Arta Portretica a lui Ion Neculce

7/26/2019 Arta Portretica a lui Ion Neculce

http://slidepdf.com/reader/full/arta-portretica-a-lui-ion-neculce 1/6

V. ION NECULCE-ARTIST AL PORTRETULUI

Ioan Neculce (n.1672- d.cca1745) a fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat diferite

demnități importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir

Cronicarul s-a născut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar și, după ce a

stat retras câtăva vreme, a fost făcut mare hatman de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de

partea lui Petru cel Mare și a luat parte la războiul rușilor cu turcii. Pierzând rușii războiul, Neculce a

trecut cu Cantemir în Rusia și a stat acolo câțiva ani, până după 1719 și întorcându-se în Moldova (cca

1720), a trăit la moșia sa din Boian, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcțiunea de

vornic. A murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că

Constantin Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit niciun an întreg, ci a fost

numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.

Neculce a fost un militar distins și Petru cel Mare l-a prețuit mult și i-a arătat o deosebită simpatie.

Tot așa era privit și de familia lui Cantemir și de ceilalți boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în

țară, cu multă greutate a scăpat de insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă țara și nu s-a

temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuție, ci - precum însuși zice - și-a pus nădejdea în

Dumnezeu, care din toate l-a scăpat.

În ciuda faptului că strămoşii săi veneau din ţinuturi îndepărtate de aceste meleaguri, cronicarul Ion

Neculce s-a format sufleteşte în spiritul tradiţiilor româneşti, mulţumită bunicii sale, Alexandra

Cantacuzino, originară din Bucovina. Depănând firul povestirii şi vorbindu-i nepotului său despre fapte,

întâmplări şi oameni din vremea voievodului Ştefan cel Mare, Ion Neculce se familiarizeză , încă din

copilărie, cu istoria neamului românesc.

Înclinaţia spre aflarea faptelor i-a fost stimulată şi de cunoaşterea directă , în majoritatea cazurilor ,

şi indirectă, doar uneori, a unor personalităţi de prestigiu ale istoriografiei noastre precum stolnicul



Constantin Cantacuzino şi cronicarul Miron Costin. Opera înaintaşului său , binecunoscută de

IonNeculce, reprezintă nu numai modelul dar şi imboldul principal care l-a determinat să ducă mai

departe

scrierea istoriei Moldovei.

Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopisețul

țării Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia lui Constantin Mavrocordat . Cuprinde evenimentele

din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape.Cu cea mai

mare

probabilitate, cronicarul își începe lucrul la Letopiseț după anul 1732, când avea deja cca 60 de ani.

Operă de excepţională valoare pentru literatura română veche, „Letopiseţul Ţării Moldovei a lui Ion

Neculce, înfăţişează o epocă tumultoasă, frământată de evenimente numeroase atât pe plan intern câtşi pe

plan extern. Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a

cunoscut de aproape. În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat

pe

la unii şi alţii, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă

Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de

au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost scrise în inima

mea". Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt

auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise...

În prefață ne spune că până la Ducă-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii și alții,

"iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de

pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în viața mea.

Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea". Letopisețul este

precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni

vechi

și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise...". Aci se cuprind o sumă de tradițiuni relative la diferiți domni

și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil



Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui

Ștefan de Bolintineanu, Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș.a.

Aproape toți domnii, despre care vorbește în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o

caracteristică. De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85), era "om nestătător la voroavă

(vorbă), amăgitor, geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad", Constantin Cantemir (1685-1693), "carte nu

știa, ci numai iscălitura învățase de o făcea; practică bună avea: mânca bine și bea bine. La stat nu era

mare, era gros, burduhos, rumăn la față, buzat, barba îi era albă ca zăpada". Fiul acestuia, Antioh Vodă

(1695-1700) era om mare la trup, chipeș, la minte așezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai

nici

era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era și credincios la jurământ. Mânie avea

strașnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă". E interesant să observăm imparțialitatea cu care

vorbește despre Dimitrie Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din țară. Când

ajunge

la domnia acestuia, amintește purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore

Ghica

prima domnie (1726-1733), aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic și subțire, uscat, numai era cu

toane; la unele se arăta prea harnic, bun și vrednic, milostiv și răbdător, dar era și cam grabnic la mânie,

dar apoi curând se întorcea".

Cunoscând această deprindere a lui, să căutăm ce va zice despre Petru cel Mare, căci știm că la

venirea împăratului Rusiei în Iași el era funcționar înalt și legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, în

adevăr, și portretul țarului: "Om mare, mai înalt decât toți oamenii, iară nu gros, rotund la față și cam

oacheș și cam aruncă câteodată din cap, fluturând". Dar nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i

caracterizeze, ci și grupurile, națiunile

(psihologia socială nu-i era străi nă). Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are

un

faimos pasaj, din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau

nevicleșug, sau frica lui Dumnezeu, niciunele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se



arată cu blândețe, iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate».

Vocaţia de povestitor a lui Neculce se relevă în legende, unde stilul are savoarea limbii populare.

Cronicarul se manifestă mai puţin ca un istoric interesat de autenticitatea izvoarelor si mai mult c un

artist

care scrie el insusi povestea, prelucrand si transfigurand fondul legendar popular. Mai ales in

fragmentele

narative (atat in cronica cat si in legende) Neculce isi defineste arta: darul de a pigmenta epicul cu

anecdoticul, iviorand relatearea istorica prin ironie si haz -ca la Creanga.

Dar cronicarul are si arta portretizarii, creionand fizionomii vii, sugerand caracterul printr-un element

particular: un gest, o actiune simpla, un tic, un obicei, sau conturand portrete complexe.

Povestitor innascut, Ion Neculce a creat o opera durabila, a carei forta artistica se datoreaza si

limbajului, mereu proaspat si surprinzator, avand toata seva vorbirii populare (un numar mare de

epitete,

comparatii, pilde, proverbe si zicatori). La aceeasi impresie de oralitate contribuie si graiul moldovenesc

alvremii sale, supus elaborarii dar totusi verosimil.

Înflăcărat patriot, ca şi înaintaşii săi –Grigore Ureche şi Miron Costin- dar şi profun observator al

fenomenului social-politic, Ion Neculce are o concepţie onfluenţată de apartanenţa sa de clasă, de eopca

în care trăieşte, precum şi de stadiul la care se afla istoriografia în acea perioadă. Dar Neculce are darul

portretizării mai dezvoltat decât cel al înaintaşilor săi. De aceia, personajele sale istorice sunt, de cele

mai

multe ori, eroi de roman. Chiar dacă nu toate personajele lui Neculce sunt personalităşi de marcă ale

istoriei, cronicarul reuşeşte să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul fie printr-un gest, fie

printr-un obicei , tic sau acţiune simplă.

Ca şi predecesorul său Grigore Ureche, Ion Neculce foloseşte pentru a-şi prezenra personajele , fie

portretul fizic, fie cel moral. Acolo unde se impune o prezentare complexă a personajului, cronicarul

combină trăsăturile fizice cu cele morale, obţinând un portret pe deplin realizat. Iată, spre exemplu,

portretul lui Constantin Cantemir: „carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţasă de făce . practică bună ave



la voroavă, era sănătos, mânca bine şi be bine. Semne multe ave pe trup de la războaie, în cap şi la mâini

de pe cându fusese slujitoriu în ţara leşească. La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumăn la faţă,

buzat. Barba îi era albă ca zăpada. Cu boierii trăie până la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştiie

pe toţi, tot anume , pre careli cum era. Şi nu era mândru, nici făcee cheltuială mare ţărâi, că era un

moşneagu fără doamnă....”

Din întâmplările relatate, dar mai ales din portretele numeroase ce-i populează cronica, înţelegem cu

multă uşurinţă şi faptul că Ion Neculce utilizează modul povestirii populare, fiindcă la momentul

respectiv nu erau cunoscute procedeele culte ale povestirii. El este mândru că poate să scrie în limba vie

a

neamului său. Aşadar, la Neculce nu se poate vorbi de un proicedeu artistic conştient, ci de unul

polpular,

liber ca orice canon.

Hazul este o altă trăsătură a stilului lui Neculce, dar şi o madalitate de a-i caracteriza pe oameni. Spre

exemplu, povestind despre păţania de la Dumbrava Roşie, cronicarul, cunoscând trufia leşilor, spune

despre ei că : „ *...+ se ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuştile, iar când îi băte cu buciuştile, ei să

ruga să-i împungă.” Astfel hazul este declanşat de ironia cronicarului interesat în a atrage atenţia asupra

leşilor, cei care se credeau superiori moldovenilor din mai multe puncet de vedere, dar, în mod special,

din punctul de vedere al organizării oştirii.

Ion Neculce este un adevărat scriitor al vremii sale, abil mânuitor al limbii române, cu precădere al

graiului Moldovei de Nord- unde cronicarul s-a născut şi a trăit cea mai mare parte a vieţii sale- dar şi al

tropilor , deşi modeşti, dar valoroşi pentru epoca în care au fost creaţi. El ştie să împletească povestirea

vie, cu figuri de stil sau cu zicătorile şi proverbele româneşti, realizănd pagini de o importanţă deosebită

pentru literatura veche.

Neculce nu era prea învățat, dar era om cu bun simț, cu pricepere de a judeca lucrurile, câștigată

prin amestecul direct în afacerile statului și cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice că el e cel

mai literat din toți cronicarii Moldovei. El știe foarte adesea să găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o



situație sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analiștilor ce scriau slavonește, ci dimpotrivă

simplu și, prin aceasta, foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să

afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron

Costin și Grigore Ureche.

Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care dă o anumită

familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean, anticipând

apariția lui Creangă.

Prin ceea ce a scris şi a lăsat urmaşilor săi, Ion Neculce se ridică deasupra predecesorilor săi,

situându-se pe treapta cea mai înaltă a istoriografie româneşti

Nu putem încheia fără a ne aminti de ceea ce criticul şi istoricul literar George Călinescu spunea

despre Ion Neculce : „.... La Neculce se descoperă o tehnică încheiată a portretului în care intră câteva

note tipice: o însuşire sau o anomalie fizică, starea intelectului, predispoziţia etică; o însuşire sau o

scădere morală, un tic, o manie, un obicei, totul dozat , ritmat şi rotit în jurul unei virtuţi sau diformităţi

substanţiale. Portretul niculcian stă la mijloc întrre caricatură şi tablou.”

Arta Portretica a lui Ion Neculce

Documents

Transcript of Arta Portretica a lui Ion Neculce