DEFINIREA ATASAMENTULUI. TIPURI DE ATASAMENT

Ataşamentul este

0000000

Tipuri de ataşamentAu fost descoperite și definite tipuri clare de ataşament.Comportamentul

asociat acestora este divers și adesea individualizat.Cel mai adesea se numesc patru tipuri de ataşament: Tip de atașament

Simbol Descriere Comportametul în test

Sigur Tip-B

Acești copii pot să regleze apropierea şi distanțe persoanei de referință in mod adecvat.

Sunt scurt timp iritați iar uneori plâng dacă persoana de referință părasește încăperea.Totuşi, se lasă consolați de persoana străină și se liniştesc repede; se joacă şi în prezența persoanei necunoscute; la reîntoarcerea persoanei de referință aleargă în întâmpinarea acesteia şi o salută bucuros.

Nesigur-evitant

Tip-A

Copii arată o pseudodependență față de persoana de referință. Aceştia ies în evidență prin evitarea contactului, iar pentru a compensa stresul ivit se concentrează pe jocul cu obiectele la îndemână.

Reacționează cu nepăsare la despărțirea de mamă; se joacă foarte des singuri; nu reactionează la întoarcerea persoanei de referință sau o refuză prin ignoranță.

Nesigur-ambivalent

Tip-CAcești copii se comportă ambivalent la reuniunea cu persoana de referință.

La despărțirea de mamă aceştia sunt dezorientați, aleargă spre uşă și o lovesc, iar persoana necunoscută nu reuşeşte să îi liniştească. La reîntoarcerea mamei manifestă un comportament ambivalent atât de cautare a contactului cât şi de refuz agresiv a acestuia.

Dezorganizat

Tip-D Copii arată un comportament clar dezorientat, părând că nu au nici o relație cu persoana de referință.

.Principala caracteristică a comportamentului acestor copii sunt manifestări bizare cum ar fi privirea fixă, învârtirea în cerc, legănarea și alte mișcări

stereotipe; uneori sunt amestecate și celelalte tipuri de comportament al ataşării cum ar fi simultaneitatea căutării contactului și refuzul acestuia.

Atașamentul sigurPentru ataşamentul sigur, termenul larg acceptat este de tip-B. Copii ataşați

sigur au o mare încredere în disponibilitatea persoanei de referință. Acest lucru se datorează sensibilității de care adultul dă dovadă în relația lui cu copilul. Sensibilitatea mamei se manifestă prin percepția promptă a semnalelor copilului şi interpretarea corectă a lor precum şi prin reacţia potrivită la aceste semnale, o reacţie care să nu provoace frustrări copilului. 

Aceşti copii plâng şi ei în „situația necunoscută“. Ei îşi manifestă clar emoţiile, ba chiar acceptă parțial consolarea oferită de către persoana necunoscută. Cu toate că despărțirea le provoacă emoții negative, aceşti copii au încredere că persoana de referință nu îi va lăsa definitiv singuri, sau că reacția lor va fi întotdeauna una adecvată.

În acest tip de legătură, persoana de referință îndeplineşte rolul de „teritoriu sigur“ , în care copilul se află în siguranță în caz de nevoie.Copilul este trist că persoana de care este ataşat nu este cu el – sunt însă siguri că aceasta se va reîntoarce. Când mama se întoarce, copilul se bucură. Acesta caută contactul şi apropierea fizică, pentru ca la scurt timp după aceea să se dedice din nou exporării mediului înconjurător.Ataşamentul nesigur-evitant

Copii cu ataşament de tip A reacționează aparent indifereți, cănd persoana apropiată părăseşte încăperea. Aceştia se joacă, explorează în continuare ce se află în jurul lor fără a părea înfricoşați sau supărați de plecarea persoanei de referință. O privire mai atentă asupra reacțiilor fiziologice a copilului în timpul acestei situații a dus la concluzia că secreția de cortizon din salivă în momentul când mama părăseşte încăperea creşte mai mult decât la copii ataşați sigur care îşi manifestă clar supărarea. Acest fapt denotă stresul prin care copii atașati nesigur-evitant trec. S-a constatat și creşterea pulsului. La revenira mamei, copilul o ignoră. Acesta caută mai degrabă apropierea persoanei necunoscute, evitând persoana de referință.

Copiilor ataşați nesigur-evitant le lipseşte siguranța în ce priveşte disponibilitatea persoanei de care sunt ataşați. Copii cu acest fel de ataşament se aşteaptă ca dorințele lor să fie refuzate. Ei simt de asemenea că lor nu li se cuvine dragostea şi sprijinul persoanei de referință. Acest tip de ataşament se observă şi la copii care au fost respinşi în mod repetat. Soluția pe care aceştia o găsesc pentru a scăpa de această situație stresantă şi amenințătoare pentru ei, este de a evita relația în sine.Ataşamentul nesigur-ambivalent

Această formă de ataşament mai este denumită și anxios-contrară, rezistentă, ambivalentă sau de Tip C.Copii din această grupă îşi manifestă temători şi dependenți de persoana de referință.Cănd aceasta părăseşte camera, copii devin extrem de stresați. Le e teamă atât de persoana necunoscută cât şi de încăperea în care se află. Stresul se instalează încă înainte ca mama să părăsească încăperea. Întrucât situația neobişnuită îi înspăimântă, copii îşi manifestă comportamentul ataşant de la bun început. Aceştia îsi adaptează astfel comportamentul, celui al persoanei de referință care este imprevizibilă, greu de

înțeles şi în care copilul nu are încredere. Schimbul continuu între afecțiune şi respingere determină copilul să se manifeste în permanență ataşat. Micuțul nu poate aprecia comportamentul şi reacția persoanei apropiate într-o situație dată. De aceea el este preocupat în permanență să ghicească în ce stare se află persoana de încredere, care este voința şi dorințele acesteia, pentru a se putea adapta în mod corespunzător. Acest lucru duce la o limitare a curiozității şi a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate concentra pe explorarea mediului înconjurător. Copii din această grupă nu pot dezvolta o atitudine pozitivă pentru că persoana de referință adesea nu este disponibilă - nici atunci când este în apropiere. Ei nu au încredere că „situația necunoscută“ se va termina cu bine şi reacționează foarte stresați şi temători.Ataşamentul dezorganizat/dezorientat

Acest tip de ataşament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Este numit adesea ataşament de Tip D sau dezorganizat. Această clasificare a fost introdusă de către Mary Main care a întreprins și cercetări în domeniul ataşamentului adulților AAI (en: Adult Attachment Interview). Au fost întotdeauna copii care nu se încadrau în nici una din cele trei categorii existente. Ainsworth și colegii ei îi încadrau pe aceştia adesea în categoria ataşament sigur sau pe unii chiar în ataşament nesigur-evitant. După introducerea celei de-a patra categorii ( de tip D) s-a dovedit că o mare parte din comportamente pot fi clasificate ca dezorganizate/dezorientate. Copii din această categorie au manifestări neaşteptate greu de categorisit cum ar fi de exemplu diverse stereotipuri sau mişcari incomplete sau întrerupte. Cei ataşati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de referinţă şi manifestă o serie de strategii cum ar fi comportamente nesigure și evitante sau nesigure şi de împotrivire. Unii dintre copii din această grupă ţipă după despărţirea de persoana de referință dar se îndepărtează singuri dacă persoana respectivă se întoarce şi încearcă să se apropie şi să menţină contactul. Alţii reacţionează înţepenind brusc pentru căteva secunde cu o expresie a feţei foarte afectată, sau se rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos când se adresează persoanei apropiate. Unii reacţionează temător pe tot parcursul „Situaţiei necunoscute“ cu expresii ale feţei pline de anxietate, umeri ridicaţi sau paralizia tuturor mişcărilor. Teoria ataşamentului porneşte de la premiza ca orice copil trebuie să stabilească o relaţie de ataşament faţă de o anumită persoană. Comportamentul aferent ataşamentului este activat de îndată ce copilul simte nevoia de ocrotire sau sprijin, sau dacă persoana de referinţă se află în apropiere. Copilul nu poate aplica o strategie de ataşare coerentă pentru a primi apărare și consolare: deoarece persoana de referinţă - omul care ar trebui să ofere protecţie- este şi cel care reprezintă ameninţare, copilul este forţat într-o aşa numită situaţie dublu ataşată ( ''Double Bind-Situation'') din care nu mai găsește ieşire.

O altă cauză a acestui tip de ataşament sunt persoanele de referinţă care au suferit la rândul lor traume psihice. Experienţele traumatice trăite de adult sunt perceptibile pentru copil care remarcă starea de anxietate ale adultului de referinţă.Teama care se citeşte pe faţa adultului care suferă de intruzii ( penetrarea imaginilor și emoţiilor traumatice în gânduri) îl sperie pe copil şi îi activează acestuia sistemul de ataşare. Sursa anxietăţii nu poate fi descoperită de către copil. În cele mai multe cazuri adultul de referinţă care are aceste probleme nu poate simţi şi reacţiona adecvat la nevoile micuţului. Anumite reacţii ale mamei, cum ar fi împietrirea într-o anumită poziţie sau comportamente neutre provoacă teamă copilului. Acest copil percepe lumea înconjurătoare ca pe un loc ameninţător a cărui groază se oglindeşte pe faţa adultului. Cercetările lui

Ainsworth și Crittenden au dus la o clasificare asemănătoare, pe care au numit-o ambivalent-evitantă ( de tip A/C) respectiv instabil-evitantă.Efectele tipului de ataşament asupra dezvoltării ulterioare ale copilului

Prin teoria ataşamentului s-au putut dovedi efectele pe termen lung ale relaţiei timpurii dintre persoana de referinţă și copil. În funcţie de rezultatele testului „Situaţia necunoscută“ făcute cu copii între 12-18 luni, se pot deduce cu siguranţă unele din efectele pe care tipul de ataşament îl are asupra persoanei testate:

Copii ataşaţi sigur, au la grădiniţă şi şcoală un comportament social mai adecvat, dau dovadă de mai multă fantezie şi afectivitate pozitivă la joacă, se pot concentra mai bine şi pe o perioadă mai lungă, au o mai mare încredere în sine şi manifestă mai rar simptome depresive. Alte cercetări au dovedit că aceştia sunt mai deschişi şi mai competenţi în a stabili contacte sociale noi, atât cu de adulţi cât şi cu alţi copii, decât copii care sunt ataşaţi nesigur-evitant sau nesigur-ambivalent. La vârsta de şase ani, copii ataşaţi sigur se manifestă mult mai rar psihopatologic decât cei ataşaţi nesigur. Experinţele de ataşament timpurii au un şi efect neurofiziologic asupra receptorilor hormoului Oxitocin, care la rândul lui influenţează comportamentul. Grupe cu grad de risc ridicat

În rândul grupelor cu un grad de risc ridicat, cum sunt copii bolnavi psihic, puternic traumatizaţi sau neglijaţi, s-au descoperit şi alte tipuri de ataşament, mixaje de tipuri de ataşament nesigur-evitant cu ambivalent. De asemenea copii cu o nevoie exagerată de atenţie şi îngrijire sau cu manifestări de supraadaptare (acceptarea oricăror condiţii) la tipul nesigur-evitant, precum și comportament agresiv ameninţător sau total neajutorat la tipul nesigur-ambivalent.  Ataşamentul tinerilor şi al adulţilor

După cum am văzut în testul „Situaţia necunoscută“ copii manifestă diverse tipuri de ataşament. Aceste tipuri sunt de fapt strategii cu care copii tind să îşi regleze raporturile emoţionale faţă de persoana de referinţă.

Un punct important din domeniul teoriei ataşamentului îl constituie şi reacţiile persoanei de referinţă la comportamentul ataşant al copilului, modul în care adultul înţelege comportamentul de ataşament al copilului şi cauzele pentru care adulţii înţeleg în mod diferit comportamentul de ataşare a copilului.

Dacă la copii cu vârste cuprinse între 12 şi 36 de luni comportamentul asociat ataşării este uşor de observat, la copii mai în vârstă sau la adulţi acesta nu se mai manifestă atât de vizibil. Apropierea de persoana de referinţă şi explorarea mediului doar sub protecţia acesteia nu se mai poate observa. Începând cu vârsta şcolară copii au formate păreri asupra ataşamentului, păreri care sunt formate din experienţele trecute şi care la rândul lor le influenţează comportamentul.

Au luat naştere şi alte metode în afara „Situației necunoscute “ a lui Ainsworth. Pentru a cerceta comportamentul specific atașării de-a lungul întregii vieți, s-au format diverse interviuri si teste specifice .

Atitudinea cognitivă și emoțională care stă în spatele comportamentului adulților care interacționează, evaluează experienţele cognitive şi emoționale ale persoanei adulte în raport cu persoanele de referinţă ale acesteia. Rolul principal este jucat nu atât de trăirea unor experienţe traumatice, ci din coerenţa declaraţiilor se fac deducţii legate de gradul de integrare şi prelucrare a experienţelor copilăriei în situaţia prezentă. În acest sens, se defineşte ca fiind coerentă, acea declaraţie a peroanei care descrie experienţele trecute în mod succint, şi logic corelându-le la situaţia lor prezentă. Atitudinea ataşantă autonomă

Această categorie se numeşte şi liber-autonomă prescurtat „F“. Persoanele din această categorie dau dovadă de încredere în sine, toleranţă la situaţii frustrante, respect şși capacitate de empatie. Au conştiinţa propriilor sentimente (negative sau pozitive) şi atitudini vizavi de persoanele de referinţă, pe care le manifestă într-un mod echilibrat şi potrivit. Nu se identifică inconştient cu proprii părinţi, şi privesc în mod realist propria relaţie părinte-copil, fără a o idealiza. Părinţii acestor adulţi au fost adesea la rândul lor persoane cu o atitudine autonomă, sau şi-au dobândit autonomia de-a lungul biografiei prin relaţiile cu alte persoane decât cele de referinţă, cum ar fi cu un partener, sau cu ajutorul sprijinului psihoterapeutic.

Ca şi părinţi, ei reacţionează previzibil şi potrivit situaţiei, la comportamentul ataşant al copiilor lor.  Atitudinea distantă relaţional-evitantă

Numită şi „dismissing“ sau prescurtat „Ds“. Adulţii cu acest tip de ataţament îşi amintesc cu greu propria copilărie, ceea ce denotă refularea multor evenimente. Tind să îşi idealizeze părinţii şi metodele de educaţie ale acestora, făra a putea preciza concret situaţiile ce îi determină la această idealizare. Dimpotrivă, ei descriu situaţii de lipsă de sprijin şi de respingere (deschisă sau ascunsă) a unor nevoi specifice vârstei. Adulţii cu o atitudine distantă şi de evitare, dezmint importanţa experienţelor pe care le-au avut cu părinţii lor în coloratura emoţională a personalității actuale. Ei denotă un înalt grad de dorinţă de independenţă, vrând să rezolve singuri procvocările la care viaţa îi supune. Aceştia declară că nu ar fi avut nevoie de sprijin vreodată motiv pentru care nu au resentimente (tristeţe sau supărare) dacă acest sprijin le-a lipsit. Copii acestei categorii de adulţi se pot baza pe sprijinul lor afectiv şi pe adaptarea părintească corespunzătoare, în încercarea de a rezolva o problemă sau alta. Copii sunt supuşi unor aşteptări mari din partea părinţilor. Mamele din această categorie le face mare plăcere să simtă dependenţa pe care copii o au faţă de ele. Tot ele sunt însă şi acelea care tind să-şi ignore copii dacă aceştia au nevoie de consolare sau sprijin.  Atitudinea nesigur-preocupată

Se numeşte şi „încurcat/implicată“ ( en:„entangeld-enmeshed“) prescurtat „E“. Persoanele cu această atitudine sunt inundaţi masiv de amintirile lor din copilărie, acestea împovărându-i în permanenţă. Problemele şi dificultăţile relaţiei cu persoana de referinţă nu poate fi definitiv prelucrată şi integrată; acestor probleme li se accordă o importanţă exagerată făcând persoanele să oscileze între stări emoţionale de furie şi cele de idealizare. Adulţii acestei categorii sunt într-o permanentă dependenţă de persoana de referinţă, din partea căreia ei aşteaptă în continuare atenţie şi “repararea situaţiei“. Mamele persoanelor cu aceast tip de ataşament sunt adesea considerate prea „slabe“ şi „incompetente“ neputând oferi apărare sau consolare în situaţiile percepute ca ameninţătoare de către copii. Dacă mama (sau altă persoană de referinţă) nu poate să îndepărteze teama copilului, acesta se agaţă în permanenţă de mamă. Copilului îi vine greu să se desprindă de persoana de referinţă, care în „slăbiciunea“ ei îşi parentifică în permanenţă copilul, acesta trăind sentimentul că trebuie să îşi „îngrijească“ mama. Copii acestor adulţi sunt înpiedicaţi prin răsfăţ şi/sau creerea sentimentului de vinovăţie, să se comporte explorativ sau să îşi exteriorizeze emoţiile de furie, agresivitate, ciudă sau manifestările de libertate. Acest lucru îngreunează dezvoltarea identităţii copilului. Atitudinea ataşantă neprelucrată

Numită şi „nerezolvată“ (en:„unresolved“) prescurtat „U“. Persoanele care suferă de pe urma unor evenimente tragice neprelucrate, sau de pe urma unor abuzuri sexuale sau fizice care nu au fost prelucrate au adesea copii care

manifestă tipul de ataşament dezorganizat. O posibilă explicaţie ar fi faptul că persoanele de referinţă care au suferit traume nu pot oferi protecţie copiilor lor, însă prin manifestarea de către părinţi a unei frici obsesive aceştia activează comportamentul ataşant al copiilor lor, care nu pot să îşi explice atitudinea derutată şi înfricoşată a persoanei adulte de referinţă. Dacă părintele traumatizat îşi şi neglijează copilul,îl abuzează, îi provoacă sentimente de ruşţne, etc, acesta nu mai este instanță apărătoare a copilului ci devine însuţş sursă de teamă şi pericol pentru copil. Şi aceşti adulţi îşi parentifică exagerat copii. Mamele cu atitudinea ataşantă de acest tip lasă conducerea relaţiei părinte-copil la bunul plac al copilului. Acest fapt conduce la încălcarea sarcinilor dintre generaţii, copii simţindu-se adesea obligaţi să se îngrijească de binele material şi psihic al părinţilor lor. Atitudinea ataşantă neclasificată

În cadrul cercetărilor legate de AAI se discută introducerea unei noi categorii pentru atitudini încă neclasificate. Numită și Cannot classify (CC) aceasta se caracterizează prin: persoanele din această categorie oscilează între tipul preocupat şi cel distanţat fără a lăsa să se recunoască o strategie clară. Persoanele descriu experienţe traumatice grave. Au o atitudine profund negativă faţă de ataşament în general. Dispun de strategii contradictorii de gândire şi prelucrare. Corelaţii între atitudini ataşante si tipuri de ataşament

Cum era de aşteptat, la o privire mai atentă a celor două categorii de ataşamente (al copilului şi al adultului) s-au putut gasi corelaţii clare între atitudini ale ataşamentului adult şi tipurile de ataşametn la copil. Părinţi clasificaţi autonom (Tip F) au adesea copii clasificaţi sigur (Tip B). Relaţional-evitanţii (Distanţaţi, Tip Ds) au copii ataşaţi nesigur-evitant (Tip

A). Părinţii din categoria preocupată (de tip E) au copii ambivalenţi (de tip C). Părinţii care suferă de o traumă nerezolvată (de tip U) au adesea copii

ataşaţi dezorganizat (de tip D).Significanţa statistică cea mai înaltă este la grupa sigur-ataşată. Părinţii

ataşaţi autonom au în proporţie de 75-82 % copii ataşaţi sigur. Celelalte grupe au significanţe statistice sub aceste valori.

Allan N. Schore este de părere că la baza ataşamentului se află procesele de reglare a relaţiei dintre mamă şi copilul ei mic. În special dezvoltarea emisferei drepte care domină în primii ani de viaţă este de mare importanţă, aceasta fiind influenţată masiv de strategia de gestionare a relaţiei din partea mamei. Zona cortexului orbitofrontal care dirijează afectele şi înţelegerea interacţiunilor sociale sau înţelegerea afectelor proprii este mai precis cea care jocacă rolul primordial în neurobiologia ataşamentului. Pentru dezvoltarea corectă a acestei regiuni, interacţiunile cu persoana de referinţă este de o importanţă majoră.

Reactiile mamei la copilul ei ( responsivitatea) sunt hotărâtoare dacă copilul va fi ataşat sigur sau nesigur.Modificări ale teoriei lui Bowlby după noile cercetări

John Bowlby era de părere, că pentru un ataşament stabil era necesară relaţia copilului cu o persoană de referinţă principală (în mod normal mama). Cercetări mai recente au demonstrat că reuşita unui ataşament stabil este posibilă ţi în cazul relaţiei cu mai multe persoane de referinţă. 

Acest lucru este valabil în primul rând pentru tată, dar şi în alte constelaţii, cum ar fi bonă, baby-sitter sau altă persoană care petrece timp îndelungat cu copilul, şi faţă de care acesta dezvoltă relaţiie apropiate. În aceste cazuri s-a observat totuşi o diferenţiere clară între rolurile pe care copilul le atribuie

diverselor persoane de referinţă (de exemplu mama rămâne adesea persoană de referinţă centrală, căreia copilul i se adresează cănd se simte rău).

Foarte interesantă se dovedeşte capacitatea copiilor chiar foarte mici, de a reduce ataşamentul faţă de educatoarea de la grădiniţă de exemplu, la dimensiunea unui aspect pur funcţional, în cazul existenţei unui ataşament sigur faţă de o persoană principală de referinţă. Copii ataşaţi sigur, nu îşi modifică comportamentul în mod semnificativ chiar dacă educatoarea se schimbă. Teoria lui Bowlby este confirmată de faptul că obişnuirea copilului în mediul nou al gradiniţei reuşeşte mai bine dacă acesta este însoţit de mamă în primele zile, permiţându-se adaptarea treptată a acestuia la noul mediu. 

S-a demonstrat de asemenea, că nu durata relaţiei pe care copilul o are faţă de una sau mai multe persoane de referinţă este hotărâtoare ci calitatea acesteia. Bowlby era de părere că prezenţa permanentă a persoanei de referinţă este factorul decisiv în dezvoltarea ataşamentului sigur. Evoluţia calităţii ataşamentului nu depinde însă de durata prezenţei persoanei de referinţă ci de calitatea relaţiei pe care copilul o are cu aceasta. Aceste rezultate ale cercetării ataşamentului au efecte clare în discuţiile despre strategia de îngrijire a copiilor după primul an de viaţă.Anomalii ale ataşamentului

Bowlby era de părere că despărţirea pe o durată mai lungă de persoana de referinţă, este o premiză pentru dezvoltarea patologică a copilului (deprivare psihică). Acesta se referă la perioade de timp de mai multe săptămâni de cel puţin două luni, Dacă reuniunea cu persoana de referinţă are loc înainte de această perioadă, dereglările încetează, copilul fiind capabil să recupereze calitativ evoluţia pierdută. Şi în aceste cazuri însă, există riscul unor anomalii ascunse, care se vor manifesta mai târziu, de exemplu predispoziţia pentru depresie. În cazuri de excepţie, şi perioadele mai scurte de despărţire pot duce la anomalii.

Despărţirile repetate de persoana apropiată, declanşează după părerea lui Bowlby, un proces asemănător doliului, în cadrul căruia despărţirea este mai mult sau mai puţin prelucrată psihic. Această preclucrare psihică se manifestă prin căutarea (nerealistă) a persoanei dispărute, căutare însoţită de emoţii de furie şi agresivitate îndreptate împotriva acesteia. Scopul procesului psihic care însoţeşte doliul, este de a accepta lipsa persoanei dispărute.

Anomaliile de ataşament se deosebesc de tipurile de ataşament nesigur, definite ca adaptări comportamentale dezavantajoase, care însă nu intră în domeniul patologicului. În cazul anomaliei, se dezvoltă modele psiho-comportamentale stabile, care însoţesc copilul şi tânărul şi care au însemnătate şi la vârsta adultă. Una sau mai multe rupturi de relaţie pot determina copilul să nu mai poată stabili relaţii apropiate faţă de nimeni, sau să manifeste ambivalenţe puternice în relaţiile apropiate. 

Pe lângă lipsa cu desăvârşire a comportamentului ataşant, atenţia cercetâtorilor a fost atrasă şi de comportamentul ataşant nediferenţiat, numit şi promiscuitate socială. Aceşti copii nu fac nici o diferenţă între persoanele de referinţă, nemanifestând nici un fel de rezervă faţă de persoane complet străine. Când sistemul lor ataşant este activat, aceştia se comportă aproape similar indiferent de gradul de apropiere a persoanei aflate în proximitate. În această categorie sunt cuprinşi şi copii supuşi unui risc sporit de accident, prin faptul că aceştia se expun în mod repetat acestor riscuri. S-a observat că copii aceştia nu se asigură prin contact vizual cu persoana de referință („raportare socială“) asupra siguranţei exlplorărilor lor. Lor nu li se dezvoltă o conştiinţă a riscului.

Manifestarea exagerată a dorinţei de apropiere se numeşte „Comportament ataşat exagerat“. Copii care au acest comportament nu pot fi liniştiţi emoţional

decât în apropiere totală de persoana de referinţă. Acest comportament este asemânator celui nesigur-ambivalent, dar mult mai accentuat (exagerat).

În cazul „Comportamentului ataşat timorat“ copii arată un comportament extrem de docil, care se schimbă înspre normalitate doar în lipsa persoanei de referinţă. Doar în lipsa acesteia copii pot să îşi exteriorizeze liber emoţiile. Experienţele de agresiune sau ameninţare pe care aceşti copii le-au trăit în educaţia lor, îi determină să se manifeste rezervat faţă de persoana de referinţă.

„Comportamentul ataşat agresiv“ este un comportament al copilului, în care acesta îşi exprimă nevoia de apropiere într-un mod agersiv, fie verbal fie fizic. Comportamentul agresiv se linişteşte adesea după ce relaţia de ataşament a evoluat în timp. Acest tip se întâlneşte des în familiile unde mai mulţi membri se manifestă agresiv fizic sau verbal.

În cazul „inversării rolurilor“ copilul se arată deosebit de îngrijorat şi ocrotitor faţă de persoana de referinţă, preluând răspunderea de îndată ce persoana de referinţă dă semnale că ar avea nevoie de atenţie. Aceşti copii se tem adesea că ar putea să-şi piadă părinţii prin boală, despărţire, divorţ sau chiar moarte.

Anomaliile de ataşament pot lua şi forma unor tulburări psihosomatice. În cazuri anomaliilor emoţionale deosebit de grave s-au observat tulburări în procesul de creştere. Hospitalismul este un astfel de exemplu. O relaţie părinte-sugar de exemplu, poate duce la tulburări de alimentaţie sau somn ale micuţului.. 

Tulburările de ataşament, în special cele din categoria Ataşamentul dezorganizat/dezorientat (de tip D) influenţează gradul de vulnerabilitate, deci nivelul de la care începănd, omul nu mai poate prelucra situaţiile problematice şi care pot duce la deranjamente psihice. În acest sens, ataşamentul de tip nesigur, creşte riscul de îmbolnavire psihică. Cu toate acestea, încă nu s-a făcut o asociere clară între anumite tipuri de ataşament şi categorii psihopatologice recunoscute.

Riscuri şi psihopatologieLa început, Bowlby şi Ainsworty s-au concentrat pe comportamentul ataşant

al copilului normal. De la mijlocul anilor 1980, cercetătorii au început însă, să se ocupe şi cu studiul grupurilor expuse factorilor de risc. Din această grupă făceau parte de exemplu, copii mamelor schizofrene sau depresive. De asemenea copii care au fost abuzaţi sau neglijaţi. În urma acestor studii, s-a dovedit o corelaţie clară între abuz şi ataşamentul nesigur al copiilor.  O altă grupă de risc o constituie copii născuţi prematur. 

S-au studiat intens cazurile de copii diagnosticaţi cu anomalii de ataşament (ex: „Secure base distortion“) şi cei ai mamelor diagnosticate cu sindroame posttraumatice diverse. Există corelaţii între anomalii psihopatologice adulte şi anomalii ale ataţamentului în copilărie. Acest lucru este evidenţiat la tulburările de tip borderline, agorafobie, abuz sexual al copilului, la adolescenţi cu tendinţe suicidale, depresii, la vulnerabilitate faţă de boli psihiatrice,schizofrenie, precum şi la pacienţi cu torticollis spasticus. Este intens discutată şi influenţa pe care anomaliile ataţamentului le au asupra bolilor psihosomatice.

Introducerea categoriilor dezorganizată, de tip-D ( Main) şi ambivalent-evitantă,de tip- A/C ( Ainsworth) a permis o predicţie mult mai precisă a comportamentului ataşant. Înainte ca aceste clasificări să fie făcute, copii ieşeau în evidenţă doar prin comportamentul lor ce se abătea de la ataşamentul sigur. De exemplu, baieţii pot fi încadraţi mult mai des în categoria evitant-ambivalentă decăt fetele, în cazurile de abuz grav, chiar dacă gravitatea abuzului nu diferă la cele două grupe.

Cercetătorii comportamentului ataşant, au descoperit că mamele care îşi negijează copii, nu le oferă acestora suficienţi stimuli şi reacţionează mai puţin la

semnalele copiilor, tulburănd în felul acesta interacţiunea normală mamă-copil. Acestea au un comportament sărac în diversitate şi lipsit de veridicitate în modul în care interacţionează cu copilul. De asemenea ele vorbesc mai puţin copilăreşte ( baby talk), sunt mai restrictive, şi mai puţin tandre.

Mamele care îşi abuzează copii, oferă acestora dimpotrivă atenţie sporită, copii acestora fiind cu toate acestea cei mai frustraţi. Excesul de atenţie este perceput ca un control exagerat şi are efect iritant asupra copilului. Mamele care interacţionează normal, sunt atât foarte sensibile, cât şi deosebit de flexibile în interacţiunea cu copilul.

Clasificările create ulterior, în special categoriile de ataşament dezorganizat ( de tip D sau A/C) reprezintă adesea experienţe relaţionale traumatizante sau cu un înalt nivel de inconsistenţă. În răndul populaţiei normale, circa 15 la sută sunt ataşaţi dezorganizat, în populaţiile abuzate, acest procent ridicându-se la până la 82 de procente. Dar şi copii proveniţi din familii cu multe probleme sau cu mame depresive, dezvoltă aceste tipuri de ataşament. De aceea, asocierea ataşamentului dezorganizat ( de tip D) nu poate fi asociat întotdeauna cu comportamentul abuziv.

Lipsa ataşamentului sigur ( tip B) nu este prin definiţie patologică. Nici urmările fireşti ale ataşamentului nesigur, cum ar fi lipsa fanteziei în joacă, sau puterea de concentrare mai scăzută a copilului nu pot fi catalogate ca fiind patologice. Totuşi, ataşamentul nesigur este un factor principal în transformările ce pot deveni patologice. Copii ataşați nesigur, care provin din grupe cu nivel de risc ridicat, dau dovadă cel mai des, de dificultaţi în comportamentul social şi în autocontrolul impulsurilor.

Unele liste de coduri cum ar fi ICD-10 sau DSM-IV folosesc conceptul de ataşament în unele diagnostice. Anomaliile de ataşament însă, aşa cum sunt ele descrise în Teoria Ataşamentului, nu constituie diagnostice medicale. Totuşi, în ICD-10, sistemul de clasificare a diagnosticelor din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănatăţii, există două diagnostice asociate direct ataşamentului: Anomalia reactivă a ataşamentului copilului (F94.1) Anomalia de ataşament dezinhibată (F94.2)

Anomalia reactivă descrie atitudinea inhibată fată de contactul cu adulţii, atitudine dominată de ambivalenză şi teamă. Anomalia dezinhibată, descrie o imagine patologică, caracterizată de o lipsă majoră de inhibiţii şi de distanţă vizavi de persoanele adulte. Ambele anomalii sunt puse pe seama neglijării şi/sau abuzurilor asupra copilului. În acest sens, clasificarea ICD-10 nu corespunde întru totul clasificărilor Teoriei Ataşamentului.  Acestea sunt adaptări prin care însă, nu se poate diagnostica ataşamentul în sine.

Umătoarele diagnose din ICD-10 sunt de asemenea bazate pe conceptele din Teoria Ataşamentului: Tulburarea de conduită asociat lipsei relaţiilor sociale ataşante (F91.1) Tulburări asociate anxietăţii de separare (F93.0) Tulburări bazate pe anxietatea socială ale copilului. (F91.2)

Cercetarea ataşamentului se preocupă detaliat cu copii abuzaţi şi neglijaţi. În acest sens s-a dovedit pe baze empirice clar verificate de psihologia dezvoltării că, copii abuzaţi prezintă mai des decât cei neabuzaţi, un comportament tulburat, agresiv în raport cu cei de vărsta lor . Aceste corelaţii sunt dovedite ca fiind relevante pentru toată durata copilăriei. De asemenea este dovedit empiric, că urmările abuzului sunt cu atât mai grave, cu cât acesta începe mai de timpuriu şi cu cât durează mai mult.

Cei neglijaţi sau abuzaţi, au mai des probleme în raport cu copii de vârsta lor şi cu persoanele împlicate în educaţie. Copii neglijaţi sunt mai puţin agresivi, fiind însă retraşi şi pasivi. Între 2 şi 6 ani, ambele grupe sunt mai puţin empatice,

reacţionează agresiv la problemele celorlalţi, nu se pot concentra, se dau uşor bătuţi, sunt fie lipsiţi de orice inhibiţie fie foarte circumspecţi, arătând o curiozitate şi dorinţă de explorare scăzută, dând impresia de o inteligenţă redusă. În special grupa copiilor neglijaţi este aceea care dă dovadă de cele mai puţine afecte pozitive, de un control redus al impulsurilor, precum şi de cele mai mici valori IQ.

Asemănătoare sunt şi rezultatele care vizează categoria adulţilor. Adulţii ataşaţi nesigur, se simt mai puţin acceptaţi social şi sunt mai depresivi. Urmările abuzului asupra adultului, se văd de asemenea într-un comportament agresiv, dependenţă de droguri sau alcool, suicid, anxietate, depresii şi tendinţe de somatizare.

Abuzul şi neglijenţa au efecte negative, care pot declanşa sau favoriza tulburări psihice. La polul opus, relaţiile de ataşament stabile pe o perioadă îndelungată sunt un factor important de protecţie faţă de tulburările psihice. Un astfel de ataşament poate ameliora urmările experienţelor traumatice cum ar fi abuzul sexual sau agresiv. În sens terapeutic se pot utiliza ulterior resursele rezultate din relaţiile de ataşament sigur, pentru a influenţa pozitiv tulburările rezultate din experienţe negative.