Articole de...Si Despre Tolkien

5/12/2018 Articole de...Si Despre Tolkien - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/articole-desi-despre-tolkien 1/32

MYTHOPOEIA

- fragmente –

John Ronald Reuel Tolkien

Dedic [acest poem] unuia care sus ţ ine c ă miturile sunt ni ş te minciuni ş i,

ca atare, n-ar avea nici o valoare,chiar dac ă "ar fi suflate-n argint"

"De la Philomythus pentru Misomythus"Din partea lui J.R.R.T. pentru C.S.L.

Te uită la copaci şi chiar aşa-i numeşte,(căci cuvântul potrivit pentru copaci e "copaci", iar pentru creştere, "acreşte")colinzi lumea şi păşeşti cu o solemnă pace,deşi spaţu-i plin de globuri, e doar o neînsemnată carapace:o stea e o stea, nişte substanţă adunată-n ghemotocobligată să se mişte în cerc ca un dobitocprin spaţiul ordonat, rece, precis,unde atomul desemnat se sfarmă în clipa când trebuie să fie ucis.

La un semn al Voinţei, îndată temeniţi ne supunem(aşa şi trebuie), deşi înţelesu-i numai i-l presupunem;mari procese decurg necontenit, precum Timpul zboară către un ţel nesigur, pornind din noaptea originară;întocmai precum pe-o pagină zace-n rânduri f ără cheieun scris legat şi zugrăveli în nuanţate crâmpeie;aşa se naşte al Formelor şir f ără de sfârşit:asprul, plăpândul, frumosul, cel sucit;nici unul nu-i de-al casei, deşi cândva, în Originea din mare depărtare,s-au înrudit cu toţii: ţânţar, om, piatră, soare.Dumnezeu a f ăcut stâncă împietrită şi arborescentul pom,teluricul pământ, astralele stele şi homuncularul om,această fiinţă simţitoare ce umblă pe pământînfiorat de lumină şi al sunetelor cânt.Frământarea mării, vântul printre ramuri,iarba verde, vaca şolduroasă cu paşi mahmuri,tunetul, fulgerul, păsări ce se rotesc şi strigă-n cortoate din noroi ţâşnesc, trăiesc şi mor,



fiecare dintre ele e-ntipărit cum se cuvine,un semn în meandrele creierului devine.

Totuşi copacii nu-s "copaci" de nu-i vedem şi nu-i numimşi nici n-au fost ştiuţi, rămas-au anonimi

până când graiul s-a dezghiocat din tâmpa răsuflare,ecou neclar, a lumii palidă înf ăţişare,nu-i a vocii-nregistrare, fotografie-n pervaz.Presimţire-i, judecată, hazRăspunsul tuturor celor ce simţit-au freamătul lăuntric,mişcarea presimţirii din adâncuri, frate autentical vieţii si-al morţii copacilor, jivinelor şi sorilor:slobozi înrobiţi ce subminează gratiile umbrelor,dezgroapă preştiutul din experienţă şi extrag vâna spiritului din raţionala-i coerenţă.Puteri imense îi poartă încetişor dincolo de sine

si privind îndărăt zăresc noian de zânecare forjează şirete stratageme în mintea nepătrunsă,ce-mpletesc lumina şi-ntunericul în urzeala-ascunsă.

(…)

Deşi omul a fost surghiunit de-atâta vreme,el nicicând nu s-a pierdut; necurmat are probleme.Poate că a căzut în dizgraţie, dar n-a fost niciodată detronatşi păstrează zdrenţele nobleţii ce odinioară l-a înveşmântat;amintirea luării lumii în stăpânire prin actul de creaţie:

deşi lui nu-i este dat să fie Marele Obiect al adoraţiei,omul, creator secund, despică lumina-n salbă refractă raza ce-l străbate, descompune culoarea albă în nenumărate nuanţe pe care, în final, le-ntindeîn privelişti vii ce trec din minte-n minte.Cu toate că imaginaţia noastră populează cu spiriduşi şi zânefiece cotlon din lume, îndrăznim să facem zeităţi stăpânece locuiesc în casele de dincolo de-ntuneric şi lumină;sămânţă de balauri împrăştiem în tină,ştiind că avem dreptul (s-o facem ori ba).E un drept din care n-am decăzutşi-n baza acestuia acţionăm şi noi,născându-ne în legea care ne-a născut.



FANTEZIA(din studiul "Despre poveştile cu zâne")


Mintea omenească este în stare să creeze imaginea unor lucruri carenu există în realitate sau care nu sunt prezente. Numim " fantezie "capacitatea de a genera imagini şi noţiuni. Dar în zilele noastre, termenulde " fantezie " a început să fie folosit (şi nu în limbajul curent, ci chiar în jargonul profesional) în legătură cu ceva mult mai elevat decât creaţiapropriu-zisă (aplicată la ceea ce era socotită drept un produs alimaginaţiei) şi a devenit o formulare mai concisă a ceea ce altă dată numeam " putere de crea ţ ie ". Este vorba despre o încercare, care, trebuie

să vă mărturisesc, doreşte să limiteze şi totodată să deformeze noţiuneade "imagina ţ ie creatoare ", dându-i înţelesul de "capacitatea de a împrumuta unor crea ţ ii imaginare o serie de caracteristici reale ascunse "(notă: adică tocmai ceea ce dirijează sau induce Credin ţ a Secundar ă ).

Faptul că o persoană care nu este defel pregătită în acest domeniuîndrăzneşte să-şi exprime o părere critică poate părea ridicol, eu totuşivoi cuteza să o fac: cred, că această diferenţă de utilizare în vorbire nucorespunde din punct de vedere filologic, iar analizele întemeiate pe elevor fi în mod necesar imprecise. Capacitatea conştientă de a crea imagini

este numai un aspect, şi tocmai acela pe care ar trebui să-l denumim" putere de crea ţ ie ". Percepţia imaginii, a implicaţiilor, înţelesurilor şisugestiilor generate de ea este necesară în cazul unei exprimări eficace.Vioiciunea şi puterea acesteia sunt variabile, dar toate acestea nustabilesc decât o nuanţare gradată în cadrul categoriei de " putere de crea ţ ie " şi nu reprezintă o diferenţă calitativă fundamental diferită. Transpunerea expresiei, adică a ceea "e în stare s ă împrumute lucrurilor imaginate conexiunile ascunse ale realit ăţ ii " constituie deja un alt aspectşi tocmai de aceea a trebuit să primească un nume nou. Iar acesta nupoate fi altul decât Arta, o agraf ă care leagă " puterea de crea ţ ie " deprodusul final al acesteia, Subcreaţia, adică o creaţie secundară. Dar casă ating ceea ce mi-am propus în prezent, îmi trebuie un cuvânt care să cuprindă într-însul atât însăşi caracterul subcreativ al artei, cât şidiferenţa exprimată şi minunea exprimării: pe de altă parte, să derive dincuvântul imagine, adică dintr-o însuşire care constituie ingrenientulprincipal al poveştilor cu zâne. De aceea, îmi afirm drepturile de a-miînsuşi calităţile lui Humpty Dumpty şi de a folosi cuvântul Fantezie înacest scop: desigur numai într-un anume sens, cel care cuprinde atâtstrăvechiul sens al cuvântului, cel sinonim cu " putere de crea ţ ie ",



conceptele de origine ireală, adică ceea ce constituie diferenţa faţă delumea primară (originară), independenţa faţă de caracteristica dominantă a faptului observat, adică fantasticul. De aceea, nu numai că realizez,dar mă şi bucură înrudirea etimologică şi semantică a cuvintelor" fantezie " şi " fantastic ", deoarece imago -ul lucrurilor constituie esenţialul,

ceea ce nu e prezent, ba nici nu poate fi perceput în lumea noastră, ceaprimară ori despre care ne închipuim că nici nu poate fi găsit aici. Însă,pe măsură ce îi recunosc calităţile, mi-e imposibil să îngădui tonuldispreţuitor adoptat adesea faţă de literatura fantastică. Faptul că imaginile născocite reprezintă lucruri care nu există în lumea primară nuconstituie, după părerea mea, un defect, ci o virtute. Susţin cuconvingere că Fantezia, luată în această accepţie, nu are nicidecum unstatut inferior, ci constituie o formă superioară a Artei şi, totodată,atunci când se împlineşte ca atare, realizarea ei cea mai fertilă.

Dintr-un anumit punct de vedere, desigur, Fantezia are un avantaj:este în stare să poarte cu sine ciudăţeniile, fenomenele neobişnuite. Însă adesea tocmai acest avantaj este utilizat chiar împotriva ei şi, în mare, acontribuit la proasta reputaţie de care beneficiază în prezent. Multora nule place să fie "purtaţi" şi nu le place nici dacă cineva, să zicem, se bagă în Lumea Primară şi-i modifică reprezentarea obişnuită, creată îndeobştede noi. De aceea, împinşi fie de neştiinţă, fie de rea-voinţă, de obiceiîncurcă fantezia cu visul (deşi în realitate visul n-are nimic de-a face cuArta - nota: acest lucru nu este adevărat pentru toate visele; sunt uneleîn care fantezia este prezentă, dar aceasta numai arareori; Fanteziareprezintă un proces raţional, nicidecum iraţional) sau cu diferitele

tulburări ale conştiinţei, în care se pierde controlul realităţii - gândiţi-vă numai la derutarea simţurilor sau la diferitele forme de halucinaţie.

Dar, fie că o fac din neştiinţă ori din rea-voinţa născută dintr-onelinişte interioară (plus sentimentul de scârbă generat obligatoriu deaceasta), totala derută conceptuală existentă în prezent nu poate fiexplicată doar prin atât. Fantezia îşi are dezavantajele ei - de exemplu,dificultatea transpunerii ei. Potrivit opiniei mele, Fantezia nu este maipuţin, ci, dimpotrivă, pronunţat subcreativă. În orice caz, practicadovedeşte că "interconexiunile ascunse ale realit ăţ ii " sunt cu atât maigreu de realizat, cu cât imaginile seamănă mai puţin, în esenţa şiorânduirea lor, cu cele din lumea primară. Ar fi mai uşor să creăm oasemenea realitate dintr-o substanţă mai lucidă, mai obiectivă. Dartocmai din această cauză, Fantezia rămâne subdezvoltată şi capătă adesea utilizări frivole, luate numai pe jumătate serios ori pur şi simpluca un accesoriu decorativ. Când se nimereşte să fie aşa, nu lasă în urmă decât un joc al fanteziei. Orice a dobândit graiul omenesc, acest minunatinstrument, poate rosti următoarele două cuvinte: "soare verde ". Putem



găsi destui care şi l-ar putea închipui, ba, să zicem, chiar să-l picteze.Dar acestea nu sunt suficiente - deşi ele dovedesc o capacitate sporită dea supravieţui faţă de unele schiţe fugare ori "cópiile dup ă via ţă ", care audeterminat elogiile criticilor.

Ca să creăm o lume secundară, în care soarele verde să devină credibil, e nevoie de aşa-numita credinţă secundară, multă trudă, ogândire profundă şi, bineînţeles, de un talent aparte, un fel de " puteri de zân ă ". Şi foarte puţini se înhamă să îndeplinească o asemenea sarcină.Dar dacă totuşi îndrăznesc să încerce şi, într-o măsură sau alta, chiarreuşesc s-o ducă la bun sfârşit, atunci rezultă una dintre cele mai rareîmpliniri ale artei: o povestire, o istorisire adevărată, în forma ei primară şi pe deplin viabilă.

Dintre artele cultivate de oameni, fantezia îşi găseşte locul cel maipotrivit pe tărâmul cuvintelor, a literaturii adevărate. De exemplu, înpictură vizualizarea imaginii fantastice e o misiune prea uşoară, dinpunct de vedere tehnic. Mâna are tendinţa s-o ia înainte minţii, bauneori chiar s-o calce în picioare. În asemenea împrejurări, rezultă deseori ceva morbid ori lipsit de sens. Spre ghinionul nostru, artadramatică, care se deosebeşte esenţial de literatură, e amintită mai tottimpul împreună cu ea, ori cel puţin este considerată ca un gen literar.Să includem şi devalorizarea fanteziei în această "serie de nenorociri ".Pentru că deprecierea fanteziei este, cel puţin parţial, o consecinţă afaptului că criticii au tendinţa naturală să preamărească acele forme ale

literaturii sau ale Puterii de imaginare pe care ei înşişi le consideră maiavantajoase, ca urmare a educaţiei primite ori din instinct. Iar critica dinţara care a dat lumii o Dramaturgie minunată, care se poate lăuda cuoperele lui William Shakespeare, are tendinţa să fie excesiv de teatrală.Dar Drama, prin însăşi natura ei, se opune Fanteziei. Fantezia, chiar şiîn cele mai simple manifestări ale ei, nu poate fi folosită cu succes înDramă, atunci când aceasta este tocmai aşa cum se cuvine să fie - adică este interpretată atât vizual, cât şi auditiv. N-ar fi voie ca formelefantastice să fie astfel falsificate. Dacă oamenii se maschează ca să pară nişte animale vorbitoare, atunci ei vor stârni, eventual, impresia uneibufonerii ori a unei mimări, dar în nici un caz nu putem vorbi defantezie.

Aceasta, cred, este ilustrată pe deplin de decăderea unei formeinferioare, precum pantomima. Cum cât am încerca mai mult să folosimpantomima pentru a dramatiza o poveste cu zâne, cu atât situaţia seînrăutăţeşte. Putem răbda şi să urmărim spectacolul până la capăt, dacă intriga şi fantezia sunt reduse la un simplu cadru, precum în "farce",



adică în farsă, şi nici o scenă a piesei nu pretinde privitorului să activezevreuna dintre formele de credinţă. Parţial, aceasta se datorează faptuluică dramaturgii sunt nevoiţi să recurgă la diferite mecanisme de scenă pentru a reprezenta magia ori fantezia. Am urmărit cândva un aşa-numitspectacol de pantomimă pentru copii. Subiectul îl constituia povestea

Motanului Încălţat, dar completată cu metamorfoza unui monstruoscăpcăun într-un mic şoricel. Dacă acest lucru ar fi reuşit măcar însensul tehnic al cuvântului, atunci fie că i-ar fi înspăimântat pespectatori, fie spectacolul s-ar fi transformat într-o strălucită reprezentaţie de iluzionism. În schimb aşa cum s-au petrecut lucrurile pescena cu pricina, ce-i drept, folosindu-se unele efecte de lumină, cred că îndoiala noastră ar fi trebuit să fie nu numai înăbuşită, ci şi spânzurată şi apoi despicată în patru.

În Macbeth, când citim textul dramei, vră jitoarele ne apar ca nişte

personaje absolut suportabile: rolul lor este categoric narativ, ele aduc cusine opţiunea pentru Rău şi, deşi reprezentarea lor e puternicvulgarizată, nu putem spune că nu sunt cele mai reprezentative ilustrăriale seminţiei lor. În schimb, transpunerea lor pe scenă devine aproapeinsuportabilă. Şi ar fi cu totul aşa, dacă n-aş păstra o palidă amintire dinvremea când le-am întâlnit pentru prima oară în carte. Am auzit vocicare spuneau că poate aş avea o altă opinie dacă aş judeca lucrurile cucapul unuia contemporan cu prigoana şi arderea vră jitoarelor pe rug.Dar, în realitate, aceştia nu fac decât să mă determine să considervră jitoarele drept nişte f ăpturi posibile - adică existente în lumea primară - şi, ca urmare, nu le mai pot percepe ca nişte fiinţe create de fantezie.

Astfel de argumentări pierd din vedere tocmai esenţialul. Fantezia poatefi materializată, dar e o legitate ca soarta să-i fie ori destrămarea, oriterfelirea, atunci când un dramaturg încearcă să recurgă la ea. Chiar şiatunci, când e vorba despre nişte autori mari, precum însuşiShakespeare. Macbeth este cu adevărat opera unui dramaturg care, celpuţin de această dată, ar fi f ăcut mai bine dacă ar fi scris-o în chip denaraţiune, de roman, desigur, dacă ar fi avut cheful, putinţa ori răbdareanecesară pentru a aborda acest gen literar.

Un al doilea argument, cred eu, mult mai grăitor decât ineficacitateaefectelor de scenă, îl constituie faptul că Drama, pornind din însăşinatura ei, a încercat să realizeze un anumit tip de înşelătorie - sau, să înlocuim acest cuvânt - de magie: apariţia unor personaje imaginare într-o formă vizibilă şi audibilă în cadrul unei povestiri. Luată în sine, aceastanu este altceva decât o încercare de a înlocui bagheta magicianului cuuna falsă. Tentativa de a introduce în această lume secundară,cvasimagică, noi imagini fantastice ori elemente de magie, fie chiarnumai cu ajutorul unor dispozitive mecanice, reprezintă crearea a încă



unei lumi, un univers terţiar. E deja prea mult, deşi s-ar putea să nu fieo sarcină imposibilă (ce-i drept, niciodată n-am văzut-o îndeplinită cusucces). Însă nicicum nu poate fi numită Dramă reprezentaţia în carerezultă că oamenii care umbla şi vorbesc pe scenă sunt instrumentelenaturale ale Artei şi Iluziei.

Tocmai din această cauză (va sa zică, pentru că în Dramă, personajeleşi scenele nu sunt imaginare, ci apar şi se petrec cu adevărat), deşiDrama foloseşte o materie primă asemănătoare (respectiv cuvinte, formefixe, acţiuni), în realitate ea este o ramură a artei care se deosebeştefundamental de artele narative. Dacă cuiva îi place să considere că Drama se situează într-un plan superior faţă de literatură (cum se şiîntâmplă în cazul multor critici atunci când scrierile cuiva sunt formateîn primul rând din cronici teatrale ori opera sa de o viaţa e alcătuită înprincipal din drame), atunci respectivul înţelege greşit însăşi scrierea de

poveşti şi va dori să le transpună în cadrul strâmt al jocului de scenă.Într-un asemenea caz, de exemplu, el va prefera probabil personajele - fieele cea mai josnică f ăptură ori cea mai plicticoasă - în detrimentulfenomenelor reale. Mă îndoiesc că am putea dramatiza un copac, iar apoiun alt copac.

Ei bine, în sfera dramelor cu zâne se încadrează acele piese în care,potrivit dovezilor furnizate cu spor de zâne, fantezia poate fi produsă nemijlocit cu atâta realism, încât se situează deasupra sferei de acţiune aoricărui mecanism creat de om. O urmare obişnuită, ca rezultat al

efectului produs asupra oamenilor, este depăşirea hotarului de undeîncepe Credinţa Secundară. Atunci când omul vede o drama a zânelor, else transpune cu trup şi suflet în această lume secundară - cel puţin astasimte că se întâmplă cu el. Experienţa, plăcerea seamănă mult cu ceeace îndeobşte numim Vis şi se pare că adesea oamenii încurcă cele două concepte. Însă în cazul Dramei zânelor ne găsim într-un vis iscat demintea, de imaginaţia altcuiva şi conştientizarea acestui fapt poate ne vaîmpiedica să-l şi înţelegem. Perceperea nemijlocită a lumii secundareseamănă cu efectul unui elixir magic prea puternic, al cărui efect ne facesă reacţionăm cu credinţă primară, oricât de incredibile ar fievenimentele ce ne sunt înf ăţişate cu ajutorul său. Suntem vră jiţi - oarechiar asta să fi fost intenţia zânelor ? iar vraja durează etern oriacţionează numai în anumite împrejurări ? - sunt întrebări care-şi vorafla altădată răspunsul. Ele însele nu ajung niciodată în această stare.Pentru ele, e doar o altă formă de Artă, altceva decât Vră jitoria oriAfurisenia, a căror denumire şi faimă [proastă] este întrutotul meritată.Zânele nu vieţuiesc în această lume, deşi s-ar putea să-şi permită unsejur mai îndelungat într-însa decât îi este dat artistului uman. Lumea



primară, fie ea a zânelor ori a oamenilor, este una şi aceeaşi, chiar dacă o preţuim sau o percepem în mod diferit.

Ne-ar trebui un cuvânt care să reflecte această putinţă a zânelor, dartoate cuvintele pe care le-am folosit până acum ca s-o denumim, ori au

devenit ulterior nesigure, ori s-au amestecat cu alte noţiuni. Ne-a prinsbine să-i dăm numele de Magie şi am şi folosit anterior acest termen,deşi, în realitate, n-ar fi fost îngăduit s-o fac. E de preferat să păstrămcuvântul Magie pentru faptele iluzioniştilor şi magilor. Arta este unproces tipic omenesc, care în răstimpuri generează Credinţa Secundară,deşi acest lucru nu constituie scopul său unic, exclusiv. Această formă de Artă e şi la îndemâna zânelor, cel puţin aşa ne sugerează anumitedate, dar, în cele ce urmează, eu voi denumi (în lipsa unui termen maipotrivit, mai puţin discutabil) Farmec acea Artă cu adevărat viabilă şiatât de proprie zânelor. Farmecul creează o lume secundară, în care potpătrunde atât creatorul, cât şi cel care o acceptă şi acest lucru le

mulţumeşte întrutotul simţurile cât timp se află acolo. Scopurile şidorinţele Farmecului sunt caracterizate prin curăţenie şi spirit artistic.Magia provoacă modificări ale Lumii Primare ori oferă iluzia că armodifica-o. Nu contează cine o foloseşte - un om muritor ori o zână. Totuşi trebuie să ne delimităm de celelalte două concepte, Farmecul şiArta, deoarece aici nu este vorba de o artă, ci de o tehnică, al cărei scopîl constituie dorinţa de a dobândi puterea asupra lucrurilor şi voinţei dinaceastă lume.

Fantezia şi Farmecul se străduiesc să ajungă în Ţ ara Zânelor şi când

reuşesc, se apropie foarte mult de aceasta. În marea majoritate apoveştilor despre zâne create de om întotdeauna apare (exprimată directori voalat, curat ori amestecat) dorinţa de a practica o artă subcreativă organică, realizabilă, care, oricât de mult ar semăna în aspecteleexterioare cu Magia, este altceva decât dorinţa egocentrică, nesăţioasă,de putere, caracteristică Magiei. Cea mai mare parte a zânelor (şi cea maibună, atât cât le lasă sinele lor periculos să fie) îşi datorează existenţaacestui fapt. Cu ajutorul lor putem învăţa ce-şi doreşte fantezia umană cu adevărat, chiar şi dacă însăşi zânele sunt create de această Fantezie.Dorinţa de a crea poate fi deturnată doar prin iluzionism, fie elinstrumentul imperfect şi nevinovat al unui dramaturg netalentat, fie omaşinaţiune înşelătoare a magilor. Dar toate acestea nu pot să-lsatisfacă pe omul din această lume şi de aceea dorinţa de a crea e unfenomen nemuritor şi indestructibil. Deoarece e inalterabil, nu caută iluzionarea simţurilor, nici să nască superstiţii, nici să se impună castăpân: scopul său este de a se întregi reciproc şi să găsească tovarăşi(nicidecum sclavi) întru bucurie şi creaţie.



Mulţi consideră că Fantezia (adică această artă subcreativă care se

joacă cu lumea şi tot ce există în ea, care combină substantivele cuadjectivele, apoi le schimbă ordinea iar şi iar) e cel puţin suspectă, dacă nu chiar ilegitimă. Există, desigur, persoane în ochii cărora pare ceva

copilăros, un fel de şotii pe care omul le face doar la vârste fragede. Înceea ce priveşte legitimitatea Fanteziei, vă rog să-mi permiteţi să citez unscurt fragment dintr-o scrisoare destinată cândva unei persoane caresusţinea că miturile şi poveştile cu zâne sunt minciuni şi născociri, deşi -ca să nu ne dovedim nedrepţi faţă de el, pentru că e o persoană cu bun-simţ -, era tulburat şi şi-a corectat ulterior afirmaţia, spunând că "a scriepoveşti cu zâne nu reprezintă altceva decât a polei cu argint o minciună."Iar eu i-am răspuns:

Iubite domn,"De ş i omul a fost surghiunit de-atâta vreme,

el nicicând nu s-a pierdut; neschimbat are probleme.Poate c ă a c ă zut în dizgra ţ ie, dar n-a fost niciodat ă detronat ş i p ă streaz ă zdren ţ ele nobilimii ce odinioar ă l-a înve ş mântat; amintirea lu ă rii lumii în st ă pânire prin actul de crea ţ ie: de ş i lui nu-i este dat s ă fie Marele Obiect al adora ţ iei,omul, creator secund, despic ă lumina-n salb ă refract ă raza ce-l str ă bate, descompune culoarea alb ă în nenum ă rate nuan ţ e pe care, în final, le-ntinde în priveli ş ti vii ce trec din minte-n minte.Cu toate c ă imagina ţ ia noastr ă populeaz ă cu spiridu ş i ş i zâne

fiece cotlon din lume, îndr ă znim s ă facem zeit ăţ i st ă pâne

ce locuiesc în casele de dincolo de-ntuneric ş i lumin ă ; s ă mân ţă de balauri împr ăş tiem în tin ă ,ş tiind c ă avem dreptul (s-o facem ori ba).E un drept din care n-am dec ă zut ş i-n baza acestuia ac ţ ion ă m ş i noi,n ă scându-ne în legea care ne-a n ă scut.

Fantezia reprezintă o activitate umană naturală. Prin natura ei, nici nuatacă nici nu distruge Raţiunea; nu atenuează dorinţa noastră de a aflaadevărul ştiinţific şi nu ne slăbeşte simţurile cu care o percepem.Dimpotrivă, cu cât Raţiunea este mai zglobie şi mai curată, cu atâtacţionează Fantezia mai eficace. Chiar dacă omul ar ajunge vreodată într-o situaţie în care n-ar dori sau n-ar putea să perceapă realitatea,faptele şi evidenţele, atunci şi fantezia îşi pierde puterea până cândrespectivul nu scapă de această boală. Dacă vom ajunge vreodată într-oastfel de situaţie (ceea ce nu ni se pare exclus), Fantezia va pieri şi loculei ar fi ocupat de Iluziile Morbide.



Asta deoarece Fantezia creatoare se bazează pe recunoaşterea lucidă

a faptului că lucrurile sunt întocmai aşa cum le vedem aici, în bătaiaSoarelui. E vorba despre recunoaşterea faptelor, dar f ără aservirea lor.Aşa au fost create acele nonsensuri de calitate bazate pe logică care apar

în poveştile şi poeziile lui Lewis Carroll. Dacă omul chiar nu ar putea să facă diferenţa dintre broaşte şi oameni, n-ar fi apărut în veci poveştiledespre prinţul transformat în broască.

Desigur, Fantezia poate fi folosită şi în scopuri extremiste. Şi, desigur,Fantezia poate fi întrebuinţată greşit, poate fi folosită pentru a atingenişte ţeluri haine. Uneori, ea e în stare chiar să vră jească acea conştiinţă căreia îşi datorează existenţa. Dar oare există ceva în lume la care să nereferim şi să infirme această afirmaţie? Omul n-a creat doar zânele, ci şizeii. I-a adorat şi li s-a închinat, până şi acelora care, pornind de la

răutatea celui care i-a creat, arăta cât mai pocit cu putinţă. Însă auapărut şi zei falşi: concepte, interdicţii, banul; mai mult chiar circulă oserie de teorii ştiinţifice, sociale sau economice care adesea cer sacrificiiumane. "Abusus non tollit usum ". Fantezia rămâne un drept uman. Laproporţia cuvenită şi conform dispoziţiei noastre putem să creăm şi noi,deoarece noi înşine am fost creaţi şi nu suntem nişte creaturi oarecare,ci unele care au fost întrupate după chipul şi asemănarea Creatorului.



EPILOG(din studiul „Despre poveştile cu zâne“)


Bucuria, despre care am susţinut că este o trăsătură distinctivă aadevăratelor poveşti cu zâne sau ale romanţurilor, merită să fie tratată cu mai multă atenţie.

Probabil că fiecare scriitor care creează o lume secundară, o lumefantastică („a fantasy “), fiecare sub-creator ar dori de fapt ca, într-oanumită măsură, să devină un adevărat Creator; speră că lumea

inventată de el (chiar dacă nu în toate detaliile) îşi trage seva dinRealitate sau tinde către ea.

Dacă el reuşeşte într-adevăr să creeze o calitate care să realizezeîntrutotul cerinţele definiţiei din dicţionar: „consisten ţ a l ă untric ă a realit ăţ ii “, chiar şi atunci e greu de înţeles cum e posibil acest lucru, dacă opera nu este măcar o părticică de realitate. Tocmai de aceea, calitateaaparte a bucuriei într-o lucrare fantastică poate fi înţeleasă ca şi cum amreuşi, pe neaşteptate, să aruncăm o privire de o clipă în miezul Realităţiisau al Dreptăţii. Aşa nu numai că ne oferă o alinare a necazurilor

provocate de această lume, dar ne provoacă şi un sentiment demulţumire şi ne furnizează un răspuns la întrebarea: „E adev ă rat? “Răspunsul l-am formulat iniţial (din motive ce mi se par evidente) astfel:„Dac ă ţ i-ai construit corect micu ţ a ta lume, atunci da, e adev ă rat în acea lume.“ Atât şi e îndeajuns pentru un artist (ori pentru artistuldinlăuntrul artistului). Dar în „eucatastrof ă “, frântură dintr-o viziunefugitivă, putem întrezări faptul că răspunsul poate fi chiar măreţ - oreflectare îndepărtată ori un ecou al Evangheliei în lumea reală. E unsens particular al cuvântului care sugerează mesajul epilogului meu.Este un subiect serios şi periculos. Sunt creştin, aşadar n-ar trebui să fiu suspectat de ireverenţiozitate intenţionată. Cunoscându-mi propriaignoranţă şi obtuzitate, poate că abordarea unei asemenea teme va păreacam prea îndrăzneaţă, întrucât chiar dacă, inspirat de Graţia divină, totceea ce spun vădeşte respect şi e în bună măsură întemeiat, nu pot să cuprind decât una dintre faţetele de o nemăsurată bogăţie aleadevărului, numai un aspect finit, pentru că omul, cel căruia i-au fostdestinate toate acestea, are doar capacităţi finite.

Voi îndrăzni doar să spun că, abordând Povestea Creştină din această direcţie, am avut de demult sentimentul (o trăire plină de bucurie) că



Dumnezeu a recuperat toate fiinţele creatoare corupte, pe oameni, într-un fel care să corespundă acestei măsuri, precum şi altora, naturii lorciudate. Cu adevărat, Evangheliile cuprind o poveste fantastică ori oIstorie, care se ridică deasupra tuturor celorlalte şi cuprinde în sineesenţa tuturor celorlalte poveşti. Ele conţin multe întâmplări minunate -

fiecare dintre ele este artistică, desf ătătoare şi mişcătoare; şi totodată mitică în semnificaţia ei perfectă, intrinsecă; apoi puternic simbolică şialegorică; iar între minuni stă cea mai mare şi mai deplină eucatastrof ă ce poate fi concepută. Naşterea Mântuitorului constituie eucatastrofaistoriei umane. Învierea reprezintă eucatastrofa poveştii Întrupării.Povestea începe şi se termină cu bucurie. Şi, înainte de toate, reflectă cuprecădere „consisten ţ a intern ă a realit ăţ ii “. Nu există vreo altă întâmplarepovestită vreodată pe care oamenii s-o considere mai adevărată şi nuexistă poveste pe care atât de mulţi sceptici s-o accepte ca fiindadevărată doar bazându-se pe cele cuprinse în ea. Arta ei posedă tonulconvingător al Artei Primare, va să zică al Facerii Lumii. Respingerea ei

provoacă rătăcirea minţii ori mânia.

Nu este greu să ne închipuim emoţia şi bucuria aparte de care amavea parte dacă am afla despre una dintre poveştile deosebite cu zâne că este în fapt, într-un mod „ primar “ adevărată, adică întâmplarea este defapt istorie, f ără ca prin acestea, în mod necesar, povestea să-şi fi pierdutsemnificaţiile mitologice sau alegorice pe care le conţine. Nu e greu deînţeles, deoarece nimănui nu i se cere să încerce sau să conceapă cevaîntrutotul necunoscut. Bucuria ar fi de aceeaşi natură, poate chiar aravea aceeaşi intensitate ca şi cea simţită în punctele culminante ale unei

poveşti cu zâne: tip de bucurie care are acelaşi gust ca şi al adevărului„ primar “. (Altfel nici nu i-am spune bucurie.) Ea ne pune în faţa (ori înspatele) Marii Eucatastrofe (direcţia n-are nici un sens în acest caz).Bucuria Creştină, Gloria, are aceeaşi natură; ea este cu precădereînălţătoare şi plină de bucurie (neţărmurită, dacă capacităţile noastre n-ar fi limitate). Întrucât aceasta este cea dintâi dintre poveşti; ba, pedeasupra, este şi adevărată. Arta a fost cercetată şi întărită. Dumnezeueste Domnul, Domnul îngerilor şi al oamenilor şi al ielelor. Legenda şiIstoria se întâlnesc şi se contopesc.

Dar în Împărăţia lui Dumnezeu prezenţa celui mai mare nu-i apasă pe cel neînsemnat. Omul mântuit rămâne tot om. Povestea, fantezia s-arcontinua întruna, aşa-i este dat să fie, f ără de sfârşit. Evanghelia n-aabrogat legendele, ci le-a sfinţit, în special pe cele cu „happy end “.Creştinului i-au rămas destule de f ăcut, să rezolve cu mintea ori să trudească, să sufere, să spere şi să moară; dar acum poate simţi că toateînclinaţiile sale au un scop, prin care poate fi mântuit. Consideraţia decare se bucură e atât de mare, încât acum el poate îndrăzni să purceadă,



dacă doreşte, în împărăţia Fanteziei şi să asiste la înfrunzirea şi multiplaîmbogăţire a creaţiei. Toate poveştile pot deveni adevărate; ba încă, înfinal, să aducă mântuirea. Ele pot să îmbrace sau să se lepede de formelecreate de noi la fel ca şi Omul, care, izbăvit în cele din urmă, va ajungeprintre cei decăzuţi ori va alege să fie altfel.

Traducere după versiunea maghiară de: Györfi-Deák GyörgyEdiţie de bază: J.R.R. Tolkien, A gy ű r ű nyomán. Fa és level ,

Budapest, Merényi Kiadó, (1996 ?)



INELELE SUVERANE

Györfi-Deák György

Inelele sunt nişte podoabe cu semnificaţii aparte. Ele sunt realizate deobicei din metale nobile (aur, argint, platină), dar şi din corn, fildeş,chihlimbar, lemn ori metale comune. De exemplu, după ce Hercule aucis vulturul trimis să ciugulească ficaţii lui Prometeu şi l-a eliberat pecel care a furat focul ceresc, eroul l-a obligat pe titan să poarte un inel defier, pe care fixase o f ărâmă de piatră din stânca pe care fusese înlănţuit,ca semn al supunerii faţă de Zeus. În Antichitate, legea lui Solon cereaoamenilor liberi să poarte inele pentru a se deosebi de sclavi. La romani,doar senatorii şi cavalerii aveau dreptul să poarte inele de aur; poporul

purta inele de fier. Abia împăratul Hadrian a poruncit să înceteze această discriminare.

Există deci inele ale stăpânului, menite să arate că purtătorul esteinvestit cu o anumită putere şi inele care înrobesc. În cazul verighetelorpe care preotul le sfinţeşte, iar mirele şi mireasa le schimbă între ei, ceidoi soţi devin reciproc stăpânul, dar şi sclavul celuilalt. Dar aceleaşi ineleservesc şi ca mijloc de recunoaştere pentru soţii ce se despart o vrememai îndelungată.

În cunoscuta poemă indiană Sakuntala , regele Dushyanta o întâlneşte peSakuntale, fata unui eremit şi o ia de soţie. Când se întoarce în capitală,el îi lasă un inel, pe care femeia îl pierde în vreme ce se scaldă într-unrâu. În lipsa acestuia, regele refuză să o recunoască, drept careSakuntale se întoarce în codru şi-l naşte pe prinţul Bharata. Când unpescar găseşte inelul respectiv în măruntaiele unui peşte şi-l aduce lacurte, Dushyanta îşi dă seama că femeia a spus adevărul şi porneşte încăutarea ei. Astfel, Bharata este adus la curte şi recunoscut ca urmaş,iar din seminţia sa se vor naşte eroii războinici din Mahabharata.

O tradiţie povestită de Gaspar Heltai în Cronica sa (Krónika az magyaroknak dolgairól..., Cluj, 1575) spune că regele Sigismund deLuxemburg rămăsese cam văduv de câtva vreme. Plecat să se lupte cuturcii, a văzut-o şi a sedus-o pe fata unui boier din Densuş (numele defamilie al mamei, Morzsinai, precum şi supranumele de Sibiencea alfiului, indică faptul că neamul lor provenea probabil din MărginimeaSibiului). Deoarece fata a rămas gravidă, regele i-a lăsat un inel, caulterior să-şi poată recunoaşte odrasla. Băiatul a fost botezat Iancu şi a



devenit un general temut de turcii otomani, fiind ulterior revendicat caerou naţional atât de români, cât şi de unguri şi de sârbi.

Pe vremea când era prunc, maică-sa îi dădea uneori inelul să se joace cuel. Într-o zi, un corb a fost atras de strălucirea aurului şi i-a smuls inelul

din mână. Copilul a început să plângă, drept care mama a sărit să vadă ce se întâmplă. Iaca inelul în pom, în ciocul unei păsări negre camoartea. "Vai, mie, ce-o s ă fie, dac ă îl pierdem ! ", a ţipat femeia şi l-achemat într-ajutor pe fratele ei, Gaspar, care, într-un târziu, a săgetatpasărea şi a recuperat preţioasa bijuterie. De aici, spune Heltai, provinesupranumele de Corvinus pe care regele Matei l-a f ăcut cunoscut înlumea întreaga, mai cu seama prin Corvinele sale, cărţi rare, deosebit defrumos lucrate, marcate cu blazonul familiei: un corb ce ţine un inel deaur în cioc.

Pierderea inelelor de către logodnici sau sf ărâmarea lor în timpul

cununiei este socotit de toate popoarele drept un semn aducător denenorocire. În cazul legendei podului de la Narta, versiunea macedo-română a jertfirii unui om la temelia unei construcţii (la români,Mănăstirea Argeşului; la unguri, cetatea Devei), meşterul i-a spus soţieică i-a căzut inelul în groapă şi i-a poruncit să intre acolo şi să-l caute.Femeia, ascultătoare, a coborât, drept care meşterii s-au grăbit s-aducă mortar şi au zidit-o în temelie.

Inelul, ca simbol al puterii, apare şi în Biblie. În capitolul 41 din Geneză,Iosif îi dezleagă faraonului visul despre cele şapte vaci grase şi cele şaptevaci slabe. Mulţumit de interpretare, faraonul îl împuterniceşte să

organizeze acţiunea de colectare a grânelor în cei şapte ani de belşugspre a evita foametea din următorii şapte ani de secetă. Ca semn altransferului de putere ("numai scaunul meu de domnie m ă va ridica mai

presus de tine "), faraonul şi-a scos inelul din deget şi l-a pus în degetullui Iosif.

Quintus Curtius Rufus povesteşte că Alexandru cel Mare, pe patul demoarte, a primit onorul armatei şi apoi şi-a scos inelul cu pecete şi i l-adat lui Perdiccas, ca semn că ar dori să-i fie urmaş. Totuşi, când cei din jur l-au întrebat cui îi lasă tronul, marele cuceritor a răspuns cudiplomaţie: "Celui mai vrednic."

Nu toate inelele au această soartă, să fie trecute de la o persoană la altaca semn de investire cu o putere. Jean Chevalier aminteşte în Dic ţ ionarul de simboluri faptul că Inelul Pescarului (care serveşte de sigiliu pontifical)este sf ărâmat la moartea fiecărui Papă.



La Constantin Brâncuşi, inelul se numără printre cheile "auroreimetafizice", printre motivele care cârmuiesc lumea, alături de sferă, ou,înălţare. (B. Fundoianu)

Prima călătorie în Narnia, fantastica lume guvernată de leul Aslan,imaginată de scriitorul englez Clive Staples Lewis, e intermediată tot denişte inele magice. Dar spre deosebire de lumea arabă, care e o lume amirajelor şi a deşertului, domnul Andrew Ketterley, magul din "Nepotul magicianului ", le-a confecţionat dintr-un praf adus tocmai din Atlantida.Inelele galbene aveau puterea să-şi teleporteze purtătorii din lumea reală în Pădurea dintre T ărâmuri, în vreme ce inelele verzi serveau pentruexplorarea altor lumi, lucru de care au profitat copiii Digory şi Polly.

Poveştile arabe din "O mie şi una de nopţi" povestesc despre geniile(djinni) care au fost închise în sticle astupate şi sigilate cu pecetea lui

Solomon. Inelul înţeleptului rege evreu este amintit de Josephus Flaviusîn "Antichit ăţ ile " sale. În cartea a VIII-a, capitolul 2, istoricul povesteştecum magul Eleazar a exorcizat demonii dintr-un posedat, folosindu-se deun inel magic şi invocând numele lui Solomon, eveniment la care auasistat împăratul Vespasian, fiii săi, căpitanii şi soldaţii din palat.

Ticălosul vră jitor din Maghreb îi dă un inel lui Aladdin, pentru a-l feri deduhurile rele, înainte de a-l trimite în grota unde se află lampa magică. Tudor Pamfile menţionează că atunci când, dintr-o cauză sau alta,cineva este silit să lase un mort singur în casă, trebuie să-i pună pe piepto seceră şi un inel, ca să fie ferit de duhurile rele.

Filosoful grec Platon povesteşte în Republica , cartea a doua:

"Întâmplându-se s ă vin ă o ploaie mare ş i un cutremur p ă mântul s-a cr ă pat ş i s-a c ă scat o pr ă pastie sub locul unde el se afla. V ă zând aceasta ş i mirându-se, p ă storul /Gyges/ a coborât ş i a v ă zut multe lucruri de basm,

printre care ş i un cal de aram ă , gol pe din ă untru, cu mici por ţ i. Vârându- ş i capul pe acolo a v ă zut în ă untru un mort, de statur ă mai mare decât p ă rea

firesc pentru un om. P ă storul nu lu ă nimic altceva decât un inel de aur pe care mortul, altfel gol, îl avea la mân ă ş i ie ş i. La adunarea obi ş nuit ă a

p ă storilor, când i se trimiteau lunar regelui produsele p ă storitului, veni ş i p ă storul având inelul. A ş ezându-se laolalt ă cu ceilal ţ i, i s-a întâmplat s ă r ă suceasc ă piatra inelului c ă tre sine, spre interiorul mâinii ş i, f ă când aceasta, deveni nev ă zut pentru cei de fat ă , care vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se mir ă ş i, atingând u ş or inelul, r ă suci piatra în afar ă , redevenind vizibil." (traducere Andrei Cornea)

Întocmai precum Siegfried din "Cântecul Nibelungilor " s-a servit de glugamagică ca s-o supună pe sălbatica şi puternica Brunhilde, Gyges intră în



camera reginei neştiut de nimeni. Spre deosebire de eroul german,păstorul lidian şi-a sedus suverana apoi, la îndemnul ei, l-a ucis pe rege,i-a ocupat tronul şi a întemeiat dinastia Mermnazilor. Vorbind despreCresus, ultimul reprezentant al ei, Herodot ne povesteşte o istorioară asemănătoare în "Istorii " (cartea I, 7-15), însă f ără a pomeni de inel. De

fapt, Platon se foloseşte de povestea păstorului devenit rege peste noapteca să discute despre slăbiciunea firii omeneşti:

"Dac ă ar exista dou ă astfel de inele ş i dac ă pe primul l-ar avea omul drept ş i pe cel ă lalt omul nedrept, se poate crede c ă nimeni nu s-ar dovedi în asemenea m ă sur ă stan ă de piatr ă , încât s ă se ţ in ă de calea drept ăţ ii ş i s ă aib ă t ă ria de a se înfrâna de la bunul altuia, f ă r ă s ă se ating ă de el, atunci când îi este îng ă duit ş i s ă ia din pia ţă , nev ă zut, orice ar voi, sau, intrând în case, s ă se împreuneze cu orice femeie ar vrea, s ă ucid ă sau s ă elibereze din lan ţ uri pe oricine ar dori, putând face ş i alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni, îns ă , f ă când a ş a ceva, prin nimic nu

s-ar deosebi omul drept de cel ă lalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre acelea ş i fapte. A ş a fiind, aceasta este o bun ă dovad ă c ă nimeni nu este drept de bun ă voie, ci doar silnic."

(traducere Andrei Cornea)

Dar dacă oamenii se lasă atât de uşor corupţi de putere, pe Pământul deMijloc, cel dintre Rai şi Iad, există o seminţie mică, înrudită cu oamenii,care trăieşte în nişte vizuini săpate sub pământ: hobbiţii. Ei au fostimaginaţi de profesorul englez J. R. R. Tolkien, în vreme ce corecta un

extemporal şi au jucat un rol important (deşi au detestat dintotdeaunaaventurile) în istoria veche a oamenilor, în al treilea Ev, cel dinainte destrămutarea Ielelor dincolo de Marea cea Mare.

Bilbo Baggins era un astfel de hobbit onorabil şi ar fi dus o existenţă paşnică şi îndestulată, dacă vră jitorul Gandalf nu l-ar fi f ăcut să sealăture unei trupe de 14 pitici, condusă de Thorin Scut-de-stejar. Eiporniseră către Muntele Singuratic, decişi să-şi recupereze comoarastrămoşească, care fusese confiscată de zmeul Smaug. Peripeţiile luiBilbo sunt povestite în "O poveste cu un hobbit ". După ce a evadat dincaptivitatea orcilor ce trăiau în galeriile săpate de-a lungul MunţilorCeţoşi, Bilbo a găsit un inel magic care avea aceleaşi puteri ca şi inelullui Gyges. El aparţinuse unui hobbit decăzut, pe nume Gollum, cu careBilbo s-a întrecut dezlegând ghicitori şi a reuşit să-l învingă.

Gollum, zis şi Sméagol, a revenit ca personaj în trilogia "St ă pânul inelelor ". El l-a condus pe Frodo Baggins, nepotul lui Bilbo, pe o partedin drumul ce ducea către ţinutul Mordor, împărăţia ticălosului Sauron.Podoaba găsită de unchiul Bilbo nu era un simplu inel magic, ci unul în



care Sauron, Domnul Întunericului, ferecase cea mai teribilă putereposibilă, una care acţiona asupra oamenilor, piticilor şi încerca să corupă sufletul curat al ielelor, ca astfel s ă -i supun ă unei singure voin ţ e .

Lumea avusese anterior ocazia să scape de teribilul inel la sfârşitul celui

de-al doilea Ev, când o Ultimă alianţă a Ielelor şi Oamenilor l-a învins peSauron. Dar Isildur, fiul regelui Elendil, a ezitat să distrugă inelul şiastfel răului i s-a oferit şansa să renască. Isildur nu s-a bucurat decaptura sa, deoarece a fost ucis, iar mica bijuterie a fost găsită de unhobbit pescar, ucis de Gollum, căruia i-a otrăvit sufletul vreme de 500 deani.

Când vră jitorul Gandalf a aflat istoria obiectului, i-a cerut lui Frodo să arunce inelul în focul subteran al Muntelui Osândei, acolo unde fusesef ăurit. Urma să fie misiune deosebit de dificilă, atât datorită faptului că Sauron îşi recăpătase o parte dintre puteri cât şi datorită influenţei

nefaste a forţelor întunecate închise în inel. Frodo a fost sprijinit laînceput de o Frăţie în care s-au reunit toate neamurile din Pământul deMijloc: alţi hobbiţi, vră jitorul Gandalf, oamenii Aragorn şi Boromir,piticul Gimli şi Legolas, fiul regelui ielelor din Codrul Întunecat.

Purtătorul Inelului şi tovarăşii săi au înfruntat primejdii de moarte, fiindatacaţi de cei 9 Nazguli, sufletele regilor blestemaţi; de orcii care audistrus stăpânirea piticilor din Minele Moriei şi de demonul Balrog; detrupele trădătorului vră jitor Saruman şi ale celor care-l susţineau pedomnul din Mordor; de teribila . Slăbit fizic, înfometat şi însetat, Frodo acedat psihic pe buza vulcanului şi lumea a fost salvată în cele din urmă

de Gollum, care i l-a smuls din mână şi a preferat să se arunce cu inelcu tot în coşul vulcanic decât să cedeze mult dorita pradă forţelorÎntunericului.



Biografia lui J.R.R. Tolkien

John Ronald Reuel Tolkien (3 ianuarie 1892 - 2 septembrie 1973) a fost

un scriitor, poet, filolog și profesor universitar britanic, cel mai bine

cunoscut ca autor al lucrărilor Hobbitul , St ă pânul Inelelor și Silmarillion ,

care se încadrează în genul fantastic.

Tolkien a fost profesor de limba și literatura anglo-saxonă la

Universitatea Oxford între 1925 și 1945 și profesor de limba și literatura

engleză la aceeași universitate, din 1945 până în 1959. În 1972 a primit

titlul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic.

Cea mai mare parte din opera de ficțiune a lui J.R.R. Tolkien, atât cea

publicată antum (în special Hobbitul și St ă pânul Inelelor ), cât și cea

publicată postum prin grija fiului său, Cristopher (inclusiv Silmarillion și

Copiii lui Hurin ) formează un complex de povestiri, poezii, istorii, limbi

fictive și eseuri literare, legate între ele, despre o lume imaginară, Arda și

despre Pământul de Mijloc, un teritoriu al acesteia. Într-o anumită

perioadă a vieții sale, Tolkien și-a denumit aceste scrieri sub numele de"Legendarium".

Deși mulți alți autori au publicat lucrări fantasy înaintea lui, imensul

succes al cărților lui Tolkien a dus la o revigorare a genului. Tolkien este

astăzi considerat "tatăl" literaturii fantastice, mai exact al subgenului

"high fantasy". Conform revistei Forbes (2009), J.R.R. Tolkien este a

cincea personalitate mondială din rândul celor care nu mai sunt în viață



Biografie. Vocaţia esenţială

de Robert Lazu

Deloc întâmplător, Catehismul Bisericii Catolice exprimă încă din primele

sale pagini adevărul fundamental al condiţiei umane: „Năzuinţa spre

Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de

Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe

om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe

care nu încetează să le caute” (cf. Catehismul Bisericii Catolice ,

Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, articolul 27, p. 21).

În spiritul caracterului teonom specific oricărei fiinţe omeneşti, viaţa

fiecărui om din trecut, prezent sau viitor capătă un sens aparte privită

din unghiul voca ţ iei sale esen ţ iale . A-l căuta şi a-l descoperi pe

Dumnezeu. Cu accente proprii, întreaga viaţă a lui John Ronald Reuel

Tolkien este o mărturie a acestui adevăr uitat adesea de mulţi dintre noi,

mărturie constituită atât din operele cât şi din faptele sale. O biografie

poate fi scrisă din multe unghiuri, luminând diferitele aspecte ale unei

vieţi de om trăită sub semnul excepţionalului. Însă cea mai legitimă

perspectivă, de fapt singura care poate ridica pretenţii de „obiectivitate”,

e tocmai aceea întreprinsă din unghiul „vocaţiei esenţiale”. Iată premisa

hermeneutică a rândurilor care vor urma.

J.R.R. Tolkien s-a născut la 3 ianuarie 1892 în Bloemfontein, localitatedin Africa de Sud unde lucra tatăl său, Arthur, dornic să-şi consolidezeaverea spre a se întoarce în Anglia cu gândul de a-şi deschide propriaafacere. În cursul aceluiaşi an, în data de 31 ianuarie, J.R.R. primeştebotezul anglican. Doi ani mai târziu se naşte fratele său, Hillary Arthur,fapt ce-i va determina pe tinerii părinţi să decidă reîntoarcerea grabnică în Anglia. În luna aprilie a anului 1895, Mabel Tolkien (mamascriitorului) şi cei doi copii ajung în portul din Birmingham, urmând ca

tatăl să revină după ce îşi va fi încheiat afacerile „africane”. Spredeznădejdea familiei, Arthur nu va mai reveni niciodată pe meleagurilenatale. O boală necruţătoare îl doboară, fapt ce va zgudui starea socială a orfanilor. Doar sprijinul rudelor apropiate este în măsură să contribuiela acoperirea lipsurilor, dar asta numai până în momentul în care uneveniment aparte iscă tensiuni aprige: în luna iunie a anului 1900,Mabel Tolkien şi sora sa, May Incledon, sunt primite în comuniunedeplină cu Biserica Romano-Catolică.



Într-o epocă în care relaţiile dintre anglicani şi catolici erau extrem detensionate, o adevărată furtună se dezlănţuie când cele două femei faccunoscută familiilor opţiunea lor religioasă. În cele din urmă, după polemici şi certuri aspre, ele sunt repudiate. Aruncate literalmente înstradă, rezistă eroic deşi situaţia lor financiară era grav periclitată. Pe

deplin devotate credinţei catolice, vor primi un sprijin providenţial dinpartea celebrei congregaţii engleze „Birmingham Oratory”. Pentru a nuspune mai mult, amintim că respectiva congregaţie a fost întemeiată deunul dintre cei mai luminoşi teologi catolici ai secolului XIX, om dealeasă cultură cu reputaţie de sfânt: John Henry Cardinal Newman.Călăuzirea spirituală primită de mama micilor John şi Hillary, care se varăsfrânge benefic asupra întregii vieţi a viitorului scriitor, a fost asigurată de un preot iezuit aflat la înălţimea ilustrelor nume pe care le purta:Francis Xavier Morgan. După moartea mamei, trecută la cele veşnice încursul anului 1904, John şi fratele său intră sub tutela părinteluiFrancis Xavier. Cu părintească grijă, cel supranumit de însuşi J.R.R.

Tolkien „al doilea tată” va asigura copiilor educaţia cea mai înaltă,plătindu-le taxele necesare spre a urma cursurile vestitelor şcoli aleepocii. Astfel, în 1910, pe când avea 18 ani, John Ronald Reuel Tolkienpăşeşte pragul Universităţii din Oxford. Înzestrat cu geniu lingvistic,parcurge cu succes toate treptele universitare, până în 1925, când, după o perioadă de profesorat la Universitatea din Leeds, fostul student esteprimit ca profesor de literatură engleză veche în „Oxford University”.

La 22 martie 1916 un eveniment crucial se desf ăşoară: J.R.R. se

căsătoreşte cu Edith Bratt. Cei doi soţi se vor bucura din plin de roadele

căsniciei lor, binecuvântată cu patru copii: John (născut în 1917),Michael (născut în 1920), Christopher (născut în 1924) şi Priscilla

(născută în 1929). Pus în situaţia fericită de a le transmite copiilor focul

credinţei creştine însoţit de valorile umanismului clasic, J.R.R. se

foloseşte din plin de cultura sa incredibilă în materie de mitologie,

lingvistică, folclor şi teologie pentru a inventa… poveşti. Aşa se face că,

începând din anul de graţie 1933, copiii săi află pentru prima dată de

existenţa unei fiinţe pe cât de micuţe pe atât de minunate, de o dârzenie

f ără seamăn: Bilbo Baggins. Era eroul primei poveşti scrise de J.R.R. Tolkien: The Hobbit or There or Back Again (publicată în 1936).

Încântarea copiilor (dar şi a celor mari) nu cunoaşte limite. Cu toţii sunt

fermecaţi de isprăvile lui Bilbo, povestite cu un umor dublat de o

solemnitate cavalerească rar întâlnită. Încurajat de prieteni, dar şi de

critica favorabilă, în sufletul autorului se naşte dorinţa de a scrie un



basm de mare întindere prin care să-şi împlinească visul: acela de a oferi

lumii o lume mirifică, spre vindecarea bolilor sufletului şi redescoperirea

virtuţilor creştine ale compasiunii, bunătăţii şi curajului. Geniul lui

Tolkien şi-a găsit un ideal pe măsură.

O întreagă lume mitologică e construită cu multă răbdare, sunt

„inventate” limbi complete şi complexe bazate pe întinsele cercetări

lingvistice ale profesorului Tolkien; personaje de neuitat sunt create sub

influenţa epopeilor nordului. Aşa se naşte The Lord of the Rings ,

monumental roman ale căror volume vor vedea lumina tiparului

succesiv, între anii 1954 şi 1955. Impactul asupra publicului depăşeşte

orice aşteptări. În scurt timp, f ără să dorească vreodată un asemenea

lucru, Tolkien s-a văzut în postura de creator al unui nou gen literar, fantasy . Din păcate, nu toţi cititorii au înţeles mesajul profund al

romanelor sale, unde lupta dintre bine şi rău e zugrăvită în spiritul

Apocalipsei sfântului Ioan teologul. Spre a evita, deocamdată, discuţiile

detaliate asupra acestui subiect, e suficient să cităm textul unei scrisori

din 1953 trimisă de Tolkien unui prieten apropiat, Robert Murray, unde

afirmă următoarele: „Bineînţeles că St ă pânul inelelor este în mod

fundamental o operă religioasă şi catolică” (Humphrey Carpenter, Ed.,

The Letters of J. R. R. Tolkien , London, Harper Collins Publisher, p. 172).Asemenea afirmaţii neechivoce au determinat exegeţi ca Donald Swann

să remarce „legătura strânsă între credinţele catolice ale lui Tolkien (…)

şi lumea feudală dar cavalerească în care vieţuiesc creaturile din

Pământul de Mijloc” (Faërie , 10/18, no. 1243). În ceea ce ne priveşte,

vom reţine solidaritarea subliniată de autor între operă şi propriile

convingeri religioase, convingeri f ără de care nu e posibilă corecta

înţelegere a creaţiilor sale.

Alte două evenimente remarcabile ale vieţii lui J.R.R. Tolkien se cuvin

amintite. Mai întâi, întâlnirea epocală cu un alt scriitor englez ce nu mai

are nevoie de prezentare: Clive Staples Lewis. Întâmplată în cursul

anului 1926, întâlnirea celor doi va da roade preţioase. Convertirea lui

C.S. Lewis, act sufletesc de care Tolkien nu a fost deloc străin, apoi

participarea – alături de Charles Williams, Dorothy Sawyers şi Owen



Barfield - la întemeierea grupului literar „The Inklings”. Ucenici declaraţi

ai Mântuitorului Iisus Christos, toţi aceştia şi-au pus harul scriitoricesc

în slujba valorilor creştine. Înscrişi în descendenţa lui G. K. Chesterton,

ei au înţeles că orice gen literar poate deveni, sub pana scriitorului

iscusit, vehicul al Evangheliei. În fine, un al doilea eveniment evidenţiază discret profilul scriitorului. Remarcat datorită meritelor sale ştiinţifice, în

anul 1960, J.R.R. este cooptat ca şi colaborator în colectivul

traducătorilor Bibilei de la Ierusalim.

După retragerea sa din învăţământul universitar petrecută în 1959,

Tolkien se dedică literaturii, petrecându-şi ultima parte a vieţii în tihna

amurgului unei existenţe creştine depline. Nu încetează nicicând să se

bucure alături de copiii şi nepoţii săi, însoţit de milioanele de admiratorişi prieteni din lumea întreagă, de aventurile personajelor cărora geniul

său le-a dat viaţă. Doi ani după moartea soţiei sale (29 noiembrie 1971) ,

în data de 2 septembrie 1973, într-un spital din Bournemouth, John

Ronald Reuel Tolkien închide ochii spre a-i deschide în lumina Splendorii

veşnice.

Ne-au rămas romanele sale mirifice, pe care le putem citi şi recitireamintindu-ne neuitatul portret al cavalerului – un „leu” – pe care

Nicolae Steinhardt îl creionează reunind laolaltă virtuţile hobbiţilor, alegnomilor sau ale cavalerilor lui Tolkien: „Un asemenea om (precum unerou tolkinian – n.n.) îţi dă, puternic, nostalgia evului mediu şi te apucă,în prezenţa unuia ca el, o crâncenă vră jmăşie faţă de vremurile de azi şiîmpotriva democraţiei din tramvai la orele de vârf. (…) Uite că-i un leu,uite că există şi lei!” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii , îngrijirea ediţiei şipostfaţă de Virgil Ciomoş, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992, p. 32). Subchipul „leului” – simbol al curajului, al îndrăznelii mântuitoare - , eroiilui Tolkien ne transmit un adevăr al moralei creştine pentru careniciodată nu vom fi f ăcut destul: nobleţea izvorâtă din demnitatea decreaturi „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, dublată de

compasiune, de milă, iată virtuţile care trebuie să stea la temelia vieţilornoastre. Mai mult decât un mitolog, în aceste vremuri de vră jmăşie faţă de morală J.R.R. este un moralist, un educator al nostru, al tuturor, înacelaşi duh cu John Henry Newman şi Gilbert Keith Chesterton. Putemdeci identifica „vocaţia esenţială” a creatorului neuitaţilor Bilbo şi FrodoBaggins: Tolkien, educatorul nostru .



Anul 1850 – S-a născut Arthur Reuel Tolkien.

Anul 1870 – S-a născut Mabel Suffield.

Anul 1891 – Cunoscându-se în Africa de Sud, Arthur şi Mabel decid

să-şi unească vieţile. În data de 16 aprilie are loc căsătoria lor în

Catedrala anglicană din Bloemfontein.Anul 1892 – Se naşte John Ronald Reuel Tolkien, la data de 3

ianuarie. În 31 ianuarie primeşte botezul anglican în aceeaşi catedrală

unde s-au căsătorit părinţii săi, în Bloemfontein.

Anul 1894 – Se naşte, la 17 februarie, Hilary Arthur Reuel Tolkien,

fratele lui J. R. R. Acest eveniment grăbeşte întoarcerea familiei în

Anglia.

Anul 1895 – În luna aprilie Mabel Tolkien şi cei doi copii se reîntorc

la Birmingham. Tatăl, Arthur, funcţionar în domeniul bancar, îşiamână întoarcerea pentru o scurtă perioadă, cu scopul de a-şi rotunji

venitul necesar deschiderii unei afaceri proprii în Anglia.

Anul 1896 – Arthur Reuel Tolkien se îmbolnăveşte grav; după o

suferinţă scurtă dar intensă, moare la Bloemfontein, în data de 15

februarie. Pentru a micşora cheltuielile familiei, Mabel şi cei doi copii

se mută de la Birmingham într-un cătun din Sarehole. Persoană cu o

educaţie aleasă, tânăra mamă îi învaţă pe copii limbile latină,

franceză, germană, învăţându-i, de asemenea, să scrie, să deseneze şisă picteze.

Anul 1899 – J. R. R. încearcă să intre în rândurile elevilor de la „King

Edwards School”. Este respins.

Anul 1900 – Mabel Tolkien împreună cu sora sa, May Incledon, sunt

primite în Biserica Romano-Catolică, fapt cu profunde implicaţii

asupra lui J. R. R., care va beneficia începând din acest an de o solidă

educaţie catolică. Opoziţia celorlaţi membrii ai familiei este categorică,

cele două surori pierzând orice sprijin din partea acestora. În lunaseptembrie micul John este admis la „King Edwards School”. Aici

învaţă engleza medievală şi greaca veche.

Anul 1902 – Repudiată de familie datorită opţiunii sale catolice ferme,

Mabel împreună cu copiii săi cunosc o perioadă de apăsătoare

sărăcie. Schimbându-şi de mai multe ori domiciliul, în cele din urmă



se stabilesc într-o casă situată alături de Oratoriul din Birmingham

întemeiat de Cardinalul John Henry Newman. J. R. R. este mutat de

la „King Edwards School” la şcoala de litere pusă sub patronajul

Sfântului Filip Neri.

Anul 1903 – Pentru meritele sale şcolare J. R. R. primeşte o bursă care-i permite întoarcerea la şcoala regală.

Anul 1904 – Grav afectată de lipsurile şi suferinţele datorate sărăciei

– preţul plătit pentru fidelitatea sa faţă de Biserica Romei - , Mabel

Tolkien moare la vârsta de numai 34 de ani, în data de 14 noiembrie,

după şase zile de comă diabetică. Rămaşi orfani, Ronald şi Hilary se

mută la mătuşa Beatrice Suffield, intrând sub tutela părintelui iezuit

Francis Xavier Morgan – preot paroh la Oratoriul din Birmingham,

numit mai târziu de J. R. R. „al doilea tată”.Anii 1906-1911 – În această perioadă Tolkien îşi îmbogăţeşte bagajul

filologic, învăţând vechile limbi ale Nordului (islandeză, finlandeză,

norvegiană etc.), gotica şi aprofundând engleza veche. Inspirat de

aceste surse începe să inventeze limbi, în care scrie poezii numeroase.

Anul 1908 – J. R. R. Tolkien îşi începe studiile la Universitatea din

Oxford.

Anul 1909 – Datorită relaţiei sale romantice cu Edith Bratt, - prietena

sa din copilărie, cu care, în cele din urmă se va căsători -, J. R. R.pierde o bursă la Oxford.

Anul 1910 – Intervenind ferm, părintele Morgan decide amânarea

căsătoriei lui John cu Edith până la împlinirea de către cel dintâi a

vârstei de 21 de ani. J. R. R. obţine o bursă pentru a studia limbile

clasice la Exeter College.

Anul 1911 – Sub conducerea profesorului Joseph Wright începe

studii de filologie comparată, în acelaşi timp citind cu pasiune

Kalevala , epopeea mitologică finlandeză.Anul 1913 – Se transferă la secţia de engleză veche studiind cu

insistenţă limbile nordice.

Anul 1914 – Marcată de influenţa lui John, Edith se converteşte la

catolicism.

Anul 1915 – J. R. R. trece cu rezultate excelente examenele de



absolvire, intrând totodată în rândurile armatei.

Anul 1916 – În 22 martie John Ronald Reuel Tolkien îşi uneşte viaţa

cu cea a prietenei sale din copilărie, Edith Bratt. Pleacă pe front, însă

din motive de sănătate se va reîntoarce în Anglia.

Anul 1917 – În convalescenţă îşi petrece timpul scriind o carte, TheBook of Lost Tales (Cartea poveştilor pierdute), care, mai târziu, va

primi un alt titlu: Silmarillion. Se naşte primul copil al soţilor Tolkien,

John.

Anii 1919 – 1920 – J. R. R. colaborează la Oxford English Dictionary.

Anul 1920 – Se naşte Michael, al doilea copil al tinerei familii. Începe

să scrie epistolele care vor alcătui The Father Christmas Letters

(Scrisorile de Crăciun ale tatălui).

Anul 1921 – În acest an începe cariera didactică a lui J. R. R. Tolkien,ca profesor de Limbă Engleză la Universitatea din Leeds.

Anul 1924 – Se naşte Christopher, al treilea băiat al familiei Tolkien,

care va continua opera tatălui finalizând şi publicând în 1977 opera

mitologică Silmarillion .

Anul 1925 – Recunoscându-i-se valoarea, Tolkien este chemat la

Oxford, unde va fi profesor de anglo-saxonă la Pembroke College timp

de 24 de ani. Traduce şi publică, împreună cu E. V. Gordon, unul

dintre basmele engleze care i-au influenţat simţitor opera: Sir Gawain and the Green Knight .

Anul 1926 – Îl întâlneşte pe Clive Staples Lewis, autorul Cronicilor din

Narnia , de care îl va lega pentru tot restul vieţii o durabilă prietenie.

Anul 1929 – Vede lumina zilei ultimul vlăstar al soţilor Tolkien,

Priscilla, unica lor fată.

Anul 1933 – Prins între obligaţiile academice şi cele familiare, John

Ronald Reuel Tolkien găseşte timp să le spună copiilor săi poveşti. În

acest an se pare că le povesteşte pentru prima dată peripeţiile unuipersonaj ce avea să devină unul dintre cei mai vestiţi eroi din

literatura modernă: hobbitul Bilbo Baggins.

Anul 1936 – Încurajat de copii şi prieteni, J. R. R. finalizează primul

său roman-poveste, The Hobbit or there and back again . Susţine, în

faţa Academiei Britanice, o celebră conferinţă referitoare la unul



dintre textele clasice ale literaturii engleze, Beowulf, conferinţă

intitulată The Monster and the Critics .

Anul 1937 – Apare The Hobbit. Succesul poveştii întrece chiar şi cele

mai optimiste aşteptări ale autorului.

Anii 1937 – 1948 – Stimulat de receptarea favorabilă a poveştii sale, J. R. R. construieşte cu migală o naraţiune amplă, desf ăşurată într-

un univers mitologic cunoscut sub numele de „Middle Earth”

(„Pământul de mijloc”). Este vorba de masivul său roman, The Lord of

the Rings (St ă pânul inelelor). Mai multe fragmente ale epopeii au fost

scrise pentru fiul său Christopher, înrolat în ultimii ani ai celui de-al

doilea război mondial în rândurile aviaţiei militare.

Anul 1945 - Devine „Merton Professor of English Language and

Literature”, poziţie pe care o va deţine până la retragerea dinUniversitatea oxoniană, în 1959.

Anul 1950 – Tolkien negociază cu un editor londonez condiţiile

publicării romanului Silmarillion , a cărui apariţie va avea loc abia

peste… 27 de ani.

Anul 1954 – Vitregia condiţiilor datorate războiului împiedică apariţia

epopeii T he Lord of the Rings (St ă pânul inelelor) . Abia la câţiva ani

după încheierea marii conflagraţii, primele două volume, I. The

Fellowship of the Ring (Fr ăţ ia inelului) şi II. The Two Towers (Cele dou ă turnuri) , văd lumina tiparului, inaugurând un nou gen literar: fantasy.

Anul 1955 – Apare ultimul volum al trilogiei T he Lord of the Rings:

The Return of the King (Întoarcerea Regelui) .

Anii 1957 - 1959 – După un turneu la diferite universităţi americane

(Marquette, Harvard etc.), J. R. R. Tolkien se retrage din activitatea

didactică de la Oxford, spre a se dedica exclusiv literaturii.

Anul 1960 – Este cooptat colaborator pentru traducerea Bibliei de la

Ierusalim.Anul 1962 – Publică The Adventures of Tom Bombadil (Aventurile lui

Tom Bombadil) .

Anul 1964 – Două texte mai vechi – Leaf by Niggle şi On Fairy Stories

– sunt editate într-o singură ediţie, sub titlul Tree and Leaf.

Anul 1965 – În U. S. A. apare ediţia populară a St ă pânului inelelor .



Anul 1968 – Întreaga familie Tolkien se mută lângă Bournemouth.

Anul 1970 – Din acest an Oxford English Dictionary cuprinde între

paginile sale un articol dedicat celui mai îndrăgit personaj tolkienian:

„the hobbit”.

Anul 1971 – În data de 29 noiembrie încetează din viaţa soţiascriitorului, Edith, în vârstă de 82 de ani.

Anul 1972 – J. R. R. se reîntoarce la Oxford unde îşi va trăi ultimul

an al vieţii. Primeşte din partea Reginei Angliei titlul de „Commander

of British Empire”.

Anul 1973 – În vârstă de 81 de ani, John Ronald Reuel Tolkien trece

la cele veşnice în data de 2 septembrie., într-un spital particular din

Bournemouth.

Anul 1977 – După studii şi cercetări laborioase, Christopher Tolkieneditează postum opera Silmarillion , încununare a întregii creaţii

semnate de tatăl său.

Anii 1983 - 1996 - Acelaşi neobosit Christopher Tolkien inaugurează

publicarea unei opere monumentale, T he History of Middle Earth ,

unde este prezentată, pe baza tuturor manuscriselor şi surselor

rămase de la J. R. R., geneza mitologiei creştine create de acesta. În

anul 1996 a apărut cel de-al XII-lea volum al lucrării, oferind

cerectătorilor un material inepuizabil de studiu.

Tolkien în România

Cunoscut în cultura română încă din anul 1975 prin traducerea primei

sale poveşti de mare răsunet, The Hobbit or There and Back Again (prima

ediţie: London, George Allen & Unwin, [21 septembrie] 1937), John

Ronald Reuel Tolkien avea să devină unul dintre scriitorii preferaţi ai

publicului autohton abia la începutul mileniului al treilea, în anul de

graţie 2001, când pe marile ecrane şi-a f ăcut apariţia prima parte a

ecranizării trilogiei The Lord of the Rings . Ultima parte a trilogiei am

putut-o vedea luna aceasta în premieră în cinematografele din România.

Din nefericire, după cum am avut prilejul să constatăm în cadrul câtorva

conferinţe publice, J.R.R. Tolkien - scriitorul, savantul, catolicul - nu

este nici azi, cum nu era nici în anul 1975, familiar cititorilor din



România. Adesea literatura sa este confundată fie cu genul science-

fiction, fie cu vulgata fantasy tip "Dungeons & Dragons" (prescurtat

"D&D") răspândită endemic în sub-cultura occidentală.

În cuvântul înainte la ediţia românească din '75 a poveştii The Hobbit (O poveste cu un hobbit , Bucureşti, Editura Ion Creangă), traducătoarea

Catinca Ralea prezenta sumar şi într-un limbaj adecvat colecţiei

"Biblioteca pentru toţi copiii" câteva repere menite a-i orienta pe micii

cititori în lumea lui Tolkien. Din nefericire, chiar şi scurta notiţă

bibliografică a doamnei Ralea conţine o inexactitate derutantă: trilogia

The Lord of the Rings este menţionată sub titlul Domnul Ielelor (sic!). În

plus, traducerea în discuţie se face vinovată de câteva licenţe mult prea

îndrăzneţe, rase ca cea a elfilor sau cea a orcilor fiind identificate prinnume inadecvate: "iele", respectiv "gnomi". Reeditată în 2002 la editura

RAO sub titlul Hobitul , ediţia Ralea-Leviţchi a poveştii The Hobbit a

beneficiat de o actualizare adecvată a numelor raselor tolkien-iene,

"pentru a se păstra unitatea cu trilogia St ă pânul inelelor publicată

anterior de Editura RAO (n. red.)" (cf. J. R. R. Tolkien, Hobbitul ,

Bucureşti, Editura RAO, 2002, p. 9). Totuşi, consecvenţa nu este punctul

tare al noilor editori, pe parcurs regăsindu-se, uneori, vechile nume de

"gnomi" sau "iele" atribuite orcilor respectiv elfilor pădureni. O altă încercare de a tămăci The Hobbit or There and Back Again în româneşte îi

aparţine Junonei Tutunea: J. R. R. Tolkien, Povestea unui hobbit

(Ploieşti, Editura Elit, 1995). Nici aceasta nu este mai reuşită decât cea

anterioară, în ciuda eforturilor vădite de a găsi soluţii optime de

transpunere în româneşte a poveştii tolkien-iene.

Monumentalul op The Lord of the Rings a avut o soartă mai bună.

Principala operă tolkiniană a fost încredinţată de Editura RAO mai

multor traducători: Irina Horea a tradus Fr ăţ ia inelului (prima parte a

trilogiei St ă pânul Inelelor , Bucureşti, Editura RAO, 1999) şi Întoarcerea

regelui (a treia parte a trilogiei St ă pânul inelelor , Bucureşti, Editura RAO,

2001), Ion Horea a tălmăcit versurile din aceleaşi părţi ale trilogiei, în

timp ce volumul al doilea, Cele dou ă turnuri (a doua parte a trilogiei

St ă pânul inelelor , Bucureşti, Editura RAO, 2000), a fost tradus integral



de Gabriela Nedelea. Realizarea celor trei taducători reprezintă o reuşită

deplină, remarcabilă nu doar datorită cursivităţii şi fluenţei versiunii

româneşti, cât mai ales datorită justei translatări a personajelor "Lumii

de mijloc" în contextul literaturii autohtone. Singura scădere notabilă a

ediţiilor de la RAO e absenţa oricărui preambul exegetic sau bio-bibliografic (exceptând micile fragmente hermeneutice de pe spatele

coperţilor IV). Contrariaţi de acest fapt, am încercat să descopăr

eventualele articole româneşti referitoare la scriitorul britanic, publicând

eu însumi o serie de articole în acest sens. Se pare că doar doi autori

români, profunzi cunoscători ai literaturii moderne de limbă engleză, i-au

acordat atenţia cuvenită. E vorba de Nicolae Steinhardt şi Virgil

Nemoianu.

Convertit la creştinism în condiţiile extreme ale temniţelor comuniste,

monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia a practicat o analiză literară

întemeiată nu doar pe valorile esteticii, ci, mai cu seamă, pe cele ale

moralei tradiţionale. Pasionat de toate producţiile artistice subsumate

dispreţuitului concept de "para-literatură", Steinhardt a găsit răgaz spre

a reflecta asupra tulburătoarei interogaţii prilejuite de operele

profesorului anglo-saxon: cum se explică succesul total al poveştilor

sale? În eseul "Universul copilăriei în literatura pentru adulţi: cazul Tolkien" (publicat în volumul Critic ă la persoana întâi , Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 2001, pp. 152-156), Steinhardt propune un răspuns inedit:

"Succesul său cu adevărat excepţional, tirajul record al ediţiilor, «furia»

stârnită de fenomenul Tolkien (au luat fiinţă cluburi de admiratori

entuziaşti, analoge celor pentru adorarea beatleşilor, vedetelor

cinematografice, campionilor sportivi), declaraţiile de totală subjugare ale

unor personalităţi luminate se explică numai prin incontestabila

originalitate (şi adâncime! şi justeţe!) a metodei la care s-a recurs" (op.cit., p. 153). Despre ce "metodă" e vorba? Părintele Steinhardt nu-şi lasă

cititorii să aştepte prea mult, dezvăluind grăbit răspunsul. "Meritul lui

Tolkien este de a fi înţeles că unul din modurile cele mai îndemânatice şi

mai fericite de a capta mintea omului matur constă în a folosi nu atât



conceptele şi ideile cât mai curând simbolurile, miturile şi metaforele

universului copilăriei" (ibidem ).

Iubitor al literaturii sub cele cele mai variate aspecte ale sale, savant

cunoscător (lipsit de prejudecăţi... savante) al unor genuri precumfantasy, science-fiction, policier ori horror, profesorul american Virgil

Nemoianu a dedicat pagini memorabile iluştrilor prieteni ai lui Tolkien:

Clive Staple Lewis şi Charles Williams. Membri - alături de Dorothy

Sayers şi John Ronald Reuel Tolkien - ai grupului literar "The Inklings",

cei pomeniţi îşi propuneau un scop comun: apologia în favoarea credinţei

creştine întreprinsă cu "armele" literaturii de larg consum întruchipată

de romanele de aventuri poliţiste, science fiction sau mito-istorice.

Despre Tolkien, profesorul Nemoianu ne-a declarat următoarele: "Pe Tolkien l-am descoperit în America, când am ajuns acolo ca tânăr

doctorand (între anii 1969 şi 1971 Virgil Nemoianu a urmat un ciclu de

studii doctorale în S.U.A., la Universitatea din San Diego - n.n.). Am

constatat spre surpriza mea că era foarte popular la tinerii altminteri

grozav de radicali, de angajaţi politic (pe latura stângă, fireşte). L-am citit

şi nedumerirea mi-a crescut şi mai mult. Abia mai târziu am ajuns şi eu

la concluzia pe care (ulterior) am găsit-o şi la Eliade: că mişcarea aceasta

a tineretului american şi mondial din anii '60 avea, în fond, şi nişterădăcini spirituale, o căutare, o sete de adevăr, de transcendent, dorinţa

de a depăşi cumva realul. Tolkien era un om foarte serios şi aşezat. Adică

era un profesor de literaturi germanice vechi, un filolog, i-am văzut

câteva studii prin reviste de specialitate: ai fi zis că e buchiseală în toată

puterea cuvântului, omul nu era de loc «călinescian», să zicem aşa, ci

scria la modul lui Iordan sau Densuşianu, dacă am căuta paralele

valahice. Din motive pe care nu le ştiu prea bine (probabil sub influenţa

unor prieteni sau colegi) s-a apucat să scrie şi a nimerit o formulă grozavă.

A pornit de la stilul vechilor epopei scandinavo/celtico/anglosaxone şi l-a

condimentat cu sugestii sau reverberaţii de religiozitate creştină, o etică

a luptei între bine şi rău, altele asemenea. Or, dacă revenim acum la cele

spuse la început, la căutarea aceasta spirituală a mişcărilor de tineret,



ne dăm seama cum a venit succesul: valori şi îndrumări creştine erau

învăluite în chip misterios, strict aluziv, dra erau prezente totuşi. Este

vorba tocmai de acea combinaţie între vechi şi nou de care vorbeam şi

mai înainte. Tolkien a fost imitat până la nebunie: pur şi simplu a creat

un gen literar, aşa cum Walter Scott a creat romanul istoric sau i-a datimpulsul decisiv. Multe din aceste cicluri sunt total secularizate, se

bazează pe aventuri, sunt purtate de figuri schematice, sunt

confec ţ ionate după reţete comerciale. Rămâne cel mult atmosfera. De

altfel, (...) e greu de calculat acum, în 2001 (anul dialogului cu Robert

Lazu - n.n.), dacă într-adevăr Tolkien a fost sau este cel mai influent

dintre scriitorii secolului al XX-lea. Poate peste 100 de ani ne vom da

seama mai bine" (fragment extras din volumul În ţ elepciunea calm ă .

Di@loguri în cyberspace între Virgil Nemoianu ş i Robert Lazu , Iaşi, EdituraSapientia, 2002, pp. 69-70).

Articole de...Si Despre Tolkien

Documents

Transcript of Articole de...Si Despre Tolkien