Apariţia şi dezvoltarea arhitecturii romanice pe teritoriul Transilvaniei

Odată cu statornicirea în Transilvania a stăpînirii regatului feudal ungar,

pătrund în această parte a teritoriului ţării noastre şi cele dintîi elemente

ale artei constructive feudale, caracteristice Occidentului. Încă de la mij-

locul veacului XII, urmărind să-şi întărească stăpînirea asupra teritoriului

Transilvaniei şi, totodată, să ridice valoarea economică a unor ţinuturi

susceptibile să asigure venituri apreciabile coroanei, regii maghiari au

adus, sau în orice caz au îngăduit, pe baza unor învoieli, pătrunderea în

Transilvania, a unor grupuri etnice germane venite din Flandra şi din

regiunea Rinului. Noii sosiţi au fost aşezaţi în părţile Sibiului, pe teritoriile

de pe malul nordic al Oltului şi pe văile rîurilor Tîrnava şi Someş. Buni

meseriaşi şi pricepuţi cultivatori de pămînt şi crescători de vite, saşii au

întemeiat pe lîngă aşezările existente ale românilor, locuitorii majoritari ai

provinciei, sate, dintre care unele s-au dezvoltat ulterior ca oraşe. Satele au

fost construite după sistemul caracteristic ţinuturilor lor de origine cu

casele de lemn sau de zid, grupate strîns în jurul unei pieţe sau la poalele

unei coline pe vîrful căreia se ridica izolată biserica începînd din prima

jumătate a veacului XIV, oraşele, construite anterior în limite restrînse, s-

au dezvoltat şi, treptat au fost fortificate. La începutul veacului XIII au

sosit în Ţara Bîrsei, chemaţi de regele uugar, grupuri de cavaleri aparţinînd

ordinului teuton, cărora li s-au acordat drepturi speciale de posesiune

asupra unor pămînturi şi bunuri în părţile Transilvaniei „dinspre cumani”,

adică dinspre Ţara Românească, dîndu-li-se după aceea libertatea să-şi

întindă autoritatea chiar şi dincolo de Carpaţi, „usque ad Danubium’,1.

Pentru îndeplinirea misiunii lor speciale, care era aceea de a apăra

Transilvania împotriva unor eventuale năvăliri şi a fi de folos expansiunii

regatului feudal maghiar, aceşti cavaleri au construit pe teritoriile ce le-au

fost atribuite, pe lîngă unele cetăţi de lemn şi pămînt, cum a fost la început

Feldioara, şi cîteva clădiri de zid, importante atît ca lucrări de construcţie

militară, cît şi ca opere de arhitectură. Se pune îndeobşte pe seama

cavalerilor teutoni întemeierea multor cetăţi şi castele, dintre care

Cruceburgul, azi dispărut, Feldioara, Braşovul (lîngă oraşul cu acelaşi

nume), Rucărul şi Codlea sînt cele mai importante. E greu de

admis însă posibilitatea construirii din piatră şi cărămidă a unui

număr prea însemnat de cetăţi şi castele

1 Şantierul Illincea — Iaşi, S.C.I.V., IV, 1953, nr. 1 — 2, p. 315.

1 N. Grigoraş, Vechi cetăţi moldoveneşti şi Primele mănăstiri şi biserici moldoveneşti,

ambele în „Cercetări istorice”, Iaşi, XX, 1947. 1 Hurmuzaki, I, p. 56.

de către aceşti cavaleri, în scurtul răstimp de 14 ani (de la 1211 piuă la

1225) cât au stat ei în Transilvania. Opera de fortificare a teritoriului

începută de ei a fost probabil continuată de meşterii aflaţi in slujba regilor

maghiari; multe din castelele fortificate atribuite teutonilor sînt desigur

opera acestora. Castelele fortificate ale cavalerilor teutoni — unele

dispărute fără urme — erau de tipul cetăţilor de munte. Construite pe

înălţimi, ele aveau un plan neregulat adaptat terenului, ale cărui avantaje

defensive naturale erau adesea folosite cu iscusinţă. Caracterul lor era

exclusiv militar, fiind alcătuite dintr-o incintă nu prea spaţioasă, mărginită

de ziduri groase şi înalte, prevăzute cu turnuri de apărare şi, spre interior,

la partea superioară, cu drumuri de strajă şi creneluri sau metereze.

Soldaţii care constituiau garnizoana permanentă a cetăţii locuiau în

camerele amenajate special în acest scop, în turnuri. Adesea în mijlocul

incintei se găsea şi o capelă.

Fig. 1. Cetatea Feldioara (jud. Braşov). Faţada dinspre răsărit şi planul. Prima jumătate a sec. XIII.

în ce priveşte tehnica construcţiei, ea era peste tot aceeaşi: zidărie masivă

executată din piatră spartă cu rosturi neregulate, legată cu mortar de var şi

cu nisip sau de var hidraulic cu amestec de cărămidă pisată. Piatra făţuită

era întrebuinţată în foarte mică măsură la colţurile zidurilor şi la unele

ancadramente de porţi. Cea mai importantă şi mai bine păstrată aşezare

fortificată de acest fel este cetatea Feldioara. Situată la marginea oraşului

cu acelaşi nume, pe o rîpă de pe malul rîului Homorod, cu o vedere larg

deschisă către valea Oltului, cetatea are în plan o formă ovală neregulată.

Zidurile ei, a căror grosime şi înălţime variază între 3 şi 4 m, sînt întărite

cu patru turnuri prismatice de plan dreptunghiular, dispuse cîte unul în

direcţia celor patru puncte cardinale (fig. 1). Turnul dinspre miazăzi

adăpostea intrarea. În faţa acestuia se mai văd resturi de zidărie care ne

dovedesc existenţa aici a unei curţi anterioare (o barbacană), cu o poartă

întărită, suplimentară, precedată spre coastă de un pod ridicător.

Deosebit de productivă şi mult mai importantă din punct de vedere artistic

şi tehnic a fost activitatea desfăşurată în domeniul arhitecturii religioase

care, începînd din veacul XII, s-a dezvoltat treptat sub înrîurirea şi cu

concursul şantierelor şcolilor occidentale, în special din Renania şi

Germania de sud-est. Dintre primele clădiri bisericeşti ridicate în decursul

veacului XII, sub egida şi impulsul episcopatului romano-catolic care îşi

avea sediul la Alba Iulia — episcopat atestat documentar în anul 1111 —,

nu putem semnala decît biserica episcopiei însăşi, ale cărei urme au fost

descoperite sub pardoseala actualei catedrale din Alba Iulia 2. Ni s-au

păstrat însă din a doua jumătate a veacului XII şi din veacul XIII cîteva

preţioase biserici romanice, dintre cele construite de organizaţiile

religioase ale saşilor. Vom indica aici pe scurt caracteristicile lor generale,

prezentînd totodată şi cîteva exemple. Croite după modele din ţinuturile lor

de origine sau interpretînd forme caracteristice şcolilor de arhitectură din

ţările germanice, bisericile romanice sînt de dimensiuni relativ mici. Tipul

cel mai vechi şi cel mai simplu în acelaşi timp pare să fie acela care ne în-

făţişează o clădire compusă dintr-o încăpere centrală, o navă dreptun-

ghiulară, precedată pe faţada dinspre apus de un turn, sub care se găseşte

intrarea, şi încheiată spre răsărit cu o absidă îngustă, semicirculară sau

pătrată. Adesea absida — şi în acest caz ea este întotdeauna semicirculară

— se leagă de navă prin intermediul unui „cor”. Nava centrală era

acoperită cu şarpantă şi tavan de lemn; absida şi corul erau boltite.

Ca exemplu de clădire de acest fel, putem cita mica biserică (azi parţial

transformată şi înglobată într-un complex fortificat) de la Homo- rod,

judeţul Braşov (fig. 2), care aparţinuse fostului sat Petersdorf, întemeiat în

veacul XII. Majoritatea bisericilor săseşti din această vreme, construite din

piatră, din amestec de piatră cu cărămidă sau chiar numai din cărămidă,

sînt însă mai răsărite decît cea de la Homorod şi adesea, nu atît prin

dimensiuni cît mai ales prin formele lor generale, au o înfăţişare

monumentală. Tipul de plan care le caracterizează este cel bazilical cu trei

nave. Faţada dinspre apus, cu intrarea, este pusă în evidenţă de unul sau

două turnuri înalte. Cînd există un singur turn acesta este

prins între colaterale, în axul lui găsindu-se intrarea principală. Cînd sînt

două turnuri, ele se află în prelungirea colateralelor şi încadrează intrarea

şi frontonul triunghiular al navei mediane. Spre răsărit biserica se termină

cu una sau cu trei abside, în interior, navele sînt separate între ele prin

două şiruri de arcade sprijinite de regulă pe stîlpi de secţiune dreptun-

ghiulară. Nava mediană, înaltă, luminată prin ferestre tăiate în partea de

2 V. Vătăşlanu, Ist. art. feud., p. 43.

sus a zidurilor ridicate peste arcade, este acoperită cu o învelitoare în două

ape, sprijinită pe o şarpantă de lemn aparentă, adesea, ulterior, ascunsă de

un tavan de scînduri drept sau chesonat. Navele laterale sînt de obicei

tăvănite, dar se întîlnesc şi exemple acoperite cu bolţi în cruce sau, mai rar,

semicilindrice. Ca şi la tipul simplu, absida centrală, semicirculară, este de

regulă legată de nava mediană prin intermediul unui cor, dreptunghiular

sau pătrat, boltit. Absidilele corespunzătoare navelor laterale sint croite, fie

în chip de nişe semicirculare, boltite semisferic, ca şi absida centrală pe

câre o încadrează (biserica reformată din Ocna Sibiului, bisericii

evanghelică din Cisnădie ş.a.), fie sub forma unor încăperi mici de plan

Fig. 2. Biserica romanică, Ilomorod (jud. Braşov). Sec. XII. Plan.

dreptunghiular (biserica reformată din Acîş în judeţul Satu Mare). Foarte

multe din aceste biserici au dispărut fără urme. Cîteva, stricate de vremuri

şi de oameni, se mai păstrează parţial în complexul de zidării al unor

edificii mai noi, cum e cazul, de pildă, al celei din Sebeş, care fusese

clădită către jumătatea veacului XIII şi care azi, transformată, face corp

comun cu marele cor al bisericii evanghelice din acelaşi oraş. În sfîrşit,

altele, tot transformate, sînt cuprinse în sistemele de fortificaţii bisericeşti

construite între veacurile XIV şi XVI (Cisnădie, Chirpăr, Dealu Frumos,

Merghindeal, toate în judeţul Sibiu ş.a.). Dintre cele cîteva exemplare

păstrate întregi, două sînt în special valoroase, înfăţişîndu-ne formele

preferate pe care meşterii locali le-au perpetuat în tot timpul veacului XIII

şi în prima jumătate a veacului XIV : Herina în judeţul Bistriţa-Năsăud şi

Cisnădioara în judeţul Sibiu. Biserica, azi evanghelică, din satul Herina

este o bazilică cu trei nave, cu două turnuri pe faţada dinspre apus şi trei

abside semicirculare pe latura dinspre răsărit (fig. 3). Separaţia între nave

este făcută cu arcade care se sprijină pe stîlpi poliedrici alternînd cu

coloane. Corul, dreptunghiular în plan este boltit semicilindric. Nava

mediană, ca şi navele laterale sînt tăvănite. Trăsătura deosebită a acestei

biserici o constituie prezenţa deasupra navelor laterale a unor

pseudotribune. Acestea sînt puse în evidenţă spre nava mediană printr-o

serie de goluri rotunjite la partea superioară în semicerc саre se deschid în

zidul separator al navelor, intre arcadele parterului şi şirul de ferestre

care luminează nava. Structura interioară cu pseudotribune peste navele

laterale este o particularitate a multor bazilici din regiunea Rinului

Inferior. Originea probabilă a t i p u l u i , coroborată cu originea

credincioşilor pentru u z u l cărora a fost ridicată biserica, precum şi

formele decorului exterior — lezene drepte legate în partea de sus sub

cornişă cu o friză de arcuşoare lombarde şi ferestrele bifore şi trifore de pe

feţele caturilor superioare ale

turnurilor sînt tot atîtea indicii care

ne îndreptăţesc să presupunem că

edificiul este o operă de pe la

mijlocul veacului X I I I , a vreunuia

din meşterii renani veniţi în

Transilvania, poate în aceeaşi

calitate de colonist. Bine păstrată,

biserica a suferit totuşi în decursul

veacurilor şi unele modificări.

Starea ei actuală se datoreşte unei

restaurări de la sfinţitul veacului

X I X . Cele două portaluri de

piatră, lucrate după modele vechi,

partea superioară a faţadei

principale, precum şi ultimele două

etaje ale turnului din colţul sud-vest

datează din această vreme.

Fig. 3. Biserica din Ilerina (jud. Bistriţa-Năsăud). Sec. XIII. Secţiune şi plan.

Biserica din Gisnădioara, care făcea parte din complexul cetăţii săteşti

ridicate pe dealul ,,Măgura” la marginea satului Gisnădioara (fig. 4), este o

clădire de tip bazilical cu trei nave, construită în întregime din piatră.

Navele, separate prin

doi pereţi în care se

deschid ci te două

largi arcade în plin

cintru, se termină spre

răsărit cu abside

semicirculare, boltite

cu semicalote, cea

centrală avînd în faţă

un cor pătrat, acoperit

cu o boltă în cruce.

Atît nava mediană, ai

cărei pereţi masivi,

înalţi, sînt

străpunşi deasupra

Fig. 4. Cetatea şi biserica din Gisnădioara (jud. Sibiu). Sec. XIII. Vedere şi plan

arcadelor de cîte trei

ferestre înguste, cit şi

navele laterale sînt

acoperite cu o

şarpantă de lemn

aparentă. Iniţial, aşa

cum se poate vedea

din structura părţilor

dinspre apus ale

navelor laterale,

bazilica fusese

proiectată să aibă

două turnuri, care

Fig. 5. Biserica din cetatea Cisnădioara (jud. Sibiu). Prima jumătate a sec XIII. Faţadă Sud

n-au mai fost continuate deasupra acoperişului. Construită sub forma

aceasta (fig. 5) încă din prima jumătate a veacului XIII, biserica a căpătat

în a doua jumătate a aceluiaşi veac un frumos portal romanic, încadrat de

cîteva arcade care trebuiau să îmbrace întreaga faţadă de apus şi, probabil,

şi celelalte faţade, dar care, ca şi cele două turnuri, au rămas neexecutate.

Situată pe vîrful stîncos al muntelui, pe un platou foarte îngust în direcţia

răsărit-apus — fapt care a impus şi forma dreptunghiulară, mai dezvoltată

în lăţime decît, cum ar fi fost normal, în lungime a bisericii, ale cărei nave

sînt foarte scurte, cetatea, care completează imaginea caracteristică a

acestui preţios monument, cuprinde o singură incintă înconjurată cu ziduri

de piatră, măsurînd în înălţime între 4 şi 6 m spre exterior şi 2 pînă la 3 m

de partea incintei. Clădirea cea mai importantă de stil romanic ridicată pe

pămîntul Transilvaniei rămîne catedrala romano-catolică Sf. Mihail din

Alba Iulia. Ridicată pe locul bisericii romanice mai vechi, amintită

anterior, această monumentală biserică a fost construită în etape. Începută

curînd după invazia din anul 1241 a tătarilor — de cînd datează partea

dinspre răsărit cu transeptul şi cele două abside ale acestuia — clădirea a

fost definitivată abia către sfîrşitul veacului XIII. Lucrările de edificare,

conduse din anul 1287, de pietrarul vosgian Jean de Saint Die (Johannes

lapicida, de civitate Sandi Adeodati), au avut la bază planurile iniţiale, la a

căror elaborare ar fi contribuit cu sfaturile sale, pe cît se pare, şi cunoscutul

arhitect francez Villard de Honnecourt, care, către 1250, fusese chemat în

Ungaria, unde a şi lucrat o bucată de vreme. De dimensiuni mari —

măsurate în exterior, lungimea maximă atinge 70 m, fără corul gotic

adăugat, lăţimea în dreptul navelor 25 m, iar în dreptul transpetului 36 m,

monumentul a fost conceput în formele tipului structural caracteristic

arhitecturii religioase romanice din Europa centrală: o bazilică cu trei nave

şi transept, încheiată spre răsărit cu un cor proeminent cu absidă, iar spre

apus cu două turnuri (fig. 6). Nava mediană este constituită dintr-o

succesiune de patru travee, din care prima, cea dinspre răsărit, lărgită în

laturi, formează transeptul. Braţele acestuia sînt prevăzute spre răsărit cu

cite o absidă semicirculară, cea dinspre miazănoapte avînd partea de jos a

feţei interioare decorată cu o serie de arcaturi trilobate. O porţiune din

navele laterale, în dreptul traveei alipite transeptului, este ieşită în lături cît

şi transeptul, schiţînd o intenţie pe care a avut-o la un moment dat

arhitectul de a clădi o bazilică cu cinci nave. Nava mediană este separată

de navele laterale prin arcade uşor frînte la cheie. Întreaga clădire este

boltită. Toate bolţile sînt construite pe arce de ogivă; nervurile acestora ca

şi arcele dublouri transversale, care separă între ele traveele, se sprijină pe

colonete angajate respectiv în stîlpii care despart navele şi în pereţii

mărginaşi ai navelor laterale.

3

Cf. declaraţiile sale, apud François Benoit, L’Architecture, l’Occident médiéval, romano-

gothique et gothique, Paris, 1934, p. 151 şi 402; Louis Béau, L'Art primitif, l’art médiéval, in

colecţia „Histoire Universelle des Arts”, II, Paris, 1934, p. 305.

Formele structurale şi decorative ale interiorului sînt caracteristice

romanicului, înrudite cu tot ce se poate vedea în acest domeniu la clădirile

romanice şi romanic 1 gotice, uşor anterioare sau contemporane, din

Ungaria, Austria, Germania şi chiar din Franţa 4.

În ce priveşte exteriorul (fig. 7), monumentul şi-a pierdut mult din

impunătoarea înfăţişare originală, atît din cauza adăugirilor de pe faţadele

dinspre răsărit şi miazănoapte — corul gotic, sacristia, capela în stil

renaştere Lâzo —, cît şi prin ruinarea a două din cele trei turnuri care

precizau caracterul particular al plasticii sale monumentale. Din turnul

central cu lanternă, care se înălţa la intersecţia navei mediane cu

transeptul, nu se mai păstrează azi decît baza, ascunsă sub acoperiş în pod.

Dintre cele două turnuri ale faţadei dinspre apus, care în mod fericit şi

original încadrează intrarea creind în faţa ei un fel de atrium, cel dinspre

nord-vest nu mai are partea superioară de la cornişa bisericii în sus, din

anul 1603, în urma unui incendiu şi a exploziei depozitului de pulbere pe

care îl adăpostea. El n-a mai fost refăcut. Turnul dinspre sud-vest, refăcut

de la cornişa bisericii în sus în veacul XV, a suferit şi el unele avarii cu

ocazia exploziei din anul 1603, dar a fost curînd după aceea restaurat, ca şi

întreaga biserică, bucurîndu-se pe cît se pare de asistenţa tehnică a unui

arhitect italian, Visconti. Ca şi formele structurale, şi chiar mai mult decît

acestea, elementele arhitecturale şi plastica decorativă a întregului

monument — absidele care pun în evidenţă latura dinspre răsărit a

transeptului, portalul care decorează intrarea de pe faţada dinspre miazăzi

rezervată episcopului şi preoţilor şi, în general, mai tot vocabularul

decorativ folosit în exterior ca şi în interior reflectă toate fazele prin care a

trecut construcţia, de la începerea lucrărilor, către 1247, şi pînă la

terminarea lor, în ultimii ani ai veacului XIII.Concepută şi realizată după

principiile arhitecturii romanice tîrzii, catedrala din Alba Iulia şi-a însuşit

însă în ultima fază a construcţiei sale şi cîteva elemente gotice, cum sînt în

partea dinspre apus capitelele unor coloane compuse din buchete bogate de

frunziş şi portalul intrării principale, operă a pietrarului Jean de Saint Die.

Prin aceste elemente particulare ale arhitecturii sale, catedrala din Alba

Iulia, încheind ultima fază de dezvoltare a romanicului tîrziu, marchează

totodată si începuturile pătrunderii pe teritoriul Transilvaniei a noilor

forme caracteristice stilului gotic.

4 De pildă friza de arcaturi trilobate care decorează peretele interior al absidei de pe braţul nordic

al transeptului, foarte asemănătoare cu aceea care decorează la fel absida corului catedralei Nôtre Dame din Dijon, databilă din prima jumătate a secolului XIII (Cf. François Benoit, op. cit., p. 221,

fig. 227).

Fig. 6. Catedrala romano-catolică, Alba Iulia. 1247—1291. Plan.

Dar pentru trecerea de la romanic la gotic, mult mai semnificative sînt

resturile clădirilor care formau complexul, în stare de ruină, al fostei

mănăstiri cisterciene de la Cîrţa, situată pe valea Oltului, între Sibiu şi

Făgăraş. Clădirile care compuneau acest ansamblu mănăstiresc — unul

dintre cele mai importante pentru vremea aceea din sud-estul Europei erau

grupate în jurul unei curţi

dreptunghiulare (fig. 8 ).

Latura dinspre miazănoapte a

acestei curţi o forma însăşi

biserica. Latura dinspre

răsărit, aşezată în prelungirea

transeptului, şi latura dinspre

miazăzi, paralelă cu biserica,

cuprindeau, dispuse pe două

caturi, anexele bisericii şi

clădirile mănăstireşti:

sacristia, cancelariile,

refectoriul, bucătăria şi

locuinţele superiorului şi ale

călugărilor. Spre apus, curtea

ora închisă cu un simplu zid

care lega faţada bisericii cu

ultima latură a aripii dinspre

miazăzi.

Fig. 7. Catedrala romano-catolică; Alba

Iulia.

Biserica, a cărei parte dinspre răsărit a fost uşor restructurată si este

folosită astăzi ca templu evanghelic, era o bazilică de plan foarte regulat cu

trei nave si transept fără turnuri, însă, pe faţada dinspre apus 5 , transeptul

Fig. 8. Mănăstirea cistercină, Cîrţa (jud. Braşov). A 2-a jumătate a sec. XIII.

este prevăzut pe latura dinspre răsărit, cu câte dpuă capele dreptunghiulare

adiacente pe fiecare braţ, iar corul se termină cu o absidă poligonală cu

cinci laturi şi cu contraforţi în fiecare colţ.

5

Turnuleţul poligonal, legat de zidul apusean care se mai ţine încă şi azi in picioare, datează din prima jumătate a veacului XV adăugat, probabil, cum crede V. Vătăşianu ( I s t . art. feud., p. 105), cu ocazia lucrărilor de restaurare executate in urma unei incursiuni turceşti

care provocase mănăstirii mari stricăciuni.

Bolţile erau construite pe arce de ogivă. Cele de pe traveele pătrate ale

navei mediane erau sixpartite. Deosebit de caracteristice sînt, la corpul

păstrat al bisericii, cornişa pe console şi, imediat sub ea, ferestrele rotunde

cu cerceveaua de piatră fasonată ca o floare cu şase lobi. Structura şi

formele arhitecturale ale întregului monument — a cărui construcţie,

începută în a doua jumătate a veacului XIII, a fost sfîrşită către sau curînd

după 1300 — sînt în general gotice, dar nedezvoltate şi cu multe

reminiscenţe romanice, cum sînt zidurile masive, pline şi, la anexele

mănăstireşti, şirul de ferestre gemene cu coloniţe între ele şi cu arcele uşor

frînte la cheie, dar încadrate de arcade al căror traseu este un perfect plin

cintru subliniat de cîte o arhivoltă asemenea. Aceleiaşi arhitecturi, care s-a

dezvoltat nu fără a avea legături cu şantierul de la Cîrţa, îi aparţin, între

altele, biserica cuprinsă azi în complexul fortificat al cetăţii săteşti din

Prejmer în judeţul Braşov şi biserica Sf. Bartolomeu din Braşov. La

Prejmer, biserica originală, databilă din ultimul sfert al veacului XIII, era

de tip central cruciform, braţele crucii amintind ca forme şi sisteme de

boltire corul cu absidă al bisericii de la Cîrţa. Mai apropiată din punct de

vedere structural şi decorativ cu modelul de la Cîrta era biserica Sf.

Bartolomeu din Braşov. Dar vechea clădire databilă din a doua jumătate a

veacului XIII, a suferit o refacere substanţială în veacul XV. Partea

originală, rămasă neatinsă, cuprinde corul şi încăperile adiacente acestuia,

inclusiv cele două capele pătrate cu care se încheie, spre răsărit, braţele

transeptului. Ce se vede azi din nava mediană, de la careul din faţa corului

pînă la peretele faţadei dinspre apus, şi din pereţii laterali, de la nivelul

planului de naştere al bolţilor in sus, este opera refacerii din veacul XV. Şi

mai nou — anume din prima jumătate a veacului XIX — este turnul,

ridicat în locul celui vechi, prăbuşit.

Arhitectura românească pe teritoriul Transilvaniei

Cucerirea Transilvaniei de către regatul feudal ungar, încheiată în secolul

XIII, a intensificat procesul de feudalizare şi a dus la o creştere simţitoare

a exploatării ţăranilor prin sporirea obligaţiilor acestora faţă de stăpînii

feudali, de statul maghiar şi de biserica catolică. În aceste condiţii, satis-

facerea nevoilor de locuinţă, ca şi construirea clădirilor de cult destinate

masei mari a populaţiei transilvănene băştinaşe de rit greco-oriental a

continuat să stea precumpănitor în sarcina arhitecturii populare de lemn.

Dar, alături de această arhitectură, de lemn, care ulterior, în unele ţinuturi,

cum a fost în special acela al Maramureşului, avea să dea monumente de o

valoare constructiv-artistică excepţională, s-a dezvoltat în cîteva din

regiunile din sudul şi vestul Transilvaniei — ţările: Haţegului, Zarandului,

Bihorului şi altele, printre care în nord Ţara Maramureşului şi o arhitectură

de zid. Aci, cnejii şi jupanii români, care, deşi încadraţi în statul feudal

ungar, şi-au păstrat încă o vreme titlurile şi funcţiile lor vechi, au fost

posesori de frumoase curţi boiereşti şi ctitori de numeroas biserici. Astfel,

un Cîndea avea lîngă satul Rîu de Mori un castel și, poalele colinei pe care

se ridica acesta, o biserica cu turn de strajă ridicat deasupra absidei

altarului. Tot de numele unui Cîndea se leagă fundarea bisericii de piatră

din satul Sîntămăria-Orlea. Un Ambrozie își avea casă și biserică în satul

Strei. Dacă din locuințele acestor mici nobili locali nu avem decît în câteva

locuri – ca la Rîu de Mori – mormane de ruine, în schimb, mai peste tot ni

s-au păstrat întregi bisericile.

Opere ale unor modești meșteri locali, concepute în spiritul romanicului și

al goticului, arhitecturi folosite în acea vreme și de meșteri sași, bisericile

cnejilor și jupanilor români păstrează distribuția simplă, comună edificiilor

religioase aparținînd cultului greco oriental. Planul lor, de dimensiuni mici

cuprinde trei părți distincte: o navă centrală – naosul , o absidă pătrată sau

poligonală spre răsărit, destinată altarului și un vestibul, ca un pronaos,

amenajat sub turnul-clopotniță alipit fațadei dinspre apus. Partea cea mai

caracteristică a întregului

edificiu o constituie turnul-

clopotniță, care este mai

îngust și decît nava centrală

și decît absida și mult mai

înalt. Are forma unei prisme

cu baza pătrată și este

despărțit în sensul înalțimii în

trei-patru caturi. Ferestrele,

câte una sau grupate câte

două sau chiar trei la un loc

de pe fiecare față, sunt adesea

puse în evidență de cercevele

de piatră sau de colonițe de o

primitivă dar grașioasă

factură romanică. Zidăria,

făcută din piatră cioplitură de

dimensiuni mici în masa

pereților și din piatră fățuită

la colțuri și în jurul golurilor,

Fig. 9. Biserica din Strei (jud. Hunedoara). Secțiune și plan.

este în exterior lăsată de regulă aparentă. În interior, pereții sunt tencuiți și

împodobiți cu zugrăveli. Dintre toate aceste biserici,cea mai importantă

este ctitoria jupânului Ambrozie din satul Strei în județul Hunedoara.

După structura zidului și a bolților, ca și după în înfățișarea generală a

elementelor de arhitectură exterioară, monumentul pare să fi fost zidit în a

două jumătate a veacului XIII. Turnul său este unul din cele mai

interesante ca structură și forme romanice. La ultimul cat, camera

clopotelor este acoperită cu o cupolă înaltă, elipsoidă, care spre exterior se

încoronează cu patru frontoane triunghiulare supraînalțate de un con (fig.

9, 10).Biserica din satul Sîntămăria – Orlea, situată la câteva kilometri spre

sud de orașul Hațeg, aparține aceluiași tip structural. De dimensiuni mult

mai mari ea prezintă totodată volume mai sigur trasate și câteva foarte

îngrijite detalii arhitecturale (fig. 11). Cele patru frontoane triunghiulareși

acoperișul pirimidal cu care se încheie turnul clopotniță sunt opera unei

restaurări recente. Tot unei restaurări , executată însă într-o epocă mai

veche, trebuie atribuită și fereastra gotică de pe fațada apuseană a primului

etaj al turnului. Dintre elementele originale aparținînd celei de-a doua

jumătăți a veacului XIII, merită să fie în mod special menționat portalul

care încadrează intrarea principală amenajată pe fașada dinspre apus a

turnului.

Fig.10. Biserica din Strei (jud. Hunedoara). Fig.11 Biserica din Sîntămăria-Orlea.

A 2-a jumătate a sec. XIII. A 2-a jumătate a sec.XIII.

Începuturile și dezvoltarea arhitecturii gotice în Transilvania

Pentru Transilvania, a doua jumătate a veacului XIV a constituit epoca

unui avînt important pe care l-a înregistrat în special arhitectura religioasă

catolică. Trecînd de la formele întarziate ale romanico-goticului la acelea

ale goticului matur. Independent de formele preexistente ale unor elemente

caracteristice goticului primar, pătrunse odată cu terminarea, către

sfînrșitul celei de –a doua jumatăți a veacului XIII, a catedralei romano-

catolice din Alba Iulia și cu zidirea, în aceeași vreme, a complexului

mănăstiresc de la Cîrța – forme care n-au evoluat în țările occidentale –

adevărata arhitectură gotică și-a făcut apariția în Transilvania abia către

jumătatea veacului XIV. Noua și importanta fază a dezvoltării arhitecturii

ecleziastice din această epocă a fost strîns legată de viața orașelor, în

cadrul și paralel cu care arhitectura s-a dezvoltat ca o consecință a înfloririi

economice a acestora, a progresului meșteșugarilor, precum și a închegării

unor șantiere de artiști și meseriași laici, specializați : arhitecți, sculptori,

zidari etc. Bunăstarea materială și rolul politic important pe care l-au jucat

în această vreme orașele se oglindesc în arhitectura noilor edificii

religioase.Între mijlocul veacului XIV și sfîrșitul veacului XV toate

centrele importante urbane ale Transilvaniei, Printre care amintim : Sibiul,

Sebeșul, Clujul, Brașovul, Sighișoara, Mediaşul, Bistrița, s-au găsit într-o

aprigă întrecere, susținută adesea cu mari cheltuieli, care a dus la înălțarea

marilor lor biserici parohiale. Bisericile acestea gotice ala Transilvaniei,

construite la început și cu concursul unor arhitecți străini. În special

instruiți în cadrul marilor șantiere din țările germanice, dar cu mână de

lucru și foarte curând și cu meșteri formați pe șantiere locale, păstrează

zidurile groase ale romanicului, sunt de un verticalism temperat și nu

cunosc nici pereții ajurați nici arcul butant. Formulele spațiale adoptate de

meșteri transilvăneni ai acestei epoci au fost două : 1. aceea tradițională,

rezultată din prelucrarea schemei bazilicale clasice, în care spațiul este

fragmentat și tratat în spiritul unei creșteri gradate a volumelor din lături

către nava mediană mult mai inaltă și de la intrare, din nava mediană către

corul în fața căruia se desfășoară adesea, dominant, transeptul ; 2. O

creaţie a arhitecturii germane raspăndite ulterior în tot estul Europei. Este

așa-numitul tip structural “Hallenkirche” : biserica este împarțită tot în

trei nave, dar navele laterale, sensibil mai largi decât în tipul bazilical, se

înalță aproximativ cât și nava mediană, planul de naștere a bolților care le

acopereau găsindu-se, pentru toate trei, la același nivel. Prin această nouă

formulă, forma bazilicală clasică este, ca să spunem așa, deformată, sensul

său fiind schimbat.

Spaţiul interior, conceput în spiritul unei unităţi organice, cu efecte

dinamice egale atît în sensul adîncimii cît şi în acela al înălţimii, este

ordonat în aşa fel ca să poată fi îmbrăţişat cu privirea aproape dintr-o dată.

Pentru acelaşi motiv, arcadele separatoare ale navelor, corespunzătoare

cîte una fiecărei travee, sînt mai ample, iar suporţii mai subţiri şi mai

simpli. În continuare, ideea obţinerii unui spaţiu interior cît mai unitar şi

mai degajat de suporţi a dus la adoptarea formulei bisericii cu o singură

navă, obişnuită în mediul local şi anterior pentru clădiri mici, dar de data

aceasta, este reprezentată, în special în a doua jumătate a veacului XV,

prin cîteva exemplare impresionante ca dimensiuni şi monumentalitate.

Dintre bisericile gotice transilvănene, cea dintîi începută a fost aceea

dedicată Sf. Maria din Sibiu — azi biserică evanghelică parohială. Este o

clădire vastă, concepută în formele specifice sistemului structural bazilical

cu trei nave şi transept (fig. 12). Lungimea totală actuală a edificiului

măsoară 68,00 m; lăţimea naosului 22 m, iar înălţimea navei mediane

15,50 m. Dincolo de transeptul care cuprinde trei mari travee pătrate aco-

perite cu bolţi pe arce de ogivă, biserica se continuă spre apus cu trei nave

despărţite între ele prin stîlpi de secţiune octogonală şi arcade frînte.

Fig. 12. Biserica evanghelică Sf. Maria, Sibiu, 1350, sec. XVI. Plan.

Începute către 1350, lucrările de construcţie şi de completare ale marii

biserici sibiene au durat, cu unele întreruperi pînă în primii ani ai veacului

XVI. În 1431, biserica era dată cultului, dar se întindea spre apus numai

pînă la linia masivului turn-clopotniţă care, aşezat în axa navei mediane, se

detaşa pe faţadă, pe cît se pare la acea dată încă neterminat. După 1448,

încheindu-se lucrările de la turn, corpul întreg al clădirii a fost continuat

spre apus în jurul şi dincolo de turn, creîndu-se în faţa acestuia o mare

sală, ca un pronaos. După construirea acestei neobişnuite încăperi, pe care

localnicii o numesc ,,ferula” destinată, pe cît se pare, adunărilor parohiale

şi oficierii slujbelor de înmormîntare, biserica a suferit, pînă în 1519 cînd

şantierul a fost lichidat, şi alte adăugiri: mărirea sacristiei, prelungirea

braţului nordic al transeptului, construirea pridvoarelor din faţa celor două

intrări dinspre nord şi sud şi, în sfîrşit, suprapunerea unui etaj peste nava

laterală dinspre sud. Formele, ca şi detaliile arhitecturii interioare, sînt

sobre; arcadele dintre nave, frînte la cheie, sînt scunde şi largi, iar cele ale

navei mediane, solide şi de traseu semicircular, se prelungesc sub formă de

coloniţe angajate la stîlpii arcadelor dintre nave pînă la pardoseală.

înfăţişarea exterioară, caracteristică formelor simple ale goticului

transilvănean, este animată pe faţada dinspre sud printr-o ordonanţă de

frontoane, care încoronează, subliniindu-le spre exterior, traveele cu etaj

ale navelor laterale, ca în multe exemple din răsăritul Germaniei.

La Sebeş, lucrările pentru realizarea unui proiect grandios de catedrală

gotică au fost începute către 1370 cu construirea corului, care a fost ridicat

pe locul absidei şi în continuarea navei mediane a vechii bazilici romanice,

pe care noua clădire urma s-o înlocuiască treptat (fig. 13). Avînd el singur

dimensiunile şi formele unei adevărate biserici — 28,50 m lungime, 13,80

m lărgime şi 15 m înălţime — corul cuprinde trei nave de înălţime egală şi

cinci travee încheiate spre răsărit cu o absidă poligonală cu trei laturi.

Stîlpii care susţin bolţile construite pe arce de ogivă ale celor trei nave sînt

compuşi dintr-un miez prismatic, octogonal, avînd pe fiecare faţă colonete

angajate cu baze şi capiteluri florale. Fiecărui stîlp îi corespunde în

exterior cîte un contrafort care se încheie sub cornişă cu baldachine şi

statui (fig. 14). O dată terminată (dar abia către 1400), această

Fig. 13. Biserica evanghelică Sebeș 1370-1400. Plan.

Fig. 14. Biserica evanghelică Sebeș. Vedere perspectivă 1370-1400. Plan.

primă parte a clădirii — excepţională din punct de vedere al plasticii

monumentale şi al bogăţiei decorative, fiind prin aceste principale calităţi

ale sale unică în toată arhitectura gotică a Transilvaniei —, lucrările au fost

oprite aici. Renunţînd, din cauza unor insurmontabile dificultăţi materiale,

la ideea continuării în viitor a clădirii după proiectul iniţial, grandios,

sebeşenii s-au resemnat şi au acceptat să lege, în condiţii cit mai

mulţumitoare, corul nou cu trupul vechii biserici, căreia i s-au adus unele

modificări de circumstanţă 6. Proporţiile zvelte, elementele bogat

decorate din interior, formele mult mai aerate şi ornamentaţia sculptată a

faţadelor corului distonează, desigur, cu aspectul masiv al corpului vechii 6 Navele laterale au fost lărgite, înălţate şi acoperite cu bolţi pe arce de ogivă ; ancadramentele de

piatră deja executate pentru biserica nouă au fost scurtate şi montate în golurile ferestrelor navelor

laterale modificate; au fost suprainălţate deasupra bolţilor zidurile navei mediane, al cărei acoperiş

a fost înlocuit cu altul mai înalt; în sfirşit, ca element nou de legătură între cor şi nava mediană, s-a

construit un foarte frumos „jube”, din care nu se mai păstrează azi decît cîteva fragmente

bazilici romanice. Totuşi, în întregul ei, biserica din Sebeş reprezintă un

monument excepţional de valoros şi marchează, prin vastul său cor,

împămîntenirea în Transilvania a celui de-al doilea sistem structural de

biserică gotică de mari dimensiuni, tipul ,,Hallenkirche”, care avea să fie

preferat schemei bazilicale. Astfel, structura caracteristică tipului

„Hallenkirche”, care posedă reale calităţi spaţiale şi de frumuseţe în forme

şi decoraţii, a fost adoptată de meşterii celor mai renumite oraşe

transilvănene : Cluj, Braşov, Sighişoara. Biserica parohială, închinată

arhanghelului Mihail, din oraşul Cluj- Napoca, începută către 1350 (o bulă

papală de indulgenţă dată din Avignon în vederea strîngerii fondurilor

necesare începerii lucrărilor ei poartă data 1349), ne prezintă un cor

dezvoltat, de forma celui al bisericii sibiene — trei travee dreptunghiulare

încheiate cu o absidă cu cinci laturi —, flancat însă de două abside

poligonale (fig. 15). Vădind aceleaşi modele, favorite şcolilor germanice,

planul corpului bisericii, modificat în proiect după terminarea corului şi

sporit ca dimensiuni, a fost croit, probabil, sub înrîurirea şantierului de la

Sebeş, după formele evoluate ale tipului ,,Hallenkirche”. Pentru racordarea

navelor cu absidiolele corului, s-a folosit o soluţie de expedient : pereţi

oblici, fapt care învederează schimbarea concepţiei, survenită în timpul

construcţiei. Dealtfel, faţă de liniile sobre ale corului, formele şi

elementele structurale ale corpului principal al bisericii încep să capete şi o

funcţie decorativă. Stîlpii masivi care despart navele, aproape egale ca

lărgime, ale spaţioasei hale, sînt subliniaţi în sens vertical de cîteva profile

ascuţite, din care se desprind nervurile bolţilor, înmulţite şi acestea şi

dispuse cu vădită intenţie decorativă în forme stelate. în întregul ei,

clădirea, care arată clar cel puţin trei etape în desfăşurarea lucrărilor de

construcţie — corespunzătoare, respectiv corului, navelor cu portalul

principal care poartă data 1444 şi bolţilor cu întreaga decoraţie a faţadelor

dinspre apus şi miazăzi —, a fost terminată abia în a doua jumătate a

veacului XV. Aceleaşi forme ale bisericii clujene le regăsim şi în

arhitectura altor două importante monumente : biserica Sf. Niculae din

Deal la Sighişoara şi biserica Neagră din Braşov. Începută către mijlocul

veacului XIV, biserica de la Sighişoara a fost terminată abia către sfîrşitul

veacului XV. Arhitectura edificiului — mai cu seamă interiorul cu bolţile

decorate cu o bogată reţea de nervuri şi portalurile — reflectă

transformările pe care biserica şi, în general, goticul de şcoală germană l-a

suferit în decursul acestei perioade de timp în Transilvania.

Mai omogenă decît toate din punct de vedere al formelor arhitecturale şi

impresionantă prin mărimea şi masiva ei înfăţişare este Biserica Neagră

din Braşov, cunoscută sub acest nume după incendiul catastrofal din 1689,

care i-a înnegrit zidurile şi i-a distrus acoperişul şi întreaga parte

superioară a navelor, a căror structură a fost după aceea total modificată.

Planul, care cuprinde un cor foarte dezvoltat şi trei nave de înălţime

aproape egală, măsoară 89 m lungime şi 23 m (la cor 19 m) lărgime,

începută către 1385, construcţia a durat aproape un secol, ajungînd cu

Fig. 15. Biserica Sf. Mihail, Cluj-Napoca. 1350- jumătatea sec. XV. Fațada sud și plan.

executarea unor detalii arhitecturale pînă la a doua jumătate a veacului

XV. E greu de precizat dacă în anul consacrării (1476, înscris pe canatul

de lemn al uşii, prinsă acum în rama portalului de sud), biserica avea turn.

Grosimea impresionantă a zidurilor vestibulului cu care se încheie spre

apus cele trei nave ne arată că intenţia constructorilor a fost să ridice în

faţă nu unul, ci două turnuri, care urmau să încadreze, intrarea principală.

Departe de a avea aspectul ajurat şi tradiţionala fleşă a catedralelor gotice

germane, unicul turn care se înalţă pe colţul de sud-vest al faţadei apusene

păstrează caracterul masiv al întregii clădiri, căreia îi imprimă un

pronunţat dar atrăgător aspect asimetric (fig. 16).

O notă deosebită de bogăţie decorativă o pun în arhitectura exterioară,

severă, a bisericii, cele cinci portaluri ale sale : unul, cel al intrării

principale, pe faţa dinspre apus şi patru pe lături, cîte două în părţile

extreme ale faţadelor dinspre miazănoapte şi miazăzi. Deosebit de

preţioase şi bine păstrate sînt cele două portaluri laterale, respectiv cel de

pe latura nordică, cunoscut sub numele de Poarta de Aur, precedat de o

nişă boltită încheiată spre faţadă cu o largă arcadă în plin cintru, prinsă

între cei doi contraforţi vecini, şi cel de pe latura sudică (datat: 1476), cu

două porţi, despărţite printr-un stîlp comun jos, şi cu două ferestre în

timpan (fig. 17). Pe lîngă bisericile mari, parohiale, s-au zidit în această

epocă în mai toate localităţile urbane şi în satele locuite de saşi numeroase

mănăstiri şi biserici. Toate au adoptat, se înţelege, formele aceluiaşi stil

gotic de şcoală germană — unele de tip bazilical cu trei nave, altele de tip

„Hallenkirche”, tot cu trei nave, şi multe cu o singură navă — dar peste tot

transpuse în formule simple şi economice. Cu excepţia portalurilor şi a

unor elemente de detaliu din interior — tabernacole, amvoane, aghiaz-

matare — decoraţia acestor modeste edificii religioase aproape nu

cunoaşte sculptura. Din cele cîteva exemplare mai deosebite aparţinînd

acestei categorii, amintim, pentru frumuseţea unor elemente arhitecturale,

ca şi pentru caracterul sobru al înfăţişării lor exterioare, bisericile

evanghelice din Aţei şi Mălăncrav, ambele de tip bazilical cu trei nave,

biserica evanghelică din Richiş lîngă Mediaş, de tip ,,Hallenkirche”, cu un

frumos portal şi, în sfîrşit, dintre clădirile care, ca multe din cele înfăţişate

mai sus, îşi aşază începuturile în ultima jumătate a veacului XIV, dar a

căror construcţie, sau cel puţin unele lucrări de completare şi

înfrumuseţare, au durat totuşi pînă către sfîrşitul veacului XV, menţionăm

vasta biserică a franciscanilor din oraşul Tîrgu Mureş, a cărei singură navă,

restructurată în stil baroc, măsoară 32,50 m x 16,50 m, plus corul de

22,50 x 9 m.

Arhitectura românească în Transilvania

Spre deosebire de toate aceste edificii ecleziastice catolice, bisericile

ortodoxe de zid, ctitorii ale unor cneji români, reflectă mijloacele materiale

reduse de care dispunea mica nobilime locală netrecută la catolicism.

Cele mai multe din aceste biserici pe care numeroasele sate mărunte,

sărăcite şi aservite nobilimii feudale, şi le-au putut ridica, au continuat să

fie construite, ca şi mai înainte, din lemn. Este de la sine înţeles că,

Fig. 16. Biserica Neagră, Brașov – jumătatea sec. XV. Fațada de apus un releveu dupa C.I.A.

Fig. 17. Biserica Neagră, Brașov. Portalul de pe latura sud. După un releveu C.I.A.

dată fiind fragilitatea materialului din care au fost făcute, exemplar de

acest fel din această epocă nu ni s-au putut păstra.

Cele de zid — majoritatea ridicate în acele ţinuturi cum au fost Ţara

Haţegului, Ţara Zarandului şi Munţii Apuseni —, rămase în afara unor

preocupări artistice mai înalte, au păstrat distribuţia şi formele tradiţionale

ale clădirilor de cult ortodox din epoca anterioară, dar nu fără a fi absorbit

şi unele elemente noi, împrumutate atît din arhitectura gotică

contemporană a Transilvaniei — bolţi pe arce de ogivă, portaluri

contraforţi etc. —, cît şi din aceea, dezvoltată pe alte căi, a Ţării

Româneşti — cum ar fi tipul de plan cruciform, traseul semicircular în

interior al unor abside şi prezenţa unei încăperi speciale pentru pronaos.

Printre exemplarele cele mai reprezentative de acest fel de biserici,

amintim pe acelea din localităţile Almaşu Mare, Ribiţa, Rîu de Mori-

Suseni şi Bîrsău în judeţul Hunedoara (fig. 18) şi pe aceea de o factură

mult mai apropiată de formele goticului, din oraşul Zlatna în judeţul Alba.

Fig. 18. Planuri de biserici româneşti ortodoxe din Transilvania : 1. Rîu de Mori — Suseni (jud.

Hunedoara), sec. XIV; 2. Almaşu Mare (jud. Alba), cca 1415; 3. Ribiţa (jud. Hunedoara), 1417 ; 4.

Birsău (jud. Hunedoara), Sf. Niculae, sec. XV. După arh. Eugenia Greceanu.

ARHITECTURĂ COMPARATĂ

Lucrare

Tema: Arhitectura Romanică şi Gotică

în Transilvania

Studenţi: Nohailîc Andrei / Stoyanov Trayan