Avatarurile actuale ale simfoniei bizantine

Sîntem obișnuiți să discutăm despre religie fie în termenii transcendenței, fie în cei foarte mundani ai relației

dintre stat și Biserică. Și totuși, Durkheim avea dreptate cînd spunea că religia este o problemă eminamente

socială, distinctă de credința fiecăruia dintre indivizi. În ce sens? Păi, gîndiți-vă: dacă 96% din societatea

românească se declară credincioasă, această religiozitate masivă înseamnă și o sumă de reprezentări și practici ale

întregii societăți, care sînt prezente în societate și influențează viața de zi cu zi a societății; religiozitatea este

deci (și) un fenomen social. Este ciudat atunci că prea puțini par să fie interesați de această religiozitate

„socială“, de cum arată ea cu adevărat în societatea românească. Iar dacă cineva se declară interesat, este, de

obicei, pentru a disputa (nu discuta!) probleme de legitimitate: cine are dreptate, statul sau Biserica? Este

ortodoxia (sau religia, în general) un lucru bun sau nu? Păi, pînă una-alta, și statul, și Biserica, și religia există așa

cum există!

Și cum există ele, de fapt?

De drept, România nu are o religie de stat și asigură libertatea tuturor cultelor, acestea fiind autonome față de

stat. Reciproc, România fiind un stat laic, biserica nu poate interveni în problemele statului. De fapt, lucrurile

stau altfel. În primul rînd, statul finanțează, direct și indirect, Biserica, iar aceasta participă, implicit sau explicit,

la viața politică. Mai mult, politicul recurge de bunăvoie la religiozitate, ca în cazul canonic al lui Emil

Constantinescu, întrebîndu-l pe Ion Iliescu dacă crede în Dumnezeu, sau în cel mult mai discret al lui Dacian

Cioloș, întrebat de media dacă a jurat cu mîna pe Biblie sau nu. Ceea ce, constituțional, ar trebui să fie interzis. O

astfel de „consubstanțialitate“ politico-religioasă este susținută și de populație: aproximativ 60% din aceasta

consideră că un bun politician trebuie să fie și un bun creștin. Dar adaugă, în proporție de aproximativ 80%, că nu

este de acord ca preoții să se implice în alegeri. Raționamentul implicit pare să fie următorul: cetățenii României

sînt buni creștini (a se înțelege mai ales buni ortodocși); statul îi reprezintă pe cetățeni; deci conducătorii statului

trebuie să fie buni creștini. Pe de altă parte, Constituția prevede garantarea învățămîntului religios. Sub presiunea

populației, bine orchestrată de BOR, acesta a devenit, practic, obligatoriu. Putem să ne întrebăm atunci dacă de

facto, la nivelul opiniei împărtășite de populație, România mai este un stat laic. În termeni politici, răspunsul ar fi

că despărțirea Bisericii de stat este incompletă, la fel ca modernitatea României.

Mai interesant este însă cum arată această religiozitate masivă a românilor.

Pentru a putea răspunde, trebuie să facem însă cîteva minime distincții, ca să știm despre ce vorbim. Mai întîi,

între religie și religiozitate, prima referindu-se la un set coerent de credințe și practici consfințit de Biserică, în

timp ce a doua are în vedere semnificațiile religiei astfel definite pentru practicanții ei și practicile care decurg

din acestea. Puțin didactică, o astfel de diferențiere este utilă mai ales în cazul unei societăți de descendență

țărănească precum cea românească, în care ortodoxia bisericii se traduce încă prin o serie de ortopraxii locale: La

noi, creștinismul se face așa! O altă distincție metodologică utilă este sugerată de Okulicz-Kozaryn: religiozitate

individuală, care se rezumă la credința în Dumnezeu, și religiozitate socială, care presupune și participarea socială

la evenimente și asocieri religioase. În sfîrșit, îmi permit să adaug o a treia distincție, între religiozitate-în-sine (ca

scop în sine, conform credinței consacrate) și religiozitate-pentru-sine (ca mijloc personal de a împlini și scopuri

extrinseci credinței).

Din acest punct de vedere, religiozitatea românilor este mai degrabă una individuală și „pentru-sine“.

Religiozitatea socială este una firavă: dacă 96% cred în Dumnezeu, doar pentru 36% din ortodocși religia este

foarte importantă în viața lor și doar aproximativ un sfert merg regulat la biserică. Cît despre asocieri religioase,

numărul acestora este infim (23 înregistrate în 2010). Pe de altă parte, religiozitatea individuală și „pentru-sine“

pare a fi mult mai viguroasă: dacă doar un sfert merg regulat la biserică, aproximativ două treimi se roagă regulat

acasă și 40% postesc regulat. Mai mult, binecuvîntarea mașinilor a devenit o practică națională aprobată de BOR,

pelerinajele au devenit expresia unei „nevoi de miracol“, cum arată Mirel Bănică, iar în capitala țării, 41% din

populație crede în deochi și a fost la descîntat. Această religiozitate transformă astfel, în bună parte, religia în

ceea ce latinii numeau superstitio, adică practicarea în exces și nejustificată a religiei.

Așa stînd lucrurile, ne aflăm în fața unui aparent „paradox românesc“: statistic vorbind, religiozitatea corelează

cu satisfacția de viață pretutindeni în lume, dar România este cea mai religioasă societate din Europa și, totodată,

societatea cu cel mai scăzut nivel de satisfacție de viață. Cum este posibil? Distincțiile de mai sus ne pot fi utile în

căutarea unui răspuns. În primul rînd, se pare că această corelație este valabilă mai degrabă în ceea ce privește

„religiozitatea socială“, care, am văzut, este firavă în România. În condițiile unei nemulțumiri și nefericiri cronice,

precum și a unei neîncrederi în instituții și în oameni, la fel de acute, religia capătă astfel tot mai mult rolul unui

refugiu și al unei „soluții individuale“, alimentînd un exces de „religiozitate-pentru-sine“. Doar că această

combinație de religiozitate și nemulțumire devine un amestec explozibil și un potențial de revoltă care poate fi

instrumentat deopotrivă de Stat și de Biserică. Sau poate scăpa de sub control. La noi, populismul care amenință,

iată, întreaga Europă, va trece, în consecință, prin religiozitate: o posibilă „România românilor!“ se va adresa,

probabil, mai degrabă credincioșilor decît cetățenilor. De aceea, stigmatizarea acestei superstitio a maselor de

credincioși, în numele democrației, poate fi rațională, în sensul iluminismului, dar nu este democratică, în sensul

propriu al cuvîntului: demos-ul sînt credincioșii!...

Mîndria ortodoxistă (nu ortodoxă!) care își face tot mai mult loc în spațiul public este o superstitio. Dar așa este

societatea românească și această realitate socială trebuie înțeleasă ca atare. Politicul guvernează o societate

reală, nu pe aceea pe care și-ar dori-o. Iar pentru aceasta trebuie mai întîi să o cunoască și să o recunoască așa

cum este! Pentru a o sluji, nu pentru a se folosi de slăbiciunile ei...