Studiul prezent îşi propune să ni-l arate pe ierarhul-cărturar Melchisedec Ştefănescu în ipostaza de cercetător al muzicii bisericeşti răsăritene, în general, şi a celei româneşti în special. Eforturile sale s-au încununat prin întocmirea Memoriului pentru cântările bisericeşti în România, prezentat în 1881 la sesiunea de toamnă a Sfântului Sinod. El sintetizează foarte bine evoluţia muzicii bisericeşti din România în comparaţie cu cea a celorlalte Bisericii ortodoxe din Răsărit, pe fondul unui efort de contracarare a decadenţei şi alterării cântărilor de la strană din a doua jumătate a veacului al XIX – lea.

Aspecte ale muzicii bisericeşti din România în concepţia episcopului Melchisedec Ştefănescu

Prof. dr. Ovidiu Trifan

A vorbi despre o personalitate de talia episcopului Melchisedec este cu atât mai dificil, cu cât altitudinea acesteia este mai înaltă. Aria preocupărilor celui considerat – atât de contemporanii lui cât şi de cercetătorii operei sale – un episcop printre cărturari şi un cărturar printre episcopi, este vastă. Nicolae Iorga îl numea [...] clericul de o largă cultură, cu o chemare ştiinţifică netăgăduită; om cinstit, modest, binefăcător [...] o adevărată „podoabă” a bisericii1. Pasiunea pentru muzica bisericească l-a determinat să-i cerceteze izvoarele, evoluţia ei diacronică, impactul şi conexiunile cu muzica altor popoare ortodoxe, conjuncturile în care a suferit anumite transformări, particularităţile stilistice şi starea în care se afla până la data realizării studiului său. Toate aceste preocupări ale ierarhului cărturar s-au materializat în Memoriul pentru cântările bisericeşti în România, document de referinţă pentru cercetarea trecutului muzical şi bizantin.

Din aceste motive, studiul sus-menţionat a atras în primul rând atenţia muzicologilor. Se pare că mai întâi a fost remarcat de Mihail Posluşnicu, cel care îl considera pe autor [...] un neasemănat iubitor şi proteguitor al artelor, şi, îndeosebi, al muzicii bisericeşti de psaltichie monodică sau de compoziţie armonică2. Memoriul sintetizează date importante pentru conturarea evoluţiei muzicii bisericeşti şi, prin rigoarea expunerii, îl evidenţiază pe autor ca fiind – în opinia lui Ion Popescu-Pasărea – un practician desăvârşit, un eminent profesor şi creator în acest domeniu, şi unul din cei mai avizaţi specialişti români ai muzicii bizantine3.

George Breazul consideră că acest document sintetizează date importante pentru evoluţia muzicii în spiritualitatea românească. Remarcă, printre instrumentele cu care operează Melchisedec, metoda comparatistă. De asemenea, George Breazul precizează că a preluat de la ilustrul ierarh date despre conţinutul unor vechi manuscrise slavone pe baza cărora se poate observa influenţa unor elemente psaltice în cântecul popular românesc. Apreciind importanţa acestei lucrări, muzicologul Viorel Cosma vede în ierarhul romaşcan o [...] personalitate plurivalentă, cărturar de larg orizont ştiinţific, bisericesc şi artistic4.

1 Nicolae Iorga, ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI (Bucureşti: Editura Minerva, 1983; ediţie îngrijită de Rodica Rotaru), III, p. 119.2 Mihail Gr. Posluşnicu, ISTORIA MUSICEI LA ROMÂNI. De la Renaştere până’n epoca de consolidare a culturii artistice; cu o prefaţă de Domnul N. Iorga (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1928), pp. 105-106.3 cf. Ion Popescu-Pasărea, Muzica românească; în: George Breazul, MUZICA ROMÂNEASCĂ DE AZI (Bucureşti, 1939), p. 601.4 Viorel Cosma, MUZICIENI ROMÂNI. Lexicon Bibliografic (Bucureşti: Editura Muzicală, 2003), VI, p. 58.

1

Memoriul pentru cântările bisericeşti din România a fost prezentat în 1881 la sesiunea de toamnă a Sfântului Sinod şi apreciat unanim. Scopul declarat al acestui Memoriu este anunţat chiar de autor: [...] a face un tablou istoric despre soarta cântărilor bisericeşti ortodoxe orientale de la început până în prezent, spre a vedea modul dezvoltării lor, soarta ce au avut în deosebite epoci pe la deosebite naţiuni ortodoxe, starea lor prezentă [...]5 şi măsurile care trebuiesc aplicate pentru remedierea unor carenţe şi dezvoltarea cântului bisericesc.

Melchisedec îşi începe expunerea cu câteva aprecieri de ordin general: Cântarea este mijlocul cel mai propriu de a deştepta şi a nutri sentimentele cele mai nobile, iar cântecul religios sentimentele cele creştineşti [...]6. Aceste opinii juste continuă şi confirmă, peste veacuri, ideile formulate – încă din perioada comună a întregii creştinătăţi – de înalţii ierarhi, precum Sf. Vasile cel Mare, Sf. Niceta de Remesiana, Fericitul Augustin sau papa Grigore cel Mare. Apoi, este subliniată atât importanţa practicării şi respectării notaţiei – în scopul transmiterii cât mai fidele a muzicii – cât şi a rolului şcolilor de cântări bisericeşti.

După aceste precizări, urmează o incursiune în evoluţia generală a muzicii bizantine, cu referiri la muzica de cult practicată de români. Pentru definirea specificului local, Melchisedec pune întrebarea [...] ce fel au fost cântările bisericei române?, la care răspunde [...] au fost acele ale bisericei greceşti, sau ale marii biserici Constantinopolitane7. Urmează a doua întrebare: Ce sistemă s-a urmat în scrierea şi esecutarea lor?. Răspunsul este ferm: [...] aceea inventată de compunătorii poemelor şi cântărilor bisericeşti în deosebite timpuri şi modificată în urmă de alţii până la sistema psaltichiei moderne8. În continuare sunt amintite principalele semiografii bizantine începând cu cea damaschiniană şi cucuzeliană.

Afirmaţiile – deşi bazate în principal pe ceea ce păstrase tradiţia – sunt juste, întrucât poporul român, datorită poziţiei geografice aflate în zona de influenţă a Bizanţului, dar şi a adoptării ritului ortodox, a cunoscut şi utilizat în cult, încă de la început, muzica bizantină. Originile muzicii bisericeşti trebuiesc căutate în cântarea sinagogală, în muzica elină, cea a vechilor culturi asiatice şi egiptene, ca şi în folclorul şi tradiţiile muzicale ale popoarelor care primeau creştinismul. Aceste izvoare s-au contopit în matca unui fluviu uriaş, muzica religioasă, care se varsă în marea spiritualităţii creştine prin două braţe: muzica gregoriană şi muzica bizantină aflată în manuscrisele anterioare reformei chrisantice. Referindu-se la prezenţa muzicii bizantine în Biserica Românească, muzicologul şi bizantinologul Gheorghe Ciobanu, precizează că practicarea acestui gen este confirmată de larga sa răspândire la toţi românii, inclusiv la cei greco-catolici. În Banat şi Transilvania există unele diferenţieri stilistice datorate contaminărilor cu creaţia populară. De asemenea, numărul mare al manuscriselor în notaţie bizantină, aflate în bibliotecile româneşti, activitatea şcolilor muzicale de la Putna, Bucureşti şi mănăstirea Neamţ, apariţia primelor tipărituri în notaţie psaltică la Bucureşti (1820), dovedesc faptul că Ţările Române au avut un rol important în dezvoltarea acestei muzici, mai ales în secolul al XVIII-lea şi la începutul celui următor9. După reforma chrisantică, începe să se cristalizeze aspectul actual al muzicii psaltice, ca rezultat al influenţelor ce se resimt în muzica bizantină veche, odată cu

5 Melchisedec Ştefănescu, Memoriu pentru cântările bisericeşti în România (Bucureşti: Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1882), p. 33.6 Idem, op. cit., p. 3.7 Idem, op. cit., p.7.8 Idem, ibidem.9 cf. Gheorghe Ciobanu, „Studierea muzicii bizantine în România”; în: STUDII DE MUZICOLOGIE ŞI BIZANTINOLOGIE (Bucureşti: Editura Muzicală, 1979), II, p. 247.

2

secolul al XVI-lea. Din acest motiv, muzica psaltică se deosebeşte structural atât de cea veche bizantină cât şi de gregoriană10.

O altă observaţie importantă pe care o face Melchisedec se referă la conturarea, în timp, a unor particularităţi ale cântărilor bizantine în lumea ortodoxă, datorate diferenţierilor lingvistice, împrejurărilor politice şi tradiţiilor muzicale ale fiecărui popor11. În acest sens, Melchisedec remarcă şi explică just îndepărtarea muzicii de cult ruseşti de originea ei bizantină. Cucerirea Rusiei de către tătari între anii 1235-1241, căderea Imperiului Bizantin în 1453, declararea ulterioară a autocefaliei de către Biserica Rusă, precum şi [...] ignoranţa cea adâncă ce a domnit secole în Rusia şi răsboaiele intestine dintre cneji [...], au condus la izolarea de Constantinopol şi, [...] din aceste cause, cântarea, şi toată disciplina bisericească, a ajuns în cea mai mare confusie şi desordine12. Ruşii din sud.-vestul Impreiului au conservat mai bine vechea cântare a bisericii ortodoxe, adusă aici de la slavii din sud cu denumirea de cântare bulgară, practicată în forme exclusiv orale, melodica fiind excesiv de simplificată, dar structurată, totuşi, pe cele 8 glasuri bizantine. Astfel, pe fondul psaltichiei greceşti s-a constituit o alta, „stranie” şi artificială, executată şi transmisă aleatoriu de cântăreţi.

Situaţia aceasta a continuat până în secolul al XVII-lea când, pe măsura îndepărtării de tradiţia bizantină a şi a apropierii de cea occidentală, s-a ajuns la adoptarea semiografiei guidonice. Primul manual bazat pe acest sistem de notaţie a apărut în secolul al XVII-lea la Kiev, unde mitropolitul moldovean Petru Movilă a fondat o şcoală de teologie sistematică. Patriarhul Nicon a impus adoptarea notaţiei liniare, iar în timpul ţarului Petru cel Mare s-a încercat o revenire la melosul bizantin originar – atât cât se mai păstrase – prin transcrieri în semiografia liniară, generalizate prin introducerea lor în şcoli şi biserici. Ulterior, ţarul Alexandru, nemulţumit de calitatea cântărilor corale monodice, a ordonat înlocuirea lor cu cele armonice. Analizând aceste date, Melchisedec observă că în Biserica Rusă coexistă două tipuri de cântare: melodică şi armonică, aprobate din punct de vedere calitativ şi canonic de autorităţile imperiale şi sinodale.

Un alt aspect analizat de Melchisedec este cel privitor la denumirea de cântare bulgară sau sârbească13. El aminteşte că astfel de nominalizări erau utilizate în Bulgaria şi Serbia pentru muzica naţională, în limba slavă, spre a o delimita de cântarea grecească utilizată în catedrale. Sub denumirile sus-menţionate, acest tip de cântare – după afirmaţia autorului – s-ar fi răspândit în Galiţia şi Ţările Române, individualizându-se după limba şi specificul fiecărui popor, primind evidente trăsături naţionale. El susţine că Rămăşiţele acestui cânt slavonesc, numit altminterea „bulgăresc” sau „sârbesc” [...] s-au păstrat în România până astăzi în unele cântări religioase, bisericeşti şi populare14 şi menţionează ca exemple: Canonul Floriilor, Mărimurile sau veliceaniile sau pripelele – necunoscute la greci – unele cîntece de stea precum: Trei crai de la răsărit, Nunta din Cana Galilei, Auziţi aceste toate, În Vetleem s-a născut Christos, Astăzi cel prea lăudat, O, diece prea învăţate. Acestea s-au perpetuat încă de când la noi în biserică se cânta în slavonă şi chiar după adoptarea limbii române. Sub denumirea de cântare bulgară, se întâlnea şi la rutenii din Bucovina dar şi la românii din Banat şi Transilvania într-o formă aproapiată de cea grecească şi cu nuanţe naţionale15.

10 cf. Gheorghe Ciobanu, „Colindele şi muzica religioasă” în: idem, op. cit., p. 96.11 cf. Melchisedec, idem, op. cit., p. 8.12 Idem, ibidem.13 Idem, op. cit., pp. 15-16.14 Idem, op. cit., p. 14.15 Idem, ibidem.

3

Denumirea de cântare bulgară a provocat numeroase controverse în rândul specialiştilor slavişti şi bizantinologi. Fără a intra în amănuntele acestor dispute, este necesar totuşi, să menţionăm concluziile la care au ajuns unii cercetători precum Gheorghe Ciobanu, Ioan D. Petrescu, S. Teodor. În opinia bizantinologului Gheorghe Ciobanu, românii n-ar fi putut primi o muzică bisericească bulgară, diferită de cea bizantină, în primul rând datorită vechimii creştinismului românesc şi apartenenţei noastre – încă din secolul al VI-lea – la ritul grec. De la creştinarea românilor şi până la adoptarea slavonei ca limbă de cult, sunt 6 secole, iar de la ocuparea Bulgariei de către turci – la jumătatea secolului al XIV-lea – a trecut mai mult de un mileniu. În acest timp, cu certitudine s-a cristalizat o tradiţie muzicală bizantină solidă, greu de dezmembrat, mai ales că şi bulgarii aparţineau aceluiaşi rit, utilizau aceleaşi cărţi de cult şi cântau aceeaşi muzică16. De asemenea, în perioada medievală, românii au practicat bilingvismul liturgic, utilizând ca limbi de cult atât greaca, cât şi slavona, după cum dovedesc manuscrisele putnene17. Cu toate că erau considerate „sfinte”, pentru popor ambele limbi erau la fel de străine şi de neînţelese. Chiar şi călugării români confundau de multe ori alfabetul grec ori slavon, dar au păstrat mai fidel decât bulgarii textele vechi slavone. Psalţii români, compunând de-a lungul timpului cântări în ambele limbi, n-au avut motive să apeleze la împrumuturi de la vecinii bulgari şi, chiar de-ar fi făcut-o, nu puteau prelua decât tot muzică bizantină întrucât manuscrisele medievale bulgare sunt tot în greacă18.

Incursiunea pe care o face Melchisedec în istoricul cântării bizantine, îi permite să disocieze două tipuri generale de muzică de cult practicate în bisericile româneşti: cântarea orală, mai simplă, transmisă pe baza unor modele însuşite în prealabil, şi care circula în limba slavonă, apoi în limba română, [...] amândouă inculte, pe care le putem numi cântare ţărănească sau vulgară [...]; cântarea în limba greacă, cu notaţie bizantină [...] pe care o putem numi boierească sau nobilă [...]19. Ca modalităţi de cântare erau cunoscute cea monodică, originară, de sorginte bizantină, şi cea corală, armonică, de factură rusească, statornicită prin tradiţie la Mănăstirea Neamţ încă din timpul lui Paisie Velicicovshi, cunoscută şi de Melchisedec în anii exilului mascat, poruncit de mitropolitul Meletie.

Bilingvismul liturgic de care vorbeşte Melchisedec a fost practicat în Biserică şi anterior adoptării limbii slavone. Până în secolul al IX-lea inclusiv, s-a slujit în latină şi greacă – limbi oficiale în Imperiul Roman – apoi din ce în ce mai mult în greacă, cel puţin din secolul al VII-lea când Imperiul Roman de Răsărit s-a transformat în Imperiul Bizantin, sub Impăratul Heraclius (610-641).

Tendinţele de afirmare ale limbii române sunt justificate de Melchisedec prin exemple memorabile de texte mutilate de cântăreţii care nu înţelegeau greaca sau slavona20. Din păcate, muzica considerată cultă s-a denaturat începând cu secolul al XVIII-lea, odata cu Turcirea cântărilor bisericeşti creştine ortodoxe [...] în aşa măsură [...] încât în biserică se auzeau aceleaşi manele şi taxâmuri ale cântecului turcesc, cu care răsună Bosforul la primbările şi desfătările turcilor cu caicele21. Doar cântările practicate în chinoviile româneşti n-au fost alterate de aceste influenţe nefaste. Analiza degenerării muzicii noastre continuă cu precizarea a două cauze principale: una se referă la cel care a introdus „turcismele” şi anume Petru Lampadarie Peloponesianul sau Moraitul, citat de Macarie Protopsaltul în

16 Gheorghe Ciobanu, idem, op. cit., p. 322.17 cf. Idem, ibidem.18 cf. Idem, ibidem.19 Idem, op. cit., p. 16.20 Idem, ibidem.21 Idem, op. cit., p. 17.

4

prefaţa Irmologhionului său22. Apoi, Rătăcirea aceasta a psaltichieii greceşti [...] se datorează şi impreciziei semiografiei vechi, cucuzeliene, care se limita doar la [...] nişte indicii mai mult sau mai puţin generale, şi esecutarea lor depindea de priceperea şi talentul psaltului23.

În continuare, Melchisedec îi nominalizează pe cei care au contribuit la perfecţionarea semiografiei: Balasie Preotul, Ioan Protopsaltul, Daniil Protopsaltul, Petru Lampadarie, dar şi pe cei trei reformatori ai notaţiei din deceniul al doilea al secolulului al XIX-lea: Arhiereul Hrisant, Grigorie Protopsaltul şi Hurmuz Hartoflax24. Aceştia au eliminat influenţele turceşti, au simplificat semnele muzicale şi au nominalizat treptele glasurilor asemănător muzicii occidentale. Noul sistem a fost aprobat de Patriarhia ecumenică de Constantinopol şi adoptată atât în Orientul ortodox cât şi în Ţările Române. Trecerea la lucrările muzicale tipărite în limba română a întâmpinat rezistenţa grecească dar şi teama autorilor de acuzaţiile grecilor că nu au [...] profara de Ţarigrad25. Pe fundalul acestor controverse s-au finalizat eforturile depuse de mitropoliţii Veniamin Costache şi Dionisie Lupu prin înfiinţarea şcolilor de cântăreţi la Iaşi şi Bucureşti, şi ale lui Macarie de a-şi tipări primele cărţi în limba română, cu notaţie bizantină: Teoreticonul, Irmologhionul şi Anastasimatarul (Viena, 1823). Aceste cărţi de psaltichie – spune Melchisedec [...] au devenit normă pentru cântarea romînească bisericească şi au fost bine primite în amândouă principatele [...] După ele s-au predat cântările în şcolile de cântări26. În afară de cele două şcoli sus-menţionate, o deosebită importanţă a avut-o şi cea de la Mănăstirea Neamţ, condusă de Iosif Ieromonahul, apoi de Macarie. Aceasta a devenit [...] cea mai însemnată lavră română care a dat direcţiunea tuturor monastirilor româneşti din amandouă principatele române27. Cele [...] trei mari şcoale de cântări [...] au contribuit la românizarea cântărei bisericeşti [...] şi la aplicarea reformei christantice în România28. 1

Printre cei mai renumiţi psalţi contemporani cu el, şi care au contribuit la diversificarea repertoriului cântărilor de strană, Melchisedec îi numeşte pe: arhimandritul Isaia Socoleanul – traducător pe psaltichie a Doxastarului Triodului – ierodiaconul Nectarie Frimul – psaltul Episcopiei de Huşi, traducător pe psaltichie al cântărilor Sfintei Liturghii – şi Dimitrie Suceveanul, [...] cel mai renumit dintre psalţii din şcoala lui Veniamin [...]29. Referitor la acesta, Melchisedec este primul care observă că Suceveanul [...] a îmbunătăţit mult cărţile de cîntări bisericeşti ale lui Macarie [...], în afara faptului că le-a reeditat30. El precizează că lucrările lui Suceveanul au fost apreciate în toată România, mai ales în Moldova.

Nu putea lipsi din această retrospectivă [...] cel mai însemnat dascăl de cântări bisericeşti după Macarie [...] cunoscutul şi stimabilul Anton Pann31, a cărui operă – în opinia lui Melchisedec – reprezintă un adevărat curs pentru formarea psalţilor. Cu toate acestea – remarcă autorul – [...] cântările lui nu au dulceaţa melodiei româneşti [...] şi care distinge pe cântările lui Macarie, care sunt mult mai plăcute gustului român, ca product al simţului românesc [...]32.

22 Idem, ibidem.23 Idem, ibidem.24 Idem, op. cit., p. 18.25 Idem, op. cit., p. 19.26 Idem, op. cit., p. 23.27 Idem, ibidem.28 Idem, op. cit., p. 24.29 Idem, ibidem.30 Idem, ibidem.31 Idem, ibidem.32 Idem, op. cit., p. 26.

5

Pentru a completa istoricul cântărilor bisericeşti din România, Melchisedec încheie cu unele referiri la starea acestora şi în Bucovina, acolo unde s-a păstrat tradiţia vechilor melodii moldoveneşti, dinainte de 1775, anul trecerii teritoriului sub jurisdicţie austro-ungară. Aici, protopresbiterul Samuil Andrievici Morariu – devenit ulterior mitropolitul Silvestru Morariu al Bucovinei şi Dalmaţiei – a încercat o transcriere în notaţie liniară a cântărilor, publicând în 1879 Psaltichia bisericească aşezată în note muzicale. Comentariile lui Melchisedec sunt în favoarea substituirii notaţiei bizantine cu cea liniară, poziţie pe care a manifestat-o şi prin sprijinul moral şi material acordat în acest scop lui Gavriil Musicescu şi asociaţilor lui ieşeni – Gheorghe I. Dima şi Grigore Gheorghiu.

Observând cu tristeţe decadenţa şi alterarea cântărilor de strană, Melchisedec semnalează – ca fiind principale – următoarele cauze: absenţa mijloacelor materiale, fapt ce a condus la desfiinţarea multor şcoli de cântări; remunerarea nemotivantă a dascălilor; tendinţele de secularizare, manifestate prin atitudini indiferente – mai ales în rândul intelectualilor – faţă de spiritul religios tradiţional; creşterea interesului pentru cîntarea bisericească armonică, în raport cu cea monodică, tradiţională, tendinţă la care se afiliau enoriaşii din centrele mari, şi în special cei de formaţie intelectuală occidentală33.

Pentru remedierea acestei situaţii, Melchisedec cere sprijinul Sfântului Sinod [...] pentru a nu lăsa cântul nostru bisericesc să se deterioreze, ci din contră, să se pună pe calea desvoltărei progresive cuvenită lui [...]34. În acest scop, el propune un set de măsuri concrete care să diminueze sau chiar să anihileze efectele cauzelor enunţate. Dintre acestea, doar preferinţa ierarhului pentru renunţarea la notaţia bizantină şi adoptarea celei liniare s-a dovedit a fi, în mod firesc, inaplicabilă. El argumentează că notaţia liniară este mult mai cunoscută, motiv pentru care aceste transcrieri vor face accesibile cântările bisericeşti şi în mediile unde semiografia psaltică este necunoscută35. Melchisedec nu putea să prevadă, însă, amploarea actuală a cercetărilor paleografice, creşterea numerică a cunoscătorilor ambelor semiografii sau realizarea unor antologii în dublă notaţie. S-a dovedit ulterior şi că unele transcrieri nu respectă modelul originar, bizantin, dar şi faptul că în multe cazuri, substituirea este cvasiimposibilă sau chiar inaplicabilă. Când – spre sfârşitul secolului al XIX-lea – unii muzicieni de marcă, printre care Gavriil Musicescu, au insistat pentru înlocuirea notaţiei tradiţionale cu cea guidonică, poziţia fermă a autorităţilor ecleziastice, susţinută şi de demonstraţiile specialiştilor, au avut ca rezultat o soluţie mediană, de utilizare în paralel a celor două sisteme. Situaţia este similară cu cea a cântului gregorian, a cărui semiografie, de asemenea, nu se poate substitui cu cea guidonică, cu toate că acest gen – cu rădăcini comune cu cel bizantin – a stat la baza dezvoltării muzicii culte universale.

Memoriul se încheie cu un Proiect de regulament pe care Melchisedec l-a înaintat Sfântului Sinod spre dezbatere şi aprobare. Măsurile propuse evidenţiază calităţile cercetătorului care analizează cu luciditate şi spirit critic un fenomen, emite opinii, le argumentează şi avansează soluţii. Ierarhul propune înfiinţarea unor şcoli de cântări bisericeşti în toate episcopiile, finanţate corespunzător de către acestea pentru acoperirea cheltuielilor administrative, de salarizare a personalului didactic şi pentru întreţinerea elevilor săraci36; subvenţionarea a două comisii care să realizeze o culegere de cântări bisericeşti dintre cele mai valoroase şi alta de cântări corale, ambele lucrări trebuind să fie aprobate de Sfântul Sinod; programarea unor concursuri pentru alcătuirea unei culegeri de 33 cf. Idem, op. cit., pp. 30-32.34 Idem, op. cit., p. 33.35 cf. Idem, op. cit., p. 36.36 El a şi pus în practică pe plan local propria-i iniţiativă, prin finanţarea construirii unei astfel de şcoli şi a unei grădiniţe de copii, a doua din ţară la vremea respectivă. n.n

6

cântări bisericeşti în transcripţie liniară şi a alteia care să conţină melodii armonizate, urmând ca cele mai bune realizări să fie premiate; salarizarea motivantă a cântăreţilor bisericeşti din fondurile eparhiale şi comunale şi acordarea unor distincţii celor cu merite deosebite37.

În urma acestei sumare analize, putem afirma că Memoriul reprezintă un adevărat document istoriografic ce sintetizează evoluţia muzicii bisericeşti din România în secolul al XIX-lea, valoros pentru unicitatea lui raportată la epocă şi pentru muzicologia contemporană prin bogăţia, varietatea şi pertinenţa informaţiilor oferite. Expunerea concisă, logică şi sistematică, individualizează personalitatea ilustră a celui care – neobosit în activitatea de cercetare, la amvon, la catedră, în fotoliul de academician, de senator sau în Sfântul Sinod – a fost episcopul Melchisedec Ştefănescu.

Studiul prezent îşi propune să-l arate pe ierarhul-cărturar Melchisedec Ştefănescu în ipostaza de cercetător al muzicii bisericeşti răsăritene, în general, şi a celei româneşti în special. Eforturile sale s-au încununat prin întocmirea Memoriului pentru cântările bisericeşti în România, prezentat în 1881 la sesiunea de toamnă a Sfântului Sinod. El sintetizează foarte bine evoluţia muzicii bisericeşti din România în comparaţie cu cea a celorlalte Bisericii ortodoxe din Răsărit, pe fondul unui efort de contracarare a decadenţei şi alterării cântărilor de la strană din a doua jumătate a veacului al XIX – lea. Memoriul a fost unanim apreciat de sinodalii de atunci. De asemenea, muzicologi precum Ion-Popescu Pasărea, George Breazul şi alţii îi apreciază valoarea. Studiul se remarcă prin perspectiva sa comparatistă, prin care a putut foarte bine scoate în evidenţă influenţele la care a fost supusă muzica bisericească, încercând totodată să cântărească rolul şi valoarea acestora în Biserica Ortodoxă Română. Astfel, Episcopul Melchisedec identifică două tipuri generale de muzică de cult mari: unul oral, „ţărănească sau vulgară” şi alta „boierească sau nobilă”, de limbă greacă, cu notaţie bizantină. Trecând prin aşa zis-a „turcizare” suferită de muzica bisericească la sfârşit de secol XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, respectiv prin reforma celor trei (Hrisant, Grigorie şi Hurmuz) din deceniul al II – lea al secolului al XIX – lea, Episcopul Melchisedec reuşeşte să scoată foarte bine în evidenţă eforturile de românizare al vechilor cântări, rânduite deja într-un noi sistem de cei trei amintiţi mai sus. Episcopul sfârşeşte Memoriul prin a arăta decadenţa şi alterarea cântărilor de strană de la noi din a doua jumătate a secolului al XIX – lea, propunând pe de-o parte, unele măsuri concrete de îndreptare a acestora, iar pe de alta de îmbunătăţire a situaţiei materiale a cântăreţilor bisericeşti; paradoxal, prin ele s-a aflat şi propunerea de renunţare la notaţia bizantină şi adoptarea celei liniare, care s-a dovedit, desigur, inaplicabilă, din mai multe motive.

Memoriul reprezintă un adevărat document istoriografic ce sintetizează evoluţia muzicii româneşti din România în secolul al XIX – lea, valoros prin unicitatea lui raportată la epocă şi pentru muzicologia contemporană, prin bogăţia, varietatea şi pertinenţa informaţiilor oferite.

Aspects of Church Music in Romania from the view of Bishop Melchisedec Ştefănescu

The present study intends to show the bishop-scholar Melchisedec Ştefănescu from the position of a researcher of the Eastern Church music in general, and that of Romanian in particular. His efforts have been crowned by the setting up of The Memorial for Church Chanting, presented in 1881 at the autumn session of the Holy Synod. He synthesizes very well the evolution of Church music in Romania equated with the other Orthodox Churches in the East, on the background of an effort to counteract the decadence and alteration of the cliros chanting of the second half of the 19th century. The Memorial was widely esteemed the Synodals from that time. Also, musicologists as Ion-Popescu Pasărea, George Breazul and others valued his contribution. The study recommends itself by a comparative perspective, by which the author managed to set off the influences the church music undergone in general, trying in the same time to weigh up their role and value in the Romanian Orthodox Church. Thus, Bishop Melchisedec identifies two general types: an oral one, “peasanty or vulgar”, and another “noble or aristocratic”, of Greek language, on Byzantine notation. Passing through the so-called “Turkicizing”, suffered by the church music at the end of the 18th century, and through the reform of the three ones (Chrysantos, Gregorios and Churmuzios) from the second decade of the 19th century, Melchisedec Ştefănescu managed to set off very well the efforts of romanizing (of making Romanian) the old chants, already established in a new system by the above-mentioned three. The Bishop finishes his Memorial

37 cf. Idem, op. cit., pp. 37-39.

7

by showing the decadence and alteration of the cliros chanting from our country, in the second half of the 19th century, suggesting on the one hand some concrete measures of correcting them, and on the other hand, of improving their welfare standards; paradoxically, among them was a proposal of abandoning/replacing the Byzantine notation and adopting the Western one, which, of course, proved inappropriate.

8