Asupra omului acţionează simultan o multitudine de obiecte şi

fenomene din care numai o parte sunt necesare la un moment dat pentru adaptare. Schimbările de comportament înregistrate în acest proces evidenţiază noţiunea de atenţie.

Atenţia are un loc aparte în structura şi dinamica sistemului psihocomportamental al omului. Ea nu este un proces cu conţinut reflectoriu informaţional propriu şi distinct precum percepţia, reprezentarea, gândirea sau procesele afective şi motivaţionale. Mai mult decât atât ea nu are nici o existenţă şi o desfăşurare independentă, în sine ci numai sau eminamente sau în contextul altor procese şi activităţi psihice cu conţinut şi finalitate specifice.

Atenţia este procesul psihic de orientare selectivă şi concentrare a energiei psihice asupra obiectelor, fenomenelor ori sarcinilor, în scopul realizării optime a activităţii.

Atenţia este un proces de activare, tonificare, mobilizare, orientare selectivă şi concentrare focalizată a proceselor psihocomportamentale în vederea unei reflectări optime şi facile sau şi a unei intervenţii eficiente în adaptarea psihocomportamentală. (Paul Popescu-Neveanu)

În concepţia lui M. Golu, atenţia poate fi definită ca proces fiziologic de orientare, concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psiho-comportamentale modale specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă.

Ea este, înainte de toate o condiţie primară, de fond o stare de pregătire psihofiziologică generală, ce se conturează în cadrul stării de veghe difuze şi care face posibilă, principial declanşarea unui proces psihic conştient – de percepţie, de memorare, de reproducere, de gândire sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii (în plan extern).

Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihologică. Componenta fiziologică precede ontogenetic pe cea psihică şi constituie premisa pe care se formează aceasta. Forma în care se manifestă şi se obiectivează atenţia în plan comportamental, este reflexul necondiţionat de orientare. (P. Anohin, E. Sokolov, K.Pribram), determinat de noutatea stimulilor, de modificări neaşteptate în ambianţă sau în starea proprie a organismului.

Reflexul de orientare poate lua şi o formă condiţionată, el constând în acest caz în crearea stării de aşteptare în raport cu un anumit obiect-stimul, pe baza acţiunii anterioare a unui semnal (de avertizare), sau în

crearea anticipată a unei stări pregătitoare de acţiune motorie pe baza unei semnalizări corespunzătoare (sonore sau luminoase)- starea de start.

În ambele cazuri reflexul necondiţionat de orientare se asociază cu inducerea unor montaje perceptive şi motorii –seturi –care vor facilita şi optimiza desfăşurarea actelor senzoriale sau motorii specifice.

Componenta fiziologica se identifică aproape total cu ceea ce psihologii numesc atenţie involuntară sau necondiţionată.

Componenta psihică a atenţiei este indisolubil legată de participarea intenţiei şi a reglării voluntare care se activează prin deliberare şi comenzi specifice la presiunea situaţiilor externe sau a condiţiilor interne. Pentru a se putea menţine şi realiza, componenta psihică trebuie să aibă la bază tot o activare selectiv-preferenţială pe fondul stării de vigilenţă şi crearea de focare de dominanţă funcţională la nivelul creierului.

se suprapune peste ceea ce numim atenţie voluntară şi postvoluntară. În plan subiectiv, atenţia voluntară este conştientizată ca stare de încordare, de concentrare, de efort neuropsihic, iar în plan psihocomportamental- prin selectivitate şi autoorientare impuse, deliberate, în raport cu conţinutul şi modul de desfăşurare a actelor senzoriale, intelectuale şi motorii.

În acelaşi timp, atenţia voluntară se manifestă şi ca modalitate subiectivă internă de luptă cu influenţele perturbatoare, de distragere şi împrăştiere. La om ea devine forma principală de organizare şi ţinere sub control a desfăşurării activităţii. Atunci când activitatea atinge un grad înalt de structurare, consolidare şi automatizare şi când are o bază motivaţională proprie (intrinsecă), atenţia pe fondul căreia se defăşoară acea activitate funcţionează oarecum de la sine, fără ca subiectul să depună un efort neuropsihic special în acea direcţie

Afirmăm atunci că din voluntară ea a devenit postvoluntară, situându-se nu în afara activităţii specifice, ci în interiorul ei.

Se poate admite că o activitate devine cu atât mai eficientă, cu atât atenţia implicată în reglarea ei se integrează mai intim şi mai durabil, în schema ei internă de organizare, şi viceversa este cu atât mai fluctuantă cu cât atenţia pe care o reclamă rămâne mai în afara schemei de organizare.

Atenţia nu este un proces omogen şi unidimensional, ci prezintă un tablou complex, eterogen care se manifestă în trei forme principale. După intenţia şi efortul solicitat, după complexitatea mecanismelor prin care este declanşată, atenţia se clasifică în atenţie involuntară, atenţie voluntară şi postvoluntară.

Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care se declanşează şi se menţine spontan, fără intenţie şi fără vreun efort voluntar special din partea subiectului. Ea se realizează pe baza reflexului de orientare, determinat de noutatea stimulilor şi de modificările din ambianţa familiară.

Studiind mecanismele activării, D.E. Berlyne a demonstrat că unele caracteristici formale ale stimulilor duc la declanşarea mai rapidă a atenţiei involuntare şi la o creştere mai puternică a nivelului de vigilenţă decât altele.

Printre trăsăturile cu forţa activatoare cea mai mare sunt menţionate:

eterogenitatea (un câmp perceptiv alcătuit din elemente diferite, de exemplu litere, cifre, figuri geometrice incită mai rapid atenţia involuntară decât unul alcătuit din elemente de acelaşi gen),

asimetria, contrastul, neregularitatea, mişcarea, intensitatea mare. Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia

voluntară. Dacă în timp ce ne concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru perceptiv un stimul nou, puternic, brusc se interpune acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare este luat de atenţia involuntară susţinută de reflexul necondiţionat de orientare.

Funcţia principală a atenţiei involuntare este aceea de explorare- investigare a noului şi imprevizibilului şi de pregătire a intrării în scenă a atenţiei voluntare pentru perfomarea activităţilor adaptabile specifice.

Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului conştient asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte psihocomportamentale. Ea constă în orientarea selectivă şi în focalizarea deliberată asupra unui obiect, sarcini sau a unei activităţi şi în menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus.

Atenţia post-voluntară – apare datorită repetării neschimbate a condiţiilor de activitate; ea este „deprinderea de a fi atent”.

Calităţile atenţiei

Sunt dependente de alte însuşiri ale sistemului nervos, de vârsta şi antrenamentul subiectului, de dotarea lui psihologică. Calităţile atenţiei sunt:

concentrarea; stabilitatea; volumul – cantitatea de obiecte cuprinse în

câmpul atenţiei; mobilitatea – capacitatea de a deplasa

intenţionat sau post-voluntar atenţia de la un obiect la altul; această comutare variază de la o persoană la alta, atenţie mobilă sau – atenţie rigidă.

Mobilitatea nu este aceeaşi cu fluctuaţia atenţiei, care este involuntară şi deci nocivă;

distribuţia – capacitatea de a scinda atentia pe diferite activităţi sau obiecte diferite (ex. şoferul urmăreşte traficul, manevrează automobilul, vorbeşte la telefon, etc.)

Prima conditie a desfasurarii unei lectii, a unui proces de invatare este atentia, care presupune orientarea selectiva a activitatii psihice, asupra unui obiect, fenomen etc. paralel cu asigurarea unui tonus celebral optim.

Din multimea de stimulari care actioneaza asupra receptorilor, subiectul alege si raspunde in mod corespunzator numai la o mica parte:

circa 1% din aceste influente parcurg- dupa D.E.Berlyne- sistemul nervos pentru a iesi sub forma de comportamente. Filtrajul si selectia mesajelor are loc nu numai la nivelul scoartei celebrale, ci si in etajele inferioare ale sistemului nervos.

Concentrarea atentiei determina cresterea eficientei activitatii cognitive si motorii. Cercetarile arata ca un optimum de atentie corespunde unui grad de excitabilitate medie, unui nivel medie de activare cerebrala, care faciliteaza integrarea mesajelor (10) si ca sub acest nivel nu are loc reactia de orientarea, in timp ce depasirea nivelului optim produce mai curand o reactie de alarma, de neliniste, care distorsioneaza perceptia sau caracterul adaptiv al reactiei.

Focarul de excitabilitate optima corespunzator atentiei concentrate atat in sfera senzoriala, intelectuala, cat si in cea motrica determina-prin inductie negativa- inhibitia celorlalte zone corticale. In consecinta, atentia comporta doua laturi solidare: concentratie asupra unui fapt, asupra unei idei sau activitati si detasarea simultana fata de rest. Rezistenta fata de stimulii perturbatori, distractivi, constituie indirect o masura a gradului de concentrare.

Elevul isi poate mentine atentia concentrata asupra unui fapt sau obiect in medie 15-20 de minute, eventual si mai mult daca il observa, il examineaza etc. Evident, exista variatii in gradul de concentrare, anumite oscilatii usoare, fara a se intrerupe directia, orientarea de baza a atentiei. Dificultatea la lectii consta in a mentine stabila concentrarea activitatii.

De asemenea, volumul atentiei, adica numarul de obiecte sau fenomene care pot fi cuprinse simultan si cu suficienta claritate in campul atentiei, are un caracter limitat. Dupa unele estimari campul nostru perceptiv nu depaseste, intr-un domeniu senzorial dat, 4-7 elemente diferite prezentate simultan. In centrul atentiei se afla desigur, la un moment dat, un numar mai mic de date discrete. La scolarii din primele clase volumul atentiei este mai restrans.

De aceea anumite dificultati de invatare pot sa provina din supraincarcarea campului de aprehensiune al elevului. De exemplu, tabla este prea incarcata, sau se cer corelate la lectie prea multe elemente, eventual distantate in spatiu ori timp. Alternarea focarului de excitabilitate optima presupune, de asemenea, o anumita mobilitate a proceselor nervoase.

Fenomenul atentiei se exteriorizeaza intr-un tablou de comportare usor de identificat de profesorul cu experienta:

o motricitate redusa a corpului si a mainilor, privirea atintita asupra sursei de stimuli, orientarea aparatului auditiv pe traiectoria undelor sonore , o mimica aprobativa sau dezaprobatoare (dupa caz), dupa

caz reactii spontane -in expresia fetei- in momentele de neintelegere a materialului etc.

In schimb, elevul neatent are o privire absenta, distrata, se preocupa de lucruri straine de lectie, este mereu agitat, da semne de plictiseala, parca numara minutele pana la pauza. Cand atentia este centrata unui punct oarecare, ochii privesc parca in gol.

Se intampla insa ca expresia sa nu redea fidel starea reala a atentiei. Spre exemplu, un elev poate sa stea nemiscat si cu privirea atintita spre profesor, dar cand este intrebat in legatura cu cele predate sa dea raspun-

suri cu totul straine de lectie;dimpotriva, un alt copil mai vioi, nu tocmai linistit in banca si cu tendinte de a antrena vecinii la vorba, surprinde prin raspunsul corect la o intrebare adresata de profesor pe neasteptate. Prin urmare, asupra atentiei copiilor, ca si asupra reusitei lectiei ca atare, nu se poate conchide numai pe baza expresiei, ci trebuie puse intrebari de sondaj sau prevazute fixari partiale. Pe de alta parte, trebuie mentionat ca linistea ideala, pozitia riguroasa de ascultare, stare completa de nemiscare– prin faptul ca silesc copiii sa-si inhibe prea mult miscarile, reactivitatea – duc mai repede la oboseala, indeosebi la clasele mici si mijlocii.

Abaterea sau distrugerea atentiei apare uneori ca efect al inhibitiei externe. Un stimul nou, neobisnuit sau mai intens, provoaca prin inductie negativa in scoarta cerebrala un focar puternic de excitatie, care pune in umbra, inhiba pe cele existente. In consecinta, atentia se va indrepta spre noua sursa de stimulari. In cazul lectiilor orale, stimulii sonori colaterali exercita obisnuit o influenta perturbanta mai mare decat cei vizuali.

Desigur in baza fenomenului neatentiei stau, de asemenea, numeroase surse interne:

lipsa de interes, de motivatie, preocupari laterale, starea de oboseala, lacune in educatia vointei si altele. Dupa cum se stie, in clasele mari intervine o

diferentiere a intereselor, care se accentueaza evident catre sfarsitul scolaritatii, datorita mai ales supraincarcarii.

Anchetele efectuate in randul elevilor atesta disocierea neta a mecanismelor energetice, repartizarea eforturilor in clasele terminale ale scolii medii indeosebi asupra domeniului de optiune profesionala. In consecinta atentia va fi prin definitie selectiva.

Nu trebuie ignorat la lectii nici fluxul liber al asociatiilor, orientat mai ales pe directia preocuparilor laterale. O parte din elevi abia asteapta sa fie chemati altii la raspuns sau sa inceapa explicarea noii teme, pentru ca in timpul acesta sa poata visa. O asociatie provocata de o intamplare sau o preocupare exterioara lectiei pot avea ca efect indeosebi la preadolescenti, o distragere indelungata si constanta.

Pe fondul monotoniei se intaleaza usor saturatia psihica. Exista diferente individuale relativ stabile in ceea ce

priveste manifestarea neatentiei, fapt care a dus chiar la schitarea unei tipologii.

Astfel unii elevi prezinta o atentie extrem de fluctuanta, manifesta nerabdare la lectii, nevoie de variatie in activitate si in décor, sunt mereu agitati sau ocupati cu ceva strain de ora, intreaba ceva pe vecini, rasfoiesc cartea, intorc capul la cel mai mic zgomot. Este tipul excitabil nestapanit, la care neatentia se contureaza intr-un tablou de indisciplina.

La alti elevi, lipsa de atentie apare sub forma unei pasivitati, care se asociaza cu o stare exterioara de nemiscare, deci cu o concentrare aparenta; in fond ei fixeaza privirea mult timp asupra obiectului fara sa-l urmareasca in fapt, sunt inerti, nu-si pot comuta atentia de la un obiect la altul.

O organizarea corecta a lectiei poate preveni sau elimina in buna masura toate aceste forme de neatentie. Printre procedeele eficace in aceasta privinta se mentioneaza grija de a da sarcini concrete, de a face ca fiecare elev sa fie ocupat, apoi asigurarea unui continut si a unor metode variate in cadrul lectiei, si desfasurarea activitatii in ritm optim.

În procesul de predare-învăţare educarea atenţiei şi dezvoltarea însuşirilor ei presupun:

§         trezirea interesului pentru problema/tema de studiat §         dinamizarea permanentă a procesului de gândire şi

implicare acţională în activitate ( să întrebăm, să răspundem, să cerem explicaţii, să experimentăm, să comparăm etc)

§         legarea faptelor vechi de cele noi, dar şi de cele proiectate pentru a se înfăptui în viitor reprezintă o bună modalitate pentru a menţine mai mult timp atenţia trează.

§         îndeplinirea conştientă a activităţii bazată pe înţelegerea diferitelor ei faze dă posibilitatea atenţiei să se menţină asupra tuturor componentelor activităţii.

§         activitatea organizată, planificată, desfăşurată metodic, contribuie la concentrarea, stabilitatea şi distribuţia atenţiei.

ADHD este un sindrom definit clinic, caracterizat prin limitarea inadecvata pentru vârsta a atentiei sustinute, asociata de obicei cu impulsivitate si hiperactivitate. Are o înalta prevalenta, puternic impact personal si social si deseori este asociat cu alte tulburari de dezvoltare sau psihiatrice. Genetica joaca un rol important în originea ADHD, dar si factorii de mediu par a fi importanti în expresia acestui sindrom. Informatiile despre ADHD sunt importante pentru pediatru, care deseori joaca un rol central în identificarea, coordonarea si evaluarea tratamentului.

Atunci când copiii se prezinta la medicul de familie sau la pediatru cu un comportament sugestiv pentru ADHD – tulburari de atentie, impulsivitate si hiperactivitate – este necesara o evaluare medicala cuprinzatoare care sa confirme diagnosticul sau sa identifice alte situatii care mimeaza un sindrom de acest fel. În mod obisnuit, abordarea cuprinde un istoric în detaliu, un examen fizic foarte atent, o evaluare a dezvoltarii neurologice si efectuarea unor teste selectate dintr-o larga varietate de proceduri biomedicale.

La început pare ca o asemenea evaluare medicala nu poate fi efectuata decât de un specialist cum ar fi neurologul sau pedopsihiatrul, care sa nu aiba timpul limitat si sa aiba autoritatea de a evalua o baterie larga de proceduri. Într-adevar, deseori parintele se asteapta ca medicul sa recomande teste specifice – serologice, electrofiziologice sau radiologice – pentru a confirma un diagnostic medical. Aceasta este o perceptie necorespunzatoare a practicii medicale, destul de întâlnita. Diagnosticul de ADHD, ca majoritatea diagnosticelor construite pe baza unor tulburari de comportament, nu concorda cu modelul medical obisnuit de abordare.

Aceasta abordare este reductionista, adica ia un numar de simptome si le distileaza pâna la un singur diagnostic categoric care separa clar indivizii cu acel diagnostic de cei care nu au diagnosticul (normali) si de cei cu alte diagnostice similare dar discrete. Pentru a mentine un diagnostic pe modelul medical, simptomele ce definesc afectiunea trebuie sa fie verificate de un set de comportamente sau teste de laborator care sa fie exclusiv valabile pentru acel diagnostic.

Studiile recente arata ca ADHD reprezinta capatul extrem al unei distributii continue de comportamente similare, deci este un diagnostic dimensional si nu un diagnostic categoric discret.

Diagnosticul ADHD trebuie gândit ca un diagnostic dimensional, ca HTA si cefaleea, la care nivelul severitatii si afectarii func- tionale acasa, la scoala sau în diverse situatii sociale determina cine este diagnosticat si tratat. Daca un pediatru îsi asuma provocarea evaluarii unui copil cu ADHD, este datoria lui de a educa familia cu privire la inutilitatea (deseori absenta) oricarui test de laborator pentru confirmare. În general, majoritatea copiilor cu ADHD pot fi diagnosticati cu precizie si tratati optim fara efectuarea vreunui test sau proceduri biomedicale.

Majoritatea cercetatorilor si numerosi clinicieni folosesc schema DSM-IV ca punct de plecare în abordarea diagnosticului. Aceasta considera tulburarea de atentie si hiperactivitatea/impulsivitatea ca dimensiuni centrale ale ADHD.

Diagnosticul pus pe baza criteriilor DSM necesita ca: • debutul simptomelor sa aiba loc înainte de vârsta de 7 ani; • simptomele sa fie prezente de cel putin 6 luni de zile; • simptomele sa fie pervazive si sa se manifeste în cel putin 2

locuri diferite (scoala sau serviciu si acasa); • frecventa si severitatea simptomelor sa fie mai mari decât

cele de la copiii cu acelasi nivel de dezvoltare; • simptomele sa determine o afectare semnificativa a

functionalitatii la nivel social, academic sau ocupational; • simptomele sa nu apara exclusiv în cursul unor afectiuni de

dezvoltare, schizofrenie sau alte psihoze si sa nu se explice mai bine prin alte tulburari mentale (de exemplu afective, anxioase, de personalitate).

Diagnosticul include o lista de comportamente si caracteristici operationale care par legate de neatentie, hiperactivitate sau impulsivitate.

Tulburari de atentie: a. deseori esueaza în a acorda atentie detaliilor sau face greseli din neatentie la

temele de la scoala, în munca sau alte activitati; b. deseori are dificultati în sustinerea atentiei la sarcinile date sau la joaca; c. deseori nu pare sa asculte când i se vorbeste direct; d. deseori nu urmeaza instructiunile si esueaza în a-si termina temele la scoala,

treburile sau îndatoririle la locul de munca (nedatorându-se unui comportament opozitional sau neîntelegerii instruct iunilor);

e. deseori are dificultati în organizarea sarcinilor si activitatilor; f. deseori evita, nu îi place sau e refractar la angajarea în sarcini care necesita

efort mental sustinut (cum ar fi temele de la scoala sau de acasa); g. deseori pierde lucrurile necesare pentru sarcini si activitati (de exemplu

jucarii, notitele de la scoala, creioane, carti sau unelte); h. deseori este usor de distras de stimuli externi; i. deseori este uituc în activitatile zilnice.

Hiperactivitate: a. deseori agita mâinile sau picioarele sau se rasuce ste pe scaun; b. deseori paraseste locul în clasa sau în alte situatii în care ar trebui sa stea

asezat; c. deseori umbla dintr-un loc în altul (încoace si-ncolo) sau se catara excesiv în

situatii în care nu este adecvat (la adolescent sau adult poate fi limitata la senzatia subiectiva de neliniste);

d. deseori are dificultati la joaca sau în angajarea în activitati libere în liniste; e. deseori este pe picior de plecare sau actioneaza ca si cum ar fi împins de un

motor; f. deseori vorbeste excesiv. Impulsivitate: a. deseori raspunde grabit, înainte de a se încheia întrebarea; b. deseori are dificultati în a-si astepta rândul; c. deseori întrerupe sau deranjeaza pe ceilalti (de exemplu se baga în conversatie

sau jocuri). Desi cei mai multi pacienti au atât simptome de neatentie cât si de

hiperactivitate-impulsivitate, exista unii indivizi la care predomina unul din acestea. Subtipul corespunzator trebuie indicat pe baza pattern-ului simptomatic predominant în ultimele 6 luni.

Subcategoriile includ tipul ADHD predominant neatent (daca prezinta 6 sau mai multe simptome de

neatentie), tipul predominant hiperactiv-impulsiv (daca întruneste 6 sau mai multe criterii din

listele de hiperactivitate si impulsivitate), tipul combinat (cu 6 sau mai multe simptome în ambele categorii) si un ADHD

fara alta specificatie (valabil la copiii cu probleme semnificative care nu întrunesc în întregime criteriile de diagnostic) în functie de modelul comportamental.

Exista si o categorie ADHD în remisiune partiala (de obicei la adolescent sau adult) care poate sa nu întruneasca numarul de simptome cerut, dar care prezinta tulburari functionale semnificative.

Relatiile intrafamiliale Parintii copiilor cu ADHD traiesc un stress mai mare, sunt epuizati si

frustrati, se adapteaza mai greu la situatie, au un comportament rigid sau chiar primitiv fata de copil. Familia este deseori dezorganizata, cu mai multe probleme maritale decât familiile fara copii cu ADHD.

Statusul între colegi si abilitatile sociale Copiii cu ADHD intra rapid în conflict cu colegii care îi dezaproba, fiind

respinsi de acestia si exclusi din grup. Aceasta respingere este semnificativa pentru clinica si prognostic, putând prezice abandonul scolar, delincventa si problemele mentale din perioada de adult.

Achizitiile teoretice Performantele teoretice ale acestor copii sunt mai scazute decât cele

asteptate si decât ale colegilor lor, mai ales la cei cu ADHD subtipul neatent sau combinat. Ei au note mai slabe, repeta clasele, sunt suspendati sau chiar exmatriculati din scoala. De asemenea, acesti copii se vor folosi mult mai mult de resursele de educatie speciala.

Parerea si perceptia despre sine Copilul hiperactiv, care face gafe, greseli, este obtuz din punct de

vedere emotional, poate sa scada mult în propriii sai ochi din cauza modului în care simptomatologia lor îi afecteaza pe prieteni sau profesori. Astfel, au o slaba parere de sine. Ei tind sa minimalizeze problemele de comportament si conduita si sa exagereze capacitatile lor scolare.

Injurii accidentale O serie de studii au aratat ca pacientii cu ADHD prezinta o rata mai

mare de injurii accidentale decât ceilalti, când sunt copii, pentru ca în perioada de adolescent a si adult sa fie implicati în mai multe accidente de masina sau de conducere. Injuria fizica devine astfel arie relevanta, din punct de vedere clinic pentru tulburarea functionala. Totusi, exista si studii care nu au confirmat aceasta, aratând ca ADHD nu este factor de risc pentru expunerea la traumatisme.

Billy este un copil în continua miscare, indiferent daca este asezat, în timpul predarii sau lucrului în clasa, sau se joaca. Ochii lui fug de la un factor de distragere la altul si deseori îsi exprima propriile gânduri. Uneori va recurge la rezolvarea rapida a temei, ceea ce înseamna ca va trebui sa o refaca, proces care nu îi place. Billy nu poate sta linistit sa-si faca treaba. El va îngenuchea, se va ridica, va sta pe marginea scaunului în timpul lucrului. Pe lânga acestea, Billy atinge tot timpul obiecte si oameni. În perioadele de odihna nu poate sta linistit fara sa se miste sau sa atinga obiecte din jur; continua sa se miste constant în orice pozitie.

Billy e capabil sa-si aminteasca conexiuni de simboluri sau sunete si începe sa descifreze cuvinte. Poate sa spuna povesti pe baza desenelor folosite. Are mai multe dificultati de pronuntare atunci când nu se folosesc indicatii vizuale. Abilitatiile sale la matematica sunt bune pentru denumiri, formare de grupuri si numarat. Din ariile lui cele mai slabe fac parte scrisul literelor si numerelor.“

Ocazional pot aparea diferente între raportarile parintilor si ale profesorilor (din cauza tolerantei individuale, temperamentelor si conditiilor de mediu sau limitarii capacitatii de observatie individuala), moment în care se recomanda sa se foloseasca mai multe surse de informare (listele de comportamente, relatarile profesorilor si interviul clinic cu parintele si copilul).