Arhitectura modernă

Arhitectura modernă sau modernistă este un termen aplicat unei mișcări culturale

complexe a cărei definiție variază considerabil de-a lungul secolului XX. Termenul este adesea

folosit pentru a desemna stiluri arhitecturale și școli de design prezente în secolul XX care

încercau să îmbine principiile designului arhitectural cu modernizarea societății și cu evoluția în

tehnologie.

Există multiple moduri de a interpreta modernismul în arhitectură și apariția lui: pe de o

parte este privit ca un fenomen care ia amploare odată cu revoluțiile politice și sociale, pe de altă

parte se consideră că principalul factor care a determinat prezența modernismului în arhitectură

este evoluția tehnologică. O altă atitudine față de modernism este privirea acestuia ca pe o simplă

chestiune de gust, o reacție împotriva eccletismului și a stilurilor excesive din secolele

precedente. Adevarul probabil este că toți acești factori au contribuit la apariția noilor curente în

artă și arhitectură.

Pe la începutul anilor 1900, un numar important de arhitecți și designeri au căutat să

integreze tradiționalul cu noile posibilități tehnologice. Lucrările lui Louis Sullivan și Frank

Lloyd Wright din Chicago, ale lui Victor Horta din Bruxelles, ale lui Antoni Gaudi din

Barcelona și ale altor contemporani pot fi privite ca o oscilație continuă între vechi si nou.

Operele unora dintre aceștia au fost catalogate drept ”Art Nouveau”. Interesant este faprul că în

limbile rusă și spaniolă, cuvintele care desemnează Art Nouveau sunt derivate din cuvântul

”modern”. O folosire timpurie a termenului poate fi identificată în titlul unei cărți a lui Otto

Wagner. Urmările Primului Război Mondial au adus cu ele multiple idei și experimente în

domeniul artistic. Modernismul în arhitrectură a evoluat diferit în funcție de zona geografică.

În Statele Unite ale Americii primele exemple de arhitectura modernistă au fost Clădirea

Larkin (1904) din Buffalo,New York, Templul Unity din Oak Park, Illinois (1905) și Casa Robie

din Chicago (1910). Frank Lloyd Wright a avut o influență majoră asupra arhitecților europeni,

incluzându-i aici pe Walter Gropius (fondatorul curentului Bauhaus) și pe Ludwig Mies van der

Rohe. Gropius afirma că ”biblia„ sa în momentul formării Bauhaus o reprezentau 100 de schițe

ale lui Lloyd Wright, Portofoliul Wasmuth.

În Italia arhitectura modernistă se găsește sub forma futurismului, care și-a făcut apariția

la începutul secolului XX și se caracterizează printr-o atitudine de respingere a istoriei, a

vechiului și linii lungi orizontale care să sugerez mișcarea și viteza. Mișcarea a fost fondată de

Filippo Tommaso Marinetii prin primul său manifest, Manifestul Futurismului din 1909.

Mișcarea a atras mulți poeți, muzicieni dar și arhitecți. Printre aceștia se află și Antonio Sant’Elia

care, cu toate că a construit puțin, a transpus viziunea futuristă în lumea urbană. Schițele sale și

teoriile futuriste i-au influențat mai târziu pe constructiviști și pe o grupare italiană a arhitecților

fasciști.

Având în vedere faptul că mișcările moderniste au apărut pe fondul unor schimbări

sociale, Rusia nu putea fi exclusă de la acest fenomen. În urma revoluțiilor din 1917, schimbarea

din societate a venit cu o nevoie de a avea o nouă estetică, una care să fie în ton cu filozofia

comunistă și țelurile noii societăți. Acesta este climatul în care apare constructivismul. Unul

dintre arhitecții importanți este Konstantin Melnikov care a construit Casa Melnikov (1927-

1929) în apropiere de strada Arbat din Moscova. Stilul s-a dezvoltat puternic până în 1930 când a

fost înlocuit de așa-numitul postconstructivism, practic o reînviere a unui stil mai tradițional

rusesc cu note naționaliste. Cu toate că stilul a decăzut în anii `30, a avut la dispoziție suficient

timp pentru a influența alți arhitecți, ca de exemplu Le Corbusier.

Până a evolua spre modernismul arhitectural al anilor `20, în Europa de Vest a existat

Deutscher Werkbund, o asociație germană de arhitecți, designeri și industriași. Mișcarea a fost

fondată în 1907 în Munich sub îndrumarea lui Hermann Muthesius. Acesta din urmă era autorul

unei serii de trei volume intitulate ”The English House” (1905), o trecere în revistă a lecțiilor

practice oferite de mișcarea engleză Arts and Crafts. Scopul Werkbund-ului era să sponsorizeze

încercarea de a integra meșteșugurile tradiționale cu tehnicile producției de masă. Inițial

organizația includea doisprezece arhitecți și douăsprezece firme, dar s-a extins rapid. Printre

arhitecți se găseau Peter Behrens, Theodor Fischer, Josef Hoffmann și Richard Riemerschmid.

Joseph August Lux, un critic de artă austriac le-a formulat programul.

În urma izolarii din timpul Primului Război Mondial, în Olanda s-a conturat un curent

artistic unic denumit De Stijl (în traducere „stilul”), caracterizat prin folosirea liniei și culorilor

primare. Ideile lor despre design au fost o influență pentru arhitecții și designerii anilor 1920.

Expresionismul s-a dezvoltat în arhitectură în partea nordică a Europei în prima decadă

a secolului XX în paralel cu expresionismul din artele vizuale și cele ale spectacolului. În

arhitectură, expresioniștii folosesc forme sculpturale și ciment drept elemente artistice, exemple

includ al Doilea Goetheanum al lui Steiner Rudolf, construit în 1926 în apropiere de Basel,

Elveția și Einsteinturm din Postdam, Germania. Stilul se definea prin adaptarea noilor materiale,

inovația formei, jocul maselor, câteodată inspirat de forme naturale, câtrodată de noile

posibilități tehnice oferite de producția în masă a cărămizii, oțelului și în special sticlă. Mulți

arhitecți expresioniști au luptat in Primul Război Mondial și experințele lor, combinate cu

neșiniștea politică și cea socială care au urmat Revoluției germane din 1919, a rezultat într-o

viziune utopică și un program romantic-socialist. Condițiile economice au limitat sever numărul

construcțiilor ridicate între anii 1914 și mijlocul anilor 1920, obligând astfel multe opere

expresioniste să rămână în stagiul de proiect, cum ar fi Arhitectura Alpină a lui Bruno Taut și

Formspiels a lui Hermann Finsterlin.

Păstrând tema îmbinării trecutului cu prezentul, se conturează două curente Art Deco și

Streamline Moderne. Primul, include motive care evocă tehnologia (precum fulgerul sau

automobilul) și pe cele exotice (precum desenele Mesoamericane, Africane și ale Egiptului

Antic). Frank Lloyd Wright însuși a experimentat cu renașterea mayană, culminând cu Casa

Ennis construită în 1924 în los Angeles. O variantă mai târzie, Streamline Moderne ajucat un rol

atât în designul industrial dar a și împrumutat forme de la mașinării. Forme mai restrânse au fost

adoptate la nivel național, ca de exemplu „Stripped Clasicism” în Statele Unite.

Anii 1920 sunt perioada în care cele mai importante personalități din arhitectura

modernă își construiesc reputația. Cele trei mari personalități ale epocii sunt Le Corbusier în

Franța, Walter Gropius și Ludwig Miles van der Rohe în Germania, toți au fost ucenicii lui Peter

Behrens. Gropius și van der Rohe au fost directorii Bauhaus, una dintre școlile și asociațiile

preocupate de imbinarea meșteșugului cu tehnologia. Miles van der Rohe a fost designerul

pavilionului german (cunoscut ulterior drept Pavilionul Barcelona) la Expoziția Internațională

din Barcelona din anul 1929. Pe măsură ce presiunea politică asupra moderniștilor se intensifică

în Rusia, mișcarea se va diminua. La acesta se va adăuga și venirea la putere a naziștilor în

Germania îm 1933, care vor înlocui experimentele moderniste cu forme arhitecturale mai

tradiționale.

Cum România nu putea rămâne neatinsă de evoluțiile din arta și arhitectura perioadei,

găsim și aici urme ale arhitecturii moderniste. Cum foarte multe curente din perioada modernă au

elemente comune, o mare parte dintre artiști se găsește jonglând cu mai multe curente de-a

lungul carierei. Unul dintre acești artiști este și Marcel Hermann Iancu, artist român și israelian

născut în anul 1895 în România. El este co-fondatorul Dadaismului și un reprezentant important

al Constructivismului în Estul Europei. De asemenea, Iancu a adoptat, conștient sau nu, stilutile

Art Nouveau, Futurism și Expresionism înainte să contribuie cu designuri scenice și picturi la

dadaismul literar al lui Tzara. S-a îndepărtat de Dada în anul 1919, când el și pictorul Hans Arp

au fondat grupul constructivist Das Neue Leben.

După reuniunea cu Ion Vinea, au fondat împreună revista de avangardă Contimporanul,

favorizând un mix între Constructivism, Futurism și Cubism. La Contimporanul, Marcel Iancu

și-a expus viziunea revoluționară cu privire la planificarea urbană. El este arhitectul a multiple

clădiri surprinzătoare din centrul Bucureștiului. Marcel Iancu era o figură recunoscută a

intelectualității secolului XX în capitala României, însă faptul că era de origine evreiască l-a

determinat să se mute în Palestina în anul 1941. Aici, el devine fondatorul Ein Hod, o colonie

utopică a artiștilor.

Unul dintre imobilele create de arhitectul Marcel Iancu în București este cel cu numărul

3 din strada Ștefan Luchian. Clădirea are cinci etaje, un pod și un parter, cu o retragere la ultimul

nivel încadrând și cilindrul de colț care marcheză intersecția. Ferestrele sunt de tip „pachebot”

specifice perioadei „mașinii” de locuit. Intrarea monumentală și primitoare accentuează calitatea

detaliilor : feronerii cu motive ornamentale, trepte și pardoseli din mozaic turnat, negru, care

încadrează marginile scării principale de acces în hol. În ochiul scării balansante se găsește un

ascensor metalic care are intregul sistem de claburi și contragreutăți la vedere. Uşile sunt din

lemn masiv, cu grilă de aerisire şi mâner metalic, sau nişa rectangulară din pardoseală, gândită

anume pentru amplasarea unui grătar de lemn sau metal, destinat ştergerii picioarelor. Mai toate

apartamentele din imobil, au fost gândite iniţial pentru familiile medicilor evrei din București.

Din nefericire, imobilul descris pe scurt mai sus este unul dintre puținele care s-au

păstrat în stare bună. Bucureștiul cu autoritățile sale desconsideră în prezent majoritatea

arhitecturii secolului XX, din acestă cauză multe construcții fie nu mai există fie, sunt pe cale de

dispariție.

Bibliografie:

1. Hassell A., Harwood J., Boyle D. – Arhitectura modernă, Ed. Vellant, București,

2009

2. *** - Arhitectura modernă în România interbelică, Ed. Noi Media Print,

București, 2013