I. Autismul Inițial, termenul de “autism” a fost folosit referitor la schizofrenii adulți, de cǎtre psihiatrul E. Bleuler din Zurich, pentru a marca astfel contactul insuficient al pacienților cu realitatea. În timpul celui de-al doilea rǎzboi mondial (1943-1944) doi medici din douǎ țǎr idiferite şi-au publicat - independent unul fațǎ de celǎlalt – observațiile asupra unor cazuri asemǎnǎtoare de maladii infantile, amândoi alegând denumirea de maladii “autiste”. Primul dintre cei doi medici locuia în Vienaşi se numea Hans Asperger, el fiind cel care a descris forma mai uşoarǎ a dereglǎrii drept “psihopatie autistǎ”. Celǎlalt medic, Leo Kanner (JohnHopkins University) s-a ocupat de forma mai gravǎ a bolii pe care a denumit-o “autism infantil timpuriu”. Diagnosticul de autism nu poate fi stabilit folosind teste medicale obiective sau scanarea creierului. În schimb existǎ un set de simptome şi comportamente care pot fi identificate (de obicei în jur de 2-4 ani). Cele mai comune trǎsǎ turi sunt cunoscute ca şi „Triada defectelor” autismului despre care a scris Wing în 1993. Acestea constituie cele 3 domenii principale în care cei cu autism prezintǎ dizabilitǎți:

Defectul interacțiunii sociale – dificultate în angajarea unei interacțiuni sociale reciproce şi în dezvoltarea relațiilor sociale. Persoanele afectate pot sǎ parǎ retrase şi indiferente sau pot sǎ parǎ cǎ acceptǎ pasiv contactul social, însǎ rareori au inițiativa socialǎ.

Defectul comunicǎrii sociale (atât verbalǎ cât şi non-verbalǎ) - dificultate în înțelegerea sensului aluziilor sociale de interacționare, al gesturilor obişnuite, al expresiei faciale sau al tonului vocii. Dificultǎți în aprecierea aluziilor sociale şi a plǎcerilor comunicǎrii. Dificultǎți în înțelegerea faptului cǎ limbajul este un instrument de comunicare a informațiilor cǎtre ceilalți.

Defectul de imaginație şi joacǎ – dificultǎț i în participarea (sau înțelegerea) în cadrul jocului simbolic şi imaginativ, joaca creativǎ sau imaginativǎ fiind înlocuitǎ de comportamente preocupative, repetitive, de exemplu: învârtire, legǎnare sau lovire. De multe ori, copiii autişti folosesc o jucǎrie sau alt obiect şi se învârtesc încontinuu în moduri ciudate, f ǎrǎ sǎ recunoascǎ vreun scop anume.

Baron – Cohen (1993) sugereazǎ de asemenea o lipsǎ mostenitǎ a „teoriei minții” care este abilitatea pe care noi o avem de a vedea lucrurile dintr-o altǎ perspectivă. Aceste defecte în comunicarea socialǎ afecteazǎ rǎspunsul celorlalți fațǎ de copil, atât în copilǎrie cât si mai departe, de-a lungul dezvoltǎrii lui, multiplicând deficiențele sociale. Caracterul repetitiv sau ritualistic al comportamentelor si rezistența în schimbarea lor sunt adesea caracteristice pacienților cu autism. Pentru o persoanǎ cu o condiție atât de complicatǎ cum e autismul, încercarea de a avea o viata funcționalǎ implicǎ adesea

dezvoltarea unui comportament care pare chiar si mai disfuncțional. De exemplu: devine mai obsesiv, mai ritualistic, mai controlat în încercarea de a se adapta realitǎții care-l sperie. Problemele de comportament cât și capacitatea intelectuală sunt foarte variabile. Spectrul autismului este destul de larg, astfel încât putem întâlni persoane autiste cu deficit cognitiv si social foarte sever, dar putem întâlni si persoane foarte inteligente, funcționale si capabile, având ca singurǎ dizabilitate un deficit social într-o formǎ destul de subtilǎ. Din această cauză, când se vorbește despre o persoanǎ cu autism, se face referire la “spectrul autistic”. Sindromul Asperger face parte din spectrul autistic. Este un diagnostic care se dǎ persoanelor aflate la limita superioară a spectrului. Sindromul Asperger are multe caracteristici în comun cu autismul clasic:- Dificultate în comunicare- Dificultate în relațiile sociale – interacțiune unilateralǎ, lipsa empatiei, dificultǎți în înțelegerea sau interpretarea semnelor non-verbale ca de exemplu expresia facialǎ. Aceste caracteristici le îngreuneazǎ mult formarea si menținerea unor relații sociale cu oameni care nu sunt conștienți de nevoile lor speciale.- Lipsa imaginației sociale și a jocului creativ - ei pot avea un interes intens și obsesiv pentru anumite subiecte dar pentru persoanele cu sindromul Asperger e foarte dificil sǎ gândeascǎ în mod abstract. Totuși persoanele cu sindromul Asperger au de obicei mai puține probleme de limbaj decât cele autiste și deseori vorbesc fluent, deși vorbirea lor este repetitivǎ și pedantǎ. Aceste persoane au o inteligențǎ medie sau chiar peste și nu au de obicei probleme legate de învǎțare,asociate cu autismul “clasic”. S-a scris foarte mult despre autism, existǎ o multitudine de mituri mai mult sau mai puțin veridice, însǎ abordarea pe care o dǎ Thomas J. Weihs în cartea sa de pedagogie curativǎ “Copilul cu nevoi speciale” este cu adevǎrat interesantǎ. El priveste autismul ca pe o reacție de panicǎ în momentul în care copilul devine pentru prima datǎ conștient de propriul sǎu eu, între doi și trei ani. Dacǎ existǎ circumstanțe nefavorabile, fie datoritǎ unei situații familiale specifice, fie datoritǎ unei constituții mai vulnerabile a copilului sau sechelelor unei maladii, experiența sinelui poate fi covârșitoare si amenințǎtoare. Chiar în momentul în careeul ar trebui sǎ facǎ un pas hotǎrâtor în realizarea de sine, el se îndepǎrteazǎ si porneste într-o altǎ direcție de dezvoltare. (T. Weihs, 1992, p. 107). Astfel, datoritǎ reacției de panicǎ, copilul poate evita sǎ-și conștientizeze existența eului. În aceastǎ panicǎ el poate ajunge la autonegare, opunând integrǎrii eului o rezistențǎ atât de accentuatǎ încât ajunge sǎ foloseascǎ pronumele “eu” ca pe oricare altǎ denumire, pentru a desemna oricare altǎ persoanǎ, în timp ce pronumele “tu” este folosit de acesta pentru a se desemna pe sine, ca și cum ar fi altcineva. Tocmai aceastǎ transpunere a pronumelor personale reprezintǎ cea mai bunǎ demonstrație a reacției de panicǎ apǎrutǎ la instalarea trǎirii

propriului eu. (T. Weihs, 1992, p. 108). Privitǎ din acest punct de vedere, se poate explica și tendința copilului autist de a evita relația interpersonalǎ, deoarece comunicarea cu altcineva nu este posibilǎ decât în momentul în care fiecare se recunoaste și se percepe pe sine însuși ca o persoanǎ. Intensa adâncire a copilului autist în lumea obiectelor și a tehnicii poate fi vǎzutǎ ca o salvare sau ca o evadare, fiindcǎ obiectele nu-i amintesc în nici un fel de natura eului sǎu. În lumea obiectelor el se poate simți atotstǎpânitor, acolo își poate dezvolta și manifesta liber calitǎțile, dexteritatea manualǎ, inteligența, fǎrǎ a se simți obligat sǎ-și înfrunte marea sa problemǎ de dezvoltare și sǎ devinǎ conștient de sinele sǎu. (T. Weihs, 1992, p. 108). Unul dintre principalele semne ale autismului propriu zis, care este recunoscut încǎ din primul an de viațǎ al copilului, este separarea de ambianța umanǎ. Copilul nu rǎspunde cu un zâmbet la privirea mamei, nu își întinde mânuțele cǎtre ea când aceasta vrea sǎ îl ia în brațe. În alte cazuri, dezvoltarea pare a se desfǎșura fǎrǎ piedici la început, pentru a trece apoi – de cele mai multe ori între 2 și 3 ani – la modul de comportament autistic. Copiii par a nu percepe specificul uman din alt om. Îl trateazǎ doar ca pe un obiect, care, de exemplu, le stǎ în cale atunci când umblǎ prin camerǎ, și pe care îl ocolesc sau chiar se cațǎrǎ. Acest obiect-omse poate dovedi însǎ util și ca înlocuitor de fotoliu, atunci când este cazul. Mânapǎrintelui/educatorului este folositǎ ca unealtǎ: copilul o conduce cǎtre obiectul dorit, pentru a-l apuca prin intermediul acesteia. (W. Holtzapfel, 2002, p. 31). Copiii autiști evitǎ contactul prin priviri; ei vǎd prin ceilalți oameni, sau pe lângǎ aceștia. De asemenea, nu-și întrebuințeazǎ capacitatea disponibilǎ de a vorbi ca pe un mijloc de comunicare/înțelegere, motivul fiind cǎ ceilalți oameni nu existǎ pentru ei ca ființe cu care sǎ se poatǎ întreține. Din cauza acestei ignorǎri atât de puternice a umanului propriu zis, s-a presupus chiar cǎ ar putea fi vorba de o afectare a recunoașterii fizionomiei. Dezvoltarea vorbirii se face aproape întotdeauna cu întârziere și, chiar dacǎ prin prezența anumitor semnese poate deduce cǎ înțelegerea cuvântului vorbit este prezentǎ, totuși vorbirea apare întârziat. De foarte multe ori copilul autist posedǎ capacitatea de a vorbi, însǎ nu vorbește pentru cǎ nu are nici o nevoie de a comunica. O lungǎ perioadǎ de timp, vorbirea poate consta doar într-o îngânare asemǎnǎtoare ecolaliei (copilul rǎspunde la întrebarea ce i se spune, repetând aceeași întrebare, pe acelasi ton). Apoi, când copiii încep sǎ exprime ceva propriu, de cele mai multe ori nu constituie o comunicare propriu zisǎ, ci doar un joc de cuvinte. Aceastǎ abilitate de aface construcții verbale noi o au în special cei care suferǎ de sindrom Asperger. Aceștia încearcǎ sǎ stabileascǎ un anume tip de comunicare, dar în același timp sǎ nu-l implice cu nimic. Cuvintele devin simple obiecte cu care se joacǎ, nu-l intereseazǎ prea mult rostul și scopul folosirii acestora. (W. Holtzapfel, 2002, p. 34-35).

Ceea ce este caracteristic copilului autist este frecventa fazǎ de regres, fazǎ ce precede adesea autismul manifest, și care este o reacție de retragere în siguranța unei faze anterioare, când încǎ nu apǎruse atât de copleșitoarea devenire a eului. Dorința de similitudine a copilului pare fi o încercare ritualǎ de a reduce lumea umanǎ la forme mecanice și geometrice pure, la o lume mai curând a lucrurilor decât a ființelor. Evitarea sau negarea pot fi atât de puternice încât ele devin caracteristica de bazǎ a unui copil autist. (T. Weihs, 1992, p. 107 – 109). O altǎ trǎsǎturǎ de bazǎ a copilului autist este frica de schimbare și menținerea unei anume ordini numai de el înțeleasǎ. El reacționeazǎ foarte puternic la orice modificare a ordinii spațiale și temporale obișnuite. Locul mobilierului, ordinea jucǎriilor în dulap, așezarea încǎlțǎmintei sau a tacâmurilor/alimentelor pe masǎ trebuie sǎ fie întotdeauna aceeași. Orice micǎ schimbare îi va produce o stare de teamǎ îngrozitoare copilului autist. Se poate observa, astfel, cât de importantǎ este relația cantitativǎ dintre lucruri. Simțul pentru simetrie este exacerbat. De foarte multe ori obiectele sunt așezate în combinații oglindite, pornind din centru, spre stânga și spre dreapta. (W. Holtzapfel, 2002, p. 33). Copiii autiști au adesea o preferințǎ pentru spațiile închise. Ei pot sta ore întregiAscunși într-un dulap sau își pot crea propriile locuri întunecate unde sǎ se adǎposteascǎ un timp destul de mare. Muller – Wiedemann preciza în cartea sa “Lumea dereglatǎ. Pentru o interpretare spiritual stiințificǎ a autismului” urmǎtoarele: “Acești copii încearcǎ sǎ realizeze un “spațiu închis”, care este perfect pentru ordonarea obiectelor și oferǎ astfel siguranțǎ, dar care exclude intenții și semnificații interumane. Pentru aceasta existǎ multe exemple, cum esteși comportamentul unuia dintre copiii noștri, care alcǎtuiește neîntrerup din cuburi șiruri sau cercuri închise. La masǎ, acest copil sare brusc la o altǎ masǎ și își așazǎ farfuria în fața locului unui alt copil, exact în momentul în care acesta își dǎ farfuria sa îngrijitoarei de grupǎ. Prin aceasta, ordinea cercului farfuriilor de la acea masǎ fusese deranjatǎ (luase nastere o “deschidere”), iar bǎiatul reînchide cu propria farfurie cercul”. (W. Holtzapfel, 2002, p. 33) Abordarea terapeuticǎ a copilului autist trebuie fǎcutǎ cu foarte mare grijǎ. Acesta nu trebuie apelat direct și energic și nici privit în ochi. Ținând cont de faptul cǎ Eul copilului autist e atât de difuz și necentrat/periferic, o întâlnire directǎ cu Eul altei persoane poate avea efecte negative și poate acționa ca un atac împotriva cǎruia el nu se poate apǎra și care îl poate îndepǎrta si mai tare.

II. Meloterapia

Meloterapia este un ansamblu de metode psihoterapeutice implicând participarea activă a bolnavului prin utilizarea complexului sunet – ființă umană, în scop diagnostic si de tratament. Este, pe de o parte, o formă de art-terapie, pe de altă parte, o tehnică stiințifică bazată pe descoperirile din psihologie, neurofiziologie, electroacustică. Toate afecțiunile somatice cu interferență psiho-vegetativă pot beneficia de meloterapie si, în special, cele psihosomatice. Muzica poate regla frecvența pulsului, poate scădea valorile tensiunii arteriale si poate ameliora irigația periferică. Muzica ne dezvoltă sensibilitatea, ne ajută să comunicăm mai usor cu celelalte persoane, previne tulburările de comportament. Studiile stiințifice efectuate în ultimele decenii au stabilit că la baza vindecării prin muzică se află fenomenul de rezonanță: când vibrațiile sonore pătrund în organism, la nivelul celulelor se produc anumite vibrații care au un rol benefic în restabilirea dezechilibrelor interioare. Ritmul, elementul capital al muzicii, se găseste si la baza funcționării organismului uman. Activitățile de bază ale corpului nostru sunt ritmate: respirația, activitatea inimii, activitatea glandelor, activitatea tubului digestiv. De asemenea, există un ritm al undelor cerebrale, un ritm al undelor gândirii care pot fi înregistrate cu electroencefalograful. Muzica de jazz, spre exemplu, cu ritmul ei specific sincopat si schimbător, cât si cu excesele de fortissimo, produce la trei sferturi dintre ascultători o crestere a presiunii sanguine. Din punctde vedere al înălțimii, sunetele acute creează o tensiune psihică, în timp ce sunetele grave relaxează, asa cum o dovedeste si electromiograful. Ritmurile în trei timpi par a relaxa si a regla miscările respiratorii, cele în patru timpi par a avea o acțiune tonifiantă. Meloterapia este utilizatǎ sub douǎ forme: activǎ si receptivǎ. Meloterapia activǎ presupune existența anumitor abilitǎți tehnice pe care subiectul trebuie sǎ le posede în mânuirea instrumentelor muzicale, sau chiar în compoziție. Scopul este acela de a-l face pe pacient sǎ-si exerseze creativitatea, autocontrolul si capacitatea de concentrare. Chiar dacǎ interpretarea nu e tocmai una profesionistǎ, subiectul va reusi pe moment sǎ uite de angoase, obsesii si tot ceea ce-i chinuie mintea sau, dimpotrivă, va fi în stare să-si înfrunte temerile si amintirile dureroase. Interpretarea vocală a unor piese muzicale preferate, pe lângă buna dispoziție pe care o creează, este si un excelent exercițiu de respirație. Introducerea si scoaterea aerului din plămâni, cu ocazia emiterii sunetelor muzicale, se face cu contracția si relaxarea muschilor respiratorii. Această gimnastică respiratorie plăcută contribuie la cresterea ventilației pulmonare, fapt deosebit de important pentru bolnavii cu astm bronsic, bronsită cronică, emfizem pulmonar, precum si pentru cei cu deformații toracice sau ale coloanei vertebrale. Interpretarea unor piese muzicale în

comun, de mai multe persoane (cor, mici orchestre), este un factor de socializare foarte util pentru bolnavii izolați, care îsi găsesc astfel drum de intrareîn colectivitate. Meloterapia receptivǎ presupune doar audierea anumitor piese muzicale urmate, cel mai adesea, de un dialog cu terapeutul referitor la impactul psihologic si somatic asupra pacientului. Acestǎ formǎ a meloterapiei este beneficǎ fiindcǎ induce o stare de relaxare, de evadare într-o lume a imaginației, a amintirilor, de eliberare a tuturor emoțiilor pozitive sau negative. În cadrul afecțiunilor psihice, utilizarea muzicii este de foarte mare actualitate în prezent grație faptului cǎ poate fi folositǎ ca mijloc de relaxare sau, dimpotrivǎ, dinamizare. Meloterapia permite persoanelor afectate de boli psihice sǎ-si exploreze propriile sentimente, sǎ facǎ schimbǎri pozitive în stǎrile emoționale sau de dispoziție, sǎ dobândeascǎ un simț al controlului asupra propriei vieți, sǎ încerce sǎ-si rezolve problemele etc. Schizofrenia, spre exemplu, beneficiazǎ de meloterapie nu numai datoritǎ calitǎții de „organizator” al proceselor psihice pe care o are muzica, dar si datoritǎ posibilitǎții de readucere în realitate apacientului. În fazele de agitație sau catatonie, se poate conta pe efectul de calmare sau de dinamizare al muzicii. La bolnavii de schizofrenie, “muzica – utilizatǎ ca auxiliar la terapia psihotropǎ – reprezintǎ o punte de iesire din lumea delirantǎ în care acestia sunt scufundați, înlesnind comunicarea cu lumea exterioarǎ realǎ si cunoasterea propriei lor identitǎŃi” (Wilms, 1975). Muzica reprezintǎ, de asemenea, un mijloc terapeutic foarte eficient în tratareaautismului la copii dat fiind cǎ este o formǎ de comunicare nonverbalǎ si un energizant natural care oferǎ foarte multǎ motivație. Copiii care nu pot relaționa cu ceilalți pot deveni mult mai activi si participativi grație audierii si implicǎrii în mici jocuri muzicale. Contactul privirilor poate fi încurajat si menținut prin utilizarea unor instrumente muzicale ținute la nivelul feței. Un alt punct critic în dezvoltarea copiilor cu autism, limbajul, poate fi îmbunǎtǎțit vizibil prin intermediul meloterapiei. De foarte multe ori s-a constatat cǎ unii copii autisti pot cânta, însǎ nu pot vorbi (unii dintre ei sunt chiar talentați instrumentisti). Meloterapeuții pot lucra, astfel, la dezvoltarea limbajului prin intermediul activitǎților muzicale vocale. Si în psihiatria infantilă, muzica s-a dovedit o formă sigură de tratament, folosită mai ales ca o modalitate eficientă de a intra în contact cu copiii psihotici, de a-i smulge din izolare. Tipul de meloterapie ales a fost cel activ prin care, copiii, împărțiți pe grupe, erau dirijați să execute mici melodii din clopote speciale de înălțimi diferite si cu timbru plăcut, asa numitul Glokenspiel englez. Sunetele emise sunt foarte bogate în armonice superioare si inferioare.Prin distribuirea unui mic rol solistic pentru fiecare copil în parte s-a obținut o conlucrare excelentă, fiecare instrumentist căpătând senzația că este util. Astfel,

atât încrederea de sine a fost întărită, iar dorința de integrare în grup a fost mult amplificată. (B. Iamandescu, 2004).

III. Program terapeutic

Scopuri: Îmbunǎtǎțirea comunicǎrii cu ceilalți copii, îmbunǎtǎțirea limbajului, a

capacitǎții de memorare, prin repetarea cuvintelor/propozițiilor puse pe sunete muzicale, stimularea creativității prin exercițiile de improvizație vocalǎ sau instrumentalǎ.

Deschiderea unor noi canale de comunicare, depistarea chisturilor de comunicare cu familia si îndepǎrtarea acestora, inițierea contactelor interpersonale, integrarea pe cât posibilǎ a copilului într-un anume grup social.

Obiective: gǎsirea de noi canale de comunicare non-verbalǎ astfel încât sǎ aparǎ o

deschidere cǎtre exterior, plinǎ de încredere; oferirea de sprijin în dobândirea și îmbunǎtǎțirea încrederii în sine; stimularea curajului de a lua inițiativa; interacțiunea mai bună cu ceilalți copii; antrenarea capacitatății de memorare; îmbunǎtǎțirea motricității fine.

Subiect: 1 copil cu autism – Radu, 5 ani și jumătateMateriale și instrumente folosite: instrumente de percuție tip Orff: xilofon,metalofon, maracas, clopoței, tobǎ djembe, tobǎ bongos, tamburinǎ, block-flotte, fluier pentatonic, triangle, bolul tibetan, lira pentatonicǎ, rain-maker, dan-moi vietnamez, marionetǎ care se poate manevra prin introducerea mâinii în interiorul ei, Cd-uri cu muzicǎ înregistratǎ ascultate la un cd-player prevǎzut cu boxe exterioare.Durata: 7 săptămâni, ședințe de 50 min.

IV. Concluzii și propuneri În terapia copiilor cu nevoi speciale sunetul se dovedește a fi un excelent instrument de lucru. Folosind muzica în calitate de instrument de lucru am putut observa cât de puternic este efectul ei. Progresele apǎrute de la o sedințǎ la alta, ca și stagnǎrile inerente m-au fǎcut sǎ realizez ca meloterapia este un proces foarte complex și de duratǎ, cǎ efectele nu apar pe loc, ci se aratǎ încet-încet, cu pași mici dar siguri. Meloterapia nu vindecǎ, însǎ are capacitatea extraordinarǎ de a pǎtrunde în profunzime, înlǎturǎ blocajele

apǎrute, deschide noi cǎi de comunicare, dezvǎluie noi fațete ale personalitǎții fiecǎruia, poate pânǎ atunci necunoscute. Atunci când este aplicatǎ corect și cu mare responsabilitate, rezultatele obținute pot fi de excepție. Se propune implicarea copilului și în activități de grup, dată fiind izolarea acestuia de grupul de covârstnici. Se pot introduce, treptat, în ședințe, persoane cunoscute, rude, pentru ca mai apoi să fie integrat într-un grup de copii cu aceleași preocupări/deficiențe.