Referindu-ne la dreptul muncii ca ramură de drept, trebuie de ţinut cont de faptul că

dreptul civil reprezintă dreptul comun pentru dreptul muncii.1 Locatio operatum, locaţiunea de

servicii prin care un om liber se obliga să muncească la un patron în schimbul unei sume de bani,

a servit drept sursă pentru contractul individual de muncă. Prin urmare, temeiurile de exercitare

abuzivă a dreptului subiectiv civil sînt aplicabile şi în dreptul muncii.

Doctrina juridică civilistă a formulat următoarea noţiune a fenomenului abuzului de

drept: deturnarea dreptului de la raţiunea sa intrinsecă, exprimată în scopul pentru care el a fost

recunoscut şi garantat, ori, altfel spus, utilizarea dreptului în alte scopuri decît cele avute în

vedere prin norma juridică ce îl întemeiază – scopuri considerate ca fiind incompatibile cu

interesul obştesc şi exigenţele normelor de convieţuire socială. Abuzul de drept reprezintă

trecerea exerciţiului dreptului de la normal la anormal, scoaterea de sub protecţia juridică şi

expuerea sa sancţionării.2 Reieşind din noţiunea enunţată orice exercitare a unui drept subiectiv

civil realizată cu:

nesocotirea legiii şi moralei;

cu rea-credinţă;

cu depăşirea limitelor acestuia;

prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut echivalează cu

exercitarea abuzivă a drepturilor subiective civile.3

Norma fundamentală în materia abuzului de drep este consfinţită la art. 9, alin. 1 C. civ.

al RM, care stabileşte, că persoanele fizice şi juridice participante la rapoartele juridice civile

trebuie să îşi exercite obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea

publică şi cu bunele moravuri.

În plus, faţă de textul de lege menţionat, art. 9, alin. 2 al C. mun. al RM incumbă

salariatului obligaţia de a-şi îndeplini conştiincios obligaţiile prevăzute în contractul individual

de muncă. Reieşind din egalitatea în drepturi a subiecţilor raportului juridic de muncă,

considerăm că şi angajatorul are datoria de a-şi îndeplini conştiincios obligaţiile ce izvorăsc din

contractul individual de muncă. În acest sens, executarea obligaţiilor cu bună-credinţă,

imperativ al normei civile şi îndeplinirea în mod conţtiincios obligaţiile care izvorăsc din

contractul individual de muncă, imperativ al normei de dreptul muncii sînt sinonime. Atît buna-

credinţă, cît şi conştiinciozitatea fiind sinonimele cuvintelor onestitate, corectitudine şi

sinceritate, reprezintă esenţa noţiunii de drept, care cuprinde grosso modo inclusiv aceste calităţi

anterior menţionate.4

1 Al. Athanasiu, L. Dima, Dreptul muncii, Curs universitar, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.232 I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pag. 513 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p. 814 Dicţionar explicativ al limbii române,

Reglementări similare ale principiului bunei-cedinţe în contextul raporturilor de muncă le

putem remarca şi în legislaţia altor state. În acest context menţionăm:

Codul muncii al României la art. 8, alin. 1 stabileşte că „Relaţiile de muncă se

bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe”;

Codul muncii al Federaţiei Ruse enunţă în art. 21 (drepturile şi obligaţiile părţilor)

următoarele: «Работник обязан добросовестно исполнять свои трудовые

обязанности, возложенные на него трудовым договором.» - salariatul este obligat

să-şi înndeplinească obligaţiunile de muncă cu bună-credinţă;

Codul muncii al Republicii Francez la art.120, alin.4 prevede că executarea

contractului de muncă se realizează cu bună-credinţă.

După cum se observă în textele de lege menţionate principiul bunei-credinţe reprezintă

un fundament pe care se întemeiază raportul juridic de muncă, exercitarea de către subiecţii

raportului a drepturilor sale subiective cu nesocotirea acestui principiu, fără un motiv legitim

constituie abuz de drept. Merită să fie reţinut că acea condiţie a inexistenţei interesului legitim a

fost consacrată tocmai în materia raporturilor de muncă, cu referire la încetarea contractului

individual de muncă la iniţiativa uneia dintre părţi. În doctrina interbelică românească a fost

enunţat că exercitarea dreptului de a denunţa contractul individual de muncă va fi considerată

legitimă sau abuzivă, după cum îşi va găsi sau nu justificarea într-un motiv real. 5 Autorii francezi

Caen şi Pellisier au preluat noţiunea interesului legitim, stabilind că la baza desfacerii

contractului individual de muncă trebuie să fie întotdeauna o cauz reala şi serioasă.

De aceea, instanţele chemate să se pronunţe într-un litigiu de muncă au obligaţia de a

efectua o analiză minuţioasă a tuturor ipostazelor consacarte anterior în jurisprudenţă şi în

doctrină. Altfel spus, limitarea, spre exemplu, a situaţiilor de desfacre a contractului individual

de muncă ori, dimpotrivă, stabilirea unor temeiuri generale de denunţare a contractelor

individuale de muncă nu vor modifica obligaţia instanţelor de a analiza o decizie unilaterală a

angajatorului de concedierea salariatului, atît sub aspectul legalităţii sale, dar şi sub aspectul

temeiniciei cauzei sale.6

5 R. A. Florescu, Încetarea contractului individual de muncă şi teoria abuzului de drept, Tipografia G. Albrecht, Bucureşti, 1937, p.1376 V. Pribac, Abuzul de drept şi contractele de muncă, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007