaţa în slujba săracilor pe care îi ajută luând din

agoniseala făcută pe căi necinstite a celor bogaţi. Ei nu luptă deci, ca haiducii bulgari

şi sârbi, pentru eliberarea naţională. Prin cântecul haiducesc, balada românească se

detaşează de balada sud-est europeană şi se apropie de cea din Europa centrală, de

cântecele haiduceşti slovace sau de cele ale ucrainenilor din Galiţia. Haiducii vădesc

însuşiri eroice, adversarul fiindu-le intern, adică domnitorul şi clasa feudală. Ei

corespund până la un punct cavalerilor rătăcitori din Europa apuseană, porniţi să lupte

împotriva nedreptăţilor cu care erau năpăstuiţi oamenii de rând. Într-o vreme , a

existat părerea că haiducia ar fi un fenomen relativ recent, din secolul al XVIII-lea,

pricinuit de samavolniciile fanarioţilor, având un aspect vădit naţionalist. Dar haiducii

au existat şi înainte şi după înlăturarea domniilor fanariote, pe alocuri chiar între cele

două războaie mondiale. Priviţi de către popor nu ca furi de rând, ci ca separaţi,

haiduci neaoşi, cu grija lor pentru arme, lipsa imboldului de a acumula averi sau alte

bunuri şi mai cu seamă părtinirea săracilor îi apropie pe haiduci de cavalerii rătăcitori

medievali, cu deosebirea că la noi instituţia s-a perpetuat, deşi în formă diminuată

până prin al treilea deceniu al secolului XX, bănăţeanul Pătru Mantu fiind printre

ultimii. Se pare că în Timoc au dăinuit cu mai multă tenacitate, întrucât după o

relatare neverificată, se credea că practicarea haiduciei ar asigura prosperitatea

recoltelor. În ultimă instanţă, semnificaţia agrară pare legată de datina legănatului

primăvara, pusă în lumină de J. G. Frazer, ce constă în forţa de întinerire şi creştere

prin contactul magic cu verdeaţa. Îmbrăcămintea de culoare verde comentată felurit în

baladele şi cântecele haiduceşti îşi dezvăluie rostul mai cu seamă în cadrul acestei

1

funcţii vegetaţionale, alături de grija de a se camufla până la confundare cu peisajul

silvestric.

Alături de haiduci au activat şi o seamă de hoţi. Distincţia nu e posibilă decât

rareori, întrucât creatorii baladelor nu au semnalat trăsătura determinantă. Şi hoţii au

trezit admiraţia celor mai mulţi prin curajul şi ingeniozitatea cu care deposedau pe cei

atacaţi, poporul fiind deosebit de impresionat de orice aspect neobişnuit, bătător la

ochi.

O conspectare sumară a baladelor haiduceşti relevă structuri deosebite. Sub

acest aspect, grupa baladelor haiduceşti se vădeşte a fi mai eterogenă. Ea se

delimitează în două categorii. Cea dintâi cuprinde baladele despre haiduci vechi,

anteriori secolului al XVIII-lea, fără vreo putinţă de identificare şi localizare, întrucât

li s-au pierdut toate amănuntele individualizante, chiar numele fiind uneori diferite,

ceea ce pare a indica o contaminare care a dus în cele din urmă la substituiri de nume.

Aceste balade sunt puţine la număr- Corbea , Miu, Golea, Toma Alimoş, Stanciu al

Bratului – dar cu răspândire largă şi mai cu seamă relatări ample, adevărate bijuterii

epice, comparabile cu cele mai realizate din grupa vitejilor. Similitudinea stilistică cu

acestea este evidentă, încât s-ar putea afirma că sunt create în aceeaşi epocă sau măcar

generate de aceeaşi matrice stilistică.

A doua categorie de balade haiduceşti arată isprăvile unor haiduci mai noi, din

secolele XVII-XX, pe deplin identificabili, despre unii existând chiar documente

publicate: Pintea Viteazul, Iancu Jianu, Tunsu, Gheorghilaş, Bujor, Ion Pietrariu,

Darie, Bolbocean, Radu Anghel etc.

Mulţimea de variante despre haiducul Miu poate fi grupată în două tipuri: în

cele care au fost publicate sub numele de Miu Cobiul (Sglobiul) şi Miu haiducul

(Ştefăniţă Vodă). E interesantă în această privinţă insistenţa cu care Alecsandri

identifică în balada populară o lume feudală evoluată –similară cu cea a evului mediu

occidental – nu numai în adnotările sale, dar şi operând modificări ale textelor

populare în acest sens. Astfel, în notele de la balada Mihu Copilul, Alecsandri e

categoric. Pentru el, eroul baladei e despuiat de nuanţele hoţiei şi rămâne cu nobila

figură a unui cavaler din secolele de mijloc. Convins de caracterul cavaleresc al

eroului, Alecsandri merge până la presupunerea că această baladă ar exista de pe

epoca cruciadelor , când oamenii războinici, precum şi caii lor erau acoperiţi cu

cămeşi de fier , numite zale.11 Miu se răfuieşte cu însuşi domnul ţării, un pretins

Ştefan- Vodă, în care, după sugestia lui Alecsandri, s-ar fi identificat Ştefăniţă. Mai

2

curând decât oricare prototip istoric real, acesta rămâne cu desăvârşire o generalizare

artistică , imagine tipică a feudalului pe care mânia populară îl striveşte sub dispreţul

haiducesc. Viclenia şi bărbăţia sunt armele prin care haiducul ocoleşte prigoana

domnească, dând o lecţie de neuitat stăpânilor : domni şi boieri. Haiducul se salvează

prin viclenie de sub ochii uimiţi ai curtenilor, iar domnul- cel mai mare dintre boieri şi

principalul duşman îşi primeşte întodeauna pedeapsa, care e numai o mică sperietură

şi o răsunătoare umilinţă, înconjurată de râsul dezlănţuit al poporului, alteori chiar

dureroasă răzbunare ce loveşte cu cruzime, la adăpostul nopţii, în însuşi vlăstarul

domnesc.

Miu, în toate variantele haiduc, lasă să se întrevadă dincolo de pitorescul

fabulei epice, situaţia tipică a unui curtean răzvrătit, care a luat calea codrului (Calea,

sora lui, este încă paharnica domnului). În acest sens, Mircea Beniuc îşi spune opinia

în prefaţa de la Balade haiduceşti: Mihul se numeşte când Cobiul, când Zglobiul,

când Copilul. La mine-n sat copil înseamnă până azi copil din flori, adică bastard.

Tiktin, în dicţionarul său, dă acelaşi sens cuvântului. Oare nu cumva e vorba în

balada Miului de lupta dintre domn şi vreun frate al său nelegitim, cum nu o dată a

fost cazul în istorie? Aşa s-ar explica mai uşor armele şi ţinuta de cavaler ale

haiducului şi faptul că sora sa e păstrată ca paharnică la curte, deci nu ar fi o simplă

ţiitoare a stăpânului. Că haiducul răzvrătea poporul şi uneltea contra domnului pare

cu totul natural şi prin aceasta balada îşi păstrează caracterul antifeudal.12

Este poate o opinie exagerată, dar, faţă de încercare lui Dimitrie Caracostea de

a contesta cu totul istoricitatea acestei balade13 , arătând că în structura sa epică,

balada Miului ar putea izvorî din elemente de fantezie care circulă în folclorul

universal şi care nu poate să aibă un substrat istoric, necum unul care purcede de la o

anumită figură este mult mai aproape de adevăr.

Totuşi, după părerea lui Alexandru Amzulescu 14, această baladă, una dintre

cele mai vii, mai cunoscute şi mai gustate, îşi poate trage seva din anumite situaţii

istorice, şi anume epoca răscoalei seimenilor domneşti din mijlocul secolului al

XVII-lea. Relatările cronicarilor munteni despre marea învolburare socială prijeluită

11 Vasile Alecsandri, Opere. Poezii populare, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978, În capitolul Comentarii-variante.

12 Mircea Beniuc, în prefaţa de la Balade haiduceşti-Toma Alimoş, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, pag. IX. 13 Cf. Revista Fundaţiilor, 10/1943, nr. 4, pag. 483-484.14 Alexandru Amzulescu, Cântecul nostru bătrânesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pag. 29-36.

3

de revendicările pretorienilor turbaţi, care au tulburat cu atâta semeţie ultimele zile

ale domniei lui Matei Basarab, împingându-l în cele din urmă pe vodă Constantin

Şerban să purceadă la lichidarea lor, dă temei afirmaţiei că balada Miului nu e

străină în esenţa sa de vremea înverşunării cu care curtea domnească urmăreşte, timp

de doi ani, lichidarea cetelor risipite de seimeni şi dorobanţi, după bătălia de la

Şoplea, când, asemenea Miului înfruntând pe vodă travestit într-un cioban zdrenţăros,

dorobanţii şi seimenii îşi lepăda hainele cele vinete şi să îmbrăca ferfeniţi reale, şi

jura că nu sunt dorobanţi.

De altfel, cântarea Miului apare ca una dintre cele mai autentice şi mai

expresive creaţii ale epicii noastre haiduceşti. Măiestria artistică cu totul deosebită a

acestei balade îmbină în chip admirabil patosul eroic cu ridicolul şi sarcasmul unor

situaţii comico-eroice, dând o mare expresivitate, voiciune, vervă şi culoare poetică

versului popular.

Către aceeaşi epocă istorică ne îndreaptă stăruitor privirile şi varianta cealaltă

a baladei, care-l are drept protagonist pe Miu copilul – Cobiul. Opinia emisă de

Nicolae Iorga şi anume că balada ne-ar trimite la vremi de anarhie în care viteji

români şi unguri se loviau prin poiene, deci la năvălirea lui Gabriel Bathory în 1610-

1611 la noi, împotriva lui Radu Şerban, pare mai puţin verosimilă decât referirea la

aceeaşi epocă a lichidării seimenilor răzvrătiţi a lui Amzulescu. Într-adevăr, cercetând

atent sâmburele narativ al variantelor, duşmănia şi lupta lui Miu cu Ianoş Ungurul

oglindesc cu toată probabilitatea în tradiţia haiducească mai curând vreun episod de

neuitat răsunet tradiţional, din acţiunea sistematică de urmărire a seimenilor risipiţi,

care se ascundeau pen mărăcini, pen crânguri. Nu este deloc de trecut cu vederea că

Ianoş Böros, căpitan de cătane al craiului Rákoczy, cu cei două mii de ostaşi lăsaţi de

voievodul ardelean la dispoziţia lui Constantin Şerban după bătălia de la Şoplea, a

avut un rol însemnat tocmai în această vreme.

4

5