ARTA ȘI RELIGIE ÎN PALEOLITIC ȘI EPIPALEOLITIC

Antropogeneza și periodizarea Lumii Vechi

Antropogeneza a avut loc în epoca paleolitică urmată fiind de o evoluție culturală (materială și spirituală) extrem de lentă. Pe baza tehnicii de prelucrare şi a formelor uneltelor, s-au deosebit mai multe aspecte de cultură materială, grupate în următoarele mari perioade, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a societăţii omeneşti din epoca respectivă: paleoliticul inferior, paleoliticul mijlociu şi paleoliticul superior. Din punct de vedere cronologic, aceste perioade, în mod obişnuit până nu de mult, au fost sincronizate cu cele patru perioade glaciare (Günz, Mindel, Riss şi Würm) și trei interglaciare (Günz-Mindel, Mindel-Riss şi Riss-Würm) din munţii Alpii Elveţiei. Mai recent însă, pe baza analizelor palinologice, s-au stabilit şi pentru România (de către M. Cârciumaru) perioadele de oscilaţii climatice, care, la rândul lor, au fost paralelizate cu cele ale Europei Centrale, datate pe baza metodei carbon-14, precum şi, acolo unde a fost posibil, cu perioadele glaciare şi inter-glaciare ale sistemului alpin. 1 Popoarele care au locuit în spaţiul european au ştiut să profite de aceste condiţii naturale propice activităţii umane pentru a-şi constitui, încă din vremea preistoriei, civilizaţii originale, a căror arie de extindere a coincis uneori cu o fracţiune însemnată a acestui spaţiu.2

În urmă cu 380.000, Anteneanderthalienii cunoșteau folosirea focului şi locuiau în colibe din crengi, care erau, probabil, popasuri de vânătoare. Începând cu aceasta dată, habitatul s-a diversificat pe măsură ce s-a impus folosirea curentă a focului. Viaţa s-a organizat în jurul locuinţei iar spaţiul interior s-a îmbogăţit cu primele elemente din „confortul” modern: încălzirea folosind lemne cu ardere lentă, paturi de alge şi de scoici marine acoperite cu blănuri etc.

Între 100.000 şi 35.000 î.Hr., adică pe parcursul ultimei glaciaţiuni (Würm), un grup relativ omogen a populat con-tinentul european din Spania de Sud în Italia Meridională, din Aquitania în Belgia şi din Germania de vest până în Carpaţi şi Crimeea.3

Cu cca. 35.000 de ani î.Hr., apare în Europa omul modern - Homo sapiens sapiens - sau omul de Cro-Magnon, de la numele adăpostului de sub stânca de la Eyzics-de-Tayac, în Dordogne, unde au fost descoperite în 1868 cinci schelete a căror morfologie este foarte apropiată de cea a contemporanilor noştri.

În timpul celor 25.000 de ani cât durează paleoliticul superior, mai multe culturi materiale - definite în mod esenţial prin utilajul litic - se vor succeda în Europa continentală şi, câteodată, se vor amesteca în urma mişcărilor de populaţii care însoţesc schimbările de climă. Luând drept referinţă siturile din Franţa de Sud-Vest, se disting astfel - într-un mod foarte schematic şi admițând că există, la scara Europei, multe nuanţe regionale - 5-6 etaje culturale. După Chatelperronian, care, se prelungeşte, între 35.000-30.000, din Aquitania până la Don, culturile neanderthaliene ale paleoliticului mijlociu, aurignacian-A (de la peștera de la Aurignac, în Haute-Garonne) dezvoltă o industrie litică cu gratoare carenate și lamele înguste şi o industrie a prelucrării osului cu vârfuri de lance cu secţiune rotunjită, apoi circulară (30.000-25.000), timp în care apar primele mărturii ale artei figurative. Urmează apoi gravettianul (peştera La Tavetie, Bayac, în Dordogne: 25.000-20.000), reprezentat, cu precădere, în Europa de Sud-Vest, solutreanul (de la Solutré, în Saone-et-Loire, 21.000-15.000), aproape absent în zona mediteraneană, şi magdalenianul (zăcământul La Madeleine, Tursac, în Dordogne), a cărui durată este cuprinsă între 15.000 şi 10.000, întâlnindu-se cu predilecţie în Europa de Vest. În sfârşit, azilianul (de la ferma Azil, în Ariège) marchează, între 12.000-8.000, începutul civilizaţiilor epipaleolitice şi dispariţia ariei realiste figurative. 4

În perioada următoare a epocii pietrei, corespunzătoare epipaleoliticului-mezoliticului (mil. XI-VII î.Hr.), în condiţiile retragerii şi dispariţiei glaciaţiei Würm, precum şi a variaţiilor climatice, comunităţile tribale continuă să se dezvolte, prezentând, în cadrul a două grupuri culturale, epipaleolitic şi mezolitic, anumite particularităţi în felul lor de viaţă şi gândire. 5

Interdependența dintre arta și religia preistorică

Arta preistorică era în strânsă legătură cu religia. Pentru a demonstra aceasta, putem să ne întrebăm mai întâi pentru ce omul preistoric picta în peșteri întunecoase şi inaccesibile? Sunt aproape o sută de varietăţi de animale pictate şi arareori s-a găsit și câte o figură umană. Plecând de la astfel de constatări, cercetătorii au ajuns să creadă că arta s-a născut din religie considerând că aceşti artişti s-au specializat în reproducerea animalelor şi tehnica lor a atins un asemenea grad de perfecţiune încât spontaneitatea originală a dispărut şi operele lor ne fac să ne gândim la sfinţii stereotipi din icoane.

Studiul comparativ al popoarelor primitive din Africa, şi mai ales din partea sudică a Pacificului de astăzi, ne-a arătat că aproape toate rasele, într-un anumit stadiu al dezvoltării lor, s-au dedat la necromanţie, o curioasă formă de magie ce presupunea că prin desenarea unei realități aceasta poate fi controlabilă. 6 De altminteri, societățile primitive vânătorești actuale sunt organizate după modele similare iar tiparele religiilor lor amintesc destul de probabil de cele din paleolitic. 7

Omul nu stăpânea natura, ci depindea întru totul de ea şi de forţele ei. Tocmai neputinţa sălbaticului în lupta cu natura a dat naştere credinţei în zei. Formele reprezentărilor religioase ale oamenilor primitivi au fost bineînţeles cât se poate de diferite, în funcţie de condiţiile concrete de viaţă ale fiecărui grup social.8

1 Mircea Petrescu Dâmboviţa, Hadrian Daicoviciu ş.a. Istoria României de la începuturi până în sec. al VIII-lea , Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1995, p. 222 Serge Berstein, Pierre Milza Istoria Europei, vol. I, Ed. Institutul European, 1998, p. 233 Serge Berstein, Pierre Milza op. cit., p. 254 Ibidem, p. 275 Mircea Petrescu Dâmboviţa, Hadrian Daicoviciu op. cit., p. 286 Hendrik Willem van Loon Istoria artelor, vol. I, Ed. Snagov, 1995, p. 277 Christhoper Partridge Religiile lumii, Ed. Mladinska, București, 2009, p. 408 E. Iaroslavski Cum se nasc, trăiesc şi mor zeii şi zeiţele, Ed. Politică, București, 1962, p.15

1

Religiile vechi se caracterizează prin personificarea și divinizarea forţelor naturii, iar rămăşiţe ale acestor credinţe găsim și în religiile din zilele noastre. În religiile multor popoare, soarele, luna, stelele sunt reprezentate ca fiinţe vii, iar fenomene ale naturii ca ploaia, vântul, furtuna sunt considerate ca acţiuni ale acestor fiinţe. În închipuirea sălbaticului toată lumea care-l înconjoară era populată de fiinţe vii, mai puternice decât omul.

Personificând forţele naturii, omul primitiv avea în acelaşi timp cele mai confuze reprezentări despre propria lui natură. Pentru omul primitiv toate fenomenele din natură sunt rezultatul acţiunii unor forţe supranaturale, adică a spiritelor rele şi a celor bune, care pot fi obligate să-l servească pe om. Astfel, când sălbaticul porneşte la vânătoare, el desenează pe nisip imaginea animalului şi apoi străpunge desenul cu suliţa.

Sălbaticul credea că dacă ţi-e teamă de un duşman personal, iei o bucată de lut, faci din ea chipul duşmanului şi o străpungi din toate părţile cu ace şi dorinţa cea mai intimă va fi împlinită: duşmanul va muri în chinurile cele mai crâncene. Probabil că vânătorii recurgeau şi ei la această practică înainte de a pleca după vânat. Omul preistoric depindea cu totul de produsele vânătorii. Dacă nu dobora cerbul sau ursul ce-i ieşea în cale risca să n-aibă ce mânca o săptămână și, când el su -ferea de foame, familia îi împărtăşea soarta. Toată filosofia şi religia lui se învârtea în jurul acelor animale pe care le găsim pictate în adăpostul lui: murea de foame, putea fi vânat, ori supraviețuia dacă vânătoarea avea succes. Animalele au jucat, aşadar, un mare rol în viaţa lui.9

Pe pereţii peşterilor au fost găsite imagini de animale străpunse cu suliţa. Toate acestea sunt reprezentări magice (vrăjitoreşti); străpungând animalul desenat, omul primitiv era convins că acest procedeu îl va ajuta să-1 răpună şi la vânătoare, așa cum se întâmplă cu acţiunile magice (vrăjitoreşti) ale australienilor de astăzi, înainte de a pleca la vânătoare: vânătorii înfig suliţele în imaginea cangurului desenată pe pământ, fiind încredinţaţi că acest procedeu le va asigura reuşita la vânătoare. 10

Începuturile culturii materiale

Deţinem câteva informaţii despre realizările culturale ale primilor oameni. De exemplu, ştim că în urmă cu 2.500.000 ani grupurile de hominizi din Africa de Est foloseau cioplitoare, răzătoare şi alte unelte din piatră, pe care le confecţionaseră singuri. Practicau diviziunea muncii şi îşi împărţeau hrana.

Totuşi, ideile lor religioase, dacă aveau, ne sunt necunoscute. Este un lucru absolut normal, deoarece capacitatea culturală a oamenilor din această perioadă timpurie se afla în stare incipientă, împiedicându-i să exprime clar idei religioase care să poată fi considerate ca atare de către arheologii de astăzi. Nu avem nici înmormântări, sau desene, nici monumente de piatră care să ne ajute în cercetare. Cu toate acestea, capacitatea acestor oameni de a-şi confecţiona unelte ne sugerează faptul că ei aveau inteligenţă creativă şi, probabil, o formă de religie. 11

Două trăsături majore caracterizează populaţiile paleoliticului superior. Prima priveşte înhumarea morţilor şi riturile funerare, deja prezente în perioada precedentă, dar care vor cunoaşte de atunci o puternica diferenţiere. În Europa de Vest corpurile erau depuse în gropi situate în apropierea locuinţelor, într-o poziţie care variază după regiuni (alungită în Liguria, întoarsă pe stingă sau chircită în Franţa de Sud-Vest). Ele erau acoperite cu ocru şi podoabe, precum coliere din dinţi de animal, găuriți şi gravaţi, amulete de fildeş de elefant ori de mamut, scoici, pandantive şi diademe etc. şi erau înconjurate de un inventar sumar (mai puţin bogat pentru femei decât pentru bărbaţi), adesea unelte şi arme, totul fiind acoperit cu pietre sau cu omoplaţi de mamut. În Europa Centrală şi mai ales pe teritoriul actualei Rusii, ritua lurile de înmormântare par a fi fost mai complexe. Săpăturile efectuate la Sungir, la 200 de km nord de Moscova, de către arheologul Otto Bader, au permis exhumarea, în 1965 şi 1969, a unor morminte bogate, în care corpurile, vopsite în ocru şi somptuos împodobite cu blănuri, perle, coliere şi inele, fuseseră depuse pe cărbuni încinşi.

A doua inovaţie, de o foarte mare importanţă, priveşte inventarea artei, apărută, mai întâi, sub o formă primitivă, în jur de 35.000 de ani în urmă, apoi îmbogăţită. Începând cu 20.000 î.Hr., sub tripla formă a obiectelor decorate (lănci, vârfuri de harpon, pandative), a artei mobiliere (statuete, plachete şi blocuri decorate) şi a marii decoraţii parietale. Aceasta din urmă este de departe cea mai spectaculoasă şi, în acelaşi timp, cea mai circumscrisă unui anumit spaţiu. Ea se limitează, într-adevăr, la aria cuprinzând Franţa de Sud-Vest (în special în Dordogne şi departamentele ei limitrofe) şi în Spania cantabrică, cu câteva prelungiri izolate în Franţa Centrală şi de Vest, în Spania Centrală, în Italia şi în România. În această zonă, unde primele incizii ritmice, trasate pe fragmente de os sau blocuri de piatră, au apărut pe la 35.000 î.Hr., cele 10 milenii care au urmat au văzut dezvoltându-se, odată cu reprezentările feminine şi de cupluri, o artă parietală, zisă primitivă, constituită din figuri de animale ale căror contururi sunt şi azi nesigure. 12

În multe privinţe, arta europenilor din acea epocă rămâne pentru noi un mister. S-a crezut multă vreme, punându-se accent pe scenele care reprezentau animale străpunse de săgeţi şi care puteau a fi rănite (de fapt nu mai mult de 3% din reprezentările zoomorfe) că funcţia picturilor rupestre era esenţial legată de vânătoare și de magie, de farmece. Specialiştii au abandonat astăzi aproape complet această interpretare. Ei au mai degrabă tendinţa de a pune în valoare simbolismul reprezentărilor sexuale - A. Leroi-Gourhan subliniază, de exemplu, preponderenţa cuplului bizon-cal, punând în evidenţi simetria şi complementaritatea dintre semnele pline, „feminine” (ovaluri, triunghiuri etc.) şi semnele alungite, „masculine” (liniuţe, bastonaşe etc.) - şi incontestabilul caracter de sanctuar al peşterilor pictate. Aşa cum o dovedesc, este vorba de o arta religioasă, organizarea reprezentărilor parietale şi recurenţa câtorva teme privilegiate, aparținând dar unei religii şi unui ritual despre care nu ştim aproape nimic. Trebuie spus că, după înflorirea magdaleniană, culturile europene ale

9 Hendrik Willem van Loon op. cit., p. 2810

E. Iaroslavski op. cit., p.16 11

Christhoper Partridge op. cit., p. 4012

Serge Berstein, Pierre Milza op. cit., p. 29

2

epipaleoliticului şi ale mezoliticului (10.000-5.000 î.Hr.) cunosc o adevărată eclipsă, comparate cu strălucitoarele civilizaţii care se vor naşte între Tigru și Eufrat, ori cu cele ce vor apărea în zona Mării Mediterane Orientale. 13

Reprezentările artistice

În desen, artiştii primitivi obţineau conturul imaginilor cu ajutorul unor culori mai închise sau mai deschise decât suprafaţa pe care lucrau. Pentru aceasta se foloseau de obicei de cărbune, de cretă sau de lut. Gravura apare prin fixarea conturului imaginii cu ajutorul dălţilor de piatră. Desenul este gravat fie în întregime, fie parţial. Pictura se reducea în acea vreme la întinderea în mod uniform a unui strat de culoare pe suprafaţa desenului, cu scopul de a-l face mai vizibil. Culorile erau preparate, cu ajutorul grăsimii de animale, din argile colorate în roşu sau în galben şi din cărbune. Corpul animalelor era pictat într-o singură culoare, roşu sau negru, iar uneori în două culori: roşu şi negru. Executate cu degetul, cu dăltiţa, cu penelul din fibră de scoarţă sau cu trestia, picturile nu folosesc decât culori minerale, ocru galben, ocru roşu şi negru. În sculptură se întrebuinţau material moi, uşor de prelucrat, că: fildeşul de mamut, coarnele de ren, oasele, calcarul şi lutul.

Contemporane producţiile artei parietale, obiectele de mobilier decorate abundă în numeroase situri ale paleoliticului superior. Sunt în principal statuete, mai ales feminine, foarte puternic stilizate în Europa de Est (mai realiste în partea occidentală a continentului), spatule, elemente de podoabă (brățări, coliere, inele scuipate si decorate fin), obiecte de folosinţă curentă (opaiţe), care probează aptitudinile artistice indiscutabile ale populaţiilor respective şi un bagaj tehnic deja considerabil, în materie de cioplire, cizelare şi decorare. 14

Cele mai vechi urme de activitate picturală sunt imaginile rupestre (sau parietale) - adică pictate sau gravate pe stâncă - și care au fost conservate mulţumită poziţiei lor greu accesibile, sau blocării ulterioare a intrării peşterilor ce le adăposteau. Aceste rămăşiţe ale culturii paleolitice, contemporană cu ultima glaciație, datează de 10.000-30.000 de ani î.Hr. Localizarea lor geografică este, evident, foarte dispersată. Totuşi, zona aşezărilor cercetate până azi este practic euro-africană.

Cele mai multe se află în sudul Franţei şi în nordul extrem al Spaniei, iar cele mai renumite şi mai numeroase picturi rupestre sunt în peşterile din Dordogne ( Lascaux), Ariège (Niaux, Les Trois-Frères, Montespan) şi Spania (Altamira). 15

Pe atunci, oamenii erau încă doar vânători și de aceea, alături de reni, mamuţi, bizoni, specii dispărute sau emigrate în alte zone climatice, găsim reprezentate bovine şi cai. Aceste figuri animaliere, care ating uneori mărimea naturală, ne uimesc prin vigoarea tuşei, perfecţiunea atitudinilor şi siguranţa trăsăturilor, tot atâtea mărturii ale unei rare ascuţimi a simţurilor şi ale unei îndemânări magistrale. Ele înfăţişează scene de vânătoare, dansuri rituale sau războinice, dar cel mai adesea animale izolate. Cum spiritualitatea nu reflectă fidel nivelul economiei, nimic nu ne opreşte să presupunem că peşterile împodobite, al căror decor e deseori ascuns departe de intrare, prefigurează cele mai vechi sanctuare rupestre din epoca istorică. 16

Patru cincimi dintre figuri reprezintă animale iar dintre acestea, majoritatea sunt cai, bizoni sau zimbri, fauna de pe câmpiile îngheţate. Renii apar numai într-un anumit stadiu, şi anume în perioada când gheţarii se extindeau pentru ultima dată. Alăturarea unor scene frumoase şi realiste cu animale a fost interpretată în diverse feluri. În ciuda unor speculaţii recente care duc într-o altă direcţie, pare verosimil că animalele fac referire la ritualul vânătorii şi aspectele ei magice. Vânătoarea era ocupaţia principală a omului din paleolitic iar ceremoniile pentru a asigura succesul ei constituiau, cu siguranţă, o parte a acesteia, aşa cum fac parte din tradiţiile vânătorilor înapoiați din zilele noastre.

Doar 4% dintre animalele din picturi sunt săgetate (sau prezintă răni provocate de săgeţi. De ce era acest ceremonial animalier în peşteri, adesea în adâncul unor încăperi greu accesibile, nu ştim, dar este posibil să aibă o legătură cu faptul că în poveştile larg răspândite chiar şi în secolul nostru se presupunea că animalele provin de sub pământ sau că au fost cândva închise în peşteri. Unele picturi rupestre înfăţişează oameni deghizaţi în animale. Ei reprezintă, probabil, interpreţi ai ritualurilor, poate magicieni sau dansatori sau fiinţe mitice.17

Picturile rupestre din Vallée de la Vézère din Franţa sunt una dintre cele mai faimoase descoperiri arheologice din secolul al XX-lea. Picturile rupestre din Marea Sală a Taurilor din peștera de la Lascaux sunt, probabil, cele mai remarcabile exemple de artă paleolitică din lume. Acestea acoperă aproximativ 19 metri pătraţi, pe ambii pereţi care se curbează formând o boltă aproape circulară, şi constau din trei grupuri de animale: cai, tauri şi cerbi.

Peştera din Lascaux coboară o sută de metri sub munte şi include încă şapte zone cu picturi importante. Asemenea Altamirei, a fost supranumită „Capela Sixtină a preistoriei.” Descoperirile arheologice de aici includ 21 de opaiţe frumos lucrate din piatră dură, 14 vârfuri de lance din os, o „paletă” de pictor, datorită căreia a fost posibil să se studieze pigmenţii utilizaţi de artiştii din paleolitic, precum şi opt conglomerate minerale din care s-au extras pigmenţii. În total, au fost catalogate aproape 1.500 de incizii pe pereţii și bolta grotei, care au fost pictate în urmă cu aproximativ 17.000 de ani, după unii specialişti sau 15.000 de ani, potrivit altora. Oricare ar fi data exactă, acestea reprezintă punctul culminant al picturilor rupestre din paleolitic, larg răspândite în regiunea Dordogne în perioada culturii magdaleniene, acum 18.000 -11.000 de ani. Numai în Vallée de la Vézère s-au descoperit 147 de situri preistorice şi 25 de peşteri, care au făcut posibilă reconstituirea caracteristicilor de viaţă ale lui Homo sapiens, în timpul etapei imediat premergătoare introducerii agriculturii. 18

13 Ibidem, p. 32

14 Ibidem, p. 31

15 Christhoper Partridge op. cit., p. 43

16 Istoria ilustrată a picturii de la arta rupestră la arta abstractă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 1

17 Christhoper Partridge op. cit., p. 43

18 Civilizații - Patrimoniul Universal UNESCO, Ed. Universul, București, 2008, p. 27

3

S-a spus și despre peştera de la Altamira că este „o capelă sixtină a artei preistorice” şi comparaţia nu este doar o butadă. Întâlnim pe suprafeţele pictate ale grotelor franco-cantabrice ceva ce face si ne gândim, daci nu la plafoanele pictate de Michelangelo, cel puţin la frescele romane, în sensul că ele constituie, în acelaşi timp, un limbaj vizual, expresia a ceva ce se înrudeşte, probabil, cu sentimentul estetic şi, mai cu seamă, vectorul unei viziuni a lumii în care se adună credinţele, riturile şi comportamentele specifice oamenilor din paleoliticul superior.

Altamira, aflată aproape de Santander, în Spania, a fost descoperită în 1879 şi posedă un plafon pictat, policrom, cu 15 bizoni, un cal şi trei căprioare datând de la aproximativ 13.000 de ani în urmă. Proporţiile animalelor sunt aproape reale, cu o anume rigiditate în reprezentarea membrelor, care dispare în cursul perioadei următoare, numită „recentă” (de la 12.000 la 10.000) şi caracterizată printr-un foarte mare realism. 19

Când, în 1880, Marcelino Sanza de Sautuola, un paleoantropolog amator, a publicat o carte pe care comunitatea ştiinţifică a considerat-o o glumă proastă. Sautuola îşi petrecuse cinci ani izolat în peştera de la Altamira, pentru a cataloga şi descrie uneltele din piatră şi picturile rupestre pe care le găsise acolo. Mai ales picturile au stârnit indignarea şi râsul tuturora, fiind considerate prea frumoase ca să nu fie nişte falsuri. De altminteri, se spune și despre fetița de patru ani marchizului care a cercetat peștera de la Altamira că a țipat îngrozită când a descoperit înaintea tatălui său picturile de bizoni extrem de veridici redați, crezând că sunt adevărați. 20

Abia la începutul secolului al XX-lea, după descoperirea altor grote cu picturi rupestre, în Spania şi în Franţa, comunitatea ştiinţifică a căzut de acord asupra faptului că picturile de la Altamira datau din Paleoliticul superior. Ulterior, analizând pigmenţii prin teste cu izotopi de carbon-14, s-a ajuns la concluzia că picturile au fost realizate în urmă cu 18.500 până la 10.000 de ani, cu anumite figuri simple datând din Aurignacian şi din Solutrean, iar altele (cea mai mare parte) din perioada magdaleniană. Extraordinarul talent artistic cu care au fost executate picturile a făcut ca peştera să primească supranumele de „Capela Sixtină a preistoriei” din Spania.

Altamira conţine o serie de încăperi şi de galerii care se întind de-a lungul a 295 de metri, în formă de „S”. Pe tavanul şi pereţii celei mai mari încăperi, care măsoară 10 m/20m, se află o serie de figuri zoomorfe excepţionale: un cal, un porc mistreţ, mai multe căprioare şi 15 bizoni uriaşi, pictaţi într-o manieră foarte realistă. Folosind nuanţe de galben, maro şi roşiatic din mineral de fier, oxid de zinc şi păcură, oamenii din perioada magdaleniană au pictat blana bizonilor în degradeu. Mai mult chiar, corpurile unor bizoni au fost desenate astfel încât să corespundă reliefului de pe stâncă, creând un efect tridimensional uluitor. De mare interes mai sunt şi picturile de pe „coridorul policrom”, unde, pe lângă bizoni şi alte animale, mai apar clar conturate nişte figuri antropomorfice şi amprente de palme. 21

Concepțiile religioase

Este extrem de dificil să ne dăm seama, după descoperirile pe care le avem la dispoziţie, cum era religia în timpul lungii perioade numită Paleoliticul inferior (înainte de anul 30.000 î.Hr.). Aceasta era vremea în care trăiau membrii primitivi ai familiei umane, hominizii precum Australopitecus africanus, Homo habilis (250.0000 î.Hr.), Homo erectus (1.600.000 î.Hr.) şi Homo neanderthalensis (100.000 - 30.000 î.Hr.). Avându-şi originile probabil în Africa - căci acest continent adăposteşte cele mai vechi schelete şi o continuă succesiune de specii - hominizii s-au răspândit în Europa (unde au apărut înainte de anul 1.000.000 î.Hr.) şi Asia; omul de Pekin şi omul de Sangiran din Indonezia erau reprezentanţi ai speciei Homo erectus. 22

Dovezile existenței concepțiilor religioase sunt destul de numeroase, dar „opace” şi puţin variate; oseminte umane, mai ales cranii, unelte de piatră, pigmenţi (în primul rând ocru roşu, hematit), diverse obiecte găsite în morminte, începând doar cu paleoliticul recent dispunem de gravuri şi picturi rupestre, pietre pictate şi statuete în os şi în piatră, în anumite cazuri - înmormântări, opere de artă cu o intenţionalitate „religioasă”. Dar majoritatea dovezilor de dinaintea aurignacianului (cca. 30.000), adică uneltele, nu dezvăluie nimic în afară de valoarea lor utilitară.

Este de neconceput ca uneltele să nu fi fost încărcate de o anumită sacralitate şi să nu fi inspirat numeroase episoade mitologice. Primele descoperiri tehnologice - transformarea pietrei în instrumente de atac şi de apărare, dominarea focului - au asigurat nu numai supravieţuirea şi dezvoltarea speciei umane, ci au produs, în egală măsură, un întreg univers de valori mitico-religioase, au incitat şi hrănit imaginaţia creatoare. E destul să examinăm rolul uneltelor în viaţa religioasă şi mitologia primitivilor rămaşi încă la stadiul vânătorii şi al pescuitului. Valoarea magico-religioasă a unei arme - de lemn, de piatră sau de metal - supravieţuieşte încă la populaţiile rurale europene şi nu numai în folclorul lor. 23

Vânătorii primitivi considerau animalele ca fiind asemănătoare oamenilor, dar înzestrate cu puteri supranaturale; ei cred că omul poate să se transforme în animal şi viceversa; că sufletele morţilor se pot stabili în animale; în sfârşit, că există relaţii misterioase între o persoană şi un anumit animal atestate în religiile triburilor de vânători, distingem însoţitorii sau „spiritele păzitoare” teriomorfe divinităţile de tip Fiinţa Supremă - Stăpânul Animalelor, proteguind atât vânatul cât şi pe vânători, spiritele junglei şi spiritele diferitelor specii de animale. 24

Marea inovaţie, începând cu cca. 100.000 î.Hr. - şi acestea marchează o schimbare epocală - este apariţia, în unele situri, a grămezilor de oase calcinate, distruse, se pare din raţiuni rituale, şi a unor adevărate morminte în care corpurile umane, alungite sau uşor ghemuite, sunt înconjurate de ofrande şi de ceva ce aduce a inventar funerar. Deja în cultura acheuleană (principalul facies cultural al paleoliticului inferior), cu 200.000-300.000 de ani mai devreme, apăruseră preocupări rituale ori ludice, aşa cum o arată inciziile pe oase, confecţionarea de bile de argilă şi utili zarea ocrului roşu ca pictură corporală, dar nici un semn de mormânt nu există înaintea apariţiei omului de Neanderthal. Conversiunea acestuia

19 Serge Berstein, Pierre Milza op. cit., p. 31

20 Hendrik Willem van Loon op. cit., p. 26

21 Civilizații, op. cit., p. 34

22 Christhoper Partridge op. cit., p. 40

23 Mircea Eliade Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Univers Enciclopedic Bucureşti, 2000, p. 17

24 Mircea Eliade op. cit., p. 18

4

din urmă la practici funerare, e drept, foarte primitive şi neregulate, marchează la primii „europeni” naşterea fenomenului religios. 25

Evoluţiile religioase din Africa, sudul Asiei. Australia şi America ne sunt încă ascunse. Obiceiurile funerare fac dovada clară a credinţei în viaţa de după moarte. De exemplu, în unele peşteri din apropiere de Menton, din Sud-Estul Franţei, s-au descoperit schelete încovoiate, pătate cu oxid de fier, împodobite cu şiraguri de scoici găurite şi brăţări, alături de unelte din cuarţit şi cuţite de cremene. Din Italia până în Rusia, scheletele stau mărturie faptului că morţii erau îngropaţi împreună cu cele mai preţioase averi. Fără îndoială, se credea că răposaţii le vor lua cu ei într-o altă lume. 26

Aproape toate rămăşiţele timpurii care ar putea avea semnificaţii religioase sunt asociate cu „omul de Neanderthal” şi cu ultimii 50.000 ani din Paleoliticul inferior - zisă perioada mousteriană. Oamenii de Neanderthal îşi îngropau morţii cu ceremonia cuvenită şi se pare că ar fi crezut într-o formă de viaţă după moarte. În peştera Shanidar din nordul Irakului, persoana decedată era îngropată sub un morman de pietre, odihnindu-se pe un strat bogat de flori. La Techik Tach, în Turkestan, un copil era îngropat şi înconjurat de cinci perechi de coarne de capră de munte, aşezate, se pare, în cerc. O peşteră din Monte Circeo din Italia conţine un craniu uman aşezat într-un mic cerc de pietre - una dintre aşa-zisele „înmor-mântări de cranii” care continuă de-a lungul perioadei paleolitice.

Darurile mortuare constituie un element comun în multe cazuri (de exemplu, în localitatea La Chapelle-aux-Saints din Franţa). Către sfârşitul perioadei mousteriene, morţii erau îngropaţi în poziţia ghemuit („înmormântările în poziţie încovoiată”) şi pictate cu ocru roşu. Aceste măsuri pot reflecta credinţa într-o viaţă viitoare: o întoarcere la pântecul Mamei Pământ, o viaţă continuată într-o altă lume prin prisma „sângelui” roşu. Studiile asupra anumitor populaţii moderne susţin aceste interpretări dar, desigur, sunt posibile şi altele. 27

Tot din această perioadă avem şi dovada existenţei obiectelor sacre: fosile rotunde şi piese de pirită de fier. O fosilă rotundă din Ungaria are gravate pe ea două linii, formând o cruce. Aceasta ar putea fi prima dovadă clară a ideii despre Universul împărţit în patru, o concepţie pe care o regăsim atât în cosmologia Lumii Vechi, cât şi în cea a Lumii Noi. 28

Abatele Breuil a făcut celebră gravura numită „Marele Vrăjitor” din peştera Trois Freres, gravură incizată pe peretele peşterii şi măsurând 75 centimetri înălţime. Desenul lui Breuil îl arată pe „Vrăjitor” cu un cap de cerb purtând mari ramuri de coarne, dar cu faţă de bufniţă, urechi de lup şi o barbă de capră sălbatică. Braţele sale se termină cu gheare de urs şi o lungă coadă de cal îi atârnă la spate. Numai membrele inferioare, sexul şi poziţia sa de dansator indică faptul că avem de-a face cu o figură umană. 29 Această figură a fost interpretată ca fiind un şaman sau zeu al peşterii dar poziţia sa deasupra unui număr mare de animale îl face să fie mai degrabă un stăpân al lor şi al vânatului. Toate aceste interpretări nu sunt, desigur, decât nişte încercări. Există o mulţime de imagini care nu se pretează cu uşurinţă unor interpretări, cum ar fi cele ale animalelor fără cap (există chiar şi o sculptură a unui urs fără cap), ale unor femei care dansează în jurul unui bărbat cu atribute falice ş.a.m.d. Totuşi, aceste reprezentări întăresc impresia generală că religia în Paleoliticul superior era concentrată pe animale şi pe fertilitate sexuală - ţinte normale într-o cultură bazată în principal pe vânătoare. Putem spune acelaşi lucru despre ceremonialul animalier din Siberia - cu schelete de ren îngropate în ordinea anatomică. Astfel de ritualuri de vânătoare s-au menţinut în această zonă până în secolul XX. Ca şi în cazul ritualurilor cu urşi, scopul a fost acela de a readuce animalul la o nouă viaţa în lumea aceasta sau în cea de apoi. De la sfârşitul paleoliticului, sau mezoliticului, avem dovezi care par să fie sacrificii pentru conducătorii supranaturali ai renilor în nordul Germaniei. Renii erau scufundaţi într-un lac în apropiere de oraşul Hamburg din zilele noastre şi li se agăţau pietre. Este puţin probabil ca renii să fi fost provizii ascunse ale vânătorilor, aşa cum s-a sugerat. 30

Venerarea ursului este prezentă în preistorie și cu siguranță și a altor animale. Chiar şi în vremurile recente, unele populaţii arctice venerează urşii. Este foarte posibil ca anumite credinţe similare să fi fost reprezentate în Europa Centrală (Franţa, Elveţia şi Italia) în era mousteriană. Astfel, în peştera Drachenloch din Elveţia au fost găsite cranii de urşi închise într-un sicriu de piatră, acoperit cu o lespede din acelaşi material. Acesta pare a fi o adevărată înmormântare de urşi. Totuşi, savanţi moderni de renume (Koby, Leroi-Gourhan, Kurten) susţin cu tărie că animalele în cauză - care sunt urşi de cavernă - muriseră în mod natural în adăposturile lor de iarnă. Aşa-zisele sicrie s-ar datora, astfel, căderilor produse în mod natural ale unor părţi din bolta peşterii. Aceasta este o explicaţie plauzibilă, dar interpretarea „cultică” nu este nici ea mai prejos. Descoperirile de la Dordogne, din Franţa şi Weimar, din Germania avansează ipoteza unei înmormântări de urşi produsă în mod intenţionat - urşi bruni, în aceste cazuri.

Ideea principală din spatele acestui ceremonial este aceea că animalul mort se va întoarce la viaţă sau îşi va convinge semenii să se pună la dispoziţia vânătorului, cu condiţia ca ursul să fi avut parte de o înmormântare corectă. Şablonul înmormântării a fost preluat de la ceremoniile funerare umane. 31

Prezenţa feminină în religie și Zeiţa Mamă

Descoperirea reprezentărilor plastice feminine din ultima perioadă glaciară a pus probleme care continuă să fie dezbătute. Răspândirea acestor reprezentări este destul de întinsă, din sud-vestul Franţei până la Lacul Baikal, în Siberia, şi din Italia de Nord până la Rin. Statuetele, de 5 până la 25 de centimetri înălţime, sunt sculptate în piatră, în os sau în fildeş. Ele au fost numite, destul de impropriu, „Venus”, din Austria, Franța, România, Rusia. 32

25 Serge Berstein, Pierre Milza op. cit., p. 26

26 Christhoper Partridge op. cit., p. 42

27 Ibidem, p. 41

28 Ibidem

29 Mircea Eliade op. cit., p. 24

30 Christhoper op. cit., p. 44

31 Ibidem, p. 41

32 Mircea Eliade op. cit., p. 25

5

Ele erau sculptate în fildeş, os şi piatră (cultura gravetiană, 25.000 î.Hr.). Ele au toate elemente caracteristice deformate: părţile corpului care au funcţii sexuale şi de purtare a sarcinii - sânii, şoldurile, fesele, părţile intime - sunt mărite excesiv, în timp ce se acordă puţină atenţie feţei, braţelor şi picioarelor.

S-a presupus că aceste siluete cu posteriorul mare (figurine steatopigice) sunt simple reprezentări ale femeilor muritoare, portretizate conform modei timpurilor. Această interpretare este puţin probabilă, totuşi. Accentul pus pe organele sexuale demonstrează clar că aceste sculpturi reprezentau zeităţi ale fertilităţii, creşterii şi rodniciei. Avem deci, pentru prima dată, reprezentări reale ale unei divinităţi, Zeiţa Mamă, concepută ca fiind unică sau multiplă. 33

În culturile nord-euro-asiatice recent studiate, femeile aveau zeiţe asemănătoare care să le apere în perioada sarcinii şi a naşterii. Multe triburi siberiene credeau într-o mamă a tuturor animalelor sălbatice, o stăpână care apără creaturile sălbatice pe care le-a născut. Mai ştim, de asemenea, că femeile au jucat un rol important în timpul epocii de piatră, fiind mame, gospodine şi culegătoare de rădăcini şi fructe.

Unii istorici se întreabă dacă aceste statuete dovedesc că ideea de zeitate masculină a apărut mai târziu decât cea de zeiţă. O astfel de concluzie pare nejustificată deoarece, din câte cunoaştem, înainte de apari ţia oraşelor-state din Orientul Mijlociu, Fiinţa Supremă nu a fost niciodată reprezentată în artă. Era greu de închipuit un zeu ceresc ambiguu. Ştim că, în cadrul anumitor religii primitive vânătorești din Australia, Africa de Sud, Brazilia şi California, se foloseau hârâitori pentru a imita vocea Fiinţei Supreme, sau vocile strămoşilor decedaţi. Este posibil ca unele lespezi de piatră, perforate şi ornate, găsite în peşterile din paleoliticul superior să fi jucat rol de hârâitori care să simbolizeze prezenţa Zeului Suprem sau a altor fiinţe supranaturale. Totuşi, acest lucru nu este absolut sigur. 34

Teritoriul României și reprezentările artistice și manifestările religioase

Pe teritoriul României, din punct de vedere cronologic distingem tot cele trei etape ale paleoliticului din restul lumii locuite cu aceleași caracteristici. Astfel, Paleoliticul inferior (de la un 1.000.000 la 100.000 î.Hr.) - se caracterizează prin apariţia primelor unelte şi a celor patru glaciaţiuni (Günz, Mindel, Riss, Würm). Odată cu prima glaciațiune, deci cu 600.000 de ani în urmă, se naşte Pitecantropus Erectus (sau Homo Erectus). 35

Paleoliticul mijlociu se încheie în urmă cu cca. 35.000 î.Hr.36 sau 40.000 î.Hr. 37, este perioada în care apare omul de Neanderthal pe cuprinsul întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic. Vânătoarea mamutului presupune organizarea acestor strămoşi ai omului modern în grupuri. Tot acum apar primele semne ale gândirii abstracte atestate de ritul funerar.

Paleoliticul superior (de la 40.000 la 10.000 î.Hr.) coincide cu apariţia omului de Cro-Magnon (Neanthropus sau Homo Sapiens Fossilis), de când s-au păstrat şi primele resturi fosile umane la Ohaba-Ponor, atribuite lui Homo Primigenius şi la Baia de Fier şi în peştera de la Cioclovina - tipul Homo Sapiens.38

Mircea Eliade, referindu-se la această perioadă, semnalează apariţia „primelor indicaţii arheologice privind universul religios al vânătorului paleolitic” (picturile rupestre din Spania, Franţa). Tot acum are loc microlitizarea uneltelor şi, probabil datorită unei încălziri a climei, se poate vorbi de o explozie demografică. 39

Mezoliticul sau Epipaleoliticul (10.000 - 5.000 î.Hr.) începe cu o schimbare bruscă a climei în mai puţin de o mie de ani, gheţarii se topesc, au loc inundaţii catastrofale. Tot atunci, Marea Britanie devine o insulă, iar Marea Neagră capătă conturul pe care îl are azi. Această încălzire a climei face posibilă prezenţa omului în Carpaţii Orientali, până la o altitudine de 1.300 m. 40

Cea mai veche dovadă a prezenţei unei arte primitive pe teritoriul României poate fi considerată modesta piesă decorată cu incizii paralele descoperită în satul Strachina - Stracova din corn, Şendriceni (jud. Botoşani) din perioada finală a gravetianului (cea 12.000 î.Hr.). Cele mai numeroase obiecte de a. (piese din os) au fost descoperite însă în zona Porţilor de Fier, la Cuina Turcului, Schela Cladovei, Ostrovul Banului şi Icoana (jud. Mehedinţi). Ele sunt atribuite epipaleoliticului şi aparţin culturii romanello-aziliene. Ornamentele constau fie din linii incizate simple sau grupate, fie din motive decorative de caracter geometric. Unele linii au forma de zigzag. Importantă este prezenţa meandrului.41

Poleoliticul superior este reprezentat în ţara noastră aproape în exclusivitate de cultura de tip Aurignacian. În legătură cu anumite ritualuri magice mente să asigure succesul la vânătoare, atât bărbații cât și femeile au început să se gătească, împodobirea trupului - fie direcţi prin tatuare, fie pe cale vestimentară - fiind, în fapt, prima manifestare tipică pentru ceea ce numim creaţie artistică. Înainte de a făuri opere de artă autonome, omul s-a împodobit pe sine, procesul autodescoperirii sale fiind hotărâtor pentru trecerea la creaţia artistică propriu-zisă.

De la împodobirea trupului propriu până la făurirea unui obiect care să poarte semnele podoabei mai era un singur pas pe care oamenii paleoliticului superior l-au făcut fără întârziere, în peşterile de la Ohaba-Ponor (jud. Hunedoara) şi Râșnov (jud. Braşov) au fost descoperite podoabe făcute din dinţi de animale şi din scoici marine, ceea ce presupune în acest ultim caz un transport de la sute de kilometri.

Vânătorii se tatuau cu luturi colorate cu roşu, cu brun, cu alb, cu ocru deschis. La Lapoş (jud. Buzău), a fost descoperită o figurină primitivă cioplită în piatră, probabil un idol făurit în legătură cu magia vânătorească. Dar cea mai

33 Christhoper Partridge op. cit., p. 42

34 Ibidem, p. 42

35 Josif Constantin Drăgan Istoria românilor, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 10

36 Dinu C. Giurescu Istoria ilustrată a României, Ed. Sport-Turism, București, 1981, p. 14

37 Josif Constantin Drăgan op. cit., p. 10

38 Dinu C. Giurescu op. cit., p. 14

39 Josif Constantin Drăgan op. cit., p. 10

40 Ibidem, p. 12

41 D. M. Pippidi Dicționar de istorie veche a României, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 52

6

importantă manifestare de artă a paleoliticului din ţara noastră a fost de curând descoperită în peştera Cuciulat aflată pe valea Someşului (jud. Sălaj). 42

Într-o sală de mici dimensiuni se păstrează mai multe desene gravate şi două imagini pictate cu lut roşu: un cal şi o felină. Înfăţişat într-o compoziţie ciudată, cu picioarele din faţă imobile, iar cele din spate în mişcare, calul este desenat cu multă siguranţă, conturele sunt simple şi expresive, iar proporţiile sunt respectate cu înţelegerea vânătorului obişnuit să ob-serve îndelung animalele. Coloritul este plat, fără încercări de modelaj, cum de altfel se întâmplă mai întotdeauna cu pic-turile rupestre de epocă paleolitică. Aflată într-un stadiu de conservare mai precar imaginea felinei impresionează prin ele -ganţa mişcării, animalul fiind surprins în momentul unui salt arcuit. Databile către anii 10.000 î.Hr. picturile rupestre de la Cuciulat se situează în marea familie a picturilor paleolitice europene, fiind principial înrudite cu cele ce se află în peşterile spaniole (Altamira, Teruel) sau în peşterile din sudul Franţei (Lascaux, Font de Gaume, Niaux, etc.). Chiar dacă din punctul de vedere al culturilor specifice, picturile occidentale aparţin Masdalenia, picturile occidentale aparţin Magdaienianului. În timp ce picturile de la Cuciulat se leagă de cultura Gravettianului, fondul problematic al creaţiei artistice este comun. Ne aflăm cu certitudine în faţa unor manifestări de magie vânătorească, cu alte cuvinte, picturile de la Cuciulat pot fi considerate ca fiind realizate pe baza unui program implicând o intenţionalitate de folos social, pentru că de succesul vânătorului depindea existenţa întregii comunităţi.

Către sfârșitul paleoliticului, în perioada numită şi epipaleolitic, preocuparea pentru frumos, cu sau fără funcţiune magică, se autonomizează şi se extinde ajungând să se impună în mod evident asupra uneltelor obişnuite. În mai multe aşezări situate în clisura Dunării, la Cuina Turcului, Icoana, Schela, Ostrovul Banului au fost descoperite vârfuri de săgeată, spatule, săpăligi şi pumnale care au ca element comun un decor de linii incizate, dispuse în grupuri întâmplătoare, dar care în unele cazuri vădesc un sens compoziţional, formula cea mai complicată apropiindu-se de un traseu meandric. Autonomizarea preocupării pentru frumos se demonstrează în mod convingător prin ceea ce am putea numi monu mentul sculptural ai epocii paleolitice, aţa zisul idol de la Cuina Turcului: în fapt este vorba despre o falanga de cal decorată prin șlefuire și prin incizare, compoziția ornamentală având aspectul a două romburi suprapuse în câmpul că rora intervin linii puternic gravate. Chiar dacă acest obiect decorat nu poate fi deocamdată pe deplin identificat ca semnificaţie (idol feminin?) este neîndoielnic că ne aflăm în faţa unei opere gândită unitar şi cu atât mai preţioasă cu cit este vorba despre o piesă unicat la scara întregului paleolitic european. 43

Cultul fertilității a fost practicat și pe teritoriul României fiind descris ca un ansamblu de rituri specifice culturilor de la sfârșitul paleoliticului și din neolitic dedicat unei divinități a fertilității reprezentată sub forma a unor figurine de piatră și mai târziu de lut ars, redând chipuri de femei. A avut o evoluție îndelungată, oglindită de dezvoltarea social-economică atinsă de comunitățile care îl practicau. Era legat de vânătoare.44

Mulţi cercetători susţin că podoabele reprezintă cea mai veche din toate formele de artă. Omul trebuie să fi observat destul de curând, că la toate speciile de animale, masculul întrecea în frumuseţe femela (ceea ce nu era cazul la oameni) şi s-a lăsat ispitit să îndrepte acest neajuns împodobindu-și părul, urechile şi nările cu lănțișoare de scoici sau de pietre colorate şi cu bucăţi de corn lustruit. Obiectele de lux, ca brăţări, cercei sau mărgele, erau rezervate nu mai şi numai bărbaţilor la început. Această epocă numită ,,a renului” nu pare să fi durat mult. A luat sfârşit de îndată ce clima Europei meridionale s-a făcut prea caldă pentru reni. Atunci cerbul luă locul renului, furnizând familiei hrana şi îmbrăcămintea, precum şi uneltele necesare la pescuit şi vânătoare. Vânătorii de cerbi urmară tradiţia artistică a vânătorilor de reni şi pe lângă aceasta mai dobândiră două noi forme de exprimare: au devenit pictori şi sculptori. 45

În pofida cercetărilor arheologice derulate în mod sistematic pe parcursul a circa jumătate de secol în zeci de situri din România, mai mari sau mai mici, databile în Paleoliticul superior şi epipaleolitic, plasate în aer liber sau în peşteri, se constată faptul că, în această parte a Europei, descoperirile care se încadrează în domeniul artei mobiliere şi al podoabelor sunt relativ rare sau chiar excepţionale. 46

În prezent dispunem, pentru obiectele de podoabă paleolitice şi epipaleolitice din România, de informaţii de valoare inegală, realitate care determină gradul de validitate a concluziilor complete asupra fenomenului studiat. În primul rând, unele obiecte dispun de bune repere stratigrafice şi cronologice, fiind disponibile pentru realizarea examinărilor integrale, inclusiv prin mijloacele microscopiei optice, realizarea documentaţiei foto extensive etc. Apoi avem descoperiri mai vechi sau recente, greu accesibile pentru examinare directă, pierdute azi sau cu locaţii actuale în colecţii neprecizabile; ele au fost însă publicate, de o manieră mai mult sau mai puţin detaliată, cu ilustraţii. O altă categorie este constituită de artefacte semnalate în diverse publicaţii sau descrise sumar, fără inserarea de ilustraţii, fie ele desene sau fotografii.

„Peştera Cioarei”, com. Peştişani, jud. Gorj (partea de nord a Olteniei) ) este deja binecunoscut prin secvenţa consistentă a locuirii musteriene, cu mai multe niveluri. În contrast, nivelul O, atribuit gravettianului oriental, documentează o locuire de scurtă durată, cu vestigii sărace; în contrast cu această situaţie, de aici sunt semnalate nu mai puţin de 7 piese de podoabă diverse, recuperate, conform afirmaţiilor autorului cercetărilor, pe parcursul a două campanii.

Cu ocazia săpăturilor întreprinse în anul 1995, conduse de prof. univ. dr. Marin Cârciumaru, pe o suprafaţă de circa 75 cm2 au fost descoperite primele trei obiecte, printre care se găsesc două pandantive; alături de acestea se afla o mărgea cilindrică, neobişnuită ca materie primă, realizată dintr-un segment de stalactită, perforat axial.

Cercetările derulate în anul 1996 au adus la lumină din acelaşi nivel O trei alte piese de podoabă. Printre ele se numără un mic pandantiv având forma unui mic baston de secţiune pătrată.

42 Vasile Drăguț Arta românească. Preistorie, Antichitate, Ev Mediu, Renaştere, Baroc, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 11

43 Vasile Drăguț op. cit., p. 12

44 D. M. Pippidi op. cit., p. 208, 209

45 Hendrik Willem van Loon op. cit., p. 25

46 Corneliu Beldiman, Diana-Maria Sztancs Elemente ale simbolismului social-identitar în preistorie: pandantive paleolitice şi epipaleolitice descoperite

pe teritoriul României, Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, Seria Istorie - Serie nouă, Anul 1, Nr. 2, 2010, p. 97

Staţiunea arheologică preistorică de la Mitoc - „Malul Galben”, jud. Botoşani (partea de nord-est a Moldovei) este plasată pe malul drept al Prutului; este vorba de una dintre cele mai importante aşezări paleolitice din România, prima semnalată în literatura ştiinţifică de la noi. 47

În raza satului Ţibrinu, com. Mircea Vodă, jud. Constanţa (partea vestică a Dobrogei) pe malul lacului amenajat pe cursul pârâului cu acelaşi nume, în locul numit convenţional ulterior „Punct III”, pasionatul de arheologie Eugen Nicolae din Medgidia a descoperit, în 1993, un mic sit gravettian având două niveluri de locuire; cu ocazia respectivă s-au recuperat, din pachetul de sedimente prăbuşit la baza terasei, două obiecte de podoabă din materii dure animale, asociate cu unelte de silex.

Cele două pandantive atribuite epipaleoliticului, respectiv culturii tardigravettiene de aspect mediteranean, după denumirea propusă de dr. Alexandru Păunescu (Păunescu, 1989, 2000 şi 2001) provin din situl aflat în marele adăpost sub stâncă de la Dubova, punctul „Cuina Turcului”. Din cele două niveluri epipaleolitice ale sitului provin cele mai multe piese de artă mobilieră şi podoabe databile în epoca pietrei cunoscute în România; în categoria obiectelor de podoabă domină dinţii perforaţi şi cochiliile de melci perforate. Trebuie reamintit faptul că materialele arheologice atribuite culturii tardigravettiene din zona Clisurii prezintă analogii strânse cu acelea descoperite în vestul Peninsulei Balcanice, Italia (romanellian) şi Franţa Meridională (magdalenian final şi azilian). Printre artefactele provenind de la „Cuina Turcului” se regăsesc şi numeroase obiecte utilitare şi non-utilitare de os şi corn de cerb, decorate cu motive complexe gravate; practic, avem aici cel mai consistent lot de piese de artă din epoca pietrei cioplite de pe teritoriul ţării. Întregul lot de artefacte din materii dure animale de la „Cuina Turcului” a fost examinat direct de primul dintre autorii acestei lucrări, fiind puse la dispoziţie de dr. Alexandru Păunescu.

Cercetările întreprinse în cel mai mare adăpost sub stâncă din zona Porţilor de Fier, plasat pe malul Dunării, în raza satului Dubova (com. Plavişeviţa, jud. Mehedinţi), în punctul numit „Cuina Turcului” au fost iniţiate de dr. Vasile Boroneanţ (1964), preluate apoi de dr. Alexandru Păunescu (1965-1969). S-a pus în lumină existenţa a două niveluri atribuite epipaleoliticului şi datate la sfârşitul Tardiglaciarului şi începutul Postglaciarului: nivelul I la sfârşitul fazei climatice Bolling - începutul fazei Dryas II; nivele II în faza Dryas, cele mai vechi manifestări pe suport mobil ale spiritualităţii în regiunile noastre, care ne permit urmărirea unor direcţii şi tendinţe în plan tipologic şi tehnologic în acest sensibil domeniu al obiectelor simbolice, având un potenţial major în planul semnificaţiilor tehno-culturale şi cu rol de marcatori ai apartenenţei, rangului şi identităţii sociale. 48

Civilizaţia megalitelor din Europa Occidentală, apărută spre sfârșitul preistoriei, apune ca un prim element de unitate, din care se va dezvoltă, în mileniile IV și III, o societate țărănească diferenţiată si organizată. Apariția metalului (arama, bronzul, apoi fierul) accentuează pătrunderea civilizaţiei, în timp ce, în secolele XIII-XII î. Hr. răspândirea practicii incinerării și a mormintelor - câmpurile de urne au dat naștere unei adevărate comunităţi culturale.

Sfârșitul preistoriei a fost marcat de instalarea în Europa a indo-eurepenilor (celţi, germanici, baltici) despre care nu există date certe nici în privinţa originii geografice, nici în cea a modului de instalare (cucerire ori colonizare pacifistă) și a căror existență, ca entitate omogenă nu se sprijină decât pe ipoteze lingvistice sau pe stadial mitologiei comparate. Purtători al unei civilizații unitare (societate patriarhală), organizaţi în clase și unități tribale, economie păstorească incluzând agricultura şi folosirea calului, locuire în colibe rectangulare grupate în sate, religie a cultului solar), celții nu prezintă totuşi o unitate politici, rasială ori lingvistică.

BIBLIOGRAFIE

1. Hendrik Willem van Loon Istoria artelor, vol. I, Ed. Snagov, 19952. Istoria ilustrată a picturii de la arta rupestră la arta abstractă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 19733. Serge Berstein, Pierre Milza Istoria Europei, vol. I, Ed. Institutul European, 19984. Civilizații - Patrimoniul Universal UNESCO, Ed. Universul, București, 20085. Mircea Eliade Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Univers Enciclopedic Bucureşti, 20006. Christhoper Partridge Religiile lumii, Ed. Mladinska, București, 20097. E. Iaroslavski Cum se nasc, trăiesc şi mor zeii şi zeiţele, Ed. Politică, București, 19628. Mircea Petrescu Dâmboviţa, Hadrian Daicoviciu ş.a. Istoria României de la începuturi până în sec. al VIII-lea, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 19959. Josif Constantin Drăgan Istoria românilor, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 199410. Dinu C. Giurescu Istoria ilustrată a României, Ed. Sport-Turism, București, 198111. Vasile Drăguț Arta românească. Preistorie, Antichitate, Ev Mediu, Renaştere, Baroc, Ed. Meridiane, Bucureşti, 198212. D. M. Pippidi Dicționar de istorie veche a României, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

47 Corneliu Beldiman, Diana-Maria Sztancs op. cit., p. 11

48 Ibidem, p. 13

8

13. Corneliu Beldiman, Diana-Maria Sztancs Elemente ale simbolismului social-identitar în preistorie: pandantive paleolitice şi epipaleolitice descoperite pe teritoriul României, Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 2010

9