arboricultura_ornamentala

Facultatea de Horticultură

Specializarea Horticultură - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Lector dr. Cristina Mănescu

ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ

- Bucureşti -

2010

2

Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din aceast curs prin orice mijloace este posibilă numai cu acordul scris al autorului. Toate drepturile rezervate.

3

CUPRINS ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ 1 ..................................................................................................4 1. Introducere în Arboricultura ornamentală. Grupele de plante lemnoase ornamentale .....................5

2. Specie tip, varietate, cultivar. Particularităţile morfologice ale plantelor lemnoase. ........................11

3. Particularităţile creşterii şi dezvoltării plantelor lemnoase. ................................................................16

4. Particularităţile biochimice ale plantelor lemnoase..............................................................................21

5. Relaţiile plantelor lemnoase cu temperatura. .......................................................................................25

6. Relaţiile plantelor lemnoase cu lumina..................................................................................................30

7. Relaţiile plantelor lemnoase cu apa........................................................................................................35

8. Relaţiile plantelor lemnoase cu vântul. ..................................................................................................40

9. Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii edafici. ....................................................................................45

10. Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii biotici. Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii antropici.... ...................................................................................................................................................50

11. Pepiniera de plante ornamentale. Înmulţirea prin seminţe. ..............................................................55

12. Înmulţirea prin butaşi. ..........................................................................................................................60

13. Înmulţirea prin marcotaj. Înmulţirea prin drajoni............................................................................65

14. Înmulţirea prin altoire. .........................................................................................................................70

ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ 2 ...............................................................................................77

1. Producerea materialului săditor în terenul pepinierei (1) ...................................................................77



4. Producerea materialului săditor în containere (1)................................................................................94

5. Producerea materialului săditor în containere (2)..............................................................................100

6. Producerea materialului săditor în containere (3)..............................................................................105

7. Valorificarea materialului săditor........................................................................................................110

8. Specii de arbori coniferi. .......................................................................................................................115

9. Specii de arbori şi arbuşti coniferi. Specii de arbuşti foioşi cu frunze persistente...........................120

10. Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (1).................................................................................125

11. Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (2).................................................................................130

12. Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (3). Specii de arbuşti urcători (liane). Specii de subarbuşti...................................................................................................................................................135

13. Specii de arbori foioşi decorativi prin flori. ......................................................................................140

14. Specii de arbori foioşi decorativi prin habitus şi frunziş..................................................................145 Bibliografie .................................................................................................................................................151

4



ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ 1


5

1.

Introducere în Arboricultura ornamentală. Grupele de plante lemnoase ornamentale OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• ce este Arboricultura ornamentală • ce importanţă are această ştiinţă • cum se clasifică plante lemnoase • care sunt caracterele ornamentale ale plantelor lemnoase

Timp de studiu – 1 oră

Introducere în Arboricultura ornamentală

Încă din cele mai vechi timpuri omul a simţit nevoia de a îmbogăţi sortimentul de specii lemnoase existent, ce făcea parte din natura înconjurătoare, cu unele noi, având caractere ornamentale deosebite (fig. 1). Au apărut la început colecţii de plante, apoi mici grădini botanice ce cuprindeau specii exotice. Unele dintre speciile exotice s-au adaptat climatului zonei respective.

O serie de specii exotice, mai uşor adaptabile, au fost atât de îndrăgite, încât au fost înmulţite pe scară largă, ajungând şi în grădinile oamenilor simpli. Nici astăzi omul nu încetează să caute, să adapteze şi să înmulţească speciile de plante lemnoase ornamentale cu frunziş, flori sau fructe de culori şi forme de creştere deosebite. S-a născut astfel o adevărată ştiinţă a înmulţirii şi cultivării lor - Arboricultura ornamentală.

Arboricultura este o ştiinţă horticolă, care are ca

obiect de studiu cunoaşterea speciilor ornamentale lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti) şi a tehnologiilor de producere şi cultură a acestora (Iliescu, 1998).

Arboricultura ornamentală contribuie la calitatea vieţii omului prin funcţiile sale: estetică, sanitară, ecologică şi economică. Astfel, efectele care rezultă din aceste funcţii sunt: înfrumuseţarea spaţiilor exterioare, a străzilor şi ariilor construite; crearea unui microclimat favorabil sănătăţii oamenilor care locuiesc la oraş; crearea unei ambianţe plăcute şi sănătoase pentru odihnă şi relaxare; atenuarea poluării atmosferice; protecţia solului şi a apelor (combaterea eroziunii solului, reducerea poluării apelor etc.); valorificarea terenurilor inapte altor activităţi (agricole, de construcţii); beneficii economice producătorilor, cultivatorilor şi a celor care valorifică plantele ornamentale lemnoase, dar şi a celor care ajută la buna desfăşurare a tehnologiilor prin unelte, maşini

Fig. 1 – Basorelief egiptean reprezentând expediţia regală în India a lui Hatchepsut de aducere a arborilor

(după Loxton, 1991)

6

şi instalaţii speciale pentru anumite lucrări, materiale (ghivece, pământuri, îngrăşăminte, pesticide).

În Europa, ţările care şi-au dezvoltat o puternică industrie de producere şi valorificare a plantelor lemnoase ornamentale sunt: Germania, Olanda, Franţa, Italia, Belgia şi Marea Britanie. Dezvoltarea Arboriculturii ornamentale în aceste ţări s-a datorat eforturilor susţinute în domeniul cercetării şi al învăţământului, alocându-se fonduri importante pentru găsirea de noi specii, cultivaruri şi varietăţi de plante ornamentale având caractere ornamentale şi ecologice deosebite, pentru studierea comportamentului acestora în diferite condiţii de mediu, ameliorarea caracterelor legate de rezistenţa la boli, dăunători, condiţii climatice şi pentru pregătirea de personal calificat în domeniu. De asemenea, o atenţie deosebită se acordă activităţilor de marketing, care promovează noile specii, cultivaruri şi varietăţi, dar şi educării populaţiei pentru cunoaşterea plantelor şi atragerea acesteia pentru a înfiinţa grădini ornamentale proprii.

Grupele de plante lemnoase ornamentale Speciile de plante lemnoase ornamentale se împart în două grupuri distincte, în

funcţie de diviziunea botanică din care fac parte: conifere (Diviziunea Gymnosperme) şi foioase (Diviziunea Angyosperme). Speciile conifere şi foioase au particularităţi diferite de creştere şi dezvoltare şi de aceea întreaga tehnologie de producere şi cultivare a plantelor ornamentale este adaptată cerinţelor specifice acestor două grupe de plante.

După puterea de creştere şi caracteristicile morfologice se identifică următoarele grupe de plante lemnoase: arbori, arbuşti şi subarbuşti.

Arborii sunt plante lemnoase alcătuite din trunchi şi coroană. Puterea de creştere şi longevitatea lor este mare. Înălţimea sau talia arborilor la vârsta adultă este în funcţie de specie, putând fi de 3-15m – arbori de talia a III-a, 15-25m – arbori de talia a II-a şi peste 25m – arbori de talia I.

Trunchiul arborilor poate fi: unic (neramificat), ramificat (îmbrăcat cu ramuri de la baza trunchiului) sau multitulpinal (fig. 2).

Fig. 2 – Tipuri de trunchiuri la arbori: A - unic, B- ramificat şi C - multitulpinal

A B C

7

Modul de creştere al trunchiului este determinat nu numai de specie ci şi de condiţiile de viaţă ale plantei respective – lumină, densitatea plantării, intemperii (fig. 3).

Obţinerea unui anumit tip de trunchi de către cultivatorii de plante se face aplicând tăieri, altoiri, conducere prin tutorare.

Arborii au tip de creştere diferit, ramificarea putând fi monopodială (creşterea plantei are loc întotodeauna prin mugurele terminal) şi simpodială (creşterea se reia în următorul sezon de vegetaţie dintr-un mugure lateral). Astfel, speciile care au ramificaţie monopodială formează trunchi drept şi coroană regulată, iar cele cu ramificaţie simpodială, formează trunchi strâmb şi coroană neregulată (fig. 4). Tipul de ramificaţie al speciilor indică posibilităţile de folosire al acestora în spaţiile verzi. De exemplu, pentru aliniamente se aleg specii cu ramificaţie monopodială.

Coroanele arborilor pot avea forme diferite (fig. 5). Arbuştii sunt

plante lemnoase cu înălţime mai mică decât arborii (până la 7m) şi sunt multitulpinali. Forma de creştere a arbuştilor poate fi târâtoare, semitârâtoare, erectă, neregulată, semipendulă sau pendulă. Unele specii de arbuşti suportă tunderea şi pot fi conduse în forme artistice. O categorie aparte a arbuştilor o constituie arbuştii urcători sau lianele. Acest tip de arbuşti necesită un suport adiacent pentru a putea creşte şi dezvolta. Modul de prindere al lianelor de suport se face în funcţie de specie prin intermediul cârceilor, rădăcini adventive, haustori sau prin creştere volubilă (fig. 6).

solitar pădure

Fig. 3 – Modul de creştere al stejarului alb în funcţie de densitatea plantării (după Holdrege, 2005)

Fig. 4 – Tipuri de ramificare la arbori – monopodial (stânga) şi simpodial (dreapta)

8

îngust-piramidală

piramidală

larg piramidală

ovoiodală

sferică

ovoidal-rotunjită

etalată

pendulă

Fig. 5 – Forme de coroane

a b

c d Fig. 6 – Organe de prindere al lianelor: a - cârcei, b- rădăcini adventive, c - haustori, d - tulpini volubile

9

Subarbuştii sunt plante lemnoase lemnificate doar la bază, partea superioară a plantei fiind erbacee – tufă de frunze sau lăstari erbacei şi frunze (fig. 7). Din acest motiv la unele specii partea superioară a plantei se usucă în timpul iernii, refacerea acesteia fiind asigurată de partea lemnificată, care dezvoltă noi creşteri în anul următor. Subarbuştii pot avea creştere târâtoare, erectă sau semipendulă. Rezumat Introducere în arboricultura ornamentală

Arboricultura este o ştiinţă horticolă, care studiază speciile ornamentale lemnoase şi tehnologiile de producere şi cultură a acestora.

Arboricultura ornamentală contribuie la calitatea vieţii omului prin funcţiile sale: estetică, sanitară, ecologică şi economică.

Ţările care şi-au dezvoltat o puternică industrie de producere şi valorificare a plantelor lemnoase ornamentale sunt: Germania, Olanda, Franţa, Italia, Belgia şi Marea Britanie.

Grupele de plante lemnoase ornamentale

Grupe de plante lemnoase ornamentale sunt: arbori, arbuşti şi subarbuşti. Arborii sunt plante lemnoase, cu putere mare de creştere, alcătuite din trunchi şi

coroană. o După înălţime, arborii avea talia I, talia II sau talia III. Trunchiul poate fi: unic,

ramificat sau multitulpinal. Coroana poate fi: îngust-piramidală, piramidală, ovoidală, rotundă, ovoidal-rotunjită, etalată sau pendulă.

Arbuştii sunt plante lemnoase cu înălţime mai mică decât arborii (până la 7m) şi sunt multitulpinali.

o Forma de creştere a arbuştilor poate fi: târâtoare, semitârâtoare, erectă, neregulată, semipendulă sau pendulă.

o Lianele sunt arbuşti urcători, care necesită un suport adiacent pentru a putea creşte şi dezvolta. Modul de prindere al lianelor de suport se face prin: cârcei, rădăcini adventive, haustori sau prin creştere volubilă

Subarbuştii sunt plante lemnoase lemnificate doar la bază o Subarbuştii pot avea creştere târâtoare, erectă sau semipendulă

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 1. Arborii de talia III au înăţime de: a. peste 25m b. între 15 şi 25m c. până la 15m 2. Arborii multitulpinali sunt: a. plante care ramifică prin muguri laterali b. plante cu mai multe trunchiuri c. plante care ramifică doar prin mugurele terminal

Fig. 7 – Grup de subarbuşti (Yucca filamentosa)

10

3. Arbuştii pot avea creştere: a. ovoidală, piramidală, pendulă b. puternică, dreaptă, rapidă c. târâtoare, semitârâtoare, erectă 4. Plantele lemnoase lemnificate doar la bază se numesc: a. subarbuşti b. erbacee c. liane 5. Suport pentru susţinerea plantelor necesită: a. lianele b. arbuştii c. subarbuştii

11

2.

Specie tip, varietate, cultivar. Particularităţile morfologice ale plantelor lemnoase. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• care este diferenţa între specie tip, varietate şi cultivar • cum sunt lăstarii şi ramurile plantelor lemnoase • tipurile de frunze întâlnite la speciile lemnoase ormanentale • care sunt particularităţile florilor şi fructelor la plantele lemnoase


Specie tip, varietate, cultivar

Arboricultura ornamentală cuprinde numeroase specii lemnoase ornamentale din flora autohtonă sau din flora altor ţări, care s-au adaptat condiţiilor climatice şi de sol din ţara noastră. Multe dintre specii au fost identificate în diferite zone ale unei ţări sau în ţări diferite, dar având caractere uşor modificate, adaptate climatului zonei în care apar spontan, dar aparţinând aceleiaşi specii. Acestea au fost numite de botanişti varietăţi. Denumirea unei varietăţi este compusă din denumirea speciei tip şi cel al varietăţii, între cele două nume apărând particula „var.”. De exemplu, două din varietăţile de Pinus nigra se numesc Pinus nigra var. banatica (pin negru care provine din zona Banatului) şi Pinus nigra var. austriaca (pin negru din Austria).

Din dorinţa oamenilor de a deţine plante deosebite, având caractere ornamentale superioare celor cunoscute – frunziş de forme sau culori diferite, flori de culori variate, parfum mai intens, petale mai numeroase sau inflorescenţe mai bogate, fructe mai mari sau în culori mai interesante sau chiar forme de creştere ale coroanelor la arbori sau tufelor la arbuşti – s-au născut cultivarurile. Cercetările mondiale de ameliorare selectează anual sute de noi cultivaruri de plante lemnoase ornamentale. Aşadar, plantele lemnoase la care caracterele legate de: talie, formă de creştere, frunze, flori, fructe, cerinţe faţă de condiţiile de mediu, sensibilitate faţă de anumite boli sau dăunători - au rămas neschimbate, fiind cele de la natură, fac parte din specia tip. Orice modificare a unuia sau mai multor caractere ale speciei tip se numeşte cultivar.

Odată cu obţinerea unei schimbări a unei specii tip, cercetătorii au denumit cultivarul, adăugând la sfârşitul denumirii speciei tip, un epitet, legat de obicei de caracterul ornamental deosebit al noii plante. De exemplu, pentru specia tip - Thuja occidentalis a fost obţinut un cultivar cu frunziş auriu, care a fost denumit Thuja occidentalis ‘Aurea’ şi un altul care are coroană îngust-piramidală, numit Thuja occidentalis ‘Columna’.

Pentru fiecare specie tip de arbori, arbuşti, subarbuşti au fost create cultivaruri, care se înmulţesc pe cale vegetativă, pentru păstrarea neschimbată a acestor caractere ornamentale.

Particularităţile morfologice ale plantelor lemnoase ornamentale Particularităţile ramurilor, frunzelor, florilor şi fructelor evidenţiază şi oferă unicitate speciilor şi cultivarurilor de plante ornamentale. Totodată, caracteristicile morfologice ale plantelor au importanţă în identificarea speciilor şi descrierea acestora.

12

Lăstarii şi ramurile constituie elementul principal de decor, prin formă şi culoare, la unele specii, varietăţi şi cultivaruri. Lăstarii sunt creşterile din anul curent, iar ramurile sunt creşterile care deja au un an sau mai mult. După ce îşi pierd frunzele toamna, culoarea lor argintie, roşie, galbenă, oranj, verde, violacee, se remarcă întreaga iarnă. La unele specii, forma de creştere a lăstarilor şi a ramurilor este deosebită – tortuoasă, geniculată, puternic ramificată sau pendulă (fig. 8). Chiar scoarţa unor arbori poate constitui caracter ornamental prin culoare – Betula pendula şi Populus alba ‘Nivea’ (albă), Platanus hibrida (marmorată), Pinus silvestris (cărămizie), Fagus sylvatica (argintie) sau prin formă de creştere – Robinia pesudacacia (puternic brăzdată), Carpinus betulus (caneluri), Celtis occidentalis (cu neregularităţi), Fagus sylvatica (perfect netedă).

Frunzele, prin mărime, formă şi culoare, constituie un caracter ornamental important, iar speciile se pot uşor identifica după caracterele acestora.

Speciile de plantele lemnoase au fost împărţite după persistenţa frunzelor în specii cu frunze caduce şi specii cu frunze persistente. În ţara noastră, majoritatea speciilor conifere au frunziş persistent (frunzele au o durată de viaţă de doi sau mai mulţi ani, reînnoirea lor făcându-se treptat). Speciile de foioase din climatul nostru prezintă frunziş caduc (frunzele cad la sfârşitul perioadei de vegetaţie), dar sunt şi specii de arbuşti cu frunziş persistent sau semipersistent (frunzele persistă pe ramuri dacă iarna e blândă).

Dispunerea frunzelor pe lăstari este prezentată în fig. 9. Limbul frunzelor prezintă o varietate de forme. La conifere, forma frunzei poate fi

aciculară sau solzoasă, iar la foioase limbul frunzei poate fi: liniar, oblong, eliptic, ovat, obovat, rombic, triunghiular, cordat şi reniform. Marginea limbului este caracteristică fiecărui gen şi poate fi întreagă, cu incizii mai mari sau mai mici sau poate fi prevăzută cu perişori sau spini.

Frunzele pot fi simple, lamina frunzei fiind întreagă, sau compuse, lamina frunzei fiind compusă din mai multe foliole (fig. 10).

Caracteristicile frunzelor sunt deosebit de importante în relaţia plantelor cu factorii externi. De exemplu, stejarii din locuri uscate pot avea frunze mai mici şi mai pieloase decât cei din lunci (Dumitriu-Tătăranu şi Benea, 1976).

Culoarea frunzelor impresionează la unele specii şi varietăţi. Culoarea de bază, adică cea pe care frunzele o au în perioada de vegetaţie este la multe din specii în diverse nuanţe de verde. Sunt însă multe cultivaruri şi varietăţi care au frunzişul de culoare argintie, albăstruie, aurie, roşie, purpurie, variegată (cu pete sau margine albă, aurie, roz).

Fig. 8 – Ramuri tortuase de Salix matsudana ‘Tortuosa’

13

PECTINATĂ

RADIALĂ FASCICULE

brad, duglas, chiparos de baltă molizi pini, larice ALTERNĂ

OPUSĂ

VERTICILATĂ

castan, fag, carpen, magnolie arţar, lemn câinesc, merişor catalpă

Fig. 9 –Dispunerea frunzelor la speciile lemnoase ornamentale La alte specii, culoarea sezonieră a frunzişului (culoarea frunzişului primăvara sau

toamna) constituie caracter ornamental. Astfel, primăvara, o serie de specii conifere sunt decorative în momentul apariţiei creşterilor noi, de culoare verde deschis, iar unele specii de foioase au primele frunze de culoare roşie, galbenă, argintie. Toamna, o serie de specii îşi colorează frunzele în roşu, oranj sau galben.

Florile pot fi

simple sau în inflorescenţe. La plantele lemnoase ornamentale inflorescenţele pot fi de tipul: ament, corimb, panicul, racem şi umbelă. Florile sau inflorescenţele pot fi dispuse pe lăstari erect sau pendul (fig. 11).

Fig. 10 – Tipuri de frunze: a – simplă, b - palmat compusă, c - imparipenat compusă, d – paripenat compusă

a

b c d

http://www.cirrusimage.com/Trees/Fir/silver_fir_3.jpg

http://www.cirrusimage.com/Trees/Fir/silver_fir_3.jpg

14

a b Fig. 11 - Dispunerea florilor pe lăstari (a – floare erectă; b – inflorescenţă pendulă) Florile atrag prin formă, mărime, culoare şi uneori prin parfum. Pentru fiecare

specie este importantă cunoaşterea nu numai a accestor caractere ale florilor, ci şi perioada de înflorire şi durata înfloririi.

Durata înfloririi variază în funcţie de specie, dar şi condiţiile de mediu. La majoritatea speciilor, înflorirea durează maxim o săptămână – Magnolia kobus, Philadelphus coronarius, Deutzia scabra, Cornus alba etc., dar sunt şi specii la care înflorirea durează o lună – Albizia julibrissin, sau mai multe - Buddleia davidii.

Majoritatea speciilor lemnoase ornamentale au flori hermafrodite, adică ambele organe de reproducere – androceul şi gineceul sunt în aceeaşi floare. Câteva dintre specii au florile unisexuate (organele de reproducere sunt separate pe flori femele şi flori mascule. După distribuţia florilor unisexuate, speciile pot fi: monoice (florile femele şi florile mascule sunt pe acelaşi individ) – Corylus sp., Betula pendula, Fagus sylvatica şi dioice (florile femele şi cele mascule apar pe indivizi diferiţi – astfel, vor fi plante cu flori femele şi plante cu flori mascule) – Ginkgo biloba, Acer negundo, Taxus baccata.

Fructele şi conurile prezintă interes ornamental pentru multe dintre speciile lemnoase ornamentale prin culoare, formă, mărime şi abundenţă. Pentru cultivatori, perioada coacerii fructelor şi conurilor ca şi durata diseminării seminţelor sunt date importante pentru înmulţirea speciilor prin seminţe.

Fructele şi conurile pot fi uscate (conuri, păstăi, capsule, samare, achene) sau cărnoase (conuri cu aspect de fals fruct – pseudo-conuri, bace, drupe, poame, păstăi, capsule). Culoarea fructelor şi a conurilor poate fi foarte variată - albă, galbenă, roşie, albastră, oranj, brună, purpurie.

Sunt specii, varietăţi şi cultivaruri de arbori şi arbuşti, care nu produc fructe şi seminţe în condiţiile ţării noastre – Forsythia sp., Spiraea sp., Buddleia sp. Rezumat Specie tip, varietate, cultivar

Specia tip – plante care îşi păstrează caracterele ornamentale neschimbate din natură. Varietate – plante ale aceleiaşi specii, care apar în flora spontană din diferite regiuni ale

aceleiaşi ţări sau în ţări diferite şi au caractere uşor modificate. Cultivar - plante selectate pentru caracterele ornamentale deosebite faţă de cele ale

speciei tip. Particularităţile morfologice ale plantelor lemnoase ornamentale

Caracteristicile morfologice ale plantelor au importanţă ornamentală şi ajută în identificarea speciilor şi descrierea acestora.

15

Lăstarii şi ramurile - elementul principal de decor la unele specii şi cultivaruri. Impresionează prin formă şi culoare.

Frunzele – Majoritatea coniferelor au frunze persistente. Arborii foioşi au frunze caduce, iar arbuştii foioşi pot avea frunze caduce, persistente sau semipersistente.

Forma frunzelor la conifere poate fi: solzoasă şi aciculară. Forma frunzelor la foioase poate fi: liniară, oblongă, eliptică, ovată, obovată, rombică, triunghiulară, cordată şi reniformă.

Florile – pot fi simple sau în inflorescenţe. Majoritatea speciilor au flori hermafrodite, dar sunt specii cu flori unisexuate – dispuse pe un exemplar (monoice) sau pe exemplare diferite (dioice).

Fructele şi conurile – decorează prin culoare, formă, mărime şi abundenţă. Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 6. După denumire, Ligustrum vulgare ‘Lodense’ şi Fagus sylvatica ‘Fastigiata’ sunt: a. specii tip b. varietăţi c. cultivaruri 7. Decorativ prin scoarţa cărămizie a trunchiului este specia: a. Pinus silvestris b. Fagus sylvatica c. Betula pendula d. Carpinus betulus 8. Unele specii de conifere pot avea frunziş: a. liniar b. acicular c. reniform d. obovat 9. Culoarea de bază a frunzişului reprezintă: a. culoarea frunzelor la începutul primăverii b. culoarea frunzelor în timpul vegetaţiei c. culoarea frunzelor de la baza coroanei la arbori sau tufei la arbuşti d. culoarea frunzelor de la baza ramurilor 10. Înflorirea durează o lună la specia: a. Albizia julibrissin b. Buddleia davidii c. Magnolia kobus d. Cornus alba 11. Samarele sunt fructe: a. uscate b. cărnoase c. comestibile d. nu sunt fructe

16

3.

Particularităţile creşterii şi dezvoltării plantelor lemnoase. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• ce importanţă are cunoaşterea modului de creştere a plantelor lemnoase • cum se clasifică speciile în funcţie de ritmul de creştere • care este importanţa cunoaşterii longevităţii plantelor • care sunt factorii care influenţează vârsta maturităţii reproductive şi periodicitatea de rodire • ce reprezintă capacitatea de lăstărire, butăşire, drajonare şi marcotare


Cunoaşterea modului de creştere şi dezvoltare al plantelor lemnoase ornamentale are o importanţă deosebită pentru înmulţirea speciilor, dar şi pentru înţelegerea răspunsului acestora în diferite faze de tehnologie – plantări, tăieri, fertilizări etc. Aceste particularităţi de creştere şi dezvoltare sunt comune cu cele ale speciilor lemnoase de importanţă economică (pomii fructiferi sau speciile lemnoase forestiere) şi se referă la: ritmul de creştere, longevitatea plantelor, vârsta maturităţii de reproducere şi periodicitatea de rodire, dar unele sunt specifice plantelor ornamentale: capacitatea de lăstărire, capacitatea de butăşire, capacitatea de marcotare naturală şi drajonare.

Ritmul de creştere este o caracteristică specifică fiecărei specii. Totuşi, se poate interveni asupra ritmului de creştere prin tehnici variate, în scopul obţinerii mai rapide de puieţi - folosirea de substraturi optime, fertilizanţi, udare susţinută, tăieri. Forţarea procesului de creştere nu are beneficii de lungă durată asupra plantei, aceasta fiind mai sensibilă la dăunători, la factorii de stres climatic, iar raportul de rădăcini/lăstari este mic.

O serie de specii lemnoase au un ritm de creştere foarte rapid acestea fiind numite specii repede crescătoare – Populus sp. (plopii), Salix sp. (sălciile), Ailanthus altissima (cenuşar), Betula pendula (mesteacăn). La cealaltă extremă sunt speciile care au un ritm de creştere redus şi acestea se numesc specii încet crescătoare – Taxus baccata (tisa), Buxus sempervirens (merişorul), Fagus sylvatica (fagul), Quercus sp. (stejarii). Majoritatea speciilor au ritm de creştere mediu. Ritmul de creştere variază în funcţie de vârsta plantei, iar unele specii se remarcă printr-un ritm de creştere alert în faza de puiet, ca după câţiva ani ritmul de creştere să scadă (Paulownia tomentosa, Albizia julibrissin).

Viteza de creştere a unei plante este influenţată de condiţiile de mediu – lumină, temperatură, sol, apă, poluare. Speciile cresc cu atât mai repede cu cât condiţiile de viaţă din spaţiul verde sunt mai apropiate de cele din arealul natural de unde provin acestea. De asemenea, plantele care au fost înmulţite şi formate într-o pepinieră, vor fi mai adaptate condiţiilor de mediu din zona respectivă, iar ritmul lor de creştere va rămâne neschimbat şi într-un spaţiu verde, cu aceleaşi condiţii.

Ritmul de creştere al unei specii trebuie cunoscut de pepinierişti în scopul organizării terenului de producţie. Aceştia alocă spaţiu mai mare sau mai mic speciilor cu ritm diferit de dezvoltare şi îşi pot organiza din timp vânzările. De asemenea, arhitecţii peisagişti trebuie să cunoască ritmul de creştere al fiecărei specii atunci când fac asocieri de specii. Asocierea speciilor cu ritm de creştere diferit determină inconveniente estetice (plante care ajung la înălţimi mari foarte repede, în timp ce altele sunt încă mici) şi ecologice (concurenţa speciilor pentru lumină şi spaţiu, speciile repede crescătoare fiind avantajate (foto 12) şi reuşind uneori chiar să elimine alte specii cu creştere mai înceată).

17

Longevitatea sau durata de viaţă a unei plante lemnoase depinde de specie, dar este condiţionată în mare măsură de condiţiile de viaţă pe care le întâlneşte – climă, sol, accidente şi intervenţii antropice. Pe măsură ce plantele înaintează în vârstă, ritmul de creştere şi dezvoltare încetinesc. Totodată, rezistenţa plantelor la boli şi dăunători scade odată cu trecerea timpului, iar aceastea intră în declin.

În general, speciile cu viteză mare de creştere au longevitate mică, iar cele care cresc încet, au longevitate mare. Aceasta se întâmplă deoarece la speciile repede crescătoare lemnul este mai puţin dens şi în consecinţă rezistenţa plantei la intemperii este mai scăzută, iar la speciile încet crescătoare lemnul este dens şi rezistenţa în timp a plantei este mai mare.

Arbuştii au durată de viaţă mai mare comparativ cu subarbuştii, iar arborii mai mare comparativ cu arbuştii. Longevitatea arborilor

variază, cele mai puţin longevive fiind speciile care în condiţii optime de viaţă nu ating 50 de ani (cenuşar, salcie căprească), iar cele foarte longevive (fig. 13) depăşesc 300 de ani, ajungând şi la 1000 de ani (tisă, chiparos de baltă, stejar).

Cunoaşterea duratei de viaţă a unei specii are importanţă practică la înfiinţarea spaţiilor verzi, unde se asociază mai multe specii şi trebuie cunoscută în dinamică evoluţia unei plantaţii.

Vârsta maturităţii

de reproducere se referă la numărul de ani necesar unei plante până la prima înflorire şi, respectiv, formarea primelor fructe şi seminţe. Aceasta diferă de la specie la specie. Mai mult, tipul de înmulţire prin care au fost obţinute plantele influenţează momentul apariţiei primelor flori şi fructe. Astfel, înmulţite prin seminţe, majoritatea speciilor de arbuşti şi unele specii arbori ajung la fructificare după 3-4 ani, iar altele (stejarul, fagul, paltinul de munte, ulmul şi molidul) ating vârsta maturităţii de reproducere abia după 30-40 de ani.

Fig. 12 – Asociere nepotrivită de specii cu ritm de creştere diferit – mesteacăn (creştere rapidă) şi molid argintiu (creştere înceată)

Fig. 13 – Taxodium, exemplar de peste 2000 ani (sursă internet 1)

18

Înmulţite prin metode vegetative (butaşi, marcote, altoire) unele specii înfloresc chiar după primul an de la obţinerea

puieţilor. De exemplu, magnolia înmulţită prin seminţe înfloreşte şi fructifică după 10-12 ani, iar înmulţită prin altoire sau marcotaj, după 1-2 ani (fig. 14).

Formarea puieţilor prin tăieri determină apariţia mai devreme a florilor şi fructelor, prin scurtarea perioadei de tinereţe a plantei.

Periodicitatea de rodire se referă la apariţia florilor şi fructelor odată la câţiva ani şi se observă la unele specii lemnoase (4-6 ani la carpen, 6-10 ani la stejarul roşu american). Majoritatea speciilor lemnoase formează flori şi fructe anual. Se întâmplă totuşi ca la unele dintre aceste specii, condiţiile dintr-un an să fie optime pentru înflorire şi fructificare, iar aceste procese să se întâmple la un randament superior, epuizând resursele plantei. Astfel, după un an cu flori şi fructe din abundenţă, urmează un an de refacere a rezervelor plantei, an în care înflorirea şi fructificarea nu se produc, urmând ca în următorul an, planta să înflorească şi fructifice din nou. Se crează aşadar o succesiune de ani în care planta înfloreşte şi fructifică şi ani în care aceste procese nu au loc.

Capacitatea de lăstărire este specifică anumitor specii lemnoase ornamentale care după tăieri răspund prin ramificări şi creşteri foarte bune. Această caracteristică are importanţă la regenerarea unor plante îmbătrânite sau afectate de diferite probleme (îngheţ, boli şi dăunători, secetă). De asemenea, arborii şi arbuştii care au capacitate de lăstărire pot fi folosite pentru garduri vii, iar lianele ca acoperitori pentru suprafeţe plane sau verticale.

Capacitatea de butăşire reprezintă capacitatea unor specii de a forma rădăcini din fragmente de plantă – rădăcini, ramuri, frunze – detaşate şi puse în anumite condiţii favorabile înrădăcinării (fig. 15).

Această particularitate este întâlnită la foarte multe specii de arbuşti, dar şi la unele specii de arbori, având ca aplicaţie practică înmulţirea prin butaşi.

Capacitatea de drajonare este prezentă la speciile care au muguri pe rădăcini. Aceste specii de arbori, arbuşti şi subarbuşti formează din aceşti muguri, la mică distanţă de planta mamă noi plante, cu rădăcini, dar şi lăstari, frunze, numiţi drajoni. Capacitatea de drajonare este utilă pentru înmulţirea speciilor respective prin drajoni, dar şi pentru fixarea terenurilor în pantă, acoperirea rapidă a unor terenuri nisipoase. Drajonii pot însă deveni o problemă în cazul în care devin invadanţi. În acest caz trebuie cunoscut faptul că orice intervenţie asupra lor prin detaşare sau tăiere conduce la stimularea procesului de formare a noi drajoni.

Capacitatea de marcotare apare în mod natural la specii de subarbuşti, liane, arbuşti târâtori şi semitârâtori, care au ramuri ce vin în contact cu solul reavăn şi

Fig. 14 – Marcotă de 2 ani cu flori

(specia - Magnolia soulangiana)

Fig. 15 – Fragment de ramură înrădăcinat (specia Euonymus fortunei ‘Emerald’n Gold’)

19

formează rădăcini. Se formează astfel noi plante ce pot fi detaşate şi folosite la înmulţire. La o serie de specii capacitatea de marcotare poate fi indusă în scopul înmulţirii plantelor. Speciile care au capacitate de marcotare naturală au importanţă pentru fixarea terenurilor în pantă şi pentru acoperirea rapidă a unor suprafeţe de teren, însă ca şi în cazul drajonilor şi marcotajul poate deveni un fenomen nedorit atunci când plantele de acest fel devin invadante.

Rezumat Particularităţile creşterii şi dezvoltării plantelor lemnoase

Creşterea şi dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale se caracterizează prin: ritm de creştere, longevitate, vârsta maturităţii de reproducere, periodicitatea de rodire, capacitate de lăstărire, capacitate de butăşire, capacitate de marcotare naturală.

Ritmul de creştere: speciile lemnoase se împart în trei clase: specii repede crescătoare, specii încet crescătoare şi specii cu ritm de creştere mediu.

Longevitatea unei plante lemnoase depinde de specie, dar este condiţionată în mare măsură de condiţiile de viaţă pe care le întâlneşte – climă, sol, accidente şi intervenţii antropice.

Vârsta maturităţii de reproducere se referă la numărul de ani până la prima înflorire şi, respectiv, formarea primelor fructe şi seminţe. Prin tehnologiile de producţie (înmulţire, tăieri) se poate grăbi procesul de maturizare al plantei şi apariţia primelor fructe.

Periodicitatea de rodire se observă la unele specii lemnoase şi se referă la apariţia florilor şi fructelor odată la câţiva ani.

Capacitatea de lăstărire este caracteristică unor specii, care după tăieri ramifică şi cresc foarte bine.

Capacitatea de butăşire, drajonare şi marcotare au importanţă practică pentru înmulţirea speciilor lemnoase.

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 12. Specii încet crescătoare sunt: a. Taxus baccata şi Fagus sylvatica b. Ailanthus altissima şi Betula pendula c. Populus alba şi Salix caprea d. variantele b şi c corecte 13. Speciile lemnoase care pot deveni invadante au: a. capacitate de lăstărire b. capacitate de butăşire c. capacitate de drajonare d. capacitate de marcotare e. variantele c şi d corecte 14. Pentru garduri vii sunt potrivite speciile care au: a. capacitate de lăstărire b. capacitate de butăşire c. capacitate de drajonare d. capacitate de marcotare

20

15. La asocierea speciilor în spaţiile verzi este importantă cunoaşterea: a. capacităţii de butăşire b. ritmului de creştere c. vârstei maturităţii de reproducere d. variantele b şi c corecte 16. Vârsta maturităţii de reproducere poate fi modificată la unele specii de: a. condiţiile de lumină b. condiţiile de umiditate c. alegerea metodei de înmulţire d. intervenţii asupra rădăcinii 17. Capacitatea de drajonare a unor specii este utilă pentru: a. acoperirea suprafeţelor verticale b. ramificarea ramurilor arbuştilor c. formarea gardurilor vii d. fixarea terenurilor în pantă e. variantele a şi d corecte

21

4.

Particularităţile biochimice ale plantelor lemnoase. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• ce importanţă au plantele lemnoase asupra sănătăţii omului • care sunt speciile care au calităţi medicinale, cosmetice şi alimentare • care este importanţa cunoaşterii efectelor toxice şi alergice ale plantelor lemnoase • care sunt speciile cu organe toxice


Speciile lemnoase conţin compuşi organici cu efecte benefice sau negative asupra

sănătăţii omului şi animalelor. Cunoaşterea speciilor din acest punct de vedere este foarte importantă pentru pepinierişti şi cultivatori, care îşi orientează producţia spre anumite specii cu importanţă farmaceutică sau alimentară, dar şi pentru peisagişti, care în funcţie de situaţie, pot folosi sau evita anumite specii în unele amenajări peisagistice.

O serie de specii lemnoase prezintă în unele organe (muguri, frunze, flori, fructe) concentraţii ridicate în anumite minerale (fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf etc.) precum şi vitamine, aminoacizi, proteine, utile sănătăţii omului. O serie de compuşi organici sintetizaţi de plantele lemnoase (alcaloizi, terpenoizi, glicozizi, fenoli) au importanţă în industria farmaceutică, cosmetică sau alimentară. Totodată, unii din aceşti compuşi, care au rol în rezistenţa plantelor la ultraviolete, la secetă sau funcţionează ca repelente pentru animale, pot acţiona în mod negativ asupra sănătăţii umane (efect toxic sau alergic).

Calităţile medicinale ale

unor organe de plantă sunt întâlnite la o serie de specii lemnoase (fig. 16). Frunzele (Ginko, Abies, Betula), mugurii (Pinus, Populus), florile (Robinia, Tilia, Crataegus), fructele (Rosa, Juniperus, Hippophae) sunt folosite în diverse preparate medicinale – medicamente, ceaiuri, tincturi, decocturi, uleiuri esenţiale sau siropuri. Preparatele farmaceutice din plante lemnoase trebuie să provină din plantaţii speciale, care au fost atent monitorizate în vederea evitării contaminării organelor de plantă vizate cu substanţe toxice. De exemplu, nu se recomandă folosirea florilor, frunzelor, mugurilor de la arborii stradali, care sunt afectaţi de poluarea atmosferică, iar concentraţia de noxe

Fig. 16 – Specii cu calităţi medicinale: a – Betula pendula, b – Ginkgo biloba, c – Abies alba, d – Crataegus monogyna

a b

c d

22

acumulate pe aceste organe este foarte mare. Producătorii de produse farmaceutice recoltează materialul vegetal din arbori şi arbuşti aflaţi în zone nepoluate sau din plantaţii specializate şi îngrijite fără aplicarea pesticidelor.

Calităţile cosmetice au fost descoperite în unele frunze, flori şi fructe de arbori şi arbuşti ornamentali. Acestea reprezintă o sursă naturală de vitamine, uleiuri, aminoacizi esenţiali, acizi organici, enzime, arome, utilizate pentru prepararea cremelor, emulsiilor, măştilor cosmetice, loţiunilor, şampoanelor, săpunurilor, parfumurilor etc. Pentru aceste produse cosmetice se fac extracte din: trandafir (Rosa), cătină (Hippophae), măceş (Rosa canina), soc (Sambucus nigra), salcie (Salix), nuc american (Juglans nigra), caprifoi (Lonicera caprifolium), liliac (Syringa vulgaris).

Calităţile alimentare ale unor specii lemnoase sunt foarte cunoscute de români. În tabelul 1 sunt amintite câteva dintre calităţile alimentare ale speciilor dendrologice.

Tabel 1 Calităţile alimentare ale speciilor lemnoase ornamentale

Produs Specia Organul de plantă

Chaenomeles japonica (gutui japonez) fructe Juniperus communis (ienupăr) fructe Hippophae rhamnoides (cătină) fructe Cornus mas (corn) fructe Rosa centifolia (trandafir) flori

Dulceaţă, gem

Prunus avium (cireş amar) fructe Sambucus nigra (soc) flori Abies alba (brad) muguri

Sirop

Acer saccharum seva Cornus mas (corn) fructe Pastă Castanea sativa (castan) seminţe Chaenomeles japonica (gutui japonez) fructe Cornus mas (corn) fructe Castanea sativa (castan) seminţe

Fructe uscate

Corylus avelana (alun) seminţe Robinia pseudacacia (salcâm) flori Miere Tilia tomentosa (tei) flori

Calităţile alimentare şi farmaceutice ale plantelor lemnoase sunt importante

criterii de alegere a speciilor pentru grădinile particulare. Ca şi pentru produsele medicinale, atunci când se doreşte folosirea florilor, fructelor sau seminţelor unor specii în prepararea produselor cosmetice sau alimentare, acestea se recoltează de la plante care cresc în mediu nepoluat.

Calităţile antimicrobiene. O serie de plante lemnoase ornamentale acţionează asupra sănătăţii omului prin fitoncidele pe care le eliberează în atmosferă. Aceste substanţe purifică aerul, curăţându-l de bacterii, virusuri sau fungi, periculoşi pentru sănătate. Speciile de conifere (brad, molid, pin), dar şi unele specii de foioase (stejar, mesteacăn, tei) au calităţi antimicrobiene, distrugând bacilii dizenteriei, difteriei, tuberculozei (Iliescu, 2003). Importanţa practică a cunoaşterii acestor calităţi se evidenţiază în cazul spaţiilor verzi destinate spitalelor, grădiniţelor, şcolilor.

Efectele negative care pot afecta sănătatea omului şi a animalelor apar odată cu ingerarea unor organe de plante care sunt toxice, dar şi contactul involuntar sau inhalarea unor părţi de plantă cu efect alergic.

Efectele toxice sunt cauzate de compuşii chimici de tipul alcaloizilor, prezenţi la unele specii ornamentale. Caracterul toxic pe care îl au unele plante (tabelul 2) este un factor în excluderea din anumite amenajări a acestor specii. De exemplu, în locurile de

23

joacă pentru copii, grădinile zoologice sau grădinile particulare ale familiilor cu copii mici şi/sau animale, nu se plantează niciuna dintre aceste specii.

Tabel 2

Specii lemnoase ornamentale cu organe toxice Specia Organul de plantă toxic Daphne mezereum întreaga plantă Hedera helix (iedera) fructele Laburnum anagyroides (salcâm galben) frunzele, lăstarii, fructele Prunus laurocerasus frunzele, florile Symphoricarpos sp. (cârmâz) fructele Taxus baccata (tisa) frunzele

Efectele alergice pot fi provocate de fructele, polenul sau perişorii de pe frunzele

unor specii lemnoase. Contactul cu acestea este de cele mai multe ori involuntar, organele de plante amintite fiind purtate uşor de vânt. Reacţii alergice sunt frecvent întâlnite primăvara, odată cu înflorirea corcoduşului, plopului, teiului (specii cu înflorire abundentă şi flori cu mult polen), dar şi la diseminarea fructelor de plop, platan, cătină roşie (fig. 17) .

În marile oraşe se încearcă evitarea amplasării speciilor care sunt cunoscute ca

având efecte alergice asupra populaţiei în apropierea blocurilor de locuinţe. Totuşi, în perioada de primăvară, curenţii de aer sunt mai puternici, iar vântul poartă polenul sau fructele de plop, platan la distanţe mari. Din acest motiv, în unele ţări există liste de specii interzise pentru plantarea în spaţiile verzi urbane. Rezumat Particularităţile biochimice ale plantelor lemnoase

Unele specii lemnoase au efecte benefice, iar altele efecte negative asupra sănătăţii umane prin substanţele chimice pe care le conţin.

Efectele benefice asupra sănătăţii umane decurg din calităţile lor medicinale, cosmetice, alimentare şi antimicrobiene.

Frunzele, florile, fructele şi chiar scoarţa şi lăstarii unor specii lemnoase se folosesc la diferite preparate farmaceutice – medicamente, ceaiuri, tincturi, soluţii, siropuri.

Unele plante constituie surse naturale importante de vitamine, uleiuri, aminoacizi esenţiali, acizi organici, enzime, arome, utilizate pentru prepararea produselor cosmetice.

Calităţile alimentare ale anumitor specii lemnoase ornamentale sunt foarte cunoscute în rândul populaţiei. Fructele, florile, seminţele şi chiar mugurii sunt transformate în dulceţuri, gemuri, siropuri, paste, miere etc.

Fig. 17 – Fructe de plop (stânga) şi platan (dreapta)

24

Recoltarea organelor de plantă care interesează industria farmaceutică, cosmetică şi alimentară se face din plantaţii speciale de arbori şi arbuşti, îngrijiţi fără pesticide şi la distanţe sigure faţă de sursele de poluare.

Calităţile antimicrobiene se referă la substanţele eliberate de speciile ornamentale cu efect inhibitor asupra unor bacterii, virusuri şi fungi care afectează sănătatea omului.

Efectele negative pe care le pot avea unele plantele lemnoase sunt resimţite la ingerarea unor organe de plantă toxice sau inhalarea şi uneori contactul cu organe care produc alergii.

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 18. De la speciile Betula şi Ginkgo se folosesc în industria farmaceutică : a. mugurii b. lăstarii c. frunzele d. florile e. variantele c şi d corecte 19. Efectele benefice ale plantelor lemnoase asupra sănătăţii omului se referă la: a. calităţile lor medicinale b. calităţile lor cosmetice c. calităţile lor alimentare d. calităţile lor antimicrobiene e. toate variantele corecte 20. Din locurile de joacă pentru copii se exclud: a. speciile care au calităţi cosmetice b. speciile cu organe toxice c. speciile care au calităţi alimentare d. speciile care au calităţi antimicrobiene e. variantele a şi b corecte 21. Calitatea unor fructe şi flori recoltate pentru uz medicinal este negativ afectată de: a. poluare b. aplicarea de pesticide c. lumină d. temperatură e. variantele a şi b corecte

25

5.

Relaţiile plantelor lemnoase cu temperatura. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• care sunt efectele extremelor de temperatură asupra plantelor lemnoase • cum pot fi protejate plantele de temperaturile extreme • cum se clasifică speciile în funcţie de cerinţele faţă de temperatură • care sunt factorii care influenţează rezistenţa plantelor la ger • care sunt factorii care influenţează rezistenţa plantelor la temperaturile ridicate


Speciile ornamentale lemnoase provin din zone climatice diferite. De aceea, creşterea şi dezvoltarea lor se desfăşoară în condiţii bine determinate în ceea ce priveşte temperatura, lumina, umiditatea din sol şi aer. Producătorii, cultivatorii de plante lemnoase, dar şi peisagiştii trebuie să cunoască cerinţele fiecărei specii faţă de aceşti factori climatici.

Toate procesele fiziologice se desfăşoară în condiţii optime la anumite temperaturi. În arboricultura ornamentală o importanţă deosebită o are cunoaşterea limitelor de toleranţă ale speciilor faţă de temperatură, care dictează posibilitatea folosirii lor în anumite zone climatice. De exemplu, bradul şi molidul sunt specii rezistente la temperaturi scăzute până la -25oC şi nu tolerează temperaturile ridicate, de peste 30oC. Plantarea acestor specii în zona de câmpie, unde vara temperaturile depăşesc frecvent pragul lor maxim tolerat de temperatură, nu dă rezultate. Aşadar, la alegerea speciilor pentru o amenajare este necesar să se cunoască temperaturile maxime şi minime din zona respectivă şi să se compare cu necesităţile plantelor.

Temperaturile scăzute pot surveni în următoarele perioade critice: iarna, primăvara târziu sau toamna devreme. Efectele temperaturilor scăzute pot fi: înnegrirea sau uscarea frunzelor, căderea frunzelor, uscarea unor porţiuni de ramuri, ramuri întregi

sau chiar întreaga plantă, când este afectat inclusiv sistemul radicular (fig. 18). La unii arbori gerul determină crăparea scoarţei pe ramuri şi chiar pe trunchi. Rezistenţa plantelor lemnoase la ger este diferită cu specia şi este influenţată de mai mulţi factori: momentul apariţiei gerului şi durata acestuia, vârsta plantei, tehnologia de întreţinere – fertilizări, udări, tăieri.

Majoritatea speciilor din flora autohtonă sunt rezistente la ger: Abies alba (brad), Picea abies (molid), Pinus silvestris

(pin), Larix decidua (larice), Fagus sylvestris (fag), Quercus robur (stejar) etc. Nu toate speciile unui gen au aceleaşi cerinţe faţă de factorul temperatură. De exemplu, Euonymus europeus (salba moale) are o bună rezistenţă la ger, iar Euonymus japonicus este foarte

Fig. 18 – Arbust afectat de temperaturi scăzute (Chamaecyparis lawsoniana ‘Globosa’)

26

sensibil, la fel şi speciile din genul Cornus – Cornus mas, Cornus sanguinea – foarte rezistente, Cornus florida - sensibil.

Momentul când intervin temperaturile scăzute poate determina daune chiar la specii considerate rezistente. Astfel, când gerurile survin toamna prea timpuriu, plantele sunt surprinse de frig fără să fie încă pregătite, iar porţiunile de ramuri încă nelemnificate îngheaţă şi se usucă. De asemenea, gerurile de primăvară, care survin târziu, după pornirea în vegetaţie au efecte negative la majoritatea speciilor – îngheţarea şi uscarea florilor, a primelor frunze, uneori a ramurilor. Multe specii au însă capacitatea de a se reface şi a reporni în vegetaţie, din mugurii dorminzi.

Perioadele lungi cu temperaturi foarte scăzute din timpul iernii pot afecta speciile rezistente la ger. Totodată, o perioadă scurtă de o zi sau două de ger poate trece fără să producă daune chiar la unele specii considerate sensibile la frig, mai ales dacă au fost luate măsuri de protecţie împotriva gerului (muşuroire, mulcire, acoperire cu folie) pentru plantele respective.

Condiţiile de umiditate pot agrava sau diminua efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor lemnoase. Ploaia abundentă urmată de ger puternic cauzează daune mari la foarte multe specii prin îngheţarea sistemului radicular, a ramurilor şi prin acoperirea lăstarilor şi ramurilor cu gheaţă, care le îngreunează şi cedează, producându-se rupturi severe. De asemenea, gerul din timpul iernii, care survine fără zăpadă este mult mai periculos decât cel care surprinde plantele acoperite de zăpadă (care acţionează ca izolator termic, protejând rădăcinile şi baza plantelor).

Din punct de vedere al vârstei plantei, temperaturile scăzute afectează plantele tinere. De aceea, la producerea puieţilor se impun măsuri tehnologice de protecţie – protejarea plantelor prin mulcire (fig. 19) sau cultivarea plantelor tinere din specii sensibile în spaţii protejate (sere, solarii). Rezistenţa la ger creşte la unele specii odată cu înaintarea în vârstă a plantei.

Tehnologia aplicată la producerea plantelor sau la întreţinerea plantelor mature (fertilizare, tăieri) pot avea consecinţe dramatice asupra rezistenţei la ger.

Fertilizarea plantelor trebuie să respecte anumite principii în ceea ce priveşte cantitatea de îngrăşăminte şi perioada când sunt aplicate. Astfel, fertilizarea cu azot după luna septembrie stimulează creşterea plantelor, iar acestea vor fi surprinse de perioada rece cu lăstarii nelemnificaţi şi în consecinţă, sensibili la ger. Pe de altă parte, aplicarea de

îngrăşăminte cu potasiu în perioada de tomană va contribui la o mai bună rezistenţă la ger a plantelor. Irigarea abundentă în perioada de toamnă menţine creşterile vegetative, scăzând rezistenţa plantelor la frig.

Lucrările de tăiere pot avea efecte negative dacă sunt aplicate toamna. Dacă în timpul iernii gerul afectează o porţiune de 10 cm din lăstari, iar aceştia au fost scurtaţi prin tăiere toamna, există riscul ca îngheţul să afecteze întreaga plantă. Fără tăieri, lăstarii vor avea doar vârfurile îngheţate, porţiunile bazale rămânând neafectate. La speciile sensibile la frig tăierile se fac primăvara mai târziu, când riscul gerurilor târzii a trecut.

Temperaturile ridicate din timpul verii au efecte negative asupra plantelor lemnoase ornamentale. Primul simptom al căldurii excesive este ofilirea frunzelor (fig.

Fig. 19 – Plante protejate în timpul iernii

27

20). Dacă temperaturile ridicate sunt însoţite şi de o umiditate scăzută în sol şi aer, efectele sunt mult amplificate – frunzele se răsucesc şi se usucă, începând cu marginile, florile cad. Canicula prelungită provoacă la unele specii defolierea completă şi uscarea ramurilor.

A B

Fig. 20 – Efectele temperaturilor ridicate – A: ofilirea frunzelor, B: răsucirea şi uscarea frunzelor La speciile conifere, efectele caniculei sunt deseori remarcate după ce perioada

critică a trecut. La acestea, frunzele se usucă împreună cu porţiunile de lăstari pe care sunt inserate.

Factorii care influenţează rezistenţa plantelor la temperaturi ridicate sunt: durata temperaturilor ridicate, vârsta plantelor, întreţinerea plantelor – udare, tăieri.

Perioadele scurte, de o zi sau două cu temperaturi foarte ridicate, pot fi depăşite de majoritatea speciilor, atâta timp cât aceste temperaturi nu sunt asociate cu lipsa apei. Temperaturile ridicate pe o perioadă mai lungă determină efecte ireversibile asupra unor specii lemnoase, care ajung până la uscarea completă a plantelor. De aceea, în zonele în care vara se ating temperaturi foarte ridicate, alegerea speciilor pentru o amenajare se face cu mare atenţie.

Rezistenţa la secetă este mai mică la plantele tinere. Speciile de conifere sunt mai sensibile comparativ cu foioasele. Protecţia puieţilor faţă de temperaturile ridicate se realizează prin umbrire şi udare, atât la nivelul rădăcinii, cât şi pe frunziş.

În timpul perioadei de vară, când temperaturile sunt foarte ridicate nu se fac tăieri. Aceste lucrări determină o accelerare a procesului de evapotranspiraţie, care în final duce la uscarea ramurilor.

În funcţie de cerinţele speciilor lemnoase faţă de căldură, acestea au fost clasificate astfel (Iliescu, 1998):

• termofile – exigenţe mari faţă de căldură • subtermofile – exigente faţă de căldură, adaptabile şi la temperaturi mai scăzute • mezoterme – exigenţe mijlocii faţă de căldură • oligoterme – exigenţe reduse faţă de căldură • euriterme – amplitudine ecologică mare faţă de căldură

Exigenţele faţă de căldură pe care le au speciile condiţionează posibilitatea culturii lor în diferite regiuni. Speciile termofile şi subtermofile (Cedrus atlantica, Albizia julibrissin, Magnolia stellata, Castanea sativa etc.) necesită un climat blând, iar folosirea în zone cu ierni mai reci necesită măsuri de protecţie - locaţii ferite de curenţi reci de aer (la adăpostul clădirilor, al plantaţiilor masive), mulcire.

Speciile cu amplitudine ecologică mare (Acer pseudoplatanus, Spiraea x vanhouttei, Betula pendula, Thuja occidentalis etc.) se adaptează uşor la temperaturi

28

scăzute, dar şi la cele foarte ridicate. Aceste specii pot fi cultivate atât în zona de câmpie, cât şi în zonele de deal şi munte.

Intrarea în vegetaţie primăvara este corelată cu cerinţele speciilor faţă de temperatură. Speciile cu pretenţii mai mari faţă de căldură au nevoie de temperaturi mai ridicate primăvara (atât ziua, cât şi noaptea) pentru a porni în vegetaţie. O astfel de adaptare la climă, care protejează în final mugurii împotriva îngheţurilor târzii de primăvară se întâlneşte la: Catalpa bignonioides, Albizia julibrissin, Paulownia tomentosa, Hibiscus siriacus, care înfrunzesc după jumătatea lunii aprilie. Sunt însă şi specii exotice, neadaptate total la climatul nostru, care îşi reiau vegetaţia mai timpuriu primăvara şi suferă de multe ori din cauza temperaturilor coborâte care apar la începutul primăverii – Caryopteris cladonensis, Rhododendron sp., Sorbaria sorbifolia, Magnolia stellata.

Speciile cu amplitudine ecologică mare faţă de căldură înfrunzesc sau înfloresc (în funcţie de specie – înflorire protantă sau metantă) mai repede. Primele specii – Lonicera fragrantissima, Cornus mas, Corylus sp., Salix sp. - pornesc în vegetaţie în unii ani chiar de la sfârşitul lunii februarie şi sunt urmate de alte specii rustice în luna martie – Prunus cerasifera, Acer platanoides, Populus sp., Forsythia x intermedia, Ulmus sp. etc.

Unele specii lemnoase au nevoie de anumite temperaturi noaptea, pentru ca fructele să se formeze în urma înfloririi şi polenizării. În climatul nostru multe specii exotice de arbuşti nu întâlnesc temperaturile optime noaptea pentru a forma fructe, deşi creşterea şi înflorirea lor decurg în bune condiţii. Astfel de specii sunt: Forsythia sp., Euonymus fortunei, Philadelphus sp., Spiraea sp., Vinca sp., Yucca filamentosa. Câteva specii exotice formează mugurii florali în anul precedent înfloririi, iar temperaturile foarte scăzute din unele ierni îi distrug, înflorirea fiind compromisă. Rezumat Relaţiile plantelor lemnoase cu temperatura

cunoaşterea limitelor de toleranţă ale speciilor faţă de temperatură este importantă pentru cultivarea lor în anumite zone climatice

temperaturile scăzute determină uscarea unor porţiuni de ramuri, ramuri întregi sau chiar întreaga plantă

rezistenţa la ger a plantelor lemnoase diferă cu specia şi este influenţată de mai mulţi factori: momentul apariţiei gerului şi durata acestuia, vârsta plantei, tehnologia de întreţinere

efectele temperaturilor ridicate sunt: ofilirea frunzelor, căderea florilor, răsucirea frunzelor şi uscarea lor începând cu marginile limbului, defolierea completă a plantelor, uscarea ramurilor

factorii care influenţează rezistenţa plantelor la temperaturi ridicate sunt: durata temperaturilor ridicate, vârsta plantelor, întreţinerea plantelor

speciile au fost clasificate în funcţie de cerinţele lor faţă de căldură astfel: termofile, subtermofile, mezoterme, oligoterme şi euriterme

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 22. Rezistenţa la ger poate fi mărită prin : a. fertilizare cu azot toamna b. udare abundentă toamna c. fertilizare cu potasiu d. variantele a şi b corecte

29

23. Speciile cu exigenţe foarte mari faţă de căldură se numesc: a. euriterme b. subtermofile c. oligoterme d. termofile 24. Speciile cu amplitudine ecologică mare faţă de căldură sunt: a. sensibile la frig b. sensibile la căldură c. rezistente la frig d. rezistente la căldură e. variantele c şi d corecte 25. La conifere, efectele caniculei sunt vizibile: a. la câteva ore după atingerea temperaturilor de peste 30oC b. după ce perioada de caniculă a trecut c. după o zi de la temperaturile ridicate d. niciodată, speciile conifere fiind rezistente 26. Protecţia plantelor tinere faţă de căldură se face prin: a. umbrire b. mulcire c. udare d. variantele a şi c corecte e. toate variantele corecte 27. Speciile sensibile la frig sunt: a. Abies alba şi Picea abies b. Cornus mas şi Cornus sanguinea c. Albizia julibrissin şi Cedrus atlantica d. Fagus sylvatica şi Betula pendula

30

6.

Relaţiile plantelor lemnoase cu lumina. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• ce importanţă are lumina pentru plantele lemnoase • cum se clasifică speciile în funcţie de exigenţele faţă de lumină • care sunt efectele umbririi la speciile iubitoare de lumină • cum se poate îmbunătăţi regimul de lumină în pepiniere şi amenajări de spaţii verzi


Plantele lemnoase reacţionează la lumină prin fotosinteză, fototropism şi fotoperiodism.

Fotosinteza este procesul fiziologic de care depinde viaţa pe pământ, prin care plantele transformă energia soarelui în energie chimică. Fototropismul este mişcarea plantelor în funcţie de lumină. Frunzele cresc şi sunt orientate prin intermediul peţiolului, astfel încât să intercepteze o cantitate cât mai mare de lumină. Fotoperiodismul reprezintă reacţia plantelor la întuneric. De acest proces depind câteva dintre reacţiile plantelor – germinaţia seminţelor, elongarea lăstarilor, dormanţa şi înflorirea la speciile sensibile la lungimea zilei.

Cantitatea de lumină care ajunge la frunzele unei plante variază cu latitudinea, sezonul, condiţiile meteorologice. Deşi aceşti factori sunt naturali, iar modificările asupra lor sunt imposibile, în anumite situaţii regimul de lumină poate fi controlat. De exemplu, cantitatea de lumină scăzută din timpul iernii, poate fi suplimentată la producerea puieţilor, prin iluminare artificială în sere sau în camere de creştere. De asemenea, cantitatea de lumină naturală poate fi redusă prin umbrire în zonele unde iluminarea este puternică datorită latitudinii sau în timpul sezonului de vară.

Condiţiile staţionale, intervin ca factori importanţi în regimul de lumină al unei plante. Acestea sunt legate de relief, vecinătăţi şi de poluare:

• Relieful poate avantaja planta sau o poate dezavantaja. Pe o colină, expoziţia nordică aduce mai puţină lumină pe frunze, pe când expoziţia sudică concentrază mai multă lumină pe acestea.

• Vecinătăţile unei plante influenţează cantitatea de lumină naturală. Construcţiile de tipul clădirilor, construcţiilor de grădină, gardurilor, pot reduce sau îmbunătăţesc intensitatea luminoasă (fig. 21); în funcţie de materialul de construcţie, culoare, textură aceste construcţii reflectă lumina spre plantele din vecinătate sau le umbresc. Vegetaţia din apropiere poate fi înaltă şi poate umbri din lateral sau de sus (plantele aflate sub coroane de arbori) sau poate fi scundă, neafectând cantitatea de lumină naturală. Piesele de apă, sub forma unor bazine, lacuri, iazuri reflectă lumina spre plantele din jur.

• Poluarea cu praf şi pulberi de substanţe chimice reduce cantitatea de lumină, prin depunere pe frunze.

Fig. 21 – Reflexia luminii pe clădiri

(după Elsa, 1998)

31

Speciile lemnoase au cerinţe diferite faţă de lumină, fiind clasificate astfel (Iliescu, 1998): • Specii heliofile • Specii heliosciadofile • Specii cu amplitudine mare faţă de lumină Speciile heliofile cresc şi se dezvoltă corespunzător la intensităţi mari ale luminii (în plin

soare). Umbrirea parţială sau totală a acestor plante, precum şi cantitatea redusă de lumină datorată semiumbririi de către alte plante determină creşteri reduse, lipsa înfloririi, iar la unele specii, degarnisire, ajungând chiar până la uscarea sau degarnisirea părţilor umbrite (fig. 22) ori uscarea întregii plante. Din această categorie fac parte specii de conifere, dar şi foioase (tabelul 3).

Speciile heliosciadofile preferă locaţiile semiumbrite şi umbrite pentru a creşte şi dezvolta optim. Plasate în plin soare, aceste plante vor avea creşteri puţine şi mici, nu vor înflori, sau florile vor fi mici, decolorate. Unele specii pot suferi arsuri pe frunze, uscarea frunzişului şi chiar a ramurilor.

Speciile cu amplitudine mare faţă de lumină rămân neafectate în ceea ce priveşte dezvoltarea lor, indiferent de cantitatea de lumină pe care o primesc. Astfel de specii sunt: Abies alba (brad), Taxus baccata (tisă), Acer campestre (jugastru), Buxus sempervirens (merişor), Carpinus betulus (carpen), Euonymus europaeus (salbă moale), Hedera helix (iederă), Fagus sylvatica (fag), Mahonia aquifolium (mahonie), Symphoricarpos sp. (cârmâz).

Cerinţele faţă de cantitatea de lumină este de multe ori diferită între specia tip şi cultivar sau varietate. Sunt cultivaruri şi varietăţi care au pretenţii mari faţă de acest factor deşi specia tip este adaptabilă la semiumbră sau umbră. Această diferenţă faţă de specia tip apare mai

ales în cazul varietăţilor sau cultivarurilor cu frunziş colorat (roşu, auriu, argintiu, variegat). Amplasate la semiumbră, aceste varietăţi şi cultivaruri cresc şi se dezvoltă bine, însă îşi pierd aspectul estetic în ceea ce priveşte intensitatea culorii frunzişului. De aceea, aceste plante se amplasează în plin soare. În pepinieră, la producerea puieţilor şi formarea plantelor se iau în considerare aceste cerinţe faţă de lumină, astfel că direcţia rândurilor şi distanţele de plantare sunt mai mari la aceste varietăţi şi cultivaruri cu frunziş colorat comparativ cu cele pentru producerea puieţilor din speciile tip.

Pretenţiile faţă de lumină ale unor specii încep încă din faza de seminţe. Astfel, lumina joacă un rol important pentru Betula sp. (mesteceni), Ulmus sp. (ulmi), Pinus sylvestris (pin de pădure), Picea abies (molid), la care seminţele germinează mai repede dacă sunt expuse la lumină. De aceea, semănatul la aceste specii se face la suprafaţa solului, iar seminţele nu se acoperă.

Vârsta plantei este în unele cazuri corelată cu factorul lumină. În natură, puieţii de conifere se dezvoltă bine la semiumbra arborilor maturi, iar de la o anumită vârstă nevoia de lumină creşte. De aceea, în tehnologia de producere a puieţilor de conifere se impun măsuri de

Fig. 22 – Efectele umbririi la Chamaecyparis lawsoniana (specie heliofilă)

32

reducere a intensităţii luminii prin umbrirea semănăturilor, a butaşilor şi a plantelor tinere în timpul verii.

Tabel 3

Cerinţele speciilor lemnoase ornamentale faţă de lumină (după Iliescu, 2003)

Cerinţe faţă de lumină Specii

conifere

Chamaecyparis sp. Pinus sp. Ginkgo biloba Larix decidua Cultivarurile tuturor speciilor cu frunziş colorat

Ridicate (specii heliofile)

foioase

Acer saccharinum Albizia julibrissin Alnus glutinosa Betula pendula Campsis radicans Catalpa bignonioides Cercis siliquastrum Cotinus coggygria Cytissus sp. Deutzia sp. Eleagnus sp. Gleditsia triacanthos Hibiscus siriacus Koelreuteria paniculata Liriodendron tulipifera Malus sp. Paulownia tomentosa Perovskia atriplicifolia Platanus hibrida Pyrus salicifolia Robinia sp. Sophora japonica Sorbus aria Quercus rubra Tilia sp. Wisteria sinensis Toate varietăţile şi cultivarurile cu frunze colorate

conifere Cephalotaxus harringtonia Torreya nucifera

Scăzute (specii heliosicadofile) foioase

Acer palmatum Euonymus japonicus Hedera helix Hydrangea sp. Ilex aquifolium Kerria japonica Vinca minor

Pornirea în vegetaţie, creşterea vegetativă, înflorirea, fructificarea sunt influenţate alături

de temperatură şi de regimul de lumină. La câteva specii lemnoase ornamentale fotoperiodismul (lungimea zilei şi intensitatea luminii) dictează declanşarea înfloririi. Zilele scurte, de primăvară şi toamnă, stimulează înflorirea la Vinca minor (saschiu) şi Kerria japonica (kerria), care din acest motiv înfloresc de două ori pe an. La alte specii regimul de lumină, dublat de cel de temperaturi, determină în unii ani înflorirea a doua oară, toamna (fig. 23), la Aesculus hippocastanum (castan porcesc), Robinia pseudaccacia (salcâm) sau Forsythia x intermedia

33

(ploaie de aur). Această înflorire de toamnă se realizează pe baza mugurilor florali formaţi în anul în curs, care ar fi trebuit să pornească abia anul următor.

Unele specii se adaptează foarte bine la semiumbră, în sensul creşterii şi dezvoltării, însă înfloresc mai puţin sau deloc, iar florile vor fi mai puţin colorate. Astfel de specii sunt: Yucca

filamentosa (yucca), Syringa vulgaris (liliac), Weigela florida, Spiraea bumalda, Philadelphus coronarius (iasomia), Magnolia kobus (magnolia).

Cunoaşterea aspectelor legate de adaptabilitatea speciilor la lumină este importantă nu numai pentru producătorii de material dendrologic, dar şi pentru peisagişti. Plantele se dezvoltă mai mult sau mai puţin asimetric, în funcţie de specie, datorită cantităţii de lumină primite de la soare. Pe partea sudică a coroanei sau tufei, creşterile sunt mai mari, iar pe partea nordică mai mici. De asemenea, frunzele şi scoarţa ramurilor sunt adaptate

cantităţii de lumină primite. De aceea, la plantare sau transplantare este bine să se menţină poziţia anterioară faţă de lumină pe care au avut-o plantele, pentru a evita stresul adaptării la noile condiţii de lumină şi a stimula prinderea mai uşoară a acestora în noua locaţie.

Plantele lemnoase se adaptează în timp la condiţiile de lumină existente. Într-o asociere de plante tinere cantitatea de lumină care ajunge la frunze este mare. Creşterea plantelor determină însă schimbarea regimului de lumină, intervenind autoumbrirea frunzelor pe partea nordică a plantei şi umbrirea de către celelalte plante învecinate, care sunt şi ele în creştere. Adaptarea la noul regim de lumină se face treptat, an de an. Intervenţia prin tăieri a vegetaţiei la un moment dat în această asociere schimbă regimul de lumină cu care plantele sunt deja obişnuite. În consecinţă, trecerea de la umbră la soare, prin eliminarea unor plante sau porţiuni de plantă, induce un stres plantelor din vecinătate (care pot reacţiona prin stagnare în creştere, arsuri pe frunze, uscarea frunzelor, căderea florilor) încercând să se readapteze la noile condiţii de lumină.

Peisagiştii trebuie să ia în considerare cerinţele speciilor faţă de lumină şi când proiectează specii iubitoare de umbră (heliosciadofile) sub coroanele arborilor sau în umbra altor specii. Într-o plantaţie tânără nu se poate asigura în primii ani acest regim de umbră pentru creşterea corespunzătoare a acestor specii. De aceea, în astfel de plantaţii se intervine cu plantări ulterioare ale speciilor heliosciadofile, după ce plantele din asociaţie cresc şi reuşesc să creeze suficientă umbră.

Rezumat Relaţiile plantelor lemnoase cu lumina

Cantitatea de lumină care ajunge la frunzele unei plante variază cu: latitudinea, sezonul, condiţiile meteorologice, condiţiile staţionale (relief, vecinătăţi, poluare)

Speciile lemnoase sunt clasificate după cerinţele faţă de lumină astfel: specii heliofile, specii heliosciadofile, specii cu amplitudine mare faţă de lumină

Cerinţele faţă de cantitatea de lumină este de multe ori diferită între specia tip şi cultivar sau varietate

La unele specii seminţele germinează mai repede dacă sunt expuse la lumină Vârsta plantei este corelată cu factorul lumină la unele specii conifere La câteva specii lemnoase ornamentale, fotoperiodismul dictează declanşarea înfloririi

Fig. 23 – Înflorire de toamnă la Forsythia x intermedia

34

Cunoaşterea aspectelor legate de cerinţele speciilor faţă de lumină este importantă nu numai pentru producătorii de material dendrologic, dar şi pentru peisagişti, care trebuie să le ia în consideraţie la asocierea plantelor, plantări, întreţinere.

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 28. Condiţiile staţionale care pot schimba regimul de lumină al unei plante sunt : a. latitudinea, altitudinea, sezonul b. ritmul de creştere, talia, temperatura c. fertilizarea, tăierile, udarea d. relieful, poluarea, vecinătăţile 29. Speciile heliofile sunt: a. specii cu exigenţe mari faţă de lumină b. specii indiferente faţă de lumină c. specii cu exigenţe mari faţă de temperatură d. specii indiferente faţă de temperatură e. variantele a şi c 30. Efectul umbririi la speciile iubitoare de lumină este: a. arsura frunzelor b. creşteri slabe, defoliere c. declanşarea înfloririi d. colorarea intensă a frunzelor e. variantele c şi d corecte 31. Specii heliosciadofile sunt: a. Acer palmatum b. Betula pendula c. Kerria japonica d. Liriodendron tulipifera e. variantele a şi c corecte 32. Pentru germinaţia seminţelor, lumina joacă un rol important la: a. Magnolia kobus b. Vinca minor c. Pinus silvestris d. Aesculus hippocastanum e. variantele a şi d corecte

35

7.

Relaţiile plantelor lemnoase cu apa. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• cum se clasifică speciile în funcţie de cerinţele faţă de apă • care sunt efectele lipsei de apă şi excesului asupra plantelor lemnoase • cum afectează apa sub formă solidă plantele lemnoase • ce importanţă are apa asupra tehnologiei de producere a arborilor şi arbuştilor • ce importanţă are calitatea apei de udare


Apa este un factor indispensabil vieţii plantelor lemnoase. Aproape 70-90% din masa unui arbore este reprezentată de apă, indiferent dacă ţesuturile sunt sau nu vii (Coder şi Warnell, 1999). Apa joacă rol de dizolvant, transportor, tampon şi reagent în procesele fiziologice ale plantelor. Astfel, ea intervine direct în fotosinteză, transpiraţie, absorbţia elementelor nutritive, transportul acestora prin vasele conducătoare. Dintre toţi factorii care intervin în viaţa arborilor şi arbuştilor, apa este cel mai limitiv.

Influenţa apei asupra plantelor lemnoase se manifestă prin toate formele ei – lichidă (ploaie, apă freatică, rouă), gazoasă (ceaţă), solidă (zăpadă, polei, chiciură).

După cerinţele speciilor faţă de apă, acestea au fost clasificate astfel (Iliescu, 1998):

• Specii hidrofile • Specii mezofile • Specii submezofile • Specii xerofile • Specii eurifile

Speciile hidrofile se adaptează pe terenuri umede. Adaptările rădăcinilor le permit supravieţuirea chiar în condiţii de inundare. Specii hidrofile, care tolerează perioade lungi de inundaţii sunt: Alnus glutinosa, Salix sp., Populus sp., Liquidambar styraciflua, Catalpa bignonioides, Cornus alba, Viburnum opulus, Lonicera caprifolium. Specia Taxodium distichum formează rădăcini de respiraţie (pneumatofori) pe terenurile umede, reuşind chiar să trăiască condiţii de indundare permanentă.

Speciile mezofile au exigenţe moderate faţă de apă, dar necesită umiditate atât în sol cât şi în aer. Din această categorie fac parte majoritatea coniferelor: Abies alba, Picea abies, Chamaecyparis sp., Larix decidua, Thuja sp., Taxus baccata, Pseudotsuga sp., Pinus strobus. Plantarea acestor specii în zonele de câmpie, unde umiditatea atmosferică este redusă poate fi făcută cu rezultate mai bune, dacă plantarea se face într-o locaţie semiumbrită. În acest fel umiditatea este menţinută la un nivel acceptabil, iar temperatura se reduce cu câteva grade în timpul verii. Totuşi în acest caz se consideră şi pretenţiile speciilor faţă de lumină. Foioase cu cerinţe moderate faţă de apă sunt: Aesculus hippocastanum, Fagus sylvatica, Ilex aquifolium, Kerria japonica, Liriodendron tulipifera, Viburnum rhytidophillum.

Speciile submezofile au pretenţii mai modeste faţă de apă. Majoritatea speciilor foioase, din zona de câmpie se încadrează în această categorie.

Speciile xerofile au cerinţe foarte reduse faţă de apă şi tolerează solurile uscate: Pinus nigra, Acer campestre, Caragana arborescens, Robinia sp., Tamarix sp., Viburnum lantana.

36

Speciile eurifile au amplitudine ecologică mare faţă de apă, dezvoltându-se bine în condiţii diferite de umiditate: Betula pendula, Catalpa bignonioides, Cornus sanguinea, Euonymus europaeus, Populus alba, Rhus typhina, Salix alba, Sambucus sp.

Înmulţirea speciilor lemnoase depinde foarte mult de prezenţa apei. • Germinaţia seminţelor se desfăşoară doar în condiţii de umiditate a solului.

Reuşita procesului de germinaţie presupune de multe ori tratarea seminţelor cu apă la diferite temperaturi pentru a le stimula: tratamente hidrotermice (apă caldă), umectarea şi preîncolţirea (apă la temperatura camerei), refrigerarea (gheaţă).

• La înmulţirea prin butaşi, înrădăcinarea necesită umiditate în sol, dar mai ales în aer. Asigurarea umidităţii aerului este esenţială pentru menţinerea părţii vegetative (la butăşirea în verde) şi formarea de rădăcini din mugurii de la baza butaşului.

• Prinderea altoiului, la înmulţirea prin altoire, depinde în mare parte de păstrarea umidităţii în sol şi aer.

Având în vedere aceste nevoi, la înmulţirea plantelor, irigarea este una dintre cele mai importante lucrări de întreţinere. De asemenea, toate lucrările de plantare şi transplantare sunt urmate obligatoriu de udare, de ea depinzând reuşita acestor operaţii.

Speciile reacţionează diferit la lipsa apei. Primele semne ale stresului hidric se manifestă prin ofilirea frunzelor şi răsucirea lor (fig. 24). Unele specii încearcă să se salveze de lipsa apei prin eliminarea unor frunze, astfel că, o parte din frunze, mai ales cele tinere, din vârful lăstarilor încep să se usuce.

Fig. 24 – Efectele lipsei de apă: Philadephus (stânga), Chamaecyparis (dreapta)

Lipsa apei pe o perioadă mai lungă, combinată cu temperaturi ridicate determină

uscarea unor ramuri (începând cu vârful acestora) sau chiar a întregii plante. La conifere, stresul hidric se poate manifesta după câteva zile sau chiar săptămâni. De exemplu, Thuja şi Chamaecyparis, specii cu frunze solzoase, îşi pierd prin uscare porţiuni de ramuri cu frunze abia după o vreme, când lipsa apei din aer şi sol nu mai este o problemă.

Plantele lemnoase aflate în spaţiul urban sunt mai expuse stresului cauzat de lipsa apei. De aceea, la înfiinţarea acestor plantaţii, alături de alegerea speciilor rezistente în astfel de condiţii, se pot aplica măsuri de îmbunătăţire a regimului de apă. Una dintre cele mai simple măsuri este cea a menţinerii apei de udare în apropierea rădăcinilor prin crearea unei „farfurii” de udare de jur-împrejurul bazei plantei. De asemenea, mulcirea solului cu materiale organice (paie tocate, rumeguş, scoarţă tocată) contribuie la păstrarea umidităţii solului, dar şi la reducerea tasării, combaterea buruienilor. Pentru arborii stradali, unde solul este supus unei presiuni mai mari de circulaţia pedestră şi a autovehiculelor, se poate interveni prin adăugarea la suprafaţa solului de materiale minerale, de tipul zgurii sau argilei expandate, care menţin structura solului şi prin urmare, capacitatea pentru aer şi apă.

37

Excesul de apă acţionează în mod negativ asupra plantelor lemnoase. Rădăcinile se asfixiază şi încep să putrezească (fig. 25), iar curând planta afectată se va usca

complet. Apa administrată plantelor în sezonul rece de toamnă întreţine creşterile vegetative şi întârzie lemnificarea lăstarilor precum şi intrarea în repaus a plantei, determinând sensibilizarea plantelor şi scăderea rezistenţei lor la frig.

De multe ori apa freatică la mică adâncime limitează alegerea speciilor pentru o anumită locaţie. Nivelul apei freatice nu este constant, acesta crescând sau scăzând odată cu cantitatea de precipitaţii. În acest fel, apa freatică aduce cu ea la suprafaţa solului săruri, care în cantităţi mari devin nocive pentru majoritatea speciilor. Speciile foarte sensibile la prezenţa apei freatice de mică adâncime sunt: Prunus serrulata (cireşul japonez), Paulownia tomentosa, Liriodendron tulipifera (arborele cu lalele).

Excesul de umiditate în aer favorizează apariţia de boli şi dăunători. Apa sub formă de picături fine este o cale de favorizare a transmiterii bolilor sau a proliferării lichenilor, a muşchilor.

Apa sub formă solidă, zăpadă şi chiciură provoacă daune prin depunerea pe ramuri, îngreunarea şi ruperea acestora. Speciile cu frunze persistente, conduse în forme sferice, piramidale, fastigiate îşi pot pierde ireversibil forma, datorită depunerilor de zăpadă, iar îngheţarea zăpezii pe ramuri determină degerarea şi uscarea acestora (fig. 26). Pentru a evita aceste inconveniente, înainte de sosirea iernii se recomandă ca plantele să fie legate. Scuturarea de zăpadă poate fi o alternativă, dacă plantele nu au fost legate din diferite motive.

Poleiul survine uneori toamna târziu sau primăvara devreme când după ploaie sau topirea zăpezii urmează îngheţ. Plantele suferă prin degerarea mugurilor, a ramurilor sau chiar a întregii plante. Uneori gheaţa formată pe ramuri poate determina ruperea acestora datorită îngreunării (fig. 26). Poleiul este mult mai nociv comparativ cu zăpada sau chiciura, pentru că gheaţa formată în urma ploilor sau topirii zăpezii, pătrunde mult mai adânc în muguri şi scoarţă. Mai mult, dacă zăpada şi chiciura se scutură uşor de pe ramuri, poleiul persistă o vreme îndelungată.

Fig. 25 – Uscarea plantelor datorită excesului de

umiditate în sol

Fig. 26 – Deformarea plantelor ca urmare a depunerii de zăpadă (stânga) şi polei (dreapta)

38

Grindina este printre cele mai distructive forme de apă solidă. Ea apare în timpul verii şi determină rănirea şi ruperea frunzelor, florilor, fructelor, răni pe lăstari şi pe scoarţa trunchiului. La plantele tinere daunele sunt foarte mari, determinând uneori chiar distrugerea completă a acestora şi de aceea dacă zona unde se află pepiniera este cunoscută ca una în care frecvenţa apariţiei grindinei este mare, se instalează plase antigrindină deasupra rândurilor de plante. În cazul în care apariţia grindinei este ocazională şi prin urmare nu sunt luate măsuri de protecţie, refacerea plantelor poate fi făcută printr-un program riguros ce cuprinde tăieri, fertilizări şi udări.

Nu numai cantitatea de apă care ajunge la plante este importantă, ci şi calitatea acesteia. Apa din pârâuri, râuri, lacuri sau apa freatică, nu este întotdeauna potrivită pentru udarea plantelor, putând avea cantităţi ridicate de săruri sau fiind contaminată cu diferiţi poluanţi. De aceea, pepinierele analizează permanent calitatea apei de udare, provenită din surse naturale, pentru a evita daunele. Majoritatea speciilor reacţionează rapid la un conţinut ridicat de săruri în apă sau poluanţi. Efectele negative apar în primă fază sub formă imperceptibilă, fiind afectate procesele fiziologice (se reduce rata fotosintezei, creşte transpiraţia). Ca urmare, dacă udarea cu apă de slabă calitate continuă, rădăcinile se modifică, creşterea plantelor se reduce, frunzişul îşi micşorează dimensiunile, la unele specii apărând chiar pete, colorări inestetice, brunificări, iar înflorirea se reduce sau dispare complet. Odată cu acumularea în sol a sărurilor sau poluanţilor, plantele se pot usca complet. Cele mai afectate de calitatea apei sunt plantele tinere. Totuşi speciile sensibile la conţinut de săruri ridicat sau anumiţi poluanţi reacţionează în mod negativ chiar atunci când plantele sunt mature. De aceea, se impune ca în amenajările de spaţii verzi, udarea să se facă folosind apă de calitate, din surse verificate.

Umiditatea atmosferică ridicată într-o zonă poluată agravează daunele asupra plantelor lemnoase. Oxizii de azot, de sulf, de fosfor în combinaţie cu particulele de apă din atmosferă se transformă în ploaie acidă şi provoacă arsuri foliajului plantelor. Mai mult, rădăcinile suferă şi ele din cauza schimbării pH-ului solului, fiind astfel afectată absorbţia apei şi a nutrienţilor. Ceaţa acidă este mult mai nocivă comparativ cu ploaia, prin persistenţa mai mare pe care o are pe frunze. Chiar şi scoarţa de pe ramuri şi trunchi este afectată mai mult de ceaţa acidă, plantele devind mai sensibile la boli, dăunători, temperaturi coborâte sau ridicate.

Rezumat Relaţiile plantelor lemnoase cu apa

Speciile lemnoase au fost clasificate după cerinţele lor faţă de apă în: hidrofile, mezofile, submezofile, xerofile, eurifile.

Reuşita la înmulţire, plantare, transplantare a plantelor lemnoase depinde foarte mult de prezenţa apei.

Lipsa apei se manifestă prin ofilirea sau răsucirea frunzelor, căderea frunzelor, uscarea ramurilor începând de la vârf sau chiar a întregii plante .

În spaţiile verzi urbane îmbunătăţirea regimului de apă se poate face prin: menţinerea farfuriei de udare în jurul plantelor, mulcire cu materiale organice sau minerale (zgură, argilă expandată).

Excesul de apă determină la multe specii putrezirea rădăcinilor şi uscarea plantelor. Apa sub formă solidă (zăpda, chiciura, poleiul şi grindina) afectează negativ plantele. Calitatea apei de udare este foarte importantă atât în pepiniere cât şi în spaţiile verzi.

39

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 33. Speciile adaptate la condiţii de umiditate scăzută se numesc: a. xerofile b. xerofite c. hidrofile d. heliofile 34. Specia care se adaptează la terenuri inundate este: a. Tamarix tetrandra b. Liriodendron tulipifera c. Robinia pseudaccacia d. Alnus glutinosa 35. Ruperea ramurilor arborilor şi arbuştilor poate fi determinată de: a. ploaie abundentă b. zăpadă abundentă c. polei d. ceaţă e. variantele b şi c corecte 36. Reducerea creşterilor şi micşorarea frunzelor apare în condiţii de: a. ploaie acidă b. udare cu apă de slabă calitate c. ceaţă d. chiciură e. variantele a şi b corecte 37. Cele mai afectate de calitatea apei sunt: a. arbuştii b. arborii c. plantele tinere d. foioasele

40

8.

Relaţiile plantelor lemnoase cu vântul. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• care sunt efectele benefice ale vântului • care sunt efectele negative ale vântului • ce importanţă are cunoaşterea acţiunii vântului asupra plantelor lemnoase • cum pot fi protejate plantele tinere de acţiunea negativă a vântului


Aerul nu staţionează niciodată, ci se mişcă continuu dintr-o zonă în alta.

Circulaţia aerului în plan orizontal se numeşte vânt. Curenţii de aer transportă norii, intensifică sau reduc temperaturile, accentuează puterea precipitaţiilor. Viteza şi direcţia vântului au importanţă în toate aceste procese. După viteză, vântul poate fi slab (adiere), moderat, puternic şi foarte puternic (vijelie); poate sufla continuu sau cu întreruperi (rafale). Direcţiile dominante din care bate vântul la noi în ţară sunt NE-SV (crivăţul), V (austrul), SV (cosava).

Vântul reprezintă aer în mişcare, iar pentru plantele lemnoase acesta poate aduce beneficii sau poate provoca daune. Plantele lemnoase şi-au dezvoltat moduri prin care pot minimiza daunele provocate de vânt: unele prin care răspund rapid, iar altele pe care şi le dezvoltă în timp. Frunzele multor specii sunt adaptate să reziste la vânt, fiind cerate sau acoperite cu perişori, care le cresc rezistenţa la deshidratare. Unele dintre aceste specii adaptate au frunze cu peţiol lung şi limb lat, care în bataia vântului sunt mişcate aşa încât

nu se rup – plop, arţar, platan. La speciile adaptate pentru zonele cu vânt puternic, rădăcinile şi dimetrul părţii aeriene cresc, iar înălţimea plantei se reduce. În zonele alpine, pe platoul montan, unde frecvenţa vânturilor moderate şi puternice este mare, speciile adaptate sunt arbustive (fig. 27), cu creştere târâtoare sau semitârâtoare (ienupăr - Juniperus communis, jneapăn- Pinus mugo).

Curenţii de aer au un rol important în polenizare, diseminarea seminţelor şi în

final la răspândirea speciilor. Vântul intervine în mod pozitiv în viaţa plantelor şi prin reglarea temperaturilor în timpul verii (răcorirea aerului) şi iernii (încălzirea aerului), zvântarea frunzişului şi a solului după precipitaţii abundente, risipirea aerului poluat.

Fig. 27 – Pinus mugo pe platoul montan

41

Intensitatea mare a vântului provoacă la cele mai multe specii daune prin deformarea plantei, ruperea ramurilor şi uneori retezarea trunchiului şi dezrădăcinare. Efectul negativ al vânturilor puternice este mai mare când acestea surprind plantele în vegetaţie şi solul este umed. Arborii izolaţi sau la distanţe mari unul faţă de altul sunt mai afectaţi decât arborii aflaţi în grup sau masiv (fig. 28). De asemenea, dintre specii, coniferele sunt mai susceptibile la daunele provocate de vânt comparativ cu foioasele.

Daunele pe care le provoacă vântul nu sunt neapărat legate de intensitatea ridicată a acestuia. Vântul de intensitate medie deteriorează frunzişul, rupe ramurile mai subţiri şi deformează plantele tinere. Când temperatura este ridicată, vântul chiar de intensitate medie induce deshidratarea plantelor şi de aceea udarea trebuie atent monitorizată pentru a evita stresul hidric şi moartea plantelor.

Chiar dacă nu este suficient de puternic pentru a provoca daune, vântul poate avea efecte negative. Astfel, vânturile constante, de intensitate medie şi mică pot afecta creşterea plantelor prin intensificarea procesului de transpiraţie şi absorbţia de dioxid de carbon, determinând diminuarea creşterii în lungime a lăstarilor în favoarea îngroşării în diametru a trunchiului şi ramurilor. Acestă creştere modifică aspectul estetic al unor arbori şi arbuşti decorativi prin forma de creştere sau talie. Înflorirea şi fructificarea pot fi şi ele diminuate din acelaşi motiv.

Indiferent de intensitate, vântul poate fi o cale de răspândire a bolilor, mai ales dacă atmosfera este umedă. Ploaia însoţită de vânt împrăştie sporii de la plantele infectate la cele sănătoase. Unii dăunători sunt şi ei purtaţi de vânt de la o plantă la alta. În combaterea bolilor şi dăunătorilor, substanţele chimice sub formă lichidă sau aerosoli se aplică plantelor pe vreme fără vânt, astfel încât acestea să ajungă pe foliaj uniform şi în cantitate corespunzătoare pentru a avea eficacitate.

Efectul negativ al vântului se observă şi în zonele de litoral, unde curenţii de aer transportă aerul sărat către plante şi îl depozitează pe frunze, ramuri şi sol. Consecinţele acestui fenomen sunt uscarea frunzelor, ramurilor sau chiar a întregii plante. De aceea, pentru aceste locaţii se aleg specii rezistente la aerul sărat şi sol sărăturat.

Plantele tinere sunt mai sensibile la acţiunea vântului. Acţiunea constantă a vântului determină o creştere redusă (ramuri scurte, frunze mici), dar şi o dezvoltare anormală a plantelor (deformarea trunchiului şi coroanei la arbori, a tufei la arbuşti), care scad calitatea materialului obţinut şi sunt greu de remediat ulterior vânzării. Pentru a reduce cât mai mult din aceste efectele negative, în pepinierele situate în zone cu vânt, culturile se protejează prin instalarea de perdele antivânt (plantaţii tip perdea de arbori cu dezvoltare rapidă şi rezistenţi la vânt sau panouri antivânt artificiale) pe direcţia vântului dominant. Plantele la ghivece şi arborii tineri cultivaţi în teren trebuie susţinuţi pentru o

Fig. 28 – Deformarea coroanei prin acţiunea vântului

42

creştere verticală a părţii aeriene şi dezvoltarea corespunzătoare a sistemului radicular. În funcţie de caz, plantele se ancorează (cu cârlige speciale pentru ghivece), se tutorează (cu tutori individuali înfipţi aproape de baza plantei) sau se palisează (pe sisteme de susţinere cu sârmă), în vederea menţinerii lor în poziţie verticală, indiferent de intensitatea vântului în zonă.

Puieţii plantaţi în spaţiile verzi sunt şi ei supuşi efectelor vântului. Adaptarea cu succes a acestora la noul regim de viaţă presupune o atentă întreţinere. La plantare arborii se tutorează pentru menţinerea în poziţie verticală, indiferent de intensitatea vântului (fig. 29). Arborii plantaţi la mari dimensiuni, cu balot de pământ pe rădăcini, se ancorează. Susţinerea plantelor este esenţială pentru reuşita prinderii, orice mişcare a plantei determinând ruperea noilor rădăcini formate şi deci întârzierea prinderii sau chiar pierderea prin uscare a exemplarului. Sistemul de susţinere nu se păstrează însă în spaţiile verzi decât 1-2 ani, până când sistemul radicular este

suficient de bine dezvoltat pentru a susţine partea aeriană. Arbuştii nu se tutorează.

Tabel 4

Specii lemnoase ornamentale care tolerează vânturile puternice

Tăierile pot contribui la o mai bună rezistenţă la vânt a puieţilor recent plantaţi în

spaţiile verzi. Acestea uşurează partea aeriană a plantei, iar în acest fel efectele negative ale vântului pot fi diminuate.

Fig. 29 – Arbore tânăr ancorat

Specia Acer campestre Acer pseudoplatanus Fagus sylvatica Juglans nigra Populus alba Quercus cerris Ulmus glabra Larix decidua

Arbori

Pinus nigra Caragana arborescens Cornus sanguinea Crataegus crus-gali Eleagnus angustifolia Syringa vulgaris Tamarix sp.

Arbuşti

Wisteria sinensis

43

În spaţiile urbane, zonele centrale construite, unde clădirile sunt numeroase şi înalte, sunt mai ferite de vânt comparativ cu zonele largi pavate sau cu clădiri scunde, aflate de obicei în zonele rezidenţiale sau la marginea oraşului.

Clădirile mari izolate redirecţionează curenţii de aer şi îi concentrază spre bază şi colţuri. De asemenea, blocurile aliniate de-a lungul unei străzi, formează un culoar care amplifică viteza vântului şi determină apariţia de curenţi turbionari puternici. De aceea, în aceste cazuri peisagistul trebuie să aleagă cu atenţie speciile care rezistă la astfel de condiţii de vânt (tabel 4) şi care totodată să aibă capacitatea de a se adapta microclimatului zonei (temperaturi ridicate datorită pavajelor şi betoanelor, umbrire parţială sau permanentă creată de clădiri, poluare, umiditate scăzută etc.). Rezumat Relaţiile plantelor lemnoase cu vântul

Vântul poate aduce beneficii sau poate provoca daune plantelor lemnoase. Plantele lemnoase şi-au dezvoltat moduri prin care pot minimiza daunele provocate de

vânt. Vântul are rol important în polenizare, diseminarea seminţelor şi răspândirea speciilor,

dar şi în reglarea temperaturilor în timpul verii şi iernii, zvântarea frunzişului şi a solului după precipitaţii abundente, risipirea aerului poluat.

Intensitatea mare a vântului provoacă la cele mai multe specii daune prin deformarea plantei, ruperea ramurilor şi uneori retezarea trunchiului sau dezrădăcinare.

Plantele tinere sunt mai sensibile la acţiunea vântului, determinând o creştere redusă şi o dezvoltare anormală a plantelor, care scad calitatea materialului obţinut şi sunt greu de remediat ulterior vânzării.

Plantele la ghivece şi arborii tineri cultivaţi în teren trebuie palisaţi pentru o creştere verticală a părţii aeriene şi dezvoltarea corespunzătoare a sistemului radicular.

În spaţiul urban clădirile mari izolate şi blocurile aliniate de-a lungul unei străzi amplifică viteza vântului în zona plantaţiilor. Pentru aceasta, peisagistul trebuie să aleagă cu atenţie speciile care rezistă la astfel de condiţii de vânt şi care totodată să aibă capacitatea de a se adapta microclimatului zonei.

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 38. Efectul acţiunii constante a vântului asupra puieţilor plantelor lemnoase este: a. stimularea creşterii în înălţime b. inhibarea creşterii în înălţime c. inhibarea creşterii în diametru d. stimularea înfloririi e. variantele a şi c corecte 39. Mai rezistenţi la vânt sunt: a. arborii izolaţi b. coniferele c. arborii izolaţi aflaţi la baza unei clădiri înalte d. arborii în grupuri sau masive 40. Vântul este benefic pentru plante la: a. diseminarea seminţelor b. formarea fructelor şi seminţelor c. înfrunzire d. desfrunzire e. variantele a şi d corecte

44

41. Reducerea efectelor negative ale vântului asupra arborilor tineri poate fi făcută prin: a. tăieri de uşurare asupra coroanei b. ancorare c. mulcire d. variantele a şi b corecte 42. Specii de arbuşti rezistente la vânturi puternice sunt: a. Cornus sanguinea şi Tamarix tetrandra b. Pinus nigra şi Juniperus virginiana c. Abies alba şi Picea abies d. Variantele a şi b corecte

45

9.

Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii edafici. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• care sunt proprietăţile fizice ale solului care influenţează plantele lemnoase • care sunt proprietăţile chimice ale solului care influenţează plantele lemnoase • care este importanţa cunoaşterii speciilor sensibile şi tolerante faţă de calcarul din sol • care sunt speciile care se pot dezvolta pe soluri acide şi bazice • ce importanţă practică are cunoaşterea însuşirilor solului


Plantele lemnoase au impact vizual prin ceea ce reprezintă deasupra solului şi nu sub sol. Dar solul are un rol foarte important în viaţa plantelor, intervenind şi schimbând creşterea şi dezvoltarea lor. Solul oferă suport pentru susţinerea plantelor, dar şi apa şi nutrienţii necesari pentru supravieţuirea plantelor lemnoase. Prin caracteristicile sale fizice şi chimice, dar şi prin disponibilitatea pentru sistemul radicular (spaţiu edafic), solul poate deveni un factor limitativ pentru unele specii. Condiţiile de sol pot fi nefavorabile plantelor lemnoase din cauza originii speciilor, al dezvoltării geomorfologice a solului sau al istoricului întreţinerii lui.

Caracteristicile fizice ale solului includ textura, structura şi adâncimea stratului de sol. Acestea influenţează permeabilitatea solului, capacitatea pentru apă şi aer, reţinerea elementelor nutritive şi a apei.

• Textura solului este dată de mărimea particulelor de sol şi poate fi nisipoasă, lutoasă sau argiloasă. Doar câteva specii pot creşte şi dezvolta pe soluri cu textură nisipoasă, care au o capacitate mică de reţinere a apei şi nutrienţilor, o aeraţie puternică, se încălzesc puternic în timpul zilei şi se răcesc repede în timpul nopţii. Aceste specii sunt puţin pretenţioase faţă de fertilitatea solului având diferite adaptări (simbioze cu bacterii, actinomicete, frunze cu suprafaţă mică, acoperite cu perişori sau ceară) şi sunt rezistente la secetă: Amorpha fruticosa, Eleagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides, Robinia pseudaccacia, Potentilla fructicosa, Tamarix tetrandra.

Solurile argiloase au şi ele caracteristici care limitează numărul de specii care îl pot popula: capacitate de reţinere a apei şi elementelor nutritive ridicată, aeraţie slabă, devin compacte şi reci la umiditate ridicată şi coezive la umiditate scăzută. Speciile adaptate pentru astfel de soluri sunt: Alnus

Fig. 30 – Alnus glutinosa – specie pentru soluri cu textură

argiloasă

46

glutinosa (fig. 30), Aesculus hippocastanum, Platanus hibrida, Quercus cerris, Ulmus laevis, Ligustrum vulgare, Syringa vulgaris.

• Structura solului este dată de aranjamentul particulelor de sol în agregate. Între agregate există spaţii în care pătrunde apa şi aerul, dar tot aici cresc şi rădăcinile plantelor. Solurile nisipoase agregrază slab şi de aceea proprietăţile lor depind mai mult de textură. Solurile argiloase pot fi însă influenţate de structură. Un sol argilos bine structurat are un drenaj şi o aeraţie mai bună, iar pătrunderea rădăcinilor este mai uşoară. Cea mai bună structură a solului pentru majoritatea speciilor este cea granulară. Acest tip de structură se găseşte la solurile cu un conţinut ridicat de materie organică şi sunt menţinute revene. Structura unui sol poate suferi schimbări din diferite motive. Astfel, distrugerea agregatelor poate fi de natură mecanică, iar procesul se numeşte tasare, sau chimică (determinată de irigarea cu apă având conţinut mari de săruri), iar procesul se numeşte dispersie (Harris şi colab., 2004).

Majoritatea speciilor lemnoase preferă textura luto-nisipoasă şi un sol bine structurat (Iliescu, 1998), dar sunt câteva specii de arbuşti care se adaptează la soluri variate (specii rustice): Spiraea x vanhouttei, Symphoricarpos sp., Laburnum anagyroides, Hibiscus syriacus, Ligustrum sp., Philadelphus coronarius. Textura şi structura solurilor pot fi ameliorate prin folosirea îngrăşămintelor organice – gunoi de grajd, compost, turbă, îngrăşăminte verzi.

• Adâncimea stratului de sol influenţează dimensiunile rădăcinilor şi în consecinţă aprovizionarea plantei cu apă şi nutrienţi. Volumul edafic util exprimă stratul de sol favorabil creşterii rădăcinilor. Pe solurile cu adâncime mică a stratului (15-20 cm) se dezvoltă specii de subarbuşti, liane şi arbuşti mici. Arborii au nevoie de cel puţin 1 m de pământ pentru a creşte, iar majoritatea arbuştilor, de minim 0,60 m. În spaţiile verzi din oraşe, volumul edafic util este de multe ori insuficient pentru dezvoltarea plantelor lemnoase, din cauza construcţiilor, care limitează adâncimea solului prin fundaţiile lor şi resturile de material inert rămase în subsol, dar şi a utilităţilor (cabluri subterane, conducte). De aceea cunoaşterea adâncimii stratului de sol este foarte importantă în alegerea speciilor pentru amenajările de spaţii verzi. Volum limitat de sol îl au şi plantele containerizate, care necesită periodic, pe măsură ce rădăcinile cresc, înlocuirea containerului. Întârzierea efectuării acestei operaţii induce răsucirea rădăcinilor de jur-împrejurul ghiveciului ca urmare a volumului prea mic de sol, cu efecte negative asupra creşterii plantei (şi în consecintă a calităţii ornamentale).

Caracteristicile chimice ale solului cele mai importante pentru plantele lemnoase sunt: conţinutul de elemente nutritive, reacţia solului şi conţinutul de săruri.

• Conţinutul de elemente nutritive din sol este diferit de la un sol la altul şi absorbţia lor de către plante este influenţată de mai mulţi factori. Nutrienţii apar în sol în stări diferite: ioni dizolvaţi în soluţia solului, ioni absorbiţi de particulele solului, în precipitaţi cristalini şi roci minerale, în materia organică. Lipsa, insuficienţa sau excesul unuia dintre macro- (N, P, K, S, Ca, Mg) sau micro- (Zn, Cu, Mo, Co, B, Cl) elemente au urmări nefavorabile pentru dezvoltarea plantelor lemnoase (Iliescu, 1998).

Cerinţele faţă de fertilitatea solului sunt diferite cu specia. O serie de specii au amplitudine ecologică mare, reuşind să crească şi să se dezvolte pe soluri aprovizionate diferit: Ailanthus altissima, Amorpha fruticosa, Ligustrum vulgare, Physocarpus opulifolius, Symphoricarpos sp., Spiraea sp.

• Conţinutul ridicat de calciu sub formă de calcar din sol este un factor limitativ pentru unele specii, deoarece determină trecerea unor elemente (fosfor, fier, mangan, zinc, cupru, bor) în forme greu solubile. Din acest motiv trebuie cunoscut faptul că unele specii sunt calcifuge (sensibile la calcarul din sol) şi altele calcifile (preferă solurile calcaroase). Speciile calcifuge plantate într-un sol calcaros reacţionează prin îngălbenirea

47

frunzelor între nervuri, reducerea suprafeţei frunzelor, uscarea ramurilor începând de la vârf şi în final uscarea întregii plante (fig. 31). Astfel de specii sunt: Betula pendula, Magnolia kobus, Liriodendron tulipifera, Cercis siliquastrum, Robinia pseudaccacia, Castanea sativa, Rhododendron sp.

Tratamentele chimice pentru reducerea pH-ului solurilor bogate în calcar sunt de cele mai multe ori inutile. De aceea, este importantă alegerea speciilor care tolerează calcarul. Astfel de specii, numite calcifile, sunt: Cotinus coggygria, Buddleia sp., Catalpa sp., Buxus sempervirens, Acer platanoides, Acer pseudoplatanus, Carpinus betulus, Ailanthus altissima, Populus nigra, Sorbus aria etc.

• Reacţia solului exprimată prin pH prezintă importanţă pentru că influenţează solubilitatea şi absorbţia elementelor nutritive, dar şi activitatea microorganismelor din sol. Valorile de pH preferate de majoritatea speciilor lemnoase ornamentale se încadrează între uşor acid şi slab bazic (6.0 - 8.0), mai ales dacă solurile sunt bine drenate. Unele specii se dezvoltă numai pe soluri cu reacţie acidă: Erica sp., Calluna sp., Rhododendron sp., iar altele preferă solurile alcaline: Berberis sp., Cotoneaster sp., Euonymus japonicus, Ligustrum sp., Symphoricarpos sp., Tamarix sp., Viburnum sp.

Toate speciile de conifere preferă solurile uşor acide. De aceea, în tehnologia producerii lor se folosesc substraturi ce conţin turbă. Reacţia acidă a substraturilor favorizează germinaţia, înrădăcinarea, creşterea şi dezvoltarea. Unele pepiniere menţin în substratul coniferelor un pH uşor sub 5,5 pentru a reduce apariţia unor boli produse de ciuperci (Harris şi colab., 2004)

• Conţinutul de săruri din sol este un indice agrochimic important, ce poate limita cultivarea unor specii. Sărurile de calciu, sodiu, magneziu, aluminiu, apar în mod natural în unele soluri (roci parentale bogate în săruri, apă freatică de mică adâncime şi bogată în săruri) sau accidental (fertilizări inadecvate, apă de udare bogată în săruri, deszăpezire cu diferite săruri). Salinitatea determină la plantele sensibile reducerea creşterii, brunificarea marginilor frunzelor şi în final uscarea plantelor, când concentraţia de săruri este ridicată. Un conţinut ridicat de săruri solubile în sol este tolerat de puţine specii: Acer sp., Cornus sp., Symphoricarpos sp., Tamarix sp., Sambucus nigra.

Proprietăţile fizice şi chimice ale solului influenţează activitatea sa microbiologică. Microorganismele utile din sol descompun materia organică, fixează azotul din aer, dizolvă mineralele solului şi transformă elementele în forme solubile pentru plante. Aceste microorganisme au însă cerinţe specifice faţă de regimul de apă şi aer din sol, temperatură, pH, conţinut de săruri. Activitatea lor poate fi îmbunătăţită prin aplicarea de îngrăşăminte organice şi menţinerea unui regim aer-apă favorabil.

Fig. 31 – Sensibilitate la calcar (sursă internet 2)

48

Pepinierele folosesc informaţiile despre cerinţele speciilor faţă de sol pentru a obţine plante de calitate în timpul cel mai scurt. Tehnologia de cultivare la containere, dezvoltată în ultimii ani ca o alternativă la producerea plantelor lemnoase ornamentale direct în terenul pepinierei, se bazează pe folosirea substraturilor de pământ (fig. 32). Aceste substraturi, formate prin amestecul de componente naturale şi minerale în diferite proporţii, au însuşiri fizice şi chimice noi, care pot fi adaptate în funcţie de cerinţele speciilor. Astfel, substraturile oferă un mediu optim pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, în acest fel scurtându-se timpul de obţinere al puieţilor.

La înfiinţarea unei noi amenajări, solul este deseori alterat şi compactat din cauza lucrărilor de construcţii (conţine diverse resturi de materiale inerte, tasare putenică după trecerea maşinilor grele), iar astfel de soluri sunt nefavorabile creşterii rădăcinilor. Chiar în amenajările de spaţii verzi deja create, în timp solul se degradează şi are nevoie de lucrări de remediere. Transformarea destinaţiei unui teren în spaţiu verde poate aduce variate probleme ale solului – poluare cu nitraţi, pesticide (terenuri agricole), conţinut ridicat de metale grele sau săruri (foste fabrici, uzine, gropi de gunoi), infestare cu boli, dăunători (gropi de gunoi, terenuri umede), compactare în profunzime şi resturi de materie inertă (foste construcţii). Analiza solului se impune ca o cerinţă obligatorie într-un proiect de amenajare, fiind esenţială pentru alegerea speciilor.

Rezumat Relaţiile plantelor lemnoase cu solul

Solul oferă suport pentru susţinerea plantelor, dar şi apa şi nutrienţii necesari pentru supravieţuirea acestora .

Caracteristicile fizice ale solului cu importanţă pentru plantele lemnoase includ: textura, structura şi adâncimea stratului de sol.

Textura solului este dată de mărimea particulelor de sol şi doar câteva specii pot creşte şi dezvolta pe soluri cu textură nisipoasă sau cu textură argiloasă.

Structura solului este dată de aranjamentul particulelor de sol în agregate. Cea mai bună structură a solului pentru majoritatea speciilor este cea granulară.

Majoritatea speciilor lemnoase preferă textura luto-nisipoasă şi un sol bine structurat. Textura şi structura pot fi ameliorate prin folosirea îngrăşămintelor organice.

Adâncimea stratului de sol influenţează dimensiunile rădăcinilor şi în consecinţă aprovizionarea plantei cu apă şi nutrienţi. Volumul edafic util exprimă stratul de sol favorabil creşterii rădăcinilor.

Caracteristicile chimice ale solului cele mai importante pentru plantele lemnoase sunt: conţinutul de elemente nutritive, reacţia solului şi conţinutul de săruri.

Pepinierele folosesc informaţiile despre cerinţele speciilor faţă de sol pentru a obţine plante de calitate în timpul cel mai scurt.

Fig. 32 – Magnolia soulangiana în cultură

containerizată

49

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 43. Majoritatea speciilor lemnoase preferă textura: a. nisipoasă b. lutoasă c. argiloasă d. luto-nisipoasă e. luto-argiloasă 44. Textura unui sol poate fi ameliorată prin: a. udări b. fertilizări cu îngrăşăminte organice c. alegerea de specii rezistente d. schimbarea pH-ului 45. Salinitatea determină la plantele sensibile: a. brunificarea marginilor frunzelor b. îngălbenirea frunzelor între nervuri c. căderea florilor şi fructelor d. variantele a şi c corecte 46. Conţinutul ridicat de calcar în sol este tolerat de: a. specii calcifuge b. specii calciofile c. specii calcifile d. specii calcarofile 47. Distrugerea agregatelor solului din cauze mecanice se numeşte: a. destabilizare b. dispersie c. instabilizare d. tasare e. destructurare

50

10.

Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii biotici. Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii antropici. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• care sunt factorii biotici care afectează viaţa plantelor lemnoase • cum sunt valorificate informaţiile legate de factorii biotici de pepinierişti • cum intervine factorul antropic în creşterea şi dezvoltarea plantelor lemnoase • cum ajută plantele lemnoase la depoluarea aerului


Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii biotici

Organismele vii - plante, animale, insecte, microorganisme - pot constitui factori care afectează creşterea şi dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale. Acţiunile factorilor biotici pot fi directe sau indirecte.

• Acţiuni ale plantelor Plantele intră în competiţie unele cu altele pentru spaţiu, apă, lumină şi nutrienţi.

Particularităţile de creştere ale speciilor joacă un rol important în adaptarea lor într-o asociere.

Ritmul de creştere diferit avantajază sau dezavantajază plantele. Vegetaţia erbacee are un ritm de creştere ridicat comparativ cu puieţii de plante lemnoase. De aceea, în pepiniere combaterea buruienilor este o lucrare importantă de întreţinere, care asigură o creştere şi dezvoltare optimă puieţilor. În spaţiile verzi, combinaţiile de gazon sau flori şi puieţi de arbori sau arbuşti sunt de evitat. Gazonul este mare consumator de apă şi nutrienţi, mai ales când este cosit regulat, iar plantele lemnoase abia plantate pot eşua în a reuşi să se prindă. De aceea, în primii ani după plantarea în spaţiile verzi, puieţii se menţin fără vegetaţie erbacee la bază şi se întreţin prin udări susţinute şi fertilizări.

Deseori coniferele cu formă de creştere arbustivă, se brunifică sau se degarnisesc la partea bazală atunci când gazonul rămas necosit sau florile plantate în apropiere le umbresc.

Competiţia între plante poate fi una de natură fizică. Plantele se pot stânjeni reciproc la nivelul rădăcinilor sau la nivelul părţii aeriene, când distanţele între ele sunt mici. Spaţiul devine repede insuficient când plantele au un sistem radicular asemănător ca dezvoltare sau ramuri care cresc la aceeaşi înălţime. Consecinţa acestei competiţii pentru spaţiu este că niciunul dintre indivizii din asociaţie nu va avea creşteri normale (fig. 33).

Rădăcinile unor specii lemnoase sunt fibroase, dense şi extrag multă apă, iar plantarea alături de acestea a unor subarbuşti, arbuşti mici sau plante perene este dificilă. Dintre aceste specii fac parte: Acer sp., Aesculus hippocastanum, Betula pendula, Buxus

Fig. 33 – Arbori în asociaţie – coroane deformate din

cauza competiţiei

51

sempervirens, Carpinus betulus, Euonymus europaeus, Ligustrum vulgare, Platanus sp., Populus sp., Tilia sp., Ulmus glabra.

Unele specii au caracter invaziv, stânjenind dezvoltarea altor specii. Dintre acestea, fac parte o serie de plante care prin organele de înmulţire sau prin vigoarea de creştere monopolizează un anumit spaţiu. Speciile la care capacitatea de autopropagare prin seminţe este mare sunt: Acer platanoides, Ailanthus altissima, Cornus sanguinea, Populus nigra, Clematis vitalba, Prunus cerasifera; prin drajoni: Rhus typhina, Syringa vulgaris, Populus tremula, Robinia pseudacacia, Amorpha fruticosa, Hippophae rhamnoides; prin marcote: Hedera helix, Hypericum calycinum, Juniperus sabina, Juniperus horizontalis, Euonymus fortunei. Capacitatea lor de autopropagare este greu de egalat de alte plante, care în timp, sufocate, dispar.

Tot din categoria speciilor care prezintă caracter invaziv sunt şi lianele, care folosesc drept suport alte plante, iar creşterea lor viguroasă determină o presiune mare asupra ramurilor şi umbresc puternic planta gazdă, aceasta încetându-şi creşterea. Astfel de liane viguroase sunt: Clematis vitalba, Polygonum baldschuanicum şi Lonicera japonica. În spaţiile verzi se aleg cu atenţie speciile cu care se asociază aceste liane.

• Acţiuni ale animalelor Animalele sălbatice provoacă daune plantelor lemnoase mai ales în timpul iernii

şi primăvara timpuriu, când acestea nu găsesc alte surse de hrană. Iepurii de câmp, cerbii şi caprele sălbatice consumă ramuri tinere de arbuşti sau scoarţa de pe trunchiul arborilor tineri, determinând de cele mai multe ori uscarea acestora. În pepinierele aflate în vecinătatea unor zone cu faună sălbatică se impune împrejmuirea acestora cu garduri eficiente şi protejarea trunchiurilor arborilor cu diferite materiale.

• Acţiuni ale microorganismelor Creşterea optimă a plantelor poate

fi redusă de microorganisme, care determină diferite boli. Bacteriile, ciupercile, viruşii atacă lemnul, foliajul, florile şi fructele arborilor şi arbuştilor, cu virulenţă diferită. În general plantele lemnoase au rezistenţă bună la atacul de boli, dar sunt şi specii foarte sensibile la unele boli. Indiferent de specie, plantele tinere sunt sensibile, iar combaterea bolilor devine o lucrare importantă în pepiniere, fiind necesară în toate fazele tehnologice (înmulţire, formare, depozitarea plantelor), pentru a reduce riscul pierderilor.

Unele microorganisme, aflate în sol sunt utile plantelor lemnoase. Speciile lemnoase din familia Fabaceae (Leguminoasae) formează simbioze cu bacteriile fixatoare de azot. Alte specii, cum ar fi: Alnus, Eleagnus, Hippophae, au simbioze cu actinomicete.

• Acţiuni ale insectelor Atacul unor insecte asupra

plantelor lemnoase poate aduce pierderi mari în pepiniere, dar şi în spaţiile verzi. Insectele sunt combătute în pepiniere cu substanţe

Fig. 34 – Arţar american, defoliat de omida păroasă a dudului

52

specifice, atacul lor putând fi controlat. În schimb, atacul unor insecte asupra unor arbori şi arbuşti aflaţi în spaţiile verzi este foarte greu de controlat, spaţiul fiind mult mai vast, iar plantele fiind uneori de talie mult prea mare pentru a putea fi stropiţi cu substanţe de combatere. De aceea, peisagiştii trebuie să cunoască sensibilitatea speciilor faţă de insecte şi să evite folosirea unor specii în spaţiile verzi urbane. De exemplu, Acer negundo (arţarul american) este o specie foarte sensibilă la atacul insectei Hyphantria cunea (omida păroasă a dudului). Atacul acestei insecte determină defolierea completă a arborilor (fig. 34). De la arţar insecta se răspândeşte apoi şi pe alte specii lemnoase. Din acest motiv în multe ţări plantarea arţarului american în spaţiul public este interzisă.

Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii antropici

Comunităţile umane aduc modificări climatului local prin prezenţa construcţiilor, utilităţilor şi activităţilor lor poluante. Astfel, regimul de temperatură, apă, lumină, vânt şi sol se modifică, perturbând viaţa plantelor lemnoase.

Aglomeraţiile urbane au un impact nefavorabil asupra majorităţii speciilor. Acţiunile distructive ale factorului uman pot fi directe sau indirecte.

• Acţiuni directe Lucrările de construcţie şi reparaţie ale clădirilor şi străzilor sunt o cauză

majoră a vătămării şi chiar a pierderii unor exemplare de arbori şi arbuşti. Rănirea părţii aeriene a plantelor prin manipularea şi depozitarea materialelor de construcţie, deplasarea defectuoasă a utilajelor sau vătămarea rădăcinilor prin lucrări de excavare ori tasare excesivă datorată utliajelor grele, pot contribui la uscarea parţială sau totală a acestora. De asemenea, în timpul iernii sărurile de calciu şi sodiu folosite la deszăpezirea drumurilor ajung pe spaţiul verde, la rădăcina arborilor sau chiar pe partea aeriană a arbuştilor, determinând efecte de toxicitate la speciile mai sensibile.

Cablurile aeriene prezente în oraşe necesită o întreţinere riguroasă, iar ramurile arborilor pot constitui o problemă dacă vin în contact cu acestea. De aceea, de cele mai multe ori se recurge la tăieri severe aplicate coroanelor arborilor stradali, care scurtează viaţa acestora.

Activităţile recreative ale populaţiei urbane pot afecta şi ele grav vegetaţia. Ruperea ramurilor sau chiar a trunchiurilor, călcarea arbuştilor şi a gardurilor vii, tasarea solului, aprinderea focului în apropierea vegetaţiei lemnoase sunt din păcate situaţii care apar des în spaţiul urban şi care aduc mari pagube plantelor lemnoase în special şi spaţiilor verzi în general (Iliescu, 2003).

Viaţa plantelor ornamentale lemnoase este scurtată şi de diversele acţiuni neglijente ale oamenilor, cum ar fi: depozitarea sau arderea resturilor vegetale, a gunoaielor şi a molozului în diferite locuri care nu sunt destinate acestui scop (fig. 35), amânarea unor lucrări de reparaţie a unor reţele de apă caldă sau rece, care duc la băltirea apei un timp îndelungat la rădăcina plantelor lemnoase, spălarea autovehiculelor în apropierea spaţiilor verzi, aruncarea detergenţilor sau a altor substanţe toxice la baza trunchiurilor arborilor.

Fig. 35 – Un loc nepotrivit pentru depozitarea gunoaielor

53

• Acţiuni indirecte Apar în principal datorită poluării. Datorită densităţii populaţiei şi a activităţilor

acesteia, calitatea aerului urban este semnificativ influenţată. În oraşele mari din România autovehiculele constituie sursa principală de poluare atmosferică. Acestea emit oxizi de azot, carbon, sulf, hidrocarburi, particule de praf şi metale grele, în special plumb şi cadmiu, care afectează calitatea aerului şi solului în oraş. Poluarea în oraşe este dată şi de alte surse cum ar fi: activităţile industriale, şantierele de construcţii, gropile de gunoi, aeroporturile.

Simptomele datorate poluării aerului pe care le manifestă vegetaţia sunt variabile, depinzând de tipul poluantului şi specie. Acestea sunt clasificate ca fiind acute sau cronice. Leziunile acute implică moartea celulelor şi apar la câteva ore sau zile după expunerea la concentraţii mari de poluanţi. Leziunile cronice apar mai încet, în câteva zile sau săptămâni după expunere. Acest tip de leziune apare de obicei ca răspuns a unei poluări de lungă durată, cu concentraţii mai mici de poluant. În unele cazuri nu sunt prezente simptome vizibile, dar poluarea determină o scădere în rata fotosintezei, respiraţia creşte, iar creşterea încetineşte. Simptomele sunt deseori subtile şi uşor de confundat cu alte probleme ca senescenţa, carenţa în unele elemente sau diferite stresuri de mediu.

Unele plantele lemnoase prezentă rezistenţă la poluarea atmosferică: Abies concolor, Pseudotsuga menziesii, Pinus nigra, Picea pungens, Taxus baccata, Juniperus sp., Acer sp., Ailanthus altissima, Betula pendula, Quercus rubra, Fraxinus excelsior, Robinia sp., Buddleia sp., Lonicera sp., Symphoricarpos sp., Cornus sp., Prunus padus, Viburnum sp. Rezistenţa la poluare depinde însă de condiţiile staţionale (regim de temperatură, apă, sol) oferite arborilor şi arbuştilor din spaţiile verzi urbane. Întreţinerea defectuoasă a acestora (lipsa udărilor, tăieri puternice şi efectuate în extrasezon, lipsa întreţinerii solului) determină scăderea rezistenţei lor la poluare.

Interceptarea agenţilor poluanţi de către vegetaţia lemnoasă din cadrul oraşelor determină reducerea poluării aerului. Agenţii poluanţi sunt retinuţi de aproape toate părţile unei plante lemnoase: rădăcină, trunchi, ramuri, frunze. Suprafaţa foliară este cea mai eficientă în reducerea agenţilor poluanţi (un arbore matur reţine de 10 ori mai multe impurităţi decât o peluză de mărimea proiecţiei coroanei acestuia pe sol - Iliescu, 2003). Rata de reţinere a agenţilor poluanţi este mai mare când frunzele sunt umede sau ude şi ea depinde şi de caracteristicile morfologice ale frunzelor. În aceste condiţii reţinerea creşte de 10 ori, pentru că întreaga suprafaţă a plantei este capabilă să reţină agentul poluant (Nowak, 1999).

Rezumat Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii biotici

Factorii biotici sunt reprezentaţi de: plante, animale, insecte, microorganisme. Plantele - intră în competiţie unele cu altele pentru spaţiu, apă, lumină şi nutrienţi. Animalele sălbatice - provoacă daune plantelor tinere mai ales în timpul iernii şi

primăvara timpuriu, când acestea nu găsesc alte surse de hrană. Microorganismele - produc diferite boli sau ajută plantele formând simbioze cu acestea. Insectele – produc daune diverse atât în pepiniere cât şi în spaţiile verzi.

Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii antropici Aglomeraţiile urbane au un impact nefavorabil asupra majorităţii speciilor prin

schimbarea regimului de temperatură, apă, vânt, sol. Acţiunile directe - lucrările de construcţie şi reparaţie ale clădirilor, străzilor,

cablurilor aeriene şi subterane, acţiunile recreative şi neglijente ale oamenilor – produc daune plantelor lemnoase şi pot determina uscarea acestora.

54

Acţiunile indirecte – sunt cauzate de poluare. Rezistenţa unor specii la poluarea urbană, scade atunci când plantele suferă din întreţinerea defectuasă.

Plantele lemnoase reţin agenţii poluanţi prin toate organele lor şi ajută la depoluarea aerului în spaţiile urbane.

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 48. Dintre factorii biotici care afectează viaţa plantelor fac parte: a. animalele b. insectele c. omul d. autovehiculele e. variantele a şi b corecte 49. Ce liană viguroasă devine invazivă? a. Clematis jackmanii b. Parthenocissus tricuspidata c. Lonicera japonica d. variantele a şi c corecte 50. Cu ce specii se evită combinarea puieţilor de arbori sau arbuşti? a. specii de gazon b. specii de flori c. specii de arbori sau arbuşti d. specii de liane e. variantele a şi b corecte 51. Simbiozele cu rădăcinile plantelor lemnoase sunt datorate: a. insectelor b. microorganismelor c. animalelor d.omului 52. Organele de plantă cu eficacitatea cea mai mare în reţinerea poluanţilor sunt: a. frunzele b. rădăcinile c. ramurile d. florile 53. Poluarea de lungă durată, cu concentraţii mici de poluant determină plantelor: a. leziuni acute b. leziuni cronice c. nu afectează plantele

55

11.

Pepiniera de plante ornamentale. Înmulţirea prin seminţe. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• cum este organizată o pepinieră de plante lemnoase ornamentale • care sunt etapele înmulţirii prin seminţe • ce specii se înmulţesc prin seminţe • care sunt sistemele de cultură pentru semănături • ce lucrări de îngrijire se acordă puieţilor din semănături

Timp de studiu – 1 oră Pepiniera de plante ornamentale

Producerea materialului săditor ornamental cuprinde câteva etape distincte: înmulţire, formarea puieţilor şi valorificarea plantelor.

Pepinierele de plante lemnoase ornamentale pot avea ca activitate obţinerea de material săditor parcurgând toate aceste etape de la înmulţire până la valorificare, iar acestea se numesc pepiniere complexe sau doar una dintre etapele menţionate (de exemplu, numai înmulţirea speciilor şi obţinere de puieţi neformaţi), iar acestea se numesc pepiniere specializate.

După mărime pepinierele pot fi: foarte mici – sub 1 ha, mici – 1-5 ha, mijlocii – 5-20 ha, mari – 20-50 ha şi foarte mari – peste 50 ha (Iliescu, 1998). Pepinierele mici sunt de obicei specializate (producerea de anumite specii sau puieţi neformaţi), iar cele mari sunt complexe, reuşind să producă material săditor variat ca specii şi de vârste diferite.

Suprafaţa oricărei pepinierei este formată din: suprafaţa productivă şi suprafaţa neproductivă. În funcţie de profilul pepinierei, suprafaţa productivă poate fi formată din costrucţii productive (sere, solarii, răsadniţe) şi teren productiv (fig. 36). Pe această suprafaţă de teren se află culturile de plante ornamentale de vârste diferite. Suprafaţa neproductivă a unei pepiniere se compune din drumuri, construcţii şi amenajări anexe (ateliere, remize, hale, depozite etc.), care sunt absolut necesare în buna desfăşurare a activităţii productive. Acest teren neproductiv trebuie să ocupe însă o pondere cât mai mică din suprafaţa totală a pepinierei.

Înmulţirea prin seminţe

Arborii din speciile autohtone şi majoritatea speciilor exotice (adaptate la climatul ţării noastre) se pot înmulţi uşor prin seminţe. Speciile indigene de arbuşti şi o mică parte din speciile de arbuşti exotici (Berberis thunbergii, Caragana arborescens, Hibiscus

Fig. 36 – Teren productiv

56

siriacus, Mahonia aquifolium, Rhus typhina, Wisteria sinensis) se înmulţesc şi ele prin seminţe.

Recoltarea fructelor şi seminţelor se face în faza de coacere, înainte de diseminare. La unele specii, fructele se recoltează în pârgă (tei, măceş, frasin), pentru că dacă acestea ajung la faza de coacere deplină, seminţele intră în dormans, iar germinarea este întârziată. Seminţele se recoltează de la plante cu caracteristici specifice fiecărei specii, sănătoase şi cu creşteri viguroase.

Perioada de recoltare a fructelor este eşalonată între lunile mai şi februarie. Primele fructe apar la speciile cu înflorire timpurie de primăvară – ulm, salcie, plop. În februarie pot fi recoltate fructele unor specii conifere – pin, molid.

Recoltarea se poate face prin: scuturare şi adunare de pe sol (fructe mari, care cad singure); scuturare pe prelate (specii cu fructe mici); recoltare manuală de pe plante sau cu ajutorul foarfecilor sau greblelor de recoltat (la speciile cu fructe care cad mai greu).

Condiţionarea este operaţia de extragere a seminţelor din fruct în vederea pregătirii seminţelor pentru semănat sau depozitat. Condiţionarea fructelor şi seminţelor se face diferenţiat în funcţie de tipul de fruct – uscat (păstăi, capsule, achene, samare, conuri) sau cărnos (poame, drupe, bace).

Condiţionarea fructelor uscate cuprinde următoarele operaţii: a. Zvântarea fructelor – pentru deschiderea fructelor şi obţinerea unei umidităţi

optime a seminţelor. Fructele se aşează pe prelate, în strat subţire, la umbră. În pepinierele mari se folosesc maşini speciale care suflă aer cald în masa de fructe pentru o zvântare rapidă.

b.Extragerea seminţelor - fructele se desfac prin diferite metode în vederea extragerii seminţelor: dezmebrare, frecare, rupere, batere etc. Operaţia se execută manual pentru cantităţi mici de seminţe şi mecanizat pentru cantităţi mari.

c. Separarea seminţelor de impurităţi – se folosesc diferite metode: vânturare, cernere, flotaţie (cu ajutorul apei), care se execută manual sau cu maşini.

d.Sortarea pe dimensiuni – operaţia ajută la selectarea seminţelor de calităţi diferite şi poate fi executată manual sau cu maşini speciale de sortat.

Condiţionarea fructelor cărnoase se desfăşoară astfel: a. Extragerea seminţelor – se execută prin zdrobirea sau macerarea fructelor

(dezagregarea pulpei prin fermentaţie). b.Separarea de impurităţi – se face numai prin flotaţie. c. Uscarea – seminţele se aduc la umiditatea optimă păstrării. Uscarea prea

puternică induce dormansul seminţelor. d.Sortarea pe calităţi

Seminţele condiţionate se supun unor analize de laborator pentru a determina calitatea lor exprimată prin facultatea germinativă, puritate, energia germinativă etc.

Tratamente de favorizare a germinaţiei seminţelor sunt: • Stratificarea – se aplică unor seminţe pentru post-maturare şi speciilor sensibile

care necesită păstrare până primăvara. Condiţiile de temperatură pentru stratificare sunt scăzute (2-7oC) şi cele de umiditate, ridicate (80-90%). Seminţele se stratifică în turbă, nisip sau amestec de nisip cu turbă. Durata de stratificare diferă cu specia, între 1 lună (arţar, pin) şi 2 ani (călin).

• Umectarea – este un tratament cu apă la temperatura camerei, aplicat seminţelor cu tegument mai puţin permeabil.

• Preîncolţirea – presupune stimularea apariţiei radiculei, iar pentru aceasta, seminţele se pun în condiţii de germinare în nisip. Radicula se ciupeşte în vederea ramificării la speciile cu rădăcină pivotantă (castan, stejar).

57

• Tratarea hidrotermică – este un tratament cu apă caldă (40-100oC), care se aplică seminţelor cu tegument dur.

• Scarificarea – se aplică seminţelor cu tegument dur şi execută cu maşini speciale, care zgârie tegumentul seminţelor şi îl subţiază.

• Tratarea cu acizi – este un tratament potrivit seminţelor cu tegument gros şi dur. Se folosesc acizi tari, care subţiază tegumentul; timpul de tratament este între 10 minute şi 5-6 ore, în funcţie de: specie, acidul folosit şi concentraţia acestuia.

• Refrigerarea – presupune folosirea temperaturilor scăzute pentru a reduce repausul seminal la unele specii. Seminţele se amestecă cu gheaţă sau zăpadă. La unele specii ale căror seminţe au dormanţă profundă, se aplică tratamente

combinate, care presupun folosirea mai multor operaţii de favorizare a germinaţiei. De exemplu, la Crataegus sp., seminţele se tratează cu acid sulfuric, apoi se stratifică 6 luni (Iliescu, 1998).

Semănatul se poate face în diferite sisteme de cultură (fig. 37) - direct în terenul pepinierei, în paturi nutritive sau în spaţii protejate (paturi de semănături, plăci alveolare sau ghivece). Sistemul de cultură se stabileşte în funcţie de cerinţele biologice şi ecologice ale speciilor, dar şi de unele aspecte privind calitatea seminţelor, microclimatul zonei şi mijloacele tehnice pe care le au pepinierele.

a b c

Fig. 37 – Sisteme de cultură pentru semănături (a – în teren, b – în paturi nutritive, c – în spaţii protejate) Semănatul direct în terenul pepinierei este recomandat pentru speciile de foioase

autohtone nepretenţioase în ceea ce priveşte lucrările de îngrijire (arţar, frasin, stejar, corn, lemn câinesc, alun). Terenul necesită o pregătire mai atentă (ameliorarea texturii, fertilizare, mărunţire fină, modelare în straturi) la semănatul speciilor de conifere şi de foioase cu seminţe mai mici.

Pepinierele furnizoare de puieţi preferă semănatul în paturi nutritive construite în exterior sau în spaţii protejate. Acest sistem de cultură este intensiv şi permite obţinerea mai rapidă a puieţilor de plante ornamentale (un an) şi de o calitate foarte bună. Sistemul necesită însă utilizarea substraturilor de cultură. Pentru speciile cu cerinţe mai ridicate faţă de temperatură (specii termofile), semănatul se face în spaţii protejate, în plăci alveolare sau ghivece.

Semănatul se face în funcţie de specie, tratamentele aplicate seminţelor şi sistemul de cultură (Iliescu, 1998). Astfel la cele mai multe specii semănatul se face primăvara. Pentru un număr mai mic de specii, care au facultate germinativă de scurtă durată sau dau rezultate mai bune la semănatul seminţelor în pârgă, semănatul se execută la începutul verii ori la sfârşitul verii. Speciile autohtone se pot semăna şi toamna.

Metoda de semănat se stabileşte în funcţie de sistemul de cultură adoptat şi de specie. Astfel, semănatul direct în terenul pepinierei sau în paturi nutritive, poate fi făcut în rânduri sau prin împrăştiere cu norme diferite de seminţe în funcţie de specie, calitatea

58

seminţelor, anotimp. Pentru sistemul de cultură în ghivece sau plăci alveolare, semănatul presupune distribuirea individuală a 1-3 seminţe, în funcţie de calitatea seminţelor şi mărimea acestora.

Adâncimea de semănat depinde de specie, condiţiile de sol şi momentul semănatului. Astfel, semănatul poate fi făcut la suprafaţă, prin împrăştiere pentru seminţele foarte mici şi poate ajunge până la 8 cm la seminţe mari, semănate toamna.

Lucrările de îngrijire după semănat sunt esenţiale pentru reuşita germinării seminţelor şi creşterii puieţilor. • Irigarea – se face prin aspersie fină. Se udă des şi cu cantitate mică de apă. • Spargerea crustei –favorizează o bună răsărire şi se face cu tăvălugul stelat. • Combaterea buruienilor – poate fi făcută prin mijloace mecanice (plivit, prăşit) sau

chimice. Plivitul este o lucrare de eliminare manuală a buruienilor înainte de răsărirea semănăturii. Prăşitul se execută după răsărirea plantelor şi presupune pe lângă combaterea buruienilor şi afânarea solului. Combaterea chimică se face cu erbicide selective, aplicate cu echipamente speciale de protecţie a rândurilor de puieţi.

• Rărirea puieţilor – lucrare necesară când semănatul nu a fost uniform. La foioase rărirea se face prin smulgere şi la conifere prin tăiere cu foarfeca a plantelor nedorite.

• Umbrirea puieţilor – se face cu panouri din materiale uşoare sau plasă de agrotextil şi se aplică puieţilor de conifere în perioada de vară.

• Combaterea bolilor şi dăunătorilor – se face preventiv în funcţie de specie. Scoaterea puieţilor din semănături poate fi făcută după 1-2 ani la foioase şi 2-3

ani la conifere (3-5 ani la brad). La sistemul de cultură în pat nutritiv, puieţii se dezvoltă într-un an. Scoaterea se face toamna la speciile foioase şi primăvara la conifere. După scoatere urmează sortarea pe mărimi şi depozitarea. Puieţii se păstrează prin stratificare cu pământ reavăn în şanţuri până la repicare. Repicarea presupune plantarea pe straturi sau în ghivece pentru o perioadă de 1-2 ani, pentru fortificarea puieţilor înainte de transferul lor în secţia de formare.

Puieţii obţinuţi se livrează cu rădăcinile nude, în cazul când aceştia au fost obţinuţi prin culturi în teren sau paturi nutritive, sau direct în ghivece şi plăci alveolare, în cazul culturilor iniţiate în spaţii protejate.

Rezumat Pepiniera de plante ornamentale

Producerea materialului săditor cuprinde: înmulţire, formare, valorificare Pepinierele pot fi complexe sau specializate Terenul pepinierelor se compune din: suprafaţa productivă şi suprafaţa neproductivă

Înmulţirea prin seminţe

Recoltarea fructelor şi seminţelor se face în faza de coacere, înainte de diseminare. În funcţie de specie, recoltarea începe în mai şi se termină în februarie

Condiţionarea fructelor uscate cuprinde: zvântarea fructelor, extragerea seminţelor, separarea de impurităţi şi sortarea pe calităţi

Condiţionarea fructelor cărnoase cuprinde: extragerea seminţelor, separarea de impurităţi, uscarea seminţelor şi sortarea pe calităţi

Tratamentele de favorizare a germinaţiei sunt: stratificarea, umectarea, preîncolţirea, tratarea hidrotermică, scarificarea, tratamente cu acizi, refrigerarea

Semănatul se poate face în diferite sisteme de cultură: direct în terenul pepinierei, în paturi nutritive sau în spaţii protejate

Metoda de semănat se stabileşte în funcţie de sistemul de cultură adoptat şi de specie

59

Adâncimea de semănat depinde de specie, condiţiile de sol şi momentul semănatului Lucrări de îngrijire: udare, spargerea crustei, combaterea buruienilor, rărirea puieţilor,

umbrirea puieţilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor Scoaterea puieţilor poate fi făcută după 1-2 ani la foioase şi 2-3 ani la conifere

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 54. Pepinierele specializate produc: a. puieţi neformaţi b. număr limitat de specii c. material săditor variat ca specii d. material săditor variat ca vârste e. variantele a şi b corecte 55. Recoltarea fructelor şi seminţelor la majoritatea speciilor se face: a. în faza de coacere, înainte de diseminare b. la începutul primăverii c. dimineaţa devreme sau seara d. prin scuturarea plantelor 56. Prin stratificare, seminţelor li se asigură: a. subţierea tegumentului cu maşini speciale b. păstrarea în depozite în spaţii aerisite, curate, dezinfectate c. sortarea pe mărimi şi calităţi d. temperaturi scăzute şi umiditate ridicată 57. Adâncimea de semănat se corelează cu: a. mărimea seminţelor b. epoca de semănat c. tipul de sol d. metoda de semănat e. variantele a, b şi c sunt corecte 58. Semănatul în paturi nutritive asigură: a. încorporarea seminţelor la adâncimi mari b. întreţinerea mecanizată a solului c. obţinerea mai rapidă a puieţilor d. combaterea buruienilor

60

12.

Înmulţirea prin butaşi. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• care sunt avantajele înmulţirii prin butaşi • ce tipuri de butaşi se confecţionează la foioase şi conifere • care sunt perioadele optime de butăşire la foioase şi conifere • în cât timp se obţin puieţii înrădăcinaţi


Butăşirea este o metodă de înmulţire vegetativă pentru foarte multe specii şi

varietăţi de arbuşti şi subarbuşti foioşi, dar şi pentru unele conifere (din genurile: Thuja, Chamaecyparis, Juniperus). Metoda se poate aplica, de asemenea, la înmulţirea unor specii şi varietăţi de arbori (din genurile: Populus, Salix, Prunus, Chamaecyparis, Thuja, Juniperus, Taxus). Butaşii sunt fragmente de plantă (rădăcină, ramură tânără), care puse în anumite condiţii de mediu pot înrădăcina şi forma o nouă plantă, identică cu cea din care s-a prelevat fragmentul.

Avantajele acestei metode de înmulţire sunt: - obţinerea de puieţi identici cu planta mamă - puieţii se obţin într-un sezon de vegetaţie (8-12 luni). Excepţie fac câteva specii

care înrădăcinează şi cresc mai greu şi care pot rămâne doi ani în cultură. - metodă uşoară de înmulţire pentru multe specii şi cultivaruri

Unele specii care au muguri pe rădăcini, pot fi înmulţite prin butaşi de rădăcină (Paulownia tomentosa, Campsis radicans, Sorbaria sorbifolia, Robinia hispida, Rhus typhina, Aralia elata, Ulmus carpinifolia). Fragmentele de rădăcină de 6-12 mm grosime, se recoltează în perioada de repaus vegetativ. Până la confecţionare şi plantare, fragmentele de rădăcină se păstrează prin stratificare (temperatură scăzută, pozitivă şi umiditate ridicată) sau în seră rece, în lădiţe. Butaşii se confecţionează prin scurtarea fragmentelor la 8-10 cm printr-o tăietură dreaptă la partea superioară şi o tăietură oblică la partea inferioară (pentru diferenţierea părţii superioare de cea inferioară şi păstrarea polarităţii la plantare).

Plantarea se face primăvara, după ce pericolul de îngheţ a trecut, în paturi de înrădăcinare amenajate afară, într-o locaţie bine luminată. Butaşii se plantează vertical, depăşind nivelul substratului cu 1,5 cm. Pentru asigurarea dezvoltării de noi rădăcini şi lăstari este foarte important ca solul să fie permanent reavăn şi liber de buruieni. Înmulţirea unor varietăţi cu frunziş variegat prin butaşi de rădăcină determină pierderea caracterului ornamental şi de aceea pentru înmulţirea acestora se recomandă butaşii de ramură.

Numeroase specii şi varietăţi cu capacitate de butăşire se înmulţesc prin butaşi de ramură. După gradul de lemnificare al ramurilor, butaşii pot fi: erbacei (nelemnificaţi), semilemnificaţi şi lemnificaţi. Fiecare specie înrădăcinează mai bine sau mai greu în funcţie de gradul de lemnificare al ţesuturilor şi de aceea tipul de butaşi şi perioada de butăşire diferă. Astfel, speciile de foioase caduce se înmulţesc uşor prin butaşi lemnificaţi, iar speciile de foioase cu frunze persistente şi speciile de conifere se înmulţesc mai uşor prin butaşi semilemnificaţi. Unele specii de foioase cu frunze caduce dau rezultate mai bune prin butaşi erbacei.

61

Înmulţirea prin butaşi la foioasele caduce Pentru înmulţirea cu butaşi lemnificaţi, toamna (până la venirea îngheţului) se

recoltează ramuri anuale drepte, de grosimea unui creion şi fără ramificaţii, care se păstrează prin stratificare. Primăvara, înainte de reluarea vegetaţiei, se confecţionează butaşi simpli, aceasta presupunând tăierea ramurilor în fragmente (de 12-18 cm la speciile de arbuşti şi 20-25 cm la speciile de arbori) tăietura inferioară fiind dreaptă, la 2-3 mm sub un mugure, iar cea superioară oblic, la 1 cm deasupra unui mugure (fig. 38).

Plantarea butaşilor se face primăvara, când pericolul de îngheţ a trecut, în paturi de înrădăcinare amenajate afară. Aceste paturi de înrădăcinare sunt ameliorate cu substraturi uşoare – nisip, turbă, mraniţă, compost de frunze, pe o adâncime de 30 cm. Butaşii se plantează vertical, până la ultimul mugure, la 2-4 cm unul de celălalt (în funcţie de vigoarea speciei), în rânduri distanţate la 8-10 cm (fig. 39). Pentru reuşita înrădăcinării şi dezvoltării noilor lăstari se păstrează umiditatea substratului prin udări în aspersie şi se combat buruienile. Puieţii se scot în toamna aceluiaşi an, fără pământ pe rădăcini.

Fig. 39 – Patul de înrădăcinare al butaşilor de foioase caduce (câmp deschis) în pepiniera dendrologică a Facultăţii de Horticultură Bucureşti

Unele specii şi varietăţi de arbuşti foioşi se înmulţesc mai uşor prin butaşi

erbacei, confecţionaţi vara, în luna iunie. Pentru aceasta, ramurile dezvoltate în anul curent se recoltează în aceeaşi zi cu confecţionarea şi plantarea butaşilor. Este important ca pe tot parcursul executării operaţiilor de butăşire să se asigure umiditatea, prin păstrarea în apă a ramurilor pentru butaşi şi pulverizarea cu apă pe frunze.

Fig. 38 – Butaşi simpli lemnificaţi la specii de foioase

caduce

62

Butaşii erbacei vor fi confecţionaţi ca şi butaşii lemnificaţi, dar lungimea lor va fi mai mică, de 10-12 cm. Se păstrază la partea superioară a butaşului 1-2 frunze sau perechi de frunze, restul se elimină prin tăiere cu foarfeca. Plantarea butaşilor se face numai în spaţii protejate (sere, răsadniţe, solarii), în paturi de înrădăcinare sau plăci alveolare. Distanţa între butaşi va fi de 2-4 cm şi între rânduri de 5-8cm. Adâncimea de plantare în cazul butaşilor erbacei este de 4-5 cm (fig. 40).

Lucrările de îngrijire cele mai importante acordate butaşilor sunt asigurarea umidităţii, atât în substrat cât şi pe frunze şi umbrirea în perioadele calde pentru reducerea temperaturilor. Înrădăcinarea puieţilor durează 1-2 ani în funcţie de specie. Puieţii obţinuţi în paturile de înrădăcinare se transplantează în ghivece.

Înmulţirea prin butaşi la foioasele persistente şi conifere Speciile foioase cu frunze persistente şi coniferele se pot înmulţi prin butaşi

semilemnificaţi, confecţionaţi din lăstarii formaţi în anul în curs, care au început să se lemnifice. Pentru speciile de foioase persistente această fază de lemnificare a lăstarilor corespunde cu perioada iulie-august, iar pentru conifere, luna august. Recoltarea ramurilor pentru butaşi, confecţionarea butaşilor şi plantarea lor au loc în aceeaşi zi. Confecţionarea butaşilor la foioasele cu frunze persistente presupune tăierea ramurilor înfrunzite în fragmente de 10-12 cm lungime, adică butaşi simpli, sau desprinderea bruscă a lăstarilor tineri de 10-15 cm de pe ramurile de 2-3 ani pe care sunt inserate, obţinându-se butaşi cu călcâi ori recoltarea butaşilor de pe astfel de ramuri cu ajutorul unui briceag, prin extragerea cu un mic scut cu foarte puţin lemn de 2-3 ani – butaş cu inel (fig. 41).

La conifere se recomandă butaşii cu călcâi sau butaşii cu inel. Pentru varietăţile fastigiate de conifere se confecţionează numai butaşi din vârfuri de ramuri (care vor fi butaşi simpli) pentru a păstra creşterea erectă a plantelor obţinute.

Pentru reuşita înrădăcinării butaşilor de foioase şi conifere se recomandă tratarea bazei butaşilor cu stimulenţi de înrădăcinare (auxine sub formă de pudră sau soluţie hidro-alcoolică), înainte de plantare.

Butaşii de foioase cu frunze persistente şi de conifere se plantează numai în spaţii protejate, în paturi de înrădăcinare (fig. 42) la distanţe mici pe rând şi între rânduri (1-3 cm/6-10 cm) sau în plăci alveolare, câte un butaş în fiecare alveolă.

Fig. 41 – Tipuri de butaşi la speciile de foioase cu frunze persistente

(de la stânga la dreapta: butaş simplu, butaşi cu călcâi, butaşi cu inel şi butaş cu cârlig)

63

Fig. 42 – Conifere în pat de înrădăcinare în seră (stânga) şi butaş înrădăcinat (dreapta) (foto: Monica Dumitraşcu)

O atenţie deosebită se acordă lucrărilor de îngrijire după plantare: menţinerea

umidităţii substratului şi a atmosferei, asigurarea temperaturii optime (sub 35oC vara), combaterea buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor. Puieţii obţinuţi în 1-2 ani se transplantează obligatoriu la ghivece, unde îşi vor continua creşterea pe o perioadă de timp variabilă cu specia, modul de îngrijire şi tehnologia de formare. Rezumat Înmulţirea prin butaşi

Metodă de înmulţire vegetativă care foloseşte fragmente de plantă pentru obţinerea de indivizi noi, identici cu planta mamă.

Butaşii pot fi confecţionaţi din: fragmente de rădăcină (la specii cu muguri de rădăcini) sau fragmente de ramuri tinere.

Foiasele caduce pot fi înmulţite uşor prin butaşi lemnificaţi sau erbacei. Butaşii lemnificaţi se plantează primăvara devreme în spaţiu neprotejat, iar butaşii erbacei se plantează în iunie, în spaţii protejate. Timpul de înrădăcinare 8-12 luni.

Puieţii obţinuţi în teren se pot planta în teren, iar cei obţinuţi în spaţii protejate se plantează în ghivece.

Foioasele cu frunze persistente şi coniferele se înmulţesc uşor prin butaşi semilemnificaţi. Butaşii de foioase cu frunze persistente se confecţionează şi plantează în spaţii protejate în perioada iulie-august, iar cei de conifere, în luna august.

Puieţii de foioase cu frunze persistente şi conifere se obţin în 1-2 ani şi vor fi apoi transplantaţi în ghivece.

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 59. Înmulţirea prin butaşi este cea mai folosită metodă de înmulţire a: a. unor specii de arbori foioşi b. unor specii de conifere c. arbuştilor foioşi d. arborilor foioşi şi coniferelor e. variantele a, b şi c corecte

64

60. La speciile de conifere se recomandă folosirea butaşilor: a. cu cârlig b. cu călcâi c. de un mugure d. de rădăcină e. variantele a şi b corecte 61. Butăşirea în teren se practică la înmulţirea speciilor: a. de foioase caduce b. de foioase persistente c. de conifere d. variantele b şi c corecte 62. Lungimea unui butaş simplu la foioasele persistente este: a. 15-18 mm b. 10-12 cm c. 15-18 cm d. 10-12 mm 63. Plantarea butaşilor de foioase caduce în teren se face: a. astfel încât o treime din butaş să fie în substrat b. astfel încât o treime din butaş să fie deasupra substratului c. înfigând butaşul la 2-3 cm adâncime în substrat d. până la ultimul mugure 64. Confecţionarea şi plantarea butaşilor semilemnificaţi de conifere se face: a. în martie b. în mai c. în iunie d. în iulie e. în august

65

13.

Înmulţirea prin marcotaj. Înmulţirea prin drajoni. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• ce specii se pot înmulţi prin marcotaj • care sunt tipurile de marcotaj • ce specii pot fi înmulţite prin drajoni • când se pot face înmulţirile prin marcotaj şi drajoni


Înmulţirea prin marcotaj Marcotajul este o metodă de înmulţire vegetativă ce se aplică unor specii de arbori

şi arbuşti care răspund mai greu la înmulţirea prin alte metode vegetative (butăşire, altoire). Marcotajul determină înrădăcinarea unor lăstari ce sunt puşi în contact cu solul, dar care nu au fost detaşaţi în prealabil de pe planta mamă.

O serie de specii de foioase şi conifere cu formă de creştere târâtoare şi semitârâtoare au capacitatea de a marcota natural, atunci când solul este menţinut curat şi reavăn (fig. 43).

Fig. 43 – Marcotare naturală – Cotoneaster dammeri (stânga) şi Juniperus media’Hetzii’ (dreapta)

Această metodă de înmulţire vegetativă determină obţinerea unui număr mai mic de plante înrădăcinate comparativ cu înmulţirea prin butaşi sau altoire. Înmulţirea prin marcotaj presupune o plantaţie specială de plante mamă, numită marcotieră, în care solul trebuie să aibă textură uşoară. În funcţie de vigoarea speciilor şi de tipul de marcotaj care va fi folosit la înmulţire se stabilesc distanţele de plantare corespunzătoare.

Marcotajul se face primăvara, până cel târziu în luna iunie şi are mai multe metode, care se aplică diferenţiat pe specii.

66

Marcotajul prin muşuroire – se aplică la: Malus sp., Pyrus sp., Morus sp., Corylus sp., Alnus sp., Hydrangea sp., Syringa sp. Plantele mamă se taie puternic (la 3-4 cm deasupra solului) primăvara devreme. Lăstarii apăruţi în urma tăierilor se muşuroiesc cu pământ reavăn, iar pe măsură ce cresc se înalţă muşuroiul până la 30 cm (fig. 44). Acoperirea parţială a lăstarilor tineri cu pământ reavăn determină înrădăcinarea acestora.

Detaşarea puieţilor se face în repaus vegetativ după desfacerea muşuroiului. Plantele mamă au nevoie de o perioadă de refacere după înmulţire de un an, în care se îngrijesc prin udări şi fertilizări. Marcotajul repetat, fără această perioadă de repaus determină epuizarea şi debilitarea plantelor, rezultatele la înmulţire fiind slabe.

Marcotajul prin arcuire este o altă metodă, care constă în arcuirea lăstarilor, prinderea lor la baza unui şanţ circular, (săpat în apropierea plantei mamă) şi acoperirea cu pământ a acestuia (fig. 45).

Fig. 45 – Marcotaj arcuit la Magnolia (stânga) şi marcotaj şerpuit la Wisteria (dreapta)

Un sol cu textură mai uşoară şi tratarea porţiunii îngropate şi uşor rănite (incizie, torsionare ş.a.) a lăstarului cu un hormon de înrădăcinare vor favoriza înrădăcinarea lăstarilor.

Puieţii înrădăcinaţi se detaşează prin tăiere, în repaus vegetativ. Acest tip de marcotaj se poate folosi la înmulţirea speciilor şi varietăţilor de Magnolia sp., Acer sp., Cornus sp., Chaenomeles sp., Prunus triloba, Cotinus coggygria.

Pentru acest tip de marcotaj este nevoie ca plantele mamă să aibă lăstari cât mai aproape de sol. Pentru aceasta, înălţimea plantelor este menţinută prin tăieri sub formă de tufă ramificată de la bază.

Fig. 44 – Tipuri de marcotaj: a – marcotaj prin muşuroire,

b – marcotaj arcuit, c – marcotaj chinezesc (după Iliescu, 1998)

67

Marcotajul şerpuit se practică la înmulţirea lianelor – Wisteria sp., Lonicera japonica, Lonicera periclyneum, Lonicera caprifolium, Clematis sp., Hedera sp. Această metodă este o variantă a marcotajului arcuit bazându-se pe acelaşi principiu, al arcuirii lăstarilor (fig. 46). În acest caz, fiind vorba de liane, lăstarii lor lungi şi flexibili pot fi arcuiţi repetat. Astfel, lângă planta mamă se deschide un şanţ lungitudinal, în care lăstarul arcuit se prinde din loc în loc, având grijă ca în partea superioară să rămână muguri, care mai târziu vor forma lăstari. Şanţul se acoperă cu pământ reavăn. Dintr-un singur lăstar se obţin mai multe marcote, care se detaşează în perioada de repaus.

Marcotajul chinezesc presupune întinderea şi fixarea lăstarilor la baza unui şanţ săpat în apropierea plantelor mamă (cu adâncimea de 15-20 cm) şi apoi acoperirea cu sol a acestora pe măsură ce apar noi lăstari. Prin această metodă de înmulţire puieţii se obţin prin detaşarea lăstarilor înrădăcinaţi de planta mamă după 1-2 ani, în timpul repausului vegetativ. Speciile care răspund bine la acest tip de marcotaj sunt: Liriodendron tulipifera, Juniperus sp., Fraxinus sp., Acer sp.

Marcotajul aerian constă în stimularea formării de rădăcini la nivelul ramurilor plantei mamă, fără ca aceştia să fie aplecaţi spre sol. La nivelul ramurilor anuale cu diametre potrivite se practică pe o porţiune, o incizie transversală, superficială, la nivelul scoarţei şi al lemnului şi se pulverizează stimulenţi de înrădăcinare. Zona secţionată se înfăşoară pe o lungime de 10 cm într-un amestec bazat pe turbă şi puţin nisip, susţinut de folie de polietilenă sau capişoane semisferice de plastic (fig. 47). Marcotajul aerian poate fi aplicat primăvara devreme şi înrădăcinarea are loc într-o perioadă de 1-2 ani. Metoda are dezavantajul unei mai dificile menţineri a umidităţii în zona stimulată a lăstarului, dar poate fi aplicată la plante mamă cu înălţime mai mare, nefiind nevoie de tăieri speciale de menţinere a acestora. Înmulţirea prin drajoni

La unele specii de foioase (arbori – Ailanthus sp., Populus alba, Paulownia tomentosa, Robinia pseudacacia, Salix caprea, Tilia sp.; arbuşti – Chaenomeles sp., Eleagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides, Mahonia aquifolium, Rhus typhina, Spiraea salicifolia, Syringa vulgaris; subarbuşti - Hypericum calycinum, Pachysandra terminalis, Perovskia atriciplifolia, Yucca filamentosa) rădăcinile prezintă muguri adventivi ce formează lăstari, care apar în apropierea plantei mamă (fig. 48). Aceste plante tinere se numesc drajoni şi pot fi folosite la înmulţirea unor specii care dau

Fig. 46 – Marcotaj şerpuit (după Iliescu, 1998)

Fig. 47 – Marcotaj aerian la magnolie (după Vezzosi, 1998)

68

rezultate mai slabe prin alte metode de înmulţire. De regulă, plantele care au capacitate de drajonare, nu dau rezultate bune la înmulţirea prin butaşi.

Înmulţirea prin drajoni presupune detaşarea tinerelor plante de planta mamă în perioada de repaus vegetativ. Această detaşare se face după dezgroparea drajonilor până în porţiunea rădăcinilor. Este de preferat ca drajonii să nu se detaşeze prin smulgere, deoarece rădăcinile sunt de obicei bine ancorate, iar această metodă distruge o parte din rădăcini sau partea aeriană a plantei. Drajonii se replantează imediat, ca puieţi, fie în teren, fie în ghivece. Fiecare drajon detaşat trebuie să aibă lăstarul suficient dezvoltat şi rădăcini formate şi bine ramificate.

Trebuie cunoscut faptul că plantele înmulţite astfel formează drajoni la rândul lor. Din această cauză, înmulţirea prin drajoni nu este indicată pentru obţinerea de arbori pentru aliniamente. Astfel înmulţiţi, arborii formează la baza lor tufe de lăstari cu frunze care se dezvoltă puternic. Drajonii nu permit în acest caz plantarea de alte specii în apropierea lor şi pot distruge chiar carosabilul, ridicându-l şi deformându-l. De asemenea, înmulţirea prin drajoni nu este potrivită pentru obţinerea de portaltoi. Aceste plante, folosite la înmulţirea prin altoire, vor drajona la rândul lor, incomodând altoiul şi chiar eliminându-l.

Intervenţiile de eliminare a drajonilor sunt inutile, pentru că tăierile rădăcinilor stimulează formarea de noi drajoni. O metodă de a obţine plante care să nu drajoneze este altoirea. De exemplu, liliacul, specie cu o capacitate ridicată de drajonare, poate fi altoit pe fragmente de rădăcini de lemn câinesc.

În multe cazuri, în care se doreşte acoperirea şi stabilizarea unor taluzuri, pante, drajonarea plantelor este foarte utilă.

Rezumat Înmulţirea prin marcotaj

Metodă de înmulţire vegetativă care permite obţinerea de rădăcini la nivelul lăstarilor ce sunt puşi în contact cu solul, dar care nu au fost detaşaţi în prealabil de pe planta mamă.

Perioada optimă de marcotare – primăvara, până în luna iunie. Tipuri de marcotaj: marcotaj prin muşuroire, marcotaj arcuit, marcotaj şerpuit,

marcotaj chinezesc, marcotaj aerian. Puieţii de obţin în 1-2 ani.

Înmulţirea prin drajoni

Metodă de înmulţire vegetativă care poate fi aplicată la speciile care prezintă muguri pe rădăcini.

Presupune detaşarea tinerelor plante de planta mamă în perioada de repaus vegetativ. Plantele înmulţite astfel formează drajoni la rândul lor şi de aceea înmulţirea prin

drajoni nu se recomandă la obţinerea de plante pentru aliniamente şi nici pentru portaltoi.

Fig. 48 – Drajoni de tei la arbori aflaţi în aliniament stradal

69

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 65. Înmulţirea prin marcotaj poate fi folosită la: a. specii care prezintă muguri pe rădăcini b. arbori stradali c. specii care nu suportă tăierile d. specii care se înmulţesc mai greu prin butaşi 66. Marcotajul chinezesc presupune: a. arcuirea repetată a lujerilor cu îngroparea acestora la adâncimea de 10 cm b. orizontalizarea lujerilor în şanţuri cu adâncimea de 20 cm c. acoperirea cu pământ a lăstarilor anuali până la înălţimea de 30 cm d. protejarea peste iarnă a plantelor cu materiale vegetale (paie, frunze) e. variantele c şi d sunt corecte 67. Marcotajul şerpuit se aplică la: a. unele specii de arbori b. unele specii de arbuşti c. liane d. variantele b şi c corecte e. toate variantele corecte 68. Comparativ cu înmulţirea prin butaşi, marcotajul are dezavantajul că: a. plantele trebuie menţinute la înălţimi mici b. puieţii se obţin după mai mulţi ani c. numărul de puieţi obţinuţi este mai mic d. variantele b şi c corecte 69. Drajonii apar la speciile: a. dioice b. arbuşti foioşi cu frunzişul caduc c. plantate pe terenuri erodate d. ale căror ramuri vin în contact cu solul e. care prezintă muguri pe rădăcini

70

14.

Înmulţirea prin altoire. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• ce presupune înmulţirea prin altoire • care sunt metodele de altoire la foioase • care sunt metodele de altoire la conifere • în ce perioadă a anului se aplică fiecare metodă de altoit


Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă, care în ultimii ani a devenit foarte

utilizată în pepinierele de plante lemnoase, prin dezvoltarea a numeroase tehnici de execuţie care au permis adaptarea cu rezultate foarte bune a acestei metode de înmulţire la cerinţe diferitelor specii şi varietăţi.

Altoirea presupune îmbinarea a două fragmente de plantă – altoiul şi portaltoiul - provenite de la două plante diferite ale aceleiaşi specii, ori gen, ori familie. Altoiul poate fi un fragment de ramură sau un mugure, care va fi îmbinat pe un portaltoi de 1, 2 sau 3 ani. Altoirea permite obţinerea de plante identice cu planta mamă (care are caractere ornamentale deosebite), dar se pot realiza şi forme horticole noi, cu talie sau habitus diferit, care nu ar putea fi înmulţite prin alte metode (fig. 49). De asemenea, altoirea asigură înflorirea plantelor la o vârstă mică comparativ cu cele obţinute pe cale seminală (Magnolia, Wisteria, Syringa ş.a.); de asemenea, în funcţie de portaltoi, plantele altoite se pot adapta mai bine la anumite condiţii de sol.

Un dezavantaj al altoirii este acela că altoiul poate fi respins de portaltoi. Această incompatibilitate poate apărea în primul an sau după câţiva ani de la altoire şi are mai multe cauze (genetice, de nutriţie). De asemenea, nereuşita prinderii altoiului poate să apară ca urmare a alegerii unei perioade nefavorabile altoirii, a aplicării unei tehnici necorespunzătoare de altoire sau a neasigurării condiţiilor de mediu favorabile în timpul şi după altoire.

Tehnicile de altoire cuprind mai multe metode, cu perioade optime de execuţie în sezonul de primăvară (martie – mai), vară-toamnă (iulie-septembrie) sau iarna (ianuarie – martie).

La speciile foioase pot fi aplicate trei metode de altoire: altoire în oculaţie, altoiri cu ramură detaşată şi altoire prin alipire. La răşinoase se aplică dintre altoirile cu ramură detaşată numai placajul lateral şi altoirea prin alipire.

Fig. 49 – Puieţi altoiţi de Acer negundo ‛Flamingo’

71

Metodele de altoire la foioase

• Altoirea în oculaţie poate fi executată în perioadele când scoarţa se desprinde uşor de lemn, adică în martie-mai (oculaţie în ochi crescând) sau iulie-septembrie (oculaţie în ochi dormind) şi presupune efectuarea unei incizii în forma literei T în scoarţa portaltoiului (un puiet de 1-2 ani) în care se va introduce un mugure prelevat de pe o ramură altoi (fig. 50). La altoirea în ochi crescând mugurii altoi se prelevează de pe ramuri în repaus, păstrate din toamnă la rece. Mugurii altoi pentru altoirea în ochi dormind se detaşază de pe ramuri crescute în anul respectiv, care apar la subţioara fiecărei frunze. Limbul foliar se îndepărtează şi se lasă doar o porţiune de peţiol ataşată mugurelui. Locul altoirii se leagă strâns până la prinderea altoiului. Reuşita prinderii înseamnă pornirea mugurelui la altoirea în ochi crescând şi căderea porţiunii de limb ataşată mugurelui la altoirea în ochi dormind. Imediat după ce se constată prinderea altoiului, portaltoiul se reduce puternic, iar când altoiul este suficient de dezvoltat, portaltoiul se suprimă deasupra punctului de altoire. • Altoirile cu ramură detaşată se execută primăvara şi presupun folosirea ca altoi a unui fragment de ramură de un an cu 2-3 muguri, aflat în repaus vegetativ. La îmbinarea altoiului cu portaltoiul, suprapunerea cambiului celor doi parteneri este esenţială pentru reuşita altoirii. Se cunosc mai multe procedee de altoire cu ramură detaşată: în copulaţie, în triangulaţie, sub scoarţă, în despicătură sau în placaj lateral (fig. 51).

La altoirea în copulaţie altoiul şi portaltoiul trebuie să aibă aceeaşi grosime, iar la celelalte tipuri de altoire cu ramură detaşată portaltoiul are un diametru mai mare (30 mm şi mai mult) şi se retează încă de la începutul altoirii.

Altoirea în copulaţie poate fi aplicată în perioada de repaus vegetativ a plantelor. Atât altoiul cât şi portaltoiul se secţionează oblic, iar apoi se îmbină perfect şi se leagă.

Fig. 50 – Altoirea în oculaţie (sursă internet 3)

a b c Fig. 51 – Altoiri cu ramură detaşată: a – copulaţie; b – în despicătură; c – placaj lateral

72

Altoirea în triangulaţie presupune retezarea portaltoiului, executarea unei secţiuni triunghiulare în portaltoi cu aceleaşi dimensiuni ca altoiul, fasonat la rândul său în formă triunghiulară.

Altoirea în despicătură constă în retezarea portaltoiului, efectuarea unei despicături în plan vertical pe diametrul portaltoiului şi apoi introducerea în aceasta a altoiului, fasonat sub formă de pană, suprapunând zonele generatoare de cambiu.

Altoirea sub scoarţă poate fi executată atunci când scoarţa se desprinde de lemn, astfel încât altoiul fasonat sub formă de pană să poată fi aşezat sub scoarţa portaltoiului, la nivelul unde acesta a fost retezat.

La altoirea în placaj lateral altoiul este fasonat tot sub formă de pană, dar se introduce într-o incizie laterală în portaltoi sau se aşază într-o zonă a portaltoiului în care s-a extras o fâşie de scoarţă şi lemn de aceeaşi dimensiune cu altoiul.

La toate aceste procedee, unde rămân zone de lemn tăiate, se aplică mastic (ceară de altoit) pentru evitarea deshidratării sau a infectării, care ar compromite prinderea altoiului. • Altoirea prin alipire se aplică la speciile mai pretenţioase şi constă în păstrarea celor doi parteneri pe rădăcinile proprii şi îmbinarea lor doar la nivelul unei zone în care s-au extras fâşii longitudinale de scoarţă şi lemn. Stimularea prinderii se face prin incizarea portaltoiului deasupra punctului de altoire şi a altoiului sub punctul de altoire. După prindere, în punctele unde au fost făcute aceste incizii se taie, obţinându-se plante altoite la ghivece. În perioada rece, ghivecele se depozitează în sere.

Metodele de altoire la conifere Speciile de conifere pot fi altoite cu fragment de ramură în placaj lateral sau

folosind metoda de altoire prin alipire. Altoiul se recoltează în ziua altoirii de la plante tinere (care nu formează foarte multă răşină aceasta împiedicând procesul de prindere), din vârfuri de ramuri, pentru ca plantele obţinute să fie perfect drepte. Altoirea cu ramură detaşată. Dintre altoirile cu ramură detaşată amintite mai sus, la conifere nu se aplică decât metoda în placaj lateral (fig. 52). Altoirea se poate face în sere (perioadele optime de execuţie sunt august-septembrie şi februarie-martie) sau în teren (perioada optimă – primăvara). La speciile conifere portaltoiul nu se retează. Altoiul sub formă de fragment de ramură de 8-10 cm se fasonează sub formă de pană şi se îmbină cu portaltoiul într-o zonă în care s-a tăiat o porţiune longitudianlă de scoarţă şi lemn fără a fi detaşată, care va sprijini şi acoperi altoiul. Punctul de altoire se leagă strâns pentru a asigura reuşita prinderii.

Fig. 52 – Placaj lateral la conifere (foto: Monica Dumitraşcu)

73

Nu se foloseşte niciodată mastic la speciile conifere, acestea dispunând în mod natural de răşină, care acţionează în mod similar cu masticul. După altoire ghivecele se aşează în poziţie oblică, astfel încât altoiul să se sprijine vertical pe punctul de altoire, favorizându-se în acest fel prinderea. După constatarea prinderii, ghivecele se readuc în poziţie verticală. Odată cu dezvoltarea altoiului, portaltoiul se scurtează treptat, iar în acest timp, altoiul se tutorează pentru a creşte vertical (fig. 53). • Altoirea prin alipire la conifere se execută ca şi la foioase, în sezonul de primăvară. Plantele altoi se menţin prin tăieri la o talie mică, iar portaltoii în ghivece se aşează în apropierea acestora. La speciile cu frunze aciculare, în zona de contact a celor doi parteneri se elimină acele prin tăiere. Altoirea presupune extragerea unor fâşii longitudinale de scoarţă şi lemn atât de pe altoi cât şi de pe portaltoi şi aşezarea acestora în contact. Se vor obţine plante altoite la ghivece, care vor fi transferate în perioada de iarnă în spaţii protejate neîncălzite. Rezumat Înmulţirea prin altoire

Metodă de înmulţire vegetativă care presupune îmbinarea a două fragmente de plantă – altoiul şi portaltoiul - provenite de la două plante diferite ale aceleiaşi specii, ori gen, ori familie.

Altoiul poate fi un fragment de ramură sau un mugure, care va fi îmbinat pe un portaltoi de 1, 2 sau 3 ani.

Altoirea permite obţinerea de plante identice cu planta mamă, dar se pot realiza şi forme horticole noi, cu talie sau habitus diferit, asigură înflorirea plantelor la o vârstă mică comparativ cu cele obţinute pe cale seminală.

Metode de altoire la foioase: altoire în oculaţie, altoiri cu ramură detaşată, altoire prin alipire.

Metode de altoire la conifere: altoire cu ramură detaşată - în placaj lateral, altoire prin alipire.

Altoiul la altoirea în oculaţie este un mugure, la altoirile cu ramură detaşată, un fragment de ramură de un an cu 2-3 muguri, iar la altoirile prin alipire, o ramură nedetaşată de pe planta mamă.

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 70. Principalele metode de altoire sunt: a. oculaţia, cu ramură detaşată, prin arcuire b. prin arcuire, şerpuită, prin orizontalizare c. în triangulaţie, în copulaţie, prin alipire d. oculaţia, cu ramură detaşată, prin alipire

Fig. 53 – Plante la care altoiul este tutorat

74

71. La altoirea în ochi crescând: a. mugurele porneşte în vegetaţie cu puţin timp înainte de altoire b. mugurele porneşte în sezonul următor de vegetaţie c. mugurele altoi porneşte la scurt timp după altoire d. mugurele portaltoi porneşte în vegetaţie 72. Diametrul altoiului trebuie să fie egal cu diametrul portaltoiului la: a. altoirea în oculaţie b. altoirea sub scoarţă c. altoirea în placaj lateral d. altoirea în copulaţie e. altoirea în triangulaţie 73. Altoirea în oculaţie se poate aplica: a. la toate speciile b. numai la conifere c. la speciile heliofile d. la plantele cu diametre mai mari de 30 mm e. numai la foioase 74. La altoirea prin alipire: a. lucrările se execută numai în spaţii protejate b. portaltoiul este condus sub formă de tufă c. altoiul este un fragment de ramură d. ambii parteneri sunt înrădăcinaţi e. variantele a şi c corecte 75. Ghivecele se înclină după altoire la: a. altoirea în oculaţie b. altoirile prin alipire c. altoirea în seră d. altoirea foioaselor e. altoirea coniferelor

75

Răspunsuri teste autocontrol – Arboricultură 1 Număr

întrebare Răspuns corect

Număr întrebare

Răspuns corect

1. c 39. d 2. b 40. a 3. c 41. d 4. a 42. a 5. a 43. d 6. c 44. b 7. a 45. a 8. b 46. c 9. b 47. d 10. a 48. e 11. a 49. c 12. a 50. e 13. e 51. b 14. a 52. a 15. b 53. b 16. c 54. e 17. d 55. a 18. c 56. d 19. e 57. e 20. b 58. c 21. e 59. e 22. c 60. b 23. d 61. a 24. e 62. b 25. b 63. d 26. d 64. e 27. c 65. d 28. d 66. b 29. a 67. c 30. b 68. c 31. e 69. e 32. c 70. d 33. a 71. c 34. d 72. d 35. e 73. e 36. b 74. d 37. c 75. e 38. b

76



ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ 2


77

1.

Producerea materialului săditor în terenul pepinierei: Plantarea puieţilor în secţia de formare. Formarea sistemului radicular.

OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• unde se formează puieţii de plante lemnoase • când se face plantarea puieţilor • cum se stabilesc distanţele şi adâncimile de plantare • care este importanţa formării sistemului radicular • cum se formează sistemul radicular

Timp de studiu – 2 ore

Puieţii obţinuţi în secţia de înmulţiri (din seminţe, butaşi, marcote, drajoni sau altoire) nu pot fi plantaţi direct în spaţiile verzi, deoarece în acest stadiu de dezvoltare nu au calităţi decorative şi nici capacitatea de a rezista condiţiilor din amenajările de spaţii verzi. Aceste plante tinere trebuie să parcurgă o perioadă de formare în pepinieră de 2-7 ani (în funcţie de specie), timp în care se aplică lucrări speciale pentru a stimula dezvoltarea sistemului radicular şi a părţii aeriene (trunchiul şi coroana la arbori şi tufa de lăstari la arbuşti). La sfârşitul acestei perioadei de formare se obţine material standard, adică plante care întrunesc minimul acceptat al efectului vizual pentru spaţiile verzi. Unele pepiniere preiau materialul standard şi îl mai formează încă minim 4 ani pentru a obţine material săditor de talie mare (adică de vârstă mare, nefiind vorba aici de înălţimea plantei la vârsta adultă).

Producerea plantelor ornamentale lemnoase se poate face după două tehnologii: în terenul pepinierei sau în containere. Plantele obţinute după tehnologia cultivării directe în terenul pepinierei se valorifică fie cu rădăcinile nude, fie cu balot de pământ susţinut cu diferite materiale de ambalare sau transplantate în containere. Plantele produse prin tehnologia culturilor containerizate se valorifică în containere.

Formarea materialului săditor în teren cuprinde mai multe etape: plantarea puieţilor, formarea sistemului radicular, formarea părţii aeriene şi scoaterea puieţilor din teren.

Plantarea puieţilor în secţia de formare În secţia de formare materialul săditor tânăr (fig. 54) ajunge cu rădăcinile nude

(fără pământ) sau cu pământ pe rădăcini (plante obţinute la ghivece sau plăci alveolare). Numai speciile de foioase cu frunze căzătoare se livrează secţiei de formare cu rădăcinile nude, celelalte (conifere, speciile de foioase cu frunze persistente, toate varietăţile şi cultivarurile obţinute prin altoire) fiind întotdeauna cu pământ pe rădăcini.

La sosirea în secţia de formare, puieţii cu rădăcinile nude se stratifică imediat până în momentul plantării, pentru a evita deshidratarea rădăcinilor şi riscul pierderii plantelor. O perioadă mai lungă de păstrare o au plantele cu pământ pe rădăcini, care nu au nevoie de lucrări speciale de păstrare înainte de plantare.

Epoca de plantare. Pentru toate speciile lemnoase ornamentale perioada optimă pentru plantări este primăvara. Pentru speciile de foioase termofile şi speciile conifere această perioadă este obligatorie pentru asigurarea prinderii şi adaptarea la condiţiile de

78

mediu şi cele din teren. Speciile autohtone pot fi plantate şi toamna, în zonele unde iernile nu sunt grele.

a b Fig. 54 – Puieţi neformaţi: a- cu rădăcinile nude, b- cu pământ pe rădăcini (foto: Monica Dumitraşcu) Pregătirea terenului înainte de plantare se face încă din toamnă. Prima lucrare

este arătura adâncă: 40cm pentru culturi de arbuşti şi 50-60cm pentru arbori. Se administrază apoi îngrăşăminte organice şi minerale (cu fosfor şi potasiu toamna şi cu azot primăvara). Primăvara se face mărunţirea, nivelarea şi erbicidarea. Este bine ca această pregătire să se facă riguros, pentru că plantele vor petrece câţiva ani în acest teren, iar dezvoltarea lor optimă depinde mult de condiţiile de sol. Înainte de plantare se marchează terenul conform distanţelor de plantare.

Distanţele de plantare diferă în funcţie de mai mulţi factori: - vigoarea plantelor – arbuştii la distanţe mai mici comparativ cu arborii - durata de menţinere pe loc - între 2 ani (arbuşti, arbori cu creştere rapidă – plop, salcie) şi 7 ani (arbori foioşi şi răşinoşi)

- formarea cu sau fără pământ pe rădăcini - distanţe mai mari la plantele care vor fi scoase cu balot de pământ pe rădăcini.

- modul de întreţinere a culturilor – la întreţinerea mecanizată distanţa între rândurile de plante creşte pentru ca utilajele să poată intra.

Pentru arbuşti distanţele de plantare sunt: 0,8-1m între rânduri şi 0,3-0,4m pe rând, iar pentru arbori: 1-1,2m între rânduri şi 0,6-1m pe rând (fig. 55).

Pregătirea puieţilor. Pentru asigurarea prinderii este nevoie ca puieţii să fie pregătiţi înainte de plantare. • Puieţii cu rădăcinile nude se livrează în pachete şi este nevoie de verificarea fiecărei

plante înainte de plantare, îndepărtându-se materialul rănit, rupt sau uscat. Rădăcina principală a arbuştilor se scurtează prin tăiere la 5-7cm, iar cele ale arborilor la 15-20cm. Chiar înainte de plantare rădăcinile de mocirlesc, pentru un contact cât mai bun al acestora cu solul pepinierei. Se fasonează şi partea aeriană a puieţilor: arbuştii la 15-25cm (în funcţie de specie), iar arborii se scurtează în funcţie de categoriile de

79

folosinţă (vezi formarea părţii aeriene). La speciile de arbori cu ramificare monopodială (Fraxinus sp., Quercus sp., Aesculus sp., Magnolia sp., Liriodendron sp.), nu se taie partea aeriană.

• La plantele livrate cu pământ pe rădăcini nu se fac intervenţii asupra sistemului radicular. Partea aeriană a plantelor se fasonează ca şi în cazul puieţilor fără pământ pe rădăcini. Speciile conifere nu se fasonează.

Plantarea se face în rânduri, semimecanizat sau mecanizat. Plantarea semimecanizată presupune deschiderea de şanţuri sau gropi de plantare cu ajutorul maşinilor, urmând ca plantarea să se facă manual. Plantarea mecanizată este folosită în pepinierele mari şi foarte mari şi necesită maşini speciale de plantare, care execută toate operaţiile de plantare dintr-o singură trecere.

Adâncimea de plantare este foarte importantă pentru prinderea şi dezvoltarea plantelor. Puieţii cu rădăcinile nude se plantează până la nivelul coletului. Plantarea mai sus sau mai jos faţă de colet determină uscarea sau putrezirea rădăcinilor. Puieţii cu pământ pe rădăcini se plantează la nivelul anterior. O plantare mai adâncă aduce probleme la udarea plantelor, din cauza diferenţelor de textură între balotul plantei şi solul pepinierei, iar plantarea mai sus de nivelul anterior determină uscarea rădăcinilor descoperite şi încetinirea creşterii plantelor.

Lucrările de îngrijire care se fac după plantare sunt: udarea, mulcirea, afânarea solului, umbrirea. • Prima udare se face imediat după plantare. Prinderea puieţilor depinde foarte mult de

asigurarea necesarului de apă în sol. Sistemele de irigaţie sunt mobile (rampe de udare cu sistem de aspersie) sau fixe – aspersie, microaspersie sau udare cu picătura. Pepinierele moderne au sisteme computerizate de udare, care pornesc automat irigarea culturilor după datele furnizate de senzorii de umiditate aflaţi în plantaţii.

• Mulcirea cu pământ se practică în zonele cu risc de îngheţ târziu, pentru protecţia arbuştilor. Peste întreg rândul de arbuşti se aduce pământ mărunţit, formându-se un bilon de 20-30cm. Mulcirea cu folie de polietilenă se aplică cu scopul combaterii buruienilor şi menţinerii umidităţii. Folia se aşează în fâşii, de-a lungul rândurilor de plante, iar între rânduri solul se întreţine cu maşini.

a b Fig. 55 – Distanţe de plantare la: a- arbori, b- arbuşti (foto: Monica Dumitraşcu)

80

• Afânarea solului este o lucrare necesară pentru menţinerea unui regim aer-apă optim în sol, dar şi pentru combaterea buruienilor.

• Umbrirea – se aplică în perioada de vară la culturile de conifere şi a celor de foioase persistente sensibile la temperaturi ridicate. Umbrirea poate fi făcută cu panouri sau cu plasă de agrotextil. Speciile sensibile pot fi umbrite şi prin plantarea lor între rânduri de arbori sau plante mai mari.

Formarea sistemului radicular De sistemul radicular depinde prinderea plantelor şi dezvoltarea lor. Rădăcinile

speciilor lemnoase se pot dezvolta de 2-3 ori mai mult decât proiecţia coroanei pe sol. Un astfel de sistem radicular ar fi imposibil de manipulat fără pierderi. De aceea în pepinieră sistemul radicular se formează pentru ca acesta să fie cât mai bine ramificat, dar şi compact, astfel încât plantele să poată fi scoase, transportate, depozitate şi replantate (în spaţiile verzi) cât mai uşor şi fără riscuri de pierderi.

Materialul săditor se formează pentru livrarea şi valorificarea cu rădăcini nude sau cu balot de pământ pe rădăcini. • Speciile care pot fi scoase fără pământ pe rădăcini sunt arbuştii foioşi şi unii arbori

foioşi formaţi ca material standard. • Speciile care sunt sensibile la transplantare şi plantele de vârstă mare se formează

obligatoriu cu pământ pe rădăcini. Speciile sensibile, care nu suportă transplantarea fără pământ pe rădăcini sunt coniferele, foioasele cu frunze persistente şi unele specii de arbori foioşi – Magnolia, Liriodendron, Cercis, Betula, Albizia. Dimensiunile balotului de pământ cu care vor fi scoase plantele sunt limitate ca dimensiuni (fig. 56) şi de aceea, rădăcinile trebuie stimulate pentru a se dezvolta într-un volum cât mai mic de sol. Plantele lemnoase pot avea sistem radicular pivotant, trasant sau intermediar.

Rădăcinile pivotante îngreunează lucrările de scoatere, transport, transplantare, iar prinderea plantelor este problematică. Speciile care formează o astfel de rădăcină sunt greu de format cu balot de pământ pe rădăcini, pentru că nu au suficiente ramificaţii care să susţină pământul şi au puţine rădăcini cu perişori absorbanţi, făcând dificilă prinderea după transplantare.

De aceea, la speciile care dezvoltă în mod natural rădăcină pivotantă, se intervine asupra rădăcinii încă din faza de germinaţie. Astfel, înainte de semănat se face preîncolţirea seminţelor şi se ciupeşte radicula pentru a ramifica. Dacă nu s-a aplicat această tăiere a rădăcinii în faza de germinaţie, este necesară operaţia de retezare a pivotului la momentul formării plantelor, care presupune scoaterea puieţilor, tăierea pivotului şi replantarea lor.

Formarea sistemului radicular se face prin lucrări de tăiere, care stimulează creşterea densităţii rădăcinilor cât mai aproape de baza plantei şi ajută la pregătirea plantei pentru supravieţuirea în spaţiile verzi.

Fig. 56 – Sistemul radicular şi dimensiunea balotului de pământ

81

Sistemul radicular al plantelor care vor fi livrate cu rădăcinile nude se formează chiar de la plantare. Fasonarea sistemului radicular înainte ca puieţii să fie plantaţi în terenul pepinierei determină ramificarea rădăcinilor şi o dezvoltare optimă în stratul fertil de sol (care în general are 40-60cm adâncime). Formarea rădăcinilor după plantare are loc odată cu lucrările de întreţinere acordate culturilor – udări, prăşit, fertilizări. Udările şi fertilizările reduc alungirea sau dezvoltarea rădăcinilor în profunzimea solului. Lucrările solului - prăşit, afânarea solului, determină tăierea rădăcinilor şi ramificarea lor.

Sistemul radicular al plantelor care vor fi livrate cu pământ pe rădăcini se formează nu numai prin lucrările de întreţinere a solului ci şi prin lucrări de transplantare. În funcţie de tehnologia adoptată de fiecare pepinieră, transplantările pot fi diferite. Astfel, unele pepiniere fac transplantarea puieţilor după 2-3 ani, ocazie cu care aceştia sunt scoşi cu balot de pământ şi replantaţi. Alte pepiniere folosesc transplantarea pe loc, adică decupează balotul fiecărei plante, iar apoi reaşează plantele în groapă şi le replantează, fără ca plantele să fie mutate din terenul respectiv.

Rezumat Plantarea puieţilor în secţia de formare

În secţia de formare materialul săditor tânăr ajunge cu rădăcinile nude (specii de foioase caduce) sau cu pământ pe rădăcini (coniferele, speciile cu frunze persistente, toate plantele altoite)

Perioada optimă pentru plantarea puieţilor în pepinieră este primăvara. Înainte de plantare se face pregătirea terenului şi pregătirea puieţilor. Distanţele de plantare diferă cu vigoarea plantelor, durata de menţinere pe loc, formarea

cu sau fără pământ pe rădăcini, modul de întreţinere al culturilor Plantarea se face semimecanizat sau mecanizat Adâncimea de plantare: puieţii cu rădăcini nude - până la nivelul coletului, puieţii cu

pământ pe rădăcini - la nivelul anterior Lucrările de îngrijire: udarea, mulcirea, afânarea solului, umbrirea

Formarea sistemului radicular

Sistemul radicular al plantelor care vor fi livrate cu rădăcinile nude se formează chiar de la plantare. Formarea rădăcinilor după plantare are loc odată cu lucrările de întreţinere acordate culturilor –prăşit, afânarea solului, udări, fertilizări.

Sistemul radicular al plantelor care vor fi livrate cu pământ pe rădăcini se formează nu numai prin lucrările de întreţinere a solului ci şi prin lucrări de transplantare

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 1. Materialul săditor de talie mare reprezintă : a. arbori de peste 25m b. arbori foioşi şi răşinoşi c. arbori de vârstă mare d. arbori şi arbuşti de vârstă mare 2. Epoca de plantări la puieţii de conifere este: a. primăvara b. vara c. toamna d. variantele a şi c corecte

82

3. Înainte de plantare se fasonează partea aeriană la: a. arbuştii şi arborii foioşi cu rădăcinile nude b. arbuştii şi arborii foioşi cu pământ pe rădăcini c. arbuştii şi arborii coniferi cu rădăcinile nude d. variantele a şi b corecte e. variantele a şi c corecte 4. Plantele care vor fi obţinute cu pământ pe rădăcini se plantează: a. la distanţe mai mici b. la distanţe mai mari c. la adâncimi mai mici d. la adâncimi mai mari e. variantele b şi c corecte 5. Adâncimea de plantare a puieţilor cu pământ pe rădăcini este: a. în funcţie de vigoarea speciilor b. până la nivelul coletului c. în funcţie de modul de întreţinere d. la nivelul anterior e. în funcţie de tipul de sol 6. Formarea rădăcinilor la plantele care vor fi obţinute cu rădăcinile nude se face prin: a. lucrări de întreţinere a solului b. lucrări de transplantare c. tăierea părţii aeriene d. mocirlirea rădăcinilor înainte de plantare

83

2.

Producerea materialului săditor în terenul pepinierei: Formarea părţii aeriene. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• ce efecte au tăierile asupra plantelor lemnoase • care sunt tipurile de tăieri de formare • cum se formează trunchiul şi coroana arborilor • cum se formează partea aeriană a arbuştilor


Partea aeriană a plantei se formează prin lucrări de tăiere, palisare, arcuire. Lucrări de tăiere. Tăierile presupun îndepărtarea unor porţiuni de ramuri cu sau

fără frunze. Prin tăieri se dirijează creşterea plantelor pentru a le îmbunătăţi calităţile: realizarea unei simetrii a plantei, stimularea înfloririi, a apariţiei creşterilor noi, decorative, ramificarea şi îndesirea plantei. La arbori tăierile determină şi formarea unui schelet puternic, care să susţină bine coroana. Unele specii nu au nevoie de tăieri pentru formarea părţii aeriene, acestea formându-se în mod natural: Betula, Magnolia, Quercus, varietăţile fastigiate de plop şi carpen, toate speciile conifere.

Dintre tipurile de tăieri care se aplică arborilor şi arbuştilor (de formare, de întreţinere şi de regenerare), în pepinieră se fac numai tăieri de formare. Tăierile de formare au scopul de a da formă, rezistenţă şi mărime ramurilor. Prin tăieri se valorifică tipul de creştere al plantelor, accentuând tendinţele naturale de creştere şi uneori modificându-le.

Intervenţiile asupra ramurilor pot avea diferite grade de severitate: Ciupirea lăstarilor - se execută în timpul vegetaţiei şi constă în îndepărtarea vârfului

acestuia. În urma acestui tip de tăiere se obţine o stopare a creşterii în lungime şi ramificarea lăstarului.

Scurtarea - are ca scop stimularea ramificării sau dirijarea creşterilor şi poate fi:

o uşoară – se îndepărtează până la o treime din lungimea ramurii o mijlocie – se îndepărtează jumătate din lungime o puternică – se îndepărtează cel puţin două treimi din lungime

Efectul scurtării ramurilor se poate observa în fig. 57. Cu cât ramura se scurtează mai mult, cu atât ramificarea este mai puternică. În raport cu orientarea mugurilor, tăierile pot imprima creşterea lăstarilor spre interiorul plantei sau spre exteriorul acesteia (fig 57).

Suprimarea - se aplică în cazul în care se doreşte eliminarea completă a unei ramuri (uscate, bolnave sau cu amplasament necorespunzător). Această înlăturare se face prin tăiere de la inserţie. Suprimarea necorespunzătoare – tăieri în urma cărora rămân cioturi sau sunt prea adânci în lemn, generează uscarea ramurii în zona respectivă şi poate avea urmări în timp.

84

Fig. 57 – A: Efectul scurtării ramurilor: 1 – scurtare uşoară, 2 – scurtare mijlocie, 3 – scurtare puternică; B: Orientarea lăstarilor în urma tăierilor

Reacţia arborilor şi arbuştilor la tăieri este diferită cu specia. Multe specii de

arbuşti răspund bine la scurtările puternice, ramificându-se şi formând tufe dese. Aceste specii se pot folosi pentru garduri vii şi forme tunse. Speciile de arbori coniferi şi o serie de specii de arbori foioşi nu suportă tăierile, în sensul că dezvoltarea lor, ulterioară acestor intervenţii, este nefavorabilă (creşteri strâmbe, formarea de ramificaţii inestetice, încetarea creşterii etc.).

Palisarea. Această lucrare de formare se aplică arborilor, pentru a imprima lăstarilor diferite direcţii de creştere: perfect verticală, oblică, orizontală (fig. 58). Doar lăstarii tineri pot fi dirijaţi prin palisare, folosindu-se în acest scop tutori sau spalieri cu sârmă.

Arcuirea lăstarilor. Lucrarea se aplică lăstarilor tineri de arbori, care apar pe trunchi, în vederea încetinirii creşterii lor. Păstrarea acestor lăstari şi arcuirea lor este importantă pentru îngroşarea trunchiului arborilor.

Tehnica de formare a părţii aeriene

este diferenţiată pe arbori şi arbuşti.

Fig. 58 – Palisare verticală (foto: Monica Dumitraşcu)

1 2 3

A

B

85

Formarea arborilor foioşi Arborii necesită tăieri pentru formarea trunchiului şi a coroanei. Formarea

puieţilor prin tăieri începe din momentul plantării, când partea aeriană este fasonată. Pentru formarea trunchiului, în al doilea an de la plantare se fac tăieri diferite în

funcţie de specie şi de categoria de folosinţă pe care o va avea planta: - trunchi înalt (arbori pentru aliniamente) - trunchi scund (arbori pentru perdele de protecţie) - trunchi mijlociu (plantări izolate, grupuri, masive) - trunchi multitulpinal (plantări izolate, grupuri, masive)

La formarea trunchiurilor unice, înalte şi la arborii multitulpinali, în anul următor plantării în pepinieră, se scurtează puternic primăvara (înainte de pornirea în vegetaţie), lăsându-se un cep de 2-3cm deasupra solului. Aceasta determină formarea de lăstari viguroşi. Pentru arborii care vor fi destinaţi aliniamentelor şi prin urmare trebuie formaţi cu trunchi înalt şi drept, se reţine în anul următor lăstarul cel mai viguros şi drept, care va fi folosit mai departe pentru formarea trunchiului. Pentru arborii multitulpinali în anul următor scurtării puternice se aleg câţiva dintre lăstarii viguroşi, distribuiţi simetric faţă de centrul plantei şi se aplică în continuare tăieri de formare a coroanei. La formarea trunchiurilor

scunde şi mijlocii fasonarea puieţilor înainte de plantare determină formarea de ramificaţii la mică înălţime pe tulpina acestuia. În următorii ani se fac tăieri pentru proiectarea coroanei.

Pentru ca viitoarea coroană să poată fi susţinută de trunchi este necesară îngroşarea acestuia şi formarea unui schelet viguros al coroanei. Îngroşarea trunchiului se face cu ajutorul lăstarilor laterali, care apar pe trunchi sub punctul unde se proiectează coroana. Aceşti lăstari nu se suprimă imediat după apariţia lor, ci creşterea lor este temperată prin ciupiri în perioada de vegetaţie sau prin arcuirea lor. Prezenţa lăstarilor pe trunchi stimulează depozitarea substanţelor de rezervă şi în consecinţă, creşterea în grosime a trunchiului. Suprimarea acestor lăstari se face în momentul când ating grosimea unui creion, pentru ca cicatricea să se caluseze, fără a lăsa urme pe trunchi.

La arborii altoiţi pe trunchi, nu se fac tăieri de formare a trunchiului, ci doar tăieri de formare a coroanei. La aceştia se suprimă doar lăstarii porniţi de pe trunchi (portaltoi).

Coroanele se formează prin tăieri primăvara devreme (tăieri în uscat) şi ciupiri ale noilor creşteri în perioada de vegetaţie (tăieri în verde). Tăierile au drept scop ramificarea corespunzătoare şi dirijarea creşterilor pentru obţinerea cât mai rapidă a formei şi volumului coroanelor.

Fig. 59 – Formarea arborilor cu trunchi înalt (după Iliescu, 1998)

86

Formarea arbuştilor foioşi - speciile de foioase cu frunze căzătoare se taie anual, primăvara. La plantare, partea

aeriană se scurtează la 15-25cm, iar pe parcursul perioadei de vegetaţie se dezvoltă noi lăstari, care în următorul an vor fi scurtaţi la 20-25cm. În anii următori se continuă tăierile care determină îndesirea tufei (fig. 60).

- speciile de foioase cu frunze persistente reacţionează mai bine la tăierile în verde (efectuate la sfârşitul primăverii – începutul verii). Nu se taie niciodată în lemn care nu prezintă frunze, pentru că aceste specii nu au capacitatea de a se regenera din părţile puternic lemnificate. Pentru obţinerea formelor tunse tăierile vor fi efectuate de câteva ori pe an, în verde, după viitoarea formă dorită (sferă, piramidă, cub etc.). Tăieri uşoare efectuate în perioada de vegetaţie se aplică de 2-3 ori pe an şi plantelor care vor fi destinate gardurilor vii.

Formarea arbuştilor urcători Speciile de liane au în general creşteri viguroase, iar lipsa unui suport în pepinieră

determină ca ei să se dezvolte sub formă târâtoare până la primul obstacol. De aceea, o lucrare obligatorie pentru această categorie de material este palisarea verticală a lăstarilor. Tăierile asupra lăstarilor au scopul de a îmbrăca cât mai bine tulpina principală cu ramificaţii laterale şi se fac anual, cu grad de severitate diferit în funcţie de specie. Îndesirea lăstarilor se face aplicând tăieri în verde. Unele varietăţi de clematite sau iederă sunt pitice şi se scurtează uşor sau chiar deloc.

Formarea arbuştilor coniferi Speciile de conifere nu se taie pentru a fi formate, având capacitatea naturală de a

se dezvolta şi forma singure. Uneori tăierile sunt necesare doar pentru a corecta problemele care apar accidental (rupturi, asimetrii).

Coniferele ce vor fi folosite ca forme tunse se formează prin tăieri uşoare, în verde, care vor da formă puieţilor încă din pepinieră. Trebuie menţionat că au fost create varietăţi ale speciilor conifere care au forme regulate (globuloase, fastigiate, piramidale), care se păstrează în timpul creşterii şi nu necesită tăieri pentru formare sau întreţinere.

Formarea arborilor coniferi Puieţii de

arbori coniferi au creştere monopodială şi orice intervenţie asupra mugurelui axial are consecinţe negative asupra dezvoltării viitoare a plantei.

Pierderea accidentală a vârfului plantei poate fi

Fig. 60 – Formarea arbuştilor cu frunze căzătoare (după Iliescu, 1998)

Fig. 61 – Refacerea vârfului arborilor coniferi

87

remediată în pepinieră prin conducerea unei ramuri secundare în poziţie verticală prin palisare (fig. 61).

Pentru arborii care formează mai multe vârfuri este necesară alegerea unuia singur şi suprimarea celorlalţi (se face eliminarea totală şi nu scurtare, care duce la ramificarea sau uscarea lor).

Pentru îndesire, unele specii de pini şi de brazi pot fi supuşi unor tăieri în verde, efectuate numai asupra creşterilor tinere. Arborii coniferi care suportă tunderea şi vor fi livraţi ca forme tunse (Taxus baccata) sau gard viu (Thuja sp., Chamaecyparis sp.) se conduc prin tăieri uşoare, efectuate în timpul vegetaţiei.

Rezumat Formarea părţii aeriene

Partea aeriană a plantei se formează prin lucrări de tăiere, palisare, arcuire. Tăierile de formare au scopul de a da formă, rezistenţă şi mărime ramurilor. Efectele tăierilor asupra ramurilor sunt diferite în funcţie de gradul de severitate:

ciupire, scurtare, suprimare. Speciile conifere şi unele foioase nu au nevoie de tăieri pentru formarea părţii aeriene. Palisarea se aplică arborilor, pentru a imprima lăstarilor diferite direcţii de creştere. Arcuirea lăstarilor determină încetinirea creşterii lor şi este utilă pentru îngroşarea

trunchiului arborilor. Formarea aborilor foioşi are loc în 2 etape: formarea trunchiului şi formarea coroanei.

La arborii altoiţi pe trunchi, nu se fac tăieri de formare a trunchiului, ci doar tăieri de formare a coroanei.

Trunchiurile înalte şi arborii multitulpinali se formează în urma recepării tulpinii, iar trunchiurile mijlocii şi scunde prin tăiere la înălţimea de proiectare a coroanei.

Formarea arbuştilor foioşi începe la plantare şi continuă cu scurtări anuale. Arbuştii cu frunze persistente se taie uşor, fără să se intervină asupra lemnului fără frunze.

Lianele au nevoie de palisare şi tăieri uşoare pentru ramificarea tulpinii principale Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 7. Suprimarea unei ramuri are ca scop: a. stimularea ramificării b. eliminarea definitivă a unei ramuri c. îngroşarea trunchiului d. încetinirea creşterii ramurii 8. Palisarea se aplică: a. arborilor foioşi b. arbuştilor foioşi c. arborilor coniferi d. arbuştilor coniferi e. variantele a şi c corecte 9. Arborii foioşi formează un trunchi înalt şi drept dacă în al doilea an după plantare se aplică: a. tăiere în cep b. suprimare c. palisare d. arcuire

88

10. Tăierile în verde sunt: a. tăieri care se aplică numai la conifere b. tăieri aplicate în repaus vegetativ c. tăieri aplicate în sezonul de vegetaţie d. tăieri care se aplică numai la foioase persistente e. variantele c şi d corecte 11. Pentru îndesirea tufei la arbuştii foioşi cu frunze persistente se aplică: a. scurtări puternice b. palisări c. arcuiri d. scurtări mijlocii 12. Îngroşarea trunchiului se aplică la: a. arborii coniferi b. arborii foioşi c. speciile foioase de arbori şi arbuşti d. variantele a şi b corecte 13. Nu se aplică tăieri de formare la: a. Magnolia b. Betula c. Quercus d. specii conifere e. toate variantele corecte 14. Speciile de conifere pentru garduri vii se formează prin: a. palisări b. arcuiri c. tăieri uşoare d. tăieri puternice e. nu li se aplică tăieri

89

3.

Producerea materialului săditor în terenul pepinierei: Lucrări de întreţinere. Scoaterea şi depozitarea materialului săditor. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• care sunt lucrările de întreţinere efectuate plantelor tinere • ce importanţă au lucrările de întreţinere • când se face scoaterea materialului săditor din teren • ce specii se scot cu rădăcinile nude şi ce specii se scot cu balot de pământ pe rădăcini • cum se scot plantele din teren


Lucrări de întreţinere Formarea puieţilor necesită lucrări de îngrijire pentru asigurarea unei creşteri şi

dezvoltări optime a plantelor şi obţinerea unui material de calitate în cel mai scurt timp. Lucrările de îngrijire aplicate plantelor tinere se referă la irigare, afânarea solului, fertilizarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor, combaterea buruienilor, mulcirea, umbrirea.

Irigarea este o lucrare extrem de importantă pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Chiar dacă unele specii nu au cerinţe mari faţă de apă, în faza de formare a puieţilor lipsa apei determină încetinirea creşterii, o calitate mai slabă a materialului şi prelungirea duratei de obţinere a acestuia. Cantitatea de apă folosită la udare depinde de câţiva factori: specie, vârsta plantelor, climă, sezon şi tip de sol.

Pepinierele folosesc instalaţii fixe sau mobile de udare (fig. 62). Distribuirea apei se face prin aspersie. În plantaţiile de arbori udarea se poate face prin picurare, pentru economisirea apei. Irigarea culturilor începe primăvara şi se încheie în luna septembrie, când începe lemnificarea lăstarilor şi pregătirea lor pentru sezonul rece.

Calitatea apei este foarte importantă şi de aceea pepinierele analizează regulat apa din surse naturale.

Afânarea solului are rolul de a menţine un regim optim aer-apă în sol. Totodată se combat buruienile şi se stimulează ramificarea rădăcinilor puieţilor. Lucrările solului se execută mecanizat la 10-15cm adâncime. Pentru ca structura solului să nu se degradeze, numărul de lucrări este limitat şi se fac fertilizări cu îngrăşăminte organice. De asemenea, în zonele cu regim de precipitaţii ridicat se face înierbarea pe rând, care îmbunătăţeşte structura solului şi reduce apariţia buruienilor.

Fertilizarea este necesară chiar dacă speciile lemnoase ornamentale nu au cerinţe mari faţă de nutrienţi comparativ cu alte specii horticole. În faza de formare este importantă aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale. În funcţie de consumul de elemente de către plante se corectează conţinutul solului prin fertilizări minerale. Dozele se stabilesc numai după analiza solului. Textura solului, structura şi adâncimea stratului

Fig. 62 – Sistem fix de udare prin aspersie (foto: Monica Dumitraşcu)

90

de sol influenţează gradul de aprovizionare cu elemente nutritive şi apă şi accesibilitatea lor pentru plante.

Multe specii viguroase îşi reduc dezvoltarea rădăcinilor şi părţii aeriene când nivelul de azot, fosfor şi sulf este mai scăzut. Reducerea creşterilor acestor specii nu afectează aspectul frunzelor şi reduce frecvenţa tăierilor.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor asigură calitatea materialului obţinut. Măsurile de prevenire a atacului de boli şi dăunători constau în:

- verificarea puieţilor care sosesc în secţia de formare şi eliminarea exemplarelor bolnave

- cunoaşterea sensibilităţii speciilor faţă de boli şi dăunători - asigurarea condiţiilor optime pentru vegetaţia plantelor - dezinfectarea instrumentelor folosite la tăieri - protejarea rănilor (generate de tăieri, lucrări de întreţinere, grindină) cu mastic

şi fungicide Atunci când se cunoaşte sensibilitatea unor specii la anumiţi patogeni se

supraveghează culturile şi se fac tratamente preventive. Uneori limitarea atacului poate fi făcută prin tăierea părţilor atacate de boli sau

dăunători, evacuarea şi arderea acestora. Tratamentele chimice se fac conform recomandărilor de specialitate, iar aplicarea

acestora se face respectând dozele şi modul de aplicare, pentru a evita fitotoxicitatea. Combaterea buruienilor începe încă din faza de pregătire a terenului pentru

plantare. Buruienile au o putere de creştere mare şi concurează pentru nutrienţi şi apă puieţii de plante lemnoase, care abia îşi formează sistemul radicular. De aceea, în culturile abia înfiinţate această lucrare este foarte importantă. Lucrările solului acţionează şi în direcţia combaterii buruienilor, însă este uneori necesară combaterea chimică a acestora. Erbicidele se folosesc cu atenţie, astfel încât puieţii să nu fie afectaţi. Produsele neselective (cu efect total) se aplică cu echipamente speciale, prevăzute cu protecţii pentru rândul de puieţi.

Mulcirea este o lucrare cu multiple avantaje: reduce apariţia buruienilor, menţine umiditatea solului, îmbunătăţeşte structura solului şi acţionează pozitiv asupra regimului de temperatură a solului. Mulciul poate fi organic (scoarţă tocată, paie tocate, rumeguş etc.) sau sintetic (folie de polietilenă, agrotextil).

Umbrirea este necesară la unele specii care nu suportă insolaţia puternică. Aceste specii se grupează în teren, iar deasupra rândurilor respective se instalează plase de umbrire.

Scoaterea şi depozitarea materialului săditor Materialul săditor se scoate din terenul pepinierei în perioada de repaus vegetativ,

primăvara şi toamna. Această lucrare este foarte importantă pentru evoluţia ulterioară a plantelor şi de aceea se acordă atenţie tehnicilor de manipulare, transport şi depozitare, astfel încât să nu se producă distrugeri sistemului radicular sau părţii aeriene.

Materialul săditor standard se scoate: • fără pământ pe rădăcini la:

o arbuşti foioşi cu frunze căzătoare o arbori foioşi (exceptând speciile sensibile)

Fig. 63 – Mulcirea solului într-o plantaţie de arbuşti coniferi (foto: Monica Dumitraşcu)

91

• cu pământ pe rădăcini la: o arbori foioşi sensibili la transplantare: Albizia, Betula, Cercis,

Liriodendron, Magnolia o arbori şi arbuşti coniferi o arbuşti foioşi cu frunze persistente

Arborii şi arbuştii produşi cu talie mare (vârstă mare) se scot obligatoriu cu pământ pe rădăcini. De asemenea, varietăţile de arbori şi arbuşti valoroase, obţinute prin altoire se scot cu pământ pe rădăcini.

Scoaterea materialului fără pământ pe rădăcini Epoca de scoatere a materialului este cuprinsă între lunile octombrie-martie, cu

excepţia zilelor când terenul este îngheţat. Lucrarea se execută manual pentru o cantitate mică de material. În pepinierele mari scoaterea materialului se face semimecanizat sau mecanizat.

Lucrarea de scoatere semimecanizată (fig. 64) presupune dizlocarea rădăcinilor cu ajutorul unui plug special (reglat în funcţie de specie la adâncimea potrivită de tăiere) şi apoi restul operaţiilor se fac manual - recuperarea plantelor, scuturarea de pământ, fasonarea, sortarea pe mărimi şi legarea în pachete.

Fig. 64 – Scoaterea semimecanizată a materialului fără pământ pe rădăcini

Pentru scoaterea mecanizată a materialului se folosesc maşini speciale care

execută toate operaţiile - scoatere, scuturare de pământ, fasonare şi legare în pachete -dintr-o singură trecere.

După scoatere, materialul etichetat se livrează imediat, pentru a fi plantat în alte secţii de formare sau se depozitează. Pentru depozitare, materialul se stratifică în şanţuri sau în cofraje speciale construite afară sau în depozite. Adâncimea de stratificare este în funcţie de mărimea rădăcinilor. Pachetele se aşează înclinat pe peretele şanţului şi se acoperă cu pământ.

Scoaterea materialului cu pământ pe rădăcini Materialul săditor cu pământ pe rădăcini poate fi scos oricând din teren, însă

prinderea este optimă şi evoluţia ulterioară a plantelor este favorabilă, dacă se respectă următoarele perioade:

- foioase cu frunze persistente – martie-mai sau septembrie-decembrie - conifere – martie-aprilie sau septembrie –octombrie - plantele de talie mare (vârstă mare) – octombrie-aprilie Înainte de scoatere, partea aeriană a plantei se leagă (cu materiale care nu rănesc

scoarţa) pentru a o feri de eventualele răni şi a uşura lucrul pe lângă aceasta. Operaţia de

92

scoatere a plantelor poate fi făcută manual, pentru cantităţi mici de material sau mecanizat, în cazul unei cantităţi mari.

Scoaterea manuală presupune deschiderea unui şanţ circular în jurul plantei la o distanţă mai mare cu circa 10cm decât circumferinţa balotului. În primă fază nu se intervine asupra pământului din balot, săparea fiind doar pe direcţia şanţului, iar rădăcinile orizontale se taie prin mişcări bruşte. Se intervine apoi prin săparea în plan oblic, pentru tăierea balotului şi a rădăcinilor verticale. Finisarea balotului se face cu cazmaua, pentru a micşora dimensiunile balotului şi a da formă acestuia. Se procedează apoi la ambalarea balotului cu materiale care susţin pământul: rabiţ de sârmă, folie de polietilenă groasă, pânză groasă.

Scoaterea mecanizată se execută cu maşini speciale prevăzute cu lame de tăiere curbate sau verticale (fig. 65). Aceste lame au dimensiuni diferite, în funcţie de mărimea balotului. Maşinile pot face scoaterea cu balot, transportul şi replantarea plantelor în secţia de formare a materialului de talie mare sau transportul până la locul de depozitare. Ambalarea balotului de pământ se face manual.

Fig. 65 – Maşini pentru scoaterea plantelor cu pământ pe rădăcini (foto: Monica Dumitraşcu)

Depozitarea plantelor cu pământ pe rădăcini se face balot lângă balot, cu acoperirea acestora cu paie, rumeguş sau pământ. Pentru depozitarea de lungă durată este necesară asigurarea umidităţii la nivelul balotului. Rezumat Lucrări de întreţinere

Lucrările de îngrijire sunt: irigarea, afânarea solului, fertilizarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor, combaterea buruienilor, mulcirea, umbrirea.

În faza de formare a puieţilor lipsa apei determină încetinirea creşterii, o calitate mai slabă a materialului şi prelungirea duratei de obţinere a acestuia. Se folosesc instalaţii fixe sau mobile de udare, iar distribuirea apei se face prin aspersie.

Afânarea solului menţine un regim optim aer-apă în sol, se combat buruienile şi se stimulează ramificarea rădăcinilor puieţilor.

În faza de formare este importantă aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale. Combaterea chimică a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor se face cu produse specifice. Mulcirea are avantaje asupra solului şi se face cu materiale organice sau sintetice. Umbrirea este necesară la speciile heliosciadofile.

93

Scoaterea şi depozitarea materialului săditor Scoaterea materialului fără pământ pe rădăcini este suportată doar de foioasele caduce.

Epoca de scoatere este în perioada de repaus vegetativ. Scoaterea materialului cu pământ pe rădăcini se face la speciile cu frunze persistente,

arbori foioşi sensibili la transplantare şi plante de talie mare. Scoaterea materialului este urmată de depozitare prin stratificare.

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 15. Lucrările de udare se aplică : a. numai la foioase b. numai la conifere c. din primăvară până în septembrie d. până la sosirea iernii 16. Umbrirea plantelor este necesară la: a. liane b. specii conifere c. specii termofile d. specii heliosciadofile e. variantele b şi c corecte 17. Speciile care se scot cu pământ pe rădăcini sunt: a. arbuştii foioşi cu frunze căzătoare b. arbuştii coniferi c. specii de arbori foioşi sensibili la transplantare d. speciile foioase de talie mare e. variantele b, c şi d corecte

18. Prima lucrare înainte de scoaterea cu balot de pământ este: a. legarea părţii aeriene a plantei b. săparea unui şanţ circular în jurul plantei c. udarea abundentă d. palisarea plantei

94

4.

Producerea materialului săditor în containere: Metode de producere a plantelor containerizate. Iniţierea culturilor containerizate. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• care sunt metodele de producere a plantelor containerizate • care sunt avantajele şi dezavantajele culturii containerizate • ce specii se pot produce în cultură containerizată • cum se iniţiază culturile containerizate


Metode de producere a plantelor containerizate Tehnologia culturilor containerizate presupune iniţierea culturilor la ghivece cu

puieţi obţinuţi la ghivece sau transplantarea acestora la ghivece imediat după primul an de la înmulţire şi creşterea acestora în recipiente, potrivite cu mărimea lor, până la valorificare (fig. 66). Aceste plante crescând şi dezvoltându-se întreaga perioadă în ghivece şi containere vor avea un sistem radicular intact, bine dezvoltat într-un volum limitat de substrat. De aceea, plantele care au fost produse la containere pot fi depozitate un timp îndelungat până la vânzare fără să apară pierderi. Mai mult, plantarea lor la locul definitiv se poate realiza în orice sezon, aproape tot timpul anului. O variantă de producere containerizată a plantelor lemnoase este practicată de unele pepiniere, care introduc în tehnologie o etapă de 1-2 ani în care cultivă plantele în solul pepinierei pentru obţinerea unor creşteri mai viguroase şi apoi le scot şi le transplantează în containere pentru continuarea creşterii şi livrare.

Deseori, plantele produse în teren se transplantează înainte de a fi valorificate la containere. Metoda nu face parte din tehnologia de producere containerizată, ci este doar un mod de livrare a plantelor obţinute în teren (scoase cu balot de pământ pe rădăcini şi susţinut container). Chiar dacă aceste plante nu se deosebesc de plantele produse prin culturi containerizate ca aspect, caracteristicile lor legate de momentul plantării şi succesul prinderii în locul plantării sunt foarte diferite de plantele cultivate în containere. Aceste diferenţe apar datorită faptului că la scoaterea materialului din teren, numai o parte din sistemul radicular ajunge să fie transplantat la container, iar majoritatea

Fig. 66 – Culturi containerizate de conifere (foto: Monica Dumitraşcu)

95

rădăcinilor active rămân în terenul pepinierei. În acest caz rădăcinile nu au timp şi spaţiu să se dezvolte în container şi ca urmare, transplantarea acestor plante la locul definitiv trebuie realizată într-un timp scurt. De asemenea, plantarea acestora la locul definitiv în orice sezon este problematică, deoarece regenerarea sistemului radicular (parţial afectat de scoaterea din teren) se desfăşoară în anumite condiţii de temperatură şi umiditate.

Avantajele culturii containerizate sunt atât pentru pepinierist, cât şi pentru cumpărător (Iliescu, 1998):

- producerea plantelor nu depinde de solul pepinierei - livrarea este rapidă şi oricând în timpul anului - la păstrare, depozitare, se elimină stocajul prin stratificare - prinderea plantelor este mai bună, sistemul radicular fiind intact - plantarea se poate face în orice sezon Dezavantajele culturii containerizate sunt: - amenajarea terenului este costisitoare - cere mai multă experienţă profesională - investiţiile sunt mai mari - preţul plantelor este mai mare - transportul este mai costisitor În ceea ce priveşte sortimentul de specii, majoritatea pepinierelor aleg să producă

puieţi din speciile cerute pe piaţă. Unele pepiniere oferă specii autohtone sau exotice, mai puţin cunoscute. Oricum, o gamă largă de specii şi cultivaruri se pot obţine prin această tehnologie. Teoretic nu există specie sau cultivar care să nu se preteze la cultura containerizată. Practic însă, sunt specii cu cerinţe modeste faţă de condiţiile de creştere (specii autohtone, adaptate la condiţii diferite de climă şi sol) şi de aceea, cultura containerizată a acestora nu se justifică din punct de vedere economic. Totuşi, avantajele care decurg din alegerea producerii lor prin această tehnologie sunt date de obţinerea puieţilor într-un timp mai scurt comparativ cu tehnologia de producere direct în teren, dar şi de livrarea şi plantarea acestora oricând în timpul anului.

Iniţierea culturilor containerizate Puieţii cu care se iniţiază cultura containerizată pot fi obţinuţi de pepiniera de

culturi containerizate (în secţia de înmulţiri) sau achiziţionaţi de la o pepinieră specializată pe înmulţirea plantelor. În cazul în care puieţii sunt livraţi cu rădăcinile nude de către pepiniera specializată, este necesară plantarea acestora la ghivece corespunzătoare (fig. 67).

Recipiente de cultură. Plantarea puieţilor de 1-2 ani se face în recipiente (ghivece, containere) corespunzătoare mărimii acestora şi în conformitate cu manipulările prevăzute în tehnologia de producţie. În cultura containerizată, o grijă deosebită se acordă alegerii recipientelor de cultură care se folosesc în diverse etape de dezvoltare ale plantelor. Nu numai caracteristicile speciilor (vigoare de creştere, tipul sistemului radicular), dar şi factorii funcţionali (rezistenţă, greutate, culoare, stabilitate) şi economici (posibilitatea refolosirii lor, preţul de cost) sunt evaluaţi la

Fig. 67 – Puieţi de 1 an, cu rădăcinile nude (stânga) şi cu balot de pământ (dreapta) obţinuţi din butaşi (foto: Monica Dumitraşcu)

96

selecţionarea acestora. Ghivece şi containerele pot fi din diferite materiale: materiale plastice, lut, tablă, lemn, carton bituminat, turbă presată, fibre sintetice. Alături de proprietăţile pe care le oferă fiecare din aceste materiale, forma şi capacitatea recipientelor participă într-o măsură importantă la calitatea plantelor obţinute.

Substraturile de cultură. Producerea plantelor prin culturi containerizate se bazează pe folosirea substraturilor de cultură, care asigură condiţii optime de dezvoltare a plantelor, obţinându-se în acest fel şi scurtarea perioadei de obţinere a materialului săditor. Utilizarea unor soluri nu este posibilă deoarece udările frecvente impuse de un volum edafic redus şi expunerea la căldură (de cele mai multe ori containerele sunt de culoare neagră) determină modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale acestora (Davidescu şi colab., 2001).

Substraturile pot fi alcătuite din diferite componente: naturale (organice sau minerale), organice (obţinute prin sinteză) sau minerale (obţinute prin tratare). Proprietăţile fizico-chimice ale acestora influenţează viitorul substrat şi implicit creşterea şi dezvoltarea plantelor. Speciile au cerinţe diferite privind calitatea substraturilor şi de aceea pepinierele folosesc reţete de substraturi ce includ proporţii variate din anumite componente încercând să imprime cele mai bune calităţi substratului folosit pentru o anumită specie. Astfel, substraturile pot proveni din amestecuri de componente naturale (substraturi naturale), amestecuri de componente artificiale (substraturi artificiale) sau o combinaţie de componente naturale şi artificiale (substraturi mixte).

Plantarea şi transplantarea la ghivece. Atât plantarea cât şi transplantarea se efectuează în sezonul de primăvară. Pepinierele care achiziţionează puieţi fără pământ pe rădăcini (de la pepinierele specializate în înmulţirea plantelor) au ca primă lucrare importantă de iniţiere a culturilor containerizate, plantarea acestora la ghivece.

Puieţii pot fi livraţi cu balot de pământ, în plăci alveolare sau alte tipuri de ghivece de înmulţire (ghivece din turbă presată, ghivece de hârtie, cuburi din spumă uretanică sau diferite materiale minerale – vată minerală, vermiculit etc.). În acest caz, prima lucrare importantă în etapa de formare a materialului este transplantarea acestuia în ghivece individuale, corespunzătoare mărimii lor.

La puieţii cu rădăcinile nude este necesară protejarea sistemului radicular până la plantare. De aceea, imediat după recepţia puieţilor, pepinierele păstrează şi depozitează materialul prin stratificare. Pentru a evita pornirea mugurilor sau pierderile prin uscare, plantarea acestui tip de material trebuie făcută cât mai repede posibil. Operaţia de plantare presupune fasonarea rădăcinilor şi a părţii aeriene pentru stimularea creşterilor. La unele specii de arbori (răşinoase şi unele foioase – stejar, frasin, castan), partea aeriană nu se fasonează, mugurele terminal fiind cel care determină creşterea erectă a plantei. Înainte de plantare, rădăcinile se mocirlesc, iar apoi se trece la plantarea propriu-zisă. Această lucrare se face într-un container ce deja conţine un strat de drenaj şi o parte din substrat, astfel încât în momentul aşezării puietului în centrul containerului, cu rădăcinile uniform distribuite pe substrat, nivelul coletului să fie la nivelul părţii superioare a containerului. Rădăcinile se acoperă apoi cu substrat, care ulterior se tasează şi se udă bine.

La puieţii cu balot de pământ se înlătură ambalajul, în cazul în care acesta nu este biodegradabil şi se plantează păstrând nivelul anterior al coletului. La transplantarea puieţilor produşi şi livraţi la containere se examinează sistemul radicular, iar dacă se constată rădăcini circulare pe pereţii ghiveciului, acestea se elimină prin tăieri. Planta cu balot se fixează în centrul containerului şi se adaugă substrat menţinând planta în poziţie verticală. Tasarea substratului se face doar pe lângă balotul de pământ existent anterior, pentru a nu afecta sistemul radicular.

97

Plantările şi transplantările sunt efectuate de cele mai multe ori semimecanizat (fig. 68), metodă care asigură un bun randament al lucrării. Astfel, pepinierele dispun de maşini care efectuează o parte operaţiile de transplantare (realizează amestecul de substrat, pe care îl repartizează apoi la ghivece şi efectuează orificiul de plantare), apoi manual, plantele cu sau fără balot sunt preluate de operator şi plantate/transplantate la ghivece. Transportul ghivecelor la locul de cultură se face mecanizat.

Aşezarea ghivecelor în teren. Pepinierele care produc plante ornamentale containerizate sunt amenajate special pentru această tehnologie de producţie. Astfel, terenul pepinierei neintervenind în procesul de producţie, se acoperă cu diferite materiale – folie de polietilenă, materiale textile rezistente, pietriş, mulci vegetal. În unele cazuri terenul pepinierei poate fi asfaltat sau betonat. Pepinierele dispun de sisteme şi instalaţii specifice acestui tip de tehnologie: sisteme de susţinere al ghivecelor şi containerelor, instalaţii de irigare, instalaţii de drenaj, maşini de transplantat etc.

O lucrare importantă este dispunerea recipientelor în terenul pepinierei. Aceasta influenţează exploatarea terenului şi buna desfăşurare a lucrărilor de îngrijire. De aceea, încă de la iniţierea culturilor containerizate ghivecele se aşează pe categorii de plante – arbuşti, arbori, liane, acoperitori de sol, subarbuşti – şi pe specii, cultivaruri şi varietăţi.

Ghivecele se dispun diferit în funcţie de mărime (fig. 69). Astfel, cele de mici dimensiuni (cu plante de vârstă mică) sunt aşezate compact, în fâşii de până la 2 m. Această aşezare oferă o stabilitate mai bună a ghivecelor, dar şi reducerea temperaturii la nivelul rădăcinilor (prin umbrirea reciprocă a ghivecelor) şi implicit reducerea evaporării apei din substrat, precum şi reducerea evapotranspiraţiei plantelor.

Odată cu dezvoltarea părţii aeriene, ghivecele se distanţează. Este necesar ca

recipientele distanţate să fie stabilizate, iar în acest sens se pot folosi variate sisteme: grilaje metalice, plase sintetice cu ochiuri, ancore metalice de fixare a ghivecelor în terenul pepinierei, tije încastrate în terenul pepinierei sau ghivece mai mari încastrate în terenul pepinierei în care se aşează ghivece mai mici cu plante (sistemul pot-in-pot).

Fig. 68 - Transplantarea puieţilor de 1 an la ghivece individuale

Fig. 69 – Aşezarea recipientelor de cultură în teren: în fâşii (stânga) şi în rânduri (dreapta)

98

Partea aeriană a plantei poate fi tutorată de un sistem de susţinere cu sârmă, asigurând nu numai o stabilitate mai bună a recipientului, dar şi dirijarea creşterii.

Recipientele de dimensiuni mai mari se aşeză în general în rânduri simple, ca şi cele cultivate în teren, însă la distanţe mai mici între rânduri, deoarece maşinile şi utilajele folosite în acest caz au dimensiuni mai mici. Rezumat Metode de producere a plantelor containerizate

Plantele containerizate pot proveni din cultura plantelor la ghivece de la înmulţire până la valorificare sau pot fi produse la ghivece, cu o perioadă intermediară în sol şi replantare la ghivece pentru livrare.

Plantele produse la containere pot fi depozitate un timp îndelungat până la vânzare fără să apară pierderi. Plantarea lor la locul definitiv se poate face aproape tot timpul anului.

Orice specie sau cultivar poate fi produs prin culturi containerizate, dar nu toate se justifică economic (de exemplu, speciile cu cerinţe modeste faţă de condiţiile de creştere).

Terenul pepinierei este acoperit cu diferite materiale şi este dotat cu sisteme şi instalaţii specifice acestui tip de tehnologie.

Iniţierea culturilor containerizate

Culturile se iniţiază cu puieţi proveniţi din secţiile de înmulţire, care se plantează (dacă nu au pământ pe rădăcini) sau se transplantează (dacă au balot de pământ pe rădăcini) în ghivece individuale.

Ghivece şi containerele pot fi din diferite materiale: plastic, lut, tablă, lemn, carton bituminat, turbă presată, fibre sintetice.

Substraturile pot fi alcătuite din diferite componente: naturale (organice sau minerale), organice obţinute prin sinteză sau minerale obţinute prin tratare.

Ghivecele se dispun diferit în funcţie de mărime: cele de mici dimensiuni sunt aşezate compact, în fâşii, iar cele mari, în rânduri simple.

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 19. Cultura containerizată se aplică la: a. speciile conifere b. materialul standard c. plante de talie mare d. toate speciile e.plantele înmulţite în sere 20. Prin cultura containerizată plantele se obţin: a. mai repede ca în teren b. mai greu ca în teren c. mai scumpe ca în teren d. variantele a şi c corecte 21. Livrarea plantelor containerizate poate fi făcută: a. numai toamna b. în perioada de repaus vegetativ c. în orice sezon d. în perioada de vegetaţie e. coniferele primăvara şi foioasele în repaus vegetativ

99

22. În producerea plantelor lemnoase prin cultura containerizată solul pepinierei este: a. acoperit cu diferite materiale b. folosit la obţinerea substraturilor c. nisipos, pentru drenarea apei d. ameliorat cu substraturi e. variantele b şi d corecte 23. Plantele în containere mici se dispun în teren: a. în rânduri b. compact, în fâşii c. aleator d. distanţate, în fâşii 24. Culturile containerizate se iniţiază cu: a. puieţi la ghivece b. puieţi cu rădăcinile nude c. puieţi în plăci alveolare d. toate variantele corecte e. variantele a şi c corecte

100

5.

Producerea materialului săditor în containere: Lucrări de întreţinere: irigarea, fertilizarea şi combaterea buruienilor OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• care sunt particularităţile udării plantelor containerizate • care sunt modalităţile de udare • ce tipuri de fertilizanţi se pot folosi la culturile în containere • cum se aplică îngrăşămintele la cultura containerizată • cum se combat buruienile în cultura containerizată


Tehnologia producerii plantelor ornamentale la containere cuprinde o serie de lucrări de întreţinere a plantelor, comune cu cele folosite în tehnologia producerii plantelor în teren, dar şi lucrări specifice de întreţinere, impuse de problemele care apar prin folosirea recipientelor de cultură (ghivece, containere).

Irigarea plantelor este o lucrare importantă în orice tehnologie de producere a materialului săditor şi ca urmare şi în cultura containerizată. Plantele la containere dispun de un volum de substrat mult mai mic comparativ cu mărimea lor, ceea ce face ca apa să fie repede consumată. Unele substraturi folosite în cultura containerizată sunt uneori foarte permeabile şi cu putere mică de reţinere a apei. De asemenea, expunerea recipientelor de cultură la curenţii de aer şi la temperaturi ridicate impune o atentă monitorizare a apei în substrat.

Calitatea apei folosită la irigarea culturilor trebuie analizată încă din faza de proiect a pepinierei, alături de studiile legate de resursa şi debitul apă ce poate fi asigurat. Temperatura coborâtă, conţinutul ridicat de minerale, existenţa unor substanţe poluante sau a microorganismelor dăunătoare sunt indicatori ai apei ce pot interveni într-un mod esenţial în creşterea şi dezvoltarea plantelor, determinând pierderi majore în culturi.

Apa de udare poate fi distribuită în două moduri: prin aspersiune (fig. 70) şi prin picurare. Metoda de irigat se alege astfel încât să asigure cantitatea de apă necesară în substrat în funcţie de consumul speciei, uniformitatea aplicării apei şi să elimine pe cât posibil pierderile de apă. Distribuţia apei şi uniformitatea aplicării acesteia sunt direct corelate cu distanţa dintre aspersoare, sistemul hidraulic (presiune şi debit), viteza vântului, densitatea plantelor şi mulţi alţi factori.

Fig. 70 – Irigarea prin aspersie (foto: Monica Dumitraşcu)

101

Irigarea prin aspersiune se poate efectua cu ajutorul aspersoarelor sau a rampelor fixe, oscilante sau mobile prevăzute microaspersoare. Aceste instalaţii pot pulveriza apa deasupra plantelor sau la nivelul coletului şi se folosesc în cazul containerelor mici (17 l sau mai mici), aşezate compact sau la distanţe mici unele de celelalte.

Irigarea prin picurare se realizează cu picurătoare speciale, care administrează apa individual, la fiecare container la nivelul coletului plantelor. Această metodă de irigat se recomandă în cazul containerelor aşezate distanţat.

Irigarea folosind aspersoare este de multe ori ineficientă dacă se compară cantitatea de apă aplicată cu cea care ajunge la nivelul rădăcinilor, pentru că o parte semnificativă de apă se pierde printre containere şi spaţiile lăsate libere pentru circulaţie. Cantităţi mai mici de apă se pierd în cazul folosirii rampelor prevăzute cu microaspersoare şi irigării prin picurare, care distribuie apa mai uniform şi nu necesită presiuni mari de lucru.

Studiile legate de eficienţa utilizării apei şi elementelor nutritive de către plantele ornamentale au arătat faptul că irigarea culturilor containerizate trebuie aplicată de-a lungul zilei în cicluri separate şi nu într-o singură aplicare. De aceea, pepinierele moderne au adoptat sisteme computerizate de irigare, care analizează cu ajutorul senzorilor necesitatea udării plantelor. Mai mult, senzorii de umiditate transmit calculatorului date pentru corectarea automată a normelor de udare la culturile aflate în terenul neprotejat, astfel încât temperatura, precipitaţiile şi vânturile să nu afecteze în mod negativ culturile.

Strategiile de reducere a consumului de apă la culturile containerizate prevăd şi o bună organizare a culturilor, în funcţie de mărimea containerelor, tipul de substrat şi cerinţele plantelor faţă de apă. Grupând speciile cu cerinţe asemănătoare faţă de apă se îmbunătăţeşte nu numai creşterea şi dezvoltarea plantelor, dar şi eficienţa utilizării apei (Bilderback, 2001).

În prezent, o importanţă deosebită se acordă captării apei de irigaţie pierdute şi recirculării ei. Multe din pepiniere, aflate în zone unde resursa de apă este redusă, nu ar putea avea un sistem de irigare adecvat, dacă nu ar integra în managementul lor recircularea apei. Sistemul de drenaj are un rol important din acest punct de vedere, prin evacuarea apei în exces din culturi şi colectarea acesteia pentru a fi filtrată şi refolosită la irigare.

Fertilizarea. Sistemul de producere al plantelor ornamentale prin tehnologia culturilor containerizate determină obţinerea mai rapidă a materialului săditor comparativ cu tehnologia în terenul pepinierei. Substraturile folosite în culturi sunt de cele mai multe ori insuficient aprovizionate cu elemente nutritive şi de aceea se impun una sau mai multe intervenţii cu îngrăşăminte solide cu eliberare controlată, sau mai multe fertilizări cu soluţii, aplicate prin sistemul de irigaţie.

Soluţiile nutritive pot fi aplicate la nivelul substratului sau pe frunziş (foliar). Aceste soluţii nutritive sunt obţinute din îngrăşăminte solubile şi sunt distribuite de cele mai multe pepiniere prin sistemul de udare. Acest tip de fertilizare se numeşte fertirigare (fig. 71).

Fertilizarea poate fi în acest caz perfect controlată prin intermediul computerului, care aplică îngrăşăminte plantelor în momentul optim şi poate chiar corecta necesarul de

Fig. 71 – Aplicarea îngrăşămintelor prin fertirigare

102

elemente în funcţie de consumul acestora. Această fertilizare controlată se aplică în cazul în care soluţiile nutritive sunt obţinute din combinarea mai multor îngrăşăminte chimice, ca în cultura fără sol.

Când fertilizantul este aplicat prin sistemul de udare, se recomandă recuperarea soluţiei nutritive şi reutilizarea acesteia. De asemenea, fertirigarea devine eficientă atunci când se foloseşte sistemul de irigare prin picurare, ce distribuie cantităţi mici de apă şi fertilizant direct în containere.

Concentraţia elementelor nutritive în soluţia de irigat este sub limita de toxicitate şi trebuie corelată cu umiditatea şi temperatura substratului (Davidescu şi Davidescu, 1992).

Fertilizarea foliară presupune aplicarea la nivelul părţii aeriene a plantelor a unor îngrăşăminte speciale, ce conţin concentraţii foarte mici de elemente nutritive, care vor fi absorbite prin stomate. Acest tip de fertilizare are avantajul că se obţin reacţii rapide ale plantelor, iar pierderile de îngrăşământ sunt mai mici, prin aplicarea acestora la concentraţii şi în cantităţi mai scăzute. De asemenea, aceste îngrăşăminte nu intră în contact cu substratul, acesta păstrându-şi pH-ul şi concentraţia de săruri. Totuşi, folosirea acestor îngrăşăminte este condiţionată de temperatura aerului şi de vânt. Astfel, absorbţia se reduce la temperaturi de peste 25oC, datorită faptului că stomatele se închid, iar vântul determină distribuirea neuniformă a îngrăşămintelor.

Fertilizanţi solizi cu dizolvare lentă (Osmocote, Nutricote, Polyon, Multicote) prezintă avantaje faţă de alţi fertilizanţi solizi, prin reducerea concentraţiei de săruri în substrat, creşterea eficienţei utilizării elementelor nutritive şi reducerea costurilor de aplicare. Îngrăşămintele de acest tip sunt sub formă de granule, ce se încorporează în substrat în momentul omogenizării componentelor acestuia şi asigură o nutriţie adecvată pe o perioadă variabilă, de 4 – 16 luni (fig. 72).

Temperaturile ridicate determină o accelerare a eliberării elementelor. Pentru a evita arderea rădăcinilor se analizează probe din soluţia solului în perioadele calde.

Chiar dacă eliberarea elementelor nutritive nu este perfect controlabilă, fertilizanţii cu dizolvare lentă constituie o variantă de fertilizare rezonabilă şi foarte ieftină.

Speciile dendrologice au cerinţe diferite faţă de aprovizionarea substratului cu elemente nutritive. De aceea, se impune cunoaşterea cerinţelor acestora şi adaptarea sistemului de fertilizare în funcţie de nevoile speciei, vârsta plantelor, sezon şi substratul folosit. În ceea ce priveşte substratul folosit pentru anumite specii şi varietăţi de plante ornamentale, unele studii au arătat că necesitatea fertilizării poate apărea după 1-2 ani de la plantare/transplantarea puieţilor (Rose şi Wang, 1998; Marfa şi colab., 2002).

Combaterea buruienilor. În culturile containerizate buruienile apar şi se dezvoltă repede, ca urmare a condiţiilor favorabile create în cultură – udare, fertilizare, temperaturi moderate etc. Daunele provocate de buruieni nu sunt de neglijat, acestea având un impact negativ asupra creşterii şi calităţii plantelor cultivate şi de aceea se impune un management susţinut al combaterii acestora. Combaterea buruienilor în cultura containerizată poate fi o lucrare foarte costisitoare.

Fig. 72 – Fertilizanţi cu dizolvare lentă

103

Măsurile de reducere a acestora, cum ar fi acoperirea terenului pepinierei cu folie, folosirea de substraturi neinfestate cu seminţe de buruieni, combaterea buruienilor pe terenurile din apropierea culturilor containerizate, mulcirea cu diferite materiale a containerelor mari, sunt completate cu măsurile de combatere directă a acestora – plivire manuală, combatere cu erbicide.

La containerele mici, combaterea buruienilor se face manual, lucrare ce necesită multă forţă de muncă având în vedere faptul că tehnologia cultivării în containere este intensivă. Totuşi, ghivecele mici, fiind aşezate în bloc, foarte aproape unele de celelalte, determină după o anumită perioadă umbrirea substratului, iar în acest fel, scade incidenţa apariţiei şi creşterii buruienilor.

Pentru recipiente mai mari, se poate folosi mulcirea individuală a ghivecelor cu materiale variate (paie tocate, rumeguş, talaş, scoarţă de copac tocată, pământ de frunze, fibră de cocos, perlit) sau cu discuri din geotextil, fibră de cocos, hârtie sau plastic. Unele pepiniere folosesc erbicide pre-emergente, pe care le administrează prin stropire o dată pe lună. Rezumat Lucrări de întreţinere: irigarea, fertilizarea şi combaterea buruienilor

Particularităţile irigării culturilor containerizate sunt date de: volumul mic de substrat, capacitatea mică de reţinere a apei de către substraturi, expunerea ghivecelor la curenţi de aer şi temperaturi ridicate.

Apa de udare poate fi distribuită prin aspersiune şi prin picurare. Irigarea culturilor containerizate trebuie aplicată de-a lungul zilei în cicluri separate şi

nu într-o singură aplicare. Reducerea consumului de apă se face prin: organizarea culturilor în funcţie de mărimea

containerelor, tipul de substrat şi cerinţele plantelor faţă de apă. În cultura containerizată se impun una sau mai multe intervenţii cu îngrăşăminte solide

cu eliberare controlată, sau mai multe fertilizări cu soluţii, aplicate prin sistemul de irigaţie.

Buruienile au un impact negativ asupra creşterii şi calităţii plantelor cultivate la containere. Combaterea lor se face pentru containerele mici manual, iar pentru cele mari se face mulcire sau se pot folosi erbicide.

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 25. Udarea se face la containerele mici prin: a. aspersie b. picurare c. în farfuria de udare d. variantele a şi b corecte

Fig. 72 – Apariţia buruienilor în containerele de cultură

104

26. Irigarea prin picurare se aplică la: a. containere mici b. containere distanţate c. specii de arbori d. conifere e. variantele b, c şi d 27. Fertirigarea înseamnă: a. aplicarea îngrăşămintelor odată cu udarea b. aplicarea îngrăşămintelor pe frunze c. irigarea pentru dizolvarea îngrăşămintelor solide d. irigarea în timpul perioadei fertile a plantelor 28. Avantajul fertilizanţilor cu dizolvare lentă este: a. se reduce consumul de apă b. se aplică prin sistemul de udare c. se reduce concentraţia de săruri în substrat d. se poate folosi foliar fără să ardă planta 29. Eficacitatea fertilizării foliare este condiţionată de: a. temperatura aerului b. sol c. vânt d. mărimea plantelor e. variantele a şi c corecte 30. Pentru prevenirea apariţiei buruienilor la culturile containerizate se intervine prin: a. acoperirea terenului cu folie b. folosirea de substraturi neinfestate cu seminţe de buruieni c. udări şi fertilizări mai puţine d. umbrirea culturilor e. variantele a şi b corecte

105

6.

Producerea materialului săditor în containere: Lucrări de întreţinere: protecţia fitosanitară, protecţia faţă de excesele climatice; Conducerea plantelor. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• cum se poate limita atacul de boli şi dăunători în culturile containerizate • care sunt mijloacele de protecţie faţă de excesele climatice la plantele containerizate • cum se formează sistemul radicular la plantele aflate în culturi containerizate • cum se formează partea aeriană la plantele aflate în culturi containerizate


Lucrări de întreţinere Protecţia fitosanitară. Combaterea bolilor şi dăunătorilor în culturile

containerizate se face aplicând măsuri preventive şi curative. Speciile lemnoase ornamentale sunt relativ rezistente la boli şi dăunători, însă orice atac apărut pe frunziş, flori, fructe, depreciază calitatea plantelor. De aceea, în pepiniere trebuie luate măsuri de prevenire a unor boli sau dăunători, când riscul de atac este mare şi măsuri de combatere, atunci când se constată prezenţa unui dăunător.

Limitarea apariţiei bolilor şi dăunătorilor se face luând măsuri preventive – inspecţia puieţilor care sunt folosiţi la înfiinţarea culturilor, dezinfectarea platformelor, containerelor şi substraturilor, a instrumentelor de tăiere, protejarea rănilor, precum şi eliminarea plantelor care prezintă simptome de boală ori atac de dăunători din cultură, separarea culturilor, pe cât posibil, de plantele aflate pe terenurile din apropierea pepinierei.

La combaterea bolilor şi dăunătorilor se intervine cu tratamente chimice folosind pesticide adecvate dăunătorului. O grijă deosebită se acordă vârstei plantelor şi fazei de vegetaţie, atunci când se calculează dozele pentru pesticide, pentru a evita pericolul apariţiei de arsuri pe frunze, uscarea lăstarilor, florilor sau chiar a întregii plante. Orice neglijenţă duce la scăderea calităţii plantei şi pierderi la valorificarea acestora.

Protecţia faţă de excesele climatice. Temperaturile scăzute sau ridicate, insolaţia puternică, vântul, grindina şi combinaţii ale acestora, determină pierderi majore de plante. De aceea, în funcţie de sezon se aplică măsuri de prevenire a daunelor provocate de excesele climatice.

În timpul iernii containerele necesită protecţie, indiferent de rezistenţa la ger a speciei cultivate. Această măsură se impune deoarece în containere, sistemul radicular este expus frigului ca urmare a materialului din care este confecţionat acesta şi a volumului limitat de substrat.

Speciile rezistente la ger au nevoie ca doar sistemul radicular să fie protejat şi pentru aceasta, containerele vor fi aşezate cât mai apropiat unele de celelalte într-un pat de materiale vegetale (paie tocate, rumeguş, talaş, frunze). Spaţiile libere dintre containere, precum şi baza plantelor se acoperă cu acelaşi material.

La speciile mai sensibile la ger este necesară şi protejarea părţii aeriene. Pepinierele adoptă metode diferite de protecţie în funcţie de spaţiu şi dotări. Astfel, unele

106

pepiniere acoperă cu folie containerele (fig. 73), iar altele transportă plantele în răsadniţe sau sere reci.

În timpul verii temperaturile ridicate pot afecta culturile containerizate, prin

supraîncălzirea recipientelor de cultură şi implicit a sistemului radicular al plantelor. Măsurile de reducere a temperaturii la nivelul containerelor constau în aşezarea containerelor astfel încât să se umbrească unele pe celelalte, folosirea de rame sau panouri de umbrire, vopsirea containerelor în culori deschise sau plasarea containerelor în unele mai mari, semi-îngropate sau îngropate (cultură pots-in-pots = container în container).

Umbrirea părţii aeriene a plantelor este recomandată la speciile sensibile la insolaţia puternică (unele conifere, speciile de foioase de umbră şi semiumbră) şi poate fi realizată cu plasă specială de umbrire, aşezată deasupra containerelor pe schelet de metal sau intercalarea acestor specii între rândurile de plante mai mari. Crearea acestui microclimat favorabil speciilor determină reducerea stresului, dar şi a nevoii de apă.

Protecţia contra vânturilor se face folosind aceleaşi metode ca şi în cazul culturilor în teren, adică prin plantarea în apropierea terenului pepinierei a unor perdele de protecţie sau instalarea de panouri de protecţie pe direcţia vânturilor dominante. Pentru rezultate bune containerele se stabilizează folosind diferite metode (palisare, ancorare), în funcţie de mărimea acestora şi dotările pepinierei.

Grindina poate determina pierderi mari în unele zone. De aceea, în pepinierele aflate în zone cu risc major în apariţia acesteia, se instalează plase speciale antigrindină deasupra containerelor. Plasa antigrindină poate funcţiona şi ca plasă de umbrire atunci când insolaţia este puternică.

Conducerea plantelor Materialul săditor containerizat se poate valorifica numai după ce atinge anumite

standarde de mărime. De aceea, în tehnologia obţinerii plantelor containerizate o etapă importantă o reprezintă formarea sistemului radicular şi a părţii aeriene.

Formarea sistemului radicular presupune obţinerea unui sistem radicular viguros şi activ în volumul limitat de substrat oferit de container.

Pentru puieţii cu rădăcinile nude, achiziţionaţi sau produşi de pepinieră, formarea sistemului radicular începe încă de la plantarea în containere, cu lucrarea de fasonare. Scurtarea rădăcinilor stimulează ramificarea acestora şi implicit o mai bună creştere şi adaptare a plantei.

Fig. 73 – Protecţia plantelor containerizate: la temperaturile scăzute (stânga) şi temperaturile ridicate(dreapta) (foto: Monica Dumitraşcu)

107

Pentru plantele aflate la containere formarea rădăcinilor este realizată prin lucrarea de transplantare repetată a plantelor, din recipiente mici în unele mai mari, pe măsura creşterii lor. Transplantările se fac primăvara, de preferat înainte de pornirea în vegetaţie. Balotul de pământ cu rădăcini se incizează vertical pentru stimularea creşterii rădăcinilor. Folosirea de recipiente necorespunzătoare dezvoltării plantelor sau tipului de sistem radicular dezvoltat de fiecare specie, afectează negativ calitatea plantelor obţinute şi chiar prinderea la locul definitiv a acestora. Deformările rădăcinilor date de un container prea mic sau de formă necorespunzătoare se pot corecta prin tăieri efectuate în momentul transplantărilor, însă acestea pot determina stagnarea în creştere a plantelor în anul respectiv.

Containerele mai au nevoie de stabilizarea containerului, pentru a evita deformarea în timpul manipulării, ceea ce ar însemna afectarea sistemului radicular. Se folosesc în acest scop şipci din lemn sau stabilizatoare din plastic, dispuse în diagonala containerului, la suprafaţa solului (fig. 74).

Formarea părţii aeriene se realizează prin tăieri, aplicate în mod similar ca la plantele aflate în teren. Tăierile de formare se fac primăvara şi încep încă din faza de puiet de 1-2 ani.

O categorie aparte o reprezintă formele tunse şi plantele pentru garduri vii (din specii arbori şi arbuşti), care necesită tăieri în verde, pentru stimularea ramificării şi menţinerea formei dorite. La acestea se aplică o tăiere primăvara şi de 2-3 ori în timpul vegetaţiei.

Formarea părţii aeriene la speciile de arbuşti se urmăreşte formarea unei tufe de lăstari, care porneşte cât mai jos pe tulpina principală, iar la arbori, formarea trunchiului şi a coroanei.

La arbuştii foioşi tăierile de formare se iniţiază la plantarea acestora, când se fasonează la 20 cm. Lăstarii ce se vor dezvolta din mugurii rămaşi, vor fi apoi tăiaţi în primăvara anului următor. Arbuştii răşinoşi nu necesită tăieri. Dacă acestea se impun, ca urmare a unor creşteri defectuoase, atacuri de dăunători, apariţia de uscături sau arsuri de frunze etc., atunci se intervine doar superficial, fără a ajunge la partea lemnificată a lăstarului.

Formarea părţii aeriene a arborilor foioşi depinde de tipul de ramificare al speciei. Pentru speciile cu ramificare monopodială creşterea şi dezvoltarea ulterioară a

plantei depinde de mugurele terminal şi de aceea, la aceste specii nu se fac tăieri asupra axului principal. La speciile cu ramificaţie simpodială, axul principal este înlocuit anual de o ramură secundară. De aceea, pentru a asigura o creştere dreaptă a trunchiului este nevoie de receparea acestuia, urmată de alegerea în anul următor a unui lăstar drept, viguros, care va constitui viitorul trunchi. Înălţimea trunchiului va fi proiectată la înălţimea dorită tot prin tăiere. Îngroşarea trunchiului arborilor se face pe baza lăstarilor care apar pe acesta şi care vor fi menţinuţi prin ciupiri sau arcuiri la dimensiuni mici, până toamna, când se suprimă (Iliescu, 1998). Formarea coroanei arborilor foioşi se realizează prin tăieri de formare aplicate primăvara devreme şi în verde. Aceasta ia în considerare tipul de coroană ce va fi realizat (cu ax, fără ax, multitulpinali) încă din faza de puiet.

Fig. 74 – Stabilizarea containerelor

108

Arborii răşinoşi nu necesită tăieri de formare. Totuşi, unele pepiniere aplică tăieri în verde la unele specii pentru a obţine coroane mai dese. Tăierile în acest caz vor fi superficiale, fără a atinge partea lemnificată, fără frunziş a lăstarilor.

Formarea părţii aeriene a arborilor şi a lianelor impune folosirea unor sisteme de susţinere şi dirijare a creşterilor (fig. 75). Pentru aceasta se folosesc tutori individuali din diferite materiale (bambus, trestie, tutori din lemn, PVC), care se înfig în containere, în apropierea bazei plantei. La formarea arborilor se pot folosi şi sistemele de susţinere de tipul spalierilor, de care se palisează fiecare plantă. Rezumat Lucrări de întreţinere: protecţia fitosanitară, protecţia faţă de excesele climatice

Combaterea bolilor şi dăunătorilor în culturile containerizate se face aplicând măsuri preventive şi curative.

Speciile lemnoase ornamentale sunt relativ rezistente la boli şi dăunători, însă orice atac apărut pe frunziş, flori, fructe, depreciază calitatea plantelor.

La dozarea pesticidelor se consideră: vârsta plantelor şi faza de vegetaţie. Speciile rezistente la ger au nevoie ca doar sistemul radicular să fie protejat (stratificare

cu materiale vegetale), iar cele sensibile au nevoie şi de protecţia părţii aeriene (acoperire cu folie, depozitare în spaţii protejate).

Temperaturile ridicate pot supraîncălzi recipientele de cultură şi implicit a sistemului radicular al plantelor.

Conducerea plantelor

Formarea rădăcinilor este realizată prin lucrarea de transplantare repetată a plantelor, din recipiente mici în unele mai mari, pe măsura creşterii lor.

Transplantările se fac primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie. Formarea părţii aeriene se realizează prin tăieri, aplicate în mod similar ca la plantele

aflate în teren. Tăierile de formare se fac primăvara şi încep încă din faza de puiet de 1-2 ani.

La formarea arborilor se folosesc sistemele de susţinere de tipul tutorilor şi spalierilor. Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 31. Măsurile preventive de protecţie fitosanitară a culturilor containerizate sunt: a. dezinfecţia solului pepinierei b. dezinfectarea containerelor c. dezinfectarea substraturilor d. variantele b şi c corecte e. toate variantele corecte

Fig. 75 – Palisarea arborilor (foto: Monica Dumitraşcu)

109

32. Sistemul radicular al plantelor containerizate se protejează de temperaturi scăzute la: a. speciile termofile b. speciile conifere c. speciile de arbuşti d. speciile de arbori e. toate variantele corecte 33. Reducerea temperaturilor la nivelul containerelor se face prin: a. udare b. vopsirea în culori deschise c. folosirea de ghivece mai mari d. stratificare e. toate variantele corecte 34. Formarea rădăcinilor la plantele containerizate se face prin: a. lucrările solului b. transplantări c. udări d. fertilizări e. variantele b, c şi d corecte 35. Tăierile pentru formarea părţii aeriene la plantele containerizate se aplică la: a. arborii foioşi b. arborii coniferi c. arbuştii foioşi d. arbuştii coniferi e. variantele a şi c corecte

110

7.

Valorificarea materialului săditor. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• care sunt aspectele organizatorice şi tehnice care preced valorificarea • cum se pregătesc plantele în vederea valorificării • care sunt modalităţile de păstrare a materialului săditor până la livrare • cum se transportă diferitele categorii de material


Producerea materialului săditor are ca scop final valorificarea. Informaţiile

privind cererea şi oferta de plante lemnoase de pe piaţă sunt factori importanţi pentru dezvoltarea unei pepiniere. Astfel, se poate stabili sortimentul de specii ce urmează să fie produs, modul de livrare al materialului şi preţul de valorificare al acestuia. Oferta pepinierelor este prezentată sub formă de cataloage, anunţuri pe suport de hârtie sau electronic (internet). De asemenea, întâlnirile producătorilor cu publicul sub forma unor târguri, expoziţii (fig. 76), prezentări sunt foarte importante pentru reclama pepinierei, informarea asupra ofertei de plante, stabilirea de contracte între pepiniere cu diferiţi furnizori (de substraturi, unelte, containere, materiale etc.) şi cu firmele de amenajări spaţii verzi.

În vederea livrării plantelor, pepinierele trebuie să întocmească o evidenţă a speciilor şi a stocurilor disponibile. Situaţia centralizată a plantelor disponibile, pe specii, categorii de folosinţă, calitate, mod de livrare se întocmeşte în timpul verii, astfel încât în perioada de toamnă şi primăvara, când se fac plantări şi cererea pe piaţă creşte, să se poată face organizarea livrărilor (Iliescu, 1998).

Înainte de valorificare este nevoie ca materialul să fie pregătit. Astfel, plantele produse în terenul pepinierei sunt scoase cu sau fără balot şi depozitate până la livrare (fig. 77). Plantele fără pământ pe rădăcini se depozitează prin stratificare în teren, în hangare speciale sau depozite climatizate. Înaintea depozitării se verifică calitatea plantelor şi se sortează pe calităţi.

Plantele cu pământ pe rădăcini se pot păstra până la livrare în teren, aşezând baloturile unul lângă celălalt şi acoperite cu paie, pământ sau prelate. Dacă materialul este scos primăvara târziu sau toamna, foarte devreme, este nevoie de păstrarea umidităţii

Fig. 76 – Expoziţie de plante lemnoase ornamentale

(foto: Monica Dumitraşcu)

111

şi umbrirea plantelor. Manipularea plantelor cu balot de pământ pe rădăcini se face susţinându-le în două puncte: de balot şi de baza părţii aeriene. În acest scop se folosesc manşoane de cauciuc şi chingi din materiale diferite pentru a evita rănirea scoarţei sau deformarea şi distrugerea balotului.

Fig. 77 – Depozitarea plantelor înainte de livrare: plante fără pământ pe rădăcini (stânga)

şi plante cu pământ pe rădăcini (dreapta), (foto: Monica Dumitraşcu) Păstrarea acestor plante în depozite trebuie să fie una de scurtă durată. Orice

prelungire a depozitării poate avea efecte negative asupra plantelor (pornirea în vegetaţie, deshidratare). În timpul păstrării se supraveghează permanent starea plantelor, verificându-se aspectul scoarţei, mugurilor, frunzişului (la speciile persistente), uneori a rădăcinilor (Iliescu, 1998). Unele pepiniere folosesc substanţe împotriva deshidratării sau mijloace de a stopa intrarea în vegetaţie (mai ales la plantele fără pământ pe rădăcini).

Pentru plantele containerizate se face o ultimă transplantare, în ghivece de livrare. Aceste ghivece le înlocuiesc pe cele de producţie, care pot avea fisuri sau sunt mai puţin estetice.

Înainte de livrare plantele se etichetează. Eticheta conţine informaţii privind denumirea speciei sau cultivarului, imaginea plantei când caracterul ornamental este evident (la înflorire, la fructificare, în perioada când frunzele sunt colorate, forma coroanei etc.) indicaţii privind plantarea şi îngrijirea, numele pepinierei care a produs materialul, preţul de vânzare.

Aspectele legate de manipularea şi transportul plantelor sunt importante pentru păstrarea integrităţii plantelor. Când distanţa de transport este mare, între client şi furnizor se stabilesc în scris clauze privind suportarea pierderilor datorate transportului (Iliescu, 1998).

Transportul materialului săditor impune ca manipularea să se facă cu grijă şi să se protejeze împotriva deshidratării şi a gerului. Pentru o manipulare mai uşoară în şi din mijlocul de transport materialul săditor se ambalează. Plantele fără pământ pe rădăcini se leagă în pachete şi se aşează direct în mijlocul de

transport, în paie umede şi acoperite cu prelate, modul de aranjare fiind în funcţie de

112

mărimea plantelor. Plantele de mici dimensiuni se aşează în straturi orizontale (rădăcini spre rădăcini), alternând cu paie. Plantele mai mari, fără pământ pe rădăcini şi legate în pachete se aşează direct pe platforma vehiculului pe un strat de paie umede, în poziţie înclinată, cu rădăcinile spre direcţia de deplasare. Ambalarea plantelor mici poate fi făcută în cutii de carton, lădiţe, rogojini sau ţesături impregnate în care pachetele de plante se aşează în strat de paie, pânză, hârtie, carton ondulat sau rumeguş. Partea aeriană a plantelor care vine în contact cu vehiculul se protejează cu materiale diverse astfel încât să nu se distrugă scoarţa şi ramurile în timpul deplasării (Iliescu, 1998).

Plantele cu balot de pământ pe rădăcini se aşează în poziţie oblică pe un strat de paie, fiecare balot fiind aşezat cât mai aproape unul de celălalt şi cât mai stabil. Plantele mari cu balot se manipulează cu macarale şi se aşează pe platforma vehiculului în poziţie oblică sau chiar orizontală. Manipularea plantelor în şi din mijlocul de transport se face ancorând balotul de pământ şi baza plantei. Nu se prinde planta doar de partea aeriană pentru că riscul de rupere este foarte mare, balotul de pământ fiind greu. Ambalarea părţii aeriene a plantelor se impune mai ales la speciile care au frunze pe lăstari, pentru a nu se deteriora. Pentru aceasta se folosesc plase din material plastic, folie de polietilenă sau hârtie de ambalaj.

Plantele containerizate se pot ambala pentru transport şi manipulare mai uşoară în

containere de metal. Plantele se aşează în poziţie verticală, ghiveci lângă ghiveci pentru asigurarea stabilităţii (fig. 79). Containerele mici pot fi aşezate direct în mijlocul de transport în poziţie oblică, formând rânduri de containere, care se sprijină unele peste celelalte (fig. 79). Pentru o protecţie cât mai bună a părţii aeriene a plantelor, între rânduri se foloseşte hârtie sau pânză. Containerele mari se aşează în poziţie verticală şi se asigură stabilitatea lor. Se evită aşezarea containerelor în poziţie oblică, pentru că sprijinirea plantelor unele de celelalte deteriorează atât rădăcinile (prin deformarea containerului) cât şi a părţii aeriene (care se sprijină defectuos de alte plante din cauza greutăţii containerului). La speciile cu frunze persistente se ambalează individual partea aeriană a plantelor pentru diminuarea deshidratării şi

Fig. 78 – Transportul plantelor cu balot de pământ pe rădăcini

Fig. 79 – Modalităţi de ambalare şi transport a plantelor containerizate (foto: Monica Dumitraşcu)

113

păstrarea intactă a lăstarilor. Plantele containerizate foarte mari se manipulează cu ajutorul maşinilor. Acestea se pot aşeza şi stabiliza individual pe stivuitoare, în poziţie verticală pentru o manipulare mai uşoară.

La transportul cu autovehicule deschise, partea aeriană a plantelor se protejează cu prelate deoarece curenţii de aer determină deshidratarea materialului sau ruperea unor ramuri. De asemenea, se evită transportul cu astfel de vehicule când este ger sau temperaturile sunt foarte ridicate, pentru că şi partea aeriană a plantelor, dar şi rădăcinile, au de suferit.

Pentru distanţe mari, la care transportul este de durată se folosesc mijloace de transport climatizate. Acestea asigură temperaturi scăzute şi umiditate ridicată, reducându-se pierderile la minim. Aşezarea plantelor în maşinile climatizate se face astfel încât aerul rece să nu fie proiectat direct pe partea aeriană a plantelor.

Valorificarea materialului săditor se face direct de pepiniere sau prin intermediul unor firme. Rezumat Valorificarea materialului săditor

Pe baza informaţiilor privind cererea şi oferta de plante lemnoase de pe piaţă se stabileşte sortimentul de specii ce urmează să fie produs, modul de livrare al materialului şi preţul de valorificare al acestuia.

Înainte de valorificare este nevoie ca materialul să fie pregătit: depozitare corespunzătoare, etichetare, ambalare.

În funcţie de mărime, pachetele de plante fără pământ pe rădăcini se aşează direct în mijlocul de transport pe strat de paie sau în ambalaje din lemn, carton, materiale textile.

Plantele cu balot se aşează în poziţie oblică sau orizontal, pe un strat de paie. Partea aeriană este bine să se protejeze cu prelate sau alte materiale. Plantele containerizate se aşează în containere de metal sau direct în mijlocul de

transport, în poziţie verticală (containere mari) sau oblică (containere mici). Pentru distanţe mari, la care transportul este de durată se folosesc mijloace de transport

climatizate. Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 36. Depozitarea înainte de livrare a plantelor cu rădăcinile nude se face: a. aşezând plantele oblic şi acoperindu-le cu paie umede b. prin stratificare c. prin ambalare d. variantele a şi c corecte 37. Plantele în containere mari se aşează în mijlocul de transport: a. în poziţie verticală b. în poziţie oblică c. cu balotul spre direcţia de mers d. oblic, sprijinind containerele unele peste celelalte e. variantele b şi c corecte 38. Manipularea plantelor cu balot de pământ pe rădăcini se face: a. de balot b. de partea aeriană a plantei c. de la mijlocul plantei d. de balot şi baza plantei

114

39. Nu se transportă material săditor în autovehicule deschise dacă: a. plantele sunt mari b. este ger c. plouă d. este vânt e. toate răspunsurile corecte 40. Transportul climatizat asigură: a. temperaturi ridicate şi umiditate scăzută b. temperaturi scăzute şi umiditate ridicată c. temperaturi ridicate şi umiditate ridicată d. temperaturi scăzute şi umiditate scăzută

115

8.

Specii de arbori coniferi. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• denumirea ştiinţifică a arborilor coniferi • descrierea speciilor de arbori coniferi • caracteristicile biologice şi ecologice ale speciilor prezentate • modul de înmulţire şi folosire al speciilor prezentate


Abies alba (Brad)

Abies concolor (Brad argintiu)

Picea abies (Molid)

Descriere Arbore de talia I, coroană piramidală. Frunze aciculare, dispuse pectinat. Conuri erecte, se desfac la maturitate.

Descriere Arbore de talia I, coroană conică. Frunze aciculare argintii, de 4-6 cm lungime, curbate spre partea superioară a lăstarilor. Conuri erecte, se desfac la maturitate.

Descriere Arbore de talia I, coroană piramidală, ramuri secundare pendule. Frunze aciculare, dispuse radial. Conuri mari, pendule

Cerinţe biologice, ecologice - creşte încet - rezistent la ger - necesită umiditate în sol şi aer - heliofil

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează atmosfera urbană - rezistent la ger - heliofil

Cerinţe biologice, ecologice - creşte încet - rezistent la ger - sensibil la secetă - suportă semiumbra

Înmulţire - seminţe

Înmulţire - seminţe - altoire (păstrarea culorii)


Folosire - solitar - grupuri



Alţi brazi adaptaţi la climatul ţării noastre sunt: Abies nordmanniana, Abies

pinsapo, Abies lasiocarpa, Abies koreana, Abies balsamea.

116

Varietăţile de brad au culoarea frunzişului deosebită (aurie - Abies pinsapo Aurea, Abies nordmanniana Gold Spreader; argintie - Abies concolor Candicans) sau formă de creştere compactă (Abies concolor Compacta, Abies lasiocarpa Compacta), talie mică (Abies balsamea Nana). Picea pungens ‛Argentea’ (Molid argintiu)

Pseudotsuga menziesii (Duglas verde)

Taxodium distichum (Chiparos de baltă)

Descriere Arbore de talia II, coroană piramidală. Frunze aciculare, dispuse radial, culoare argintie. Conuri pendule, cu solzi pergmentoşi.

Descriere Arbore de talia I, coroană piramidală. Frunze aciculare moi, miros de citrice la strivire. Conuri pendule cu bractei lungi.

Descriere Arbore de talia I, coroană larg-piramidală. Frunze fine, aciculare, devin ruginii toamna şi cad. Primăvara înfrunzeşte din nou. Conuri sferice.

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează atmosfera urbană - rezistent la ger - heliofil

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează atmosfera urbană - rezistent la ger - creşte mai repede ca bradul

Cerinţe biologice, ecologice - longeviv - sensibil la ger în tinereţe - heliofil - formează pneumatofori (rădăcini de respiraţie) pe soluri cu umiditate în exces

Înmulţire - seminţe - altoire (păstrarea culorii)



Folosire - solitar - grupuri - aliniamente în parcuri



Alte specii de molid care sunt adaptate la climatul ţării noastre sunt: Picea omorika, Picea breweriana, Picea orientalis.

Există numeroase cultivaruri de molid cu formă de creştere pitică, care se utilizează în rocării şi alpinarii – Picea abies Echiniformis, Picea abies Little Gem, Picea abies Nidiformis, Picea glauca Alberta Globe, Picea glauca Conica, Picea glauca Echiniformis.

Specia Pseudotsuga menziesii are o varietate cu frunziş albăstrui, numită Pseudotsuga menziesii var. glauca (Duglas albastru).

117

Taxus baccata (Tisa)

Larix decidua (Larice, Zadă)

Pinus nigra (Pin negru)

Descriere Arbore de talia III, coroană larg-piramidală. Specie dioică. Frunze aciculare, dispuse pectinat, culoare verde închis pe partea superioară. Conuri cărnoase, cu aril roşu.

Descriere Arbore de talia I, coroană larg-piramidală. Frunze aciculare moi, dispuse în fascicule. Frunzele se colorează galben toamna şi cad. Conuri mici, erecte

Descriere Arbore de talia II, coroană larg-ovoidală. Frunze lungi de 15 cm, aciculare, prinse câte 2. Conuri de culoare deschisă.

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează atmosfera urbană - rezistent la ger - suportă semiumbra - suportă tunderea - creşte încet

Cerinţe biologice, ecologice - longeviv - heliofil - rezistent la ger - suportă tunderea

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează seceta - rezistent la ger - heliofil - sensibil la poluarea cu oxizi de sulf

Înmulţire - seminţe (cresc încet) - butaşi



Folosire - solitar - grupuri - garduri vii, forme tunse

Folosire - solitar - grupuri - garduri vii


Specia Taxus baccata prezintă cultivaruri cu frunze de culoare aurie – Taxus baccata Aurea, Taxus baccata Aureomarginata, Taxus baccata Krysztof, Taxus baccata Summergold şi cu formă de creştere fastigiată - Taxus baccata Fastigiata, Taxus baccata Fastigiata Aurea, Taxus baccata Fastigiata Robusta.

Alte specii de Pinus care cresc la noi în ţară sunt: Pinus mugo, Pinus cembra,

Pinus ponderosa, Pinus parviflora. Cultivaruri de Pinus nigra: formă de creștere fastigiată - Pinus nigra

Pyramidalis; forme pitice - Pinus nigra Spielberg, Pinus nigra Pierrick Bregeon. Cultivaruri de Pinus silvestris: frunziș auriu – Pinus silvestris Aurea, formă de

creștere fastigiată - Pinus silvestris Fastigiata, forme pitice - Pinus silvestris Globosa Viridis, Pinus silvestris Watereri.

118

Pinus silvestris (Pin de pădure)

Pinus strobus (Pin moale, Pin neted)

Cedrus atlantica (Cedru)

Descriere Arbore de talia II, coroană piramidală. Trunchiul are scoarţa cărămizie. Frunze aciculare, prinse câte 2, lungi de 5-7cm. Conuri erecte.

Descriere Arbore de talia I, coroană larg-piramidală. Frunze aciculare prinse câte 5, moi, lungi de 10cm. Conuri pendule cu stropi de răşină.

Descriere Arbore de talia II, coroană piramidală. Frunze aciculare, rigide, grupate în fascicule. Conuri cilindrice.

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează seceta - rezistent la ger - heliofil

Cerinţe biologice, ecologice - heliofil - rezistent la ger - sensibil la secetă

Cerinţe biologice, ecologice - longeviv - termofil - heliofil







Rezumat Specii de arbori coniferi

Abies alba – brad Abies concolor – brad argintiu Picea abies – molid Picea pungens ‛Argentea’ – molid argintiu Pseudotsuga menzesii – duglas verde Taxodium distichum – chiparos de baltă Taxus baccata - tisa Larix decidua – larice, zadă Pinus nigra – pin negru Pinus silvestris – pin de pădure Pinus strobus – pin moale, pin neted Cedru atlantica - cedru

119

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 41. Dintre speciile de mai jos tolerează atmosfera urbană: a. Abies alba b. Picea abies c. Pseudotsuga menziesii d. Taxodium distichum 42. Larix decidua prezintă frunze aciculare: a. în fascicule b. prinse câte 2 c. căzătoare d. moi e. variantele a, c şi d corecte 43. Specia Abies concolor se deosebeşte de Abies alba prin: a. frunzişul argintiu b. frunze moi c. frunze dispuse radiar d. frunziş verde închis e. variantele a şi c corecte 44. Specii de conifere termofile sunt: a. Picea pungens ‛Argentea’ b. Pinus strobus c. Cedrus atlantica d. Taxus baccata e. variantele b şi c corecte 45. Specii care se înmulţesc numai prin seminţe sunt: a. Larix decidua b. Taxus baccata c. Taxodium distichum d. Abies concolor e. variantele a şi c corecte 46. Suportă tunderea: a. Abies concolor b. Larix decidua c. Taxus baccata d. Pseudotsuga menziesii e. variantele b şi c corecte

120

9.

Specii de arbori şi arbuşti coniferi. Specii de arbuşti foioşi cu frunze persistente. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• denumirea ştiinţifică a speciilor • descrierea speciilor de conifere şi arbuşti foioşi cu frunze persistente • caracteristicile biologice şi ecologice ale speciilor prezentate • modul de înmulţire şi folosire al speciilor prezentate

Timp de studiu – 2 ore Specii de arbori şi arbuşti coniferi Chamaecyparis lawsoniana (Chiparos de California)

Juniperus sabina (Cetină de negi)

Juiniperus virginiana (Ienupăr de Virginia)

Descriere Arbore de talia II, coroană îngust-piramidală, cu vârf nutant, lăstarii penduli. Frunze mici, solzoase. Conuri mici, globuloase.

Descriere Arbust semitârâtor. Frunze solzoase, mici. Conuri mici, sferice, cărnoase.

Descriere Arbore de talia II, coroană piramidală. Frunze mici, solzoase. Conuri foarte mici, globuloase, cărnoase.

Cerinţe biologice, ecologice - sensibil la secetă - în tinereţe sensibil la ger - heliofil

Cerinţe biologice, ecologice - suportă semiumbra - rezistent la ger - nepretenţios faţă de sol

Cerinţe biologice, ecologice - climat moderat - suportă semiumbra

Înmulţire - seminţe - butaşi

Înmulţire - seminţe - butaşi - marcotaj



Folosire - solitar - grupuri - masive


Genul Chamaecyparis are cele mai multe cultivaruri dintre speciile de conifere,

care au frunziş solzos sau acicular, formă de creştere diferită (arbori şi arbuşti) şi culoare

121

variată a frunzişului (aurie, albăstruie, verde, în nuanţe variate). Câteva dintre cultivarurile de Chamaecyparis lawsoniana:

- formă de creștere fastigiată: Alumii, Columnaris, Ellwoodii, Ellwood Pillar, Ellwood Gold, Lane, Pelt’s Blue, White Spot

- forme pitice: Globosa, Romana, Variegata Alte specii de Juniperus adaptate condiţiilor din ţara noastră sunt: Juniperus

horizontalis, Juniperus chinensis, Juniperus communis, Juniperus procumbens, Juniperus squamata. Toate speciile menţionate au cultivaruri cu formă de creştere diferită şi culoare variată a frunzişului. Thuja orientalis (Tuia)

Thuja occidentalis (Arborele vieţii)

Ginkgo biloba (Arborele pagodelor)

Descriere Arbore de talia III, coroană piramidală. Frunze solzoase, alipite de lujeri. Conuri mici, ovoidale cu solzii răsfrânţi.

Descriere Arbore de talia II-III, coroană îngust-piramidală. Frunze solzoase, mici. Conuri ovoidale, mici.

Descriere Arbore încadrat la conifere (Gimnosperme), talia II. Specie dioică, arborii masculi au coroană piramidală şi arborii femeli coroană etalată. Frunze bilobate, formă de evantai, toamna galbene. Conuri cărnoase, galbene.

Cerinţe biologice, ecologice - sensibil la ger - suportă semiumbra

Cerinţe biologice, ecologice - suportă tunderea - rezistent la ger - suportă semiumbra

Cerinţe biologice, ecologice - termofil - heliofil - în tinereţe sensibil la ger - suportă poluarea cu fum





Folosire - solitar - grupuri - garduri vii - aliniamente în parcuri

Folosire - solitar - grupuri - aliniamente (parcuri)

Speciile de Thuja prezentate au numeroase cultivaruri cu forme pitice: Thuja

occidentalis Globosa, Thuja occidentalis Golden Globe, Thuja occidentalis Hoseri, Thuja occidentalis Danica, Thuja occidentalis Filiformis, Thuja occidentalis Hoveyi, Thuja occidentalis Miky, Thuja occidentalis Rheingold, Thuja occidentalis Stolwijk, Thuja

122

occidentalis Teddy, Thuja occidentalis Woodwardii şi culori diferite ale frunzişului – auriu: Thuja occidentalis Sunkist, Thuja occidentalis Rheingold, Thuja occidentalis Yellow Ribbon, Thuja plicata Zebrina Extra Gold, Thuja occidentalis Aurescens, Thuja occidentalis Aureospicata, verde smarald - Thuja occidentalis Smaragd. Specii de arbuşti foioşi cu frunze persistente Berberis julianae

Cotoneaster dammeri

Euonymus japonicus

Descriere Arbust de talie mare, lăstari cu spini mari, trifurcaţi. Frunze groase, rigide, lucioase, spinos dinţate, o parte se colorează roşu toamna. Flori galbene, fasciculate, apar în aprilie-mai. Fructe albăstrui, brumate, elipsoidale.

Descriere Arbust târâtor. Frunze mici, ovale. Flori albe, mici, apar în mai-iunie. Fructe roşii, globuloase.

Descriere Arbust de talie mijlocie. Frunze obovate, lucioase, culoare verde închis, flori nesemnificative, fructe nesemnificative.

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează semiumbra - rezistent la ger - suportă atmosfera urbană - suportă tunderea

Cerinţe biologice, ecologice - marcotează natural - rezistent la ger - rezistent la secetă - creşte pe soluri variate

Cerinţe biologice, ecologice - suportă tunderea - sensibil la ger - preferă semiumbra - rezistent la poluare


Înmulţire - seminţe - butaşi - marcote

Înmulţire - butaşi


Folosire - grupuri - masive - jardiniere mari

Folosire - solitar – forme tunse - grupuri - garduri vii - jardiniere mari

Alte specii de Cotoneaster cu frunze persistente, adaptate la condițiile țării noastre sunt: Cotoneaster microphyllus, Cotoneaster salicifolius, Cotoneaster franchetti, Cotoneasteri simonsii, Cotoneaster lacteus.

123

Mahonia aquifolium

Pyracantha crenatoserrata

Viburnum rhythidophyllum (Limbă de cerb)

Descriere Arbust de talie mijlocie. Frunze imparipenat-compuse, foliole spinos-dinţate, o parte din ele se înroşesc toamna. Flori galbene în inflorescenţe erecte, apar în martie. Fructe albăstrui, brumate, sferice.

Descriere Arbust de talie mare, ramuri spinoase. Frunze lanceolate, lucioase. Flori albe în inflorescenţe, apar în mai-iunie. Fructe sferice, portocalii.

Descriere Arbust de talie mare, ramuri groase, tomentoase. Frunze groase, lanceolate, aspre, pendente. Flori alb-crem, în inflorescenţe mari, aplatizate, apar în mai.

Cerinţe biologice, ecologice - creşte încet - tolerează semiumbra - rezistent la ger - drajonează

Cerinţe biologice, ecologice - climat blând - rezistent la secetă - suportă tunderea

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează semiumbra - rezistent la ger

Înmulţire - seminţe - marcotaj - drajoni



Folosire - solitar - grupuri - masive - garduri vii

Folosire - solitar - grupuri - garduri vii - jardiniere mari


Alte specii cu frunze persistente, care cresc bine în condiţiile climatice din

România sunt: Buxus sempervirens, Berberis stenophylla, Berberis buxifolia, Eleagnus pungens, Ilex aquifolium, Lonicera pileata, Prunus laurocerasus, Pyracantha coccinea. Rezumat Specii de arbori şi arbuşti coniferi

Chamaecyparis lawsoniana – Chiparos de California Juniperus sabina – Cetină de negi Juniperus virginiana – Ienupăr de Virginia Thuja orientalis - Tuia Thuja occidentalis – Arborele vieţii

124

Ginkgo biloba – Arborele pagodelor Specii de arbuşti foioşi cu frunze persistente

Berberis julianae Cotoneaster dammeri Euonymus japonicus Mahonia aquifolium Pyracantha crenatoserrata Viburnum rhytidophyllum – Limbă de cerb

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 47. Arbust conifer cu frunze solzoase este: a. Thuja orientalis b. Chamaecyparis lawsoniana c. Juniperus sabina d. Juniperus virginiana e. Ginkgo biloba 48. Specii care se colorează toamna în roşu sunt: a. Pyracantha crenatoserrata b. Mahonia aquifolium c. Cotoneaster dammeri d. Berberis julianae e. variantele b şi d corecte 49. Conuri cărnoase se întâlnesc la: a. Ginkgo biloba b. Taxodium distichum c. Juniperus virginiana d. Taxus baccata e. variantele a, c şi d corecte 50. Frunzele la Mahonia aquifolium sunt: a. simple, lucioase b. imparipenat-compuse c. palmat compuse d. simple, mici e. aciculare 51. Specii care pot fi folosite pentru garduri vii sunt: a. Cotoneaster dammeri b. Viburnum rhytidophyllum c. Euonymus japonicus d. Pinus strobus e. variantele b şi c corecte

125

10.

Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (1). OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• denumirea ştiinţifică a speciilor • descrierea speciilor de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare • caracteristicile biologice şi ecologice ale speciilor prezentate • modul de înmulţire şi folosire al speciilor prezentate


Berberis thunbergii (Dracilă japoneză)

Berberis vulgaris (Dracilă)

Buddleia alternifolia

Descriere Arbust de talie mijlocie, ramuri cu spini simpli. Frunze obovate, margine întreagă, toamna se colorează în oranj. Flori mici, galbene, solitare, apar în aprilie. Fructe mici, roşii, ovale, lucioase.

Descriere Arbust de talie mare, ramuri cu spini trifurcaţi. Frunze obovate, cu margine fin dinţată. Flori galbene, mici, în inflorescenţe pendule, apar în aprilie-mai. Fructe roşii, ovale, brumate.

Descriere Arbust semipendul, ramuri subţiri. Frunze mici, lanceolate, argintii pe partea inferioară. Flori mov, în fascicule pe toată lungimea lăstarilor, apar în mai.

Cerinţe biologice, ecologice - suportă tunderea - rezistent la secetă - rezistent la poluare

Cerinţe biologice, ecologice - suportă tunderea - rezistent la secetă - rezistent la poluare

Cerinţe biologice, ecologice - suportă tunderea - rezistent la secetă - sensibil la ger




Folosire - solitar - grupuri - masive - jardiniere mari - garduri vii



Pentru speciile de Berberis au fost create varietăţi cu frunziş purpuriu – Berberis

thunbergii Atropurpurea, Berberis thunbergii Atropurpurea Nana, Berberis thunbergii Bagatelle, Berberis thunbergii Admiration, Berberis thunbergii Golden Ring, Berberis

126

thunbergii Harlequin, Berberis thunbergii Pink Queen, Berberis thunbergii Red Chief; auriu - Berberis thunbergii Aurea, Berberis thunbergii Bogozam, Berberis thunbergii Maria, precum şi varietăţi pitice, care pot fi utilizate în grădini mici şi jardiniere de grădină - Berberis thunbergii Green Carpet, Berberis thunbergii Kobold. Buddleia davidii (Liliac de vară)

Chaenomeles lagenaria (Gutui japonez)

Cornus mas (Corn)

Descriere Arbust de talie mijlocie. Frunze lanceolate, mari, argintii pe partea inferioară. Flori mov, parfumate, în inflorescenţe cilindrice, apar din iulie până în octombrie.

Descriere Arbust de talie mijlocie-mare. Frunze ovale. Flori roz intens, mari, apar în martie. Fructe mari, sferice, galbene, parfumate.

Descriere Arbust de talie mare sau mic arbore. Frunze ovate, cu nervuri paralele. Flori galbene, mici, în inflorescenţe globuloase, apar la început de martie. Fructe elipsoidale, roşii, comestibile.

Cerinţe biologice, ecologice - suportă tunderea - sensibil la ger - rezistent la secetă

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la ger şi secetă - suportă semiumbra - suportă tunderea

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează semiumbra - rezistent la ger - rezistent la secetă


Înmulţire - seminţe - marcotaj - drajoni





Cultivaruri de Buddleia davidii: flori mov închis – Adokeep, Black Knight, Ille de

France, albe – White Profusion, White Ball, White Bouquet, roz - Border Beauty, Charming, Fascinating, Summer Beauty, Pink Delight, Pink Charming.

Alte specii de Cornus care sunt adaptate condiţiilor ţării noastre sunt: Cornus

alba, Cornus stolonifera, Cornus kousa, Cornus florida. Toate speciile au cultivaruri care au lăstari coloraţi deosebit, frunziş de diferite culori sau flori deosebite:

- lăstari colorați: Cornus alba Sibirica, Cornus sanguinea Flaviramea, Cornus sanguinea Midwinter Fire

127

- frunziș deosebit: Cornus alba Spaethii, Cornus alba Sibirica Variegata, Cornus alba Elegantissima

- flori deosebite: Cornus kousa China Girl Cornus sanguinea (Sânger)

Cotinus coggygria (Scumpie)

Deutzia scabra

Descriere Arbust de talie mare sau mic arboraş. Frunze ovale, cu nervaţiune paralelă, se colorează toamna în roşu sângeriu. Flori albe, mici, în inflorescenţe, apar în mai. Fructe negre, sferice.

Descriere Arbust de talie mare. Frunze eliptice până la obovate, cu peţiol lung. Flori nesemnificative. Fructe plumoase, culoare roz apoi cenuşii.

Descriere Arbust de talie mijlocie, Frunze oval-lanceolate. Flori albe, stelate, în inflorescenţe mici, apar în iunie.

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează umbra - rezistent la ger - suportă tunderea

Cerinţe biologice, ecologice - calcifilă - rezistent la secetă - suportă poluarea - suportă semiumbra

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează semiumbra - rezistent la ger, secetă - suportă tunderea


Înmulţire - seminţe - marcotaj



Folosire - solitar - grupuri - în componenţa masivelor


Specia Cotinus coggygria are cultivaruri cu frunziş purpuriu – Cotinus coggygria

Purpureus, Cotinus coggygria Royal Purple şi auriu - Cotinus coggygria Ancot. Alte specii de Deutzia care sunt adaptate şi la condiţiile din România sunt: Deuzia

gracilis, Deuzia x lemoniei, Deutzia x magnifica, Deutzia x rosea. Specia Deutzia scabra are cultivaruri cu flori duble – Deutzia scabra Plena şi

flori roz - Deutzia scabra Rosea Plena, Deutzia scabra Candidissima.

128

Eleagnus angustifolia (Sălcioara mirositoare)

Euonymus europaeus (Salba moale)

Forsythia x intermedia (Ploaie de aur)

Descriere Arbust de talie mare sau mic arbore. Frunze liniare, verzi-argintii. Flori mici, galbene, parfumate, apar în mai-iunie. Fructe elipsoidale, argintii.

Descriere Arbust de talie mare. Frunze ovale, toamna roşii la exemplarele însorite. Flori nesemnificative. Fructe roz, mici, numeroase, persistă pe lăstari după căderea frunzelor.

Descriere Arbust de talie mijlocie-mare. Frunze lanceolate. Flori galbene, mari, numeroase, apar la început de martie.

Cerinţe biologice, ecologice - suportă soluri sărăturate - suportă tunderea - rezistent la ger şi secetă - rezistent la poluare

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la ger şi secetă - suportă semiumbra - rezistent la poluare

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează semiumbra - rezistent la ger - sensibil la secetă - suportă tunderea






Folosire - solitar - grupuri - garduri vii - masive

Rezumat Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (1)

Berberis thunbergii – Dracilă japoneză Berberis vulgaris – Dracilă Buddleia alternifolia Buddleia davidii – Liliac de vară Chaenomeles lagenaria – Gutui japonez Cornus mas - Corn Cornus sanguinea - Sânger Cotinus coggygria - Scumpie Deutzia scabra Eleagnus angustifolia – Sălcioară mirositoare

129

Euonymus europaeus – Salba moale Forsythia x intermedia – Ploaie de aur

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 52. Specia Buddleia alternifolia prezintă flori: a. mov, în inflorescenţe cilindrice b. mov, în fascicule c. în luna martie d. în luna mai e. variantele b şi d corecte 53. Flori nesemnificative prezintă: a. Cornus mas b. Cornus sanguinea c. Cotinus coggygria d. Chaenomeles lagenaria e. Cotoneaster dammeri 54. Fructe mici, roşii, ovale, lucioase prezintă specia: a. Berberis thunbergii b. Berberis vulgaris c. Cornus mas d. Cornus sanguinea e. variantele a şi b corecte 55. Speciile care pot fi conduse în garduri vii sunt: a. Berberis thunbergii şi Cornus sanguinea b. Buddleia davidii şi Cotinus coggygria c. Eleagnus angustifolia şi Chaenomeles lagenaria d. Euonymus europaeus şi Cornus mas e. variantele a, c şi d corecte 56. Specia Cotinus coggygria are flori: a. albe b. galbene c. roz d. nesemnificative e. mov 57. Înflorire în luna iulie are specia: a. Berberis vulgaris b. Buddleia davidii c. Deutzia scabra d. Eleagnus angustifolia

130

11.

Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (2). OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• denumirea ştiinţifică a speciilor • descrierea speciilor de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare • caracteristicile biologice şi ecologice ale speciilor prezentate • modul de înmulţire şi folosire al speciilor prezentate


Hydrangea macrophylla (Hortensia)

Laburnum anagyroides (Salcâm galben)

Lonicera korolkowii

Descriere Arbust de talie mijlocie. Frunze mari, ovale. Inflorescenţele cu două tipuri de flori albe: fertile, mici în centru şi sterile, mari la marginea inflorescenţei, apar în iunie.

Descriere Arbust de talie mare sau mic arbore. Frunze trifoliate. Flori galbene, neparfumate, în inflorescenţe pendule, apar în aprilie-mai. Plantă toxică.

Descriere Arbust de talie mare. Frunze ovale, catifelate, culoare verde-albăstrui. Flori roz, prinse câte 2, apar mai-iunie.

Cerinţe biologice, ecologice - sensibilă la ger - creşte bine la semiumbră - sol bogat, lipsit de calcar

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la ger şi secetă - heliofil - nepretenţios faţă de sol

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează semiumbra - rustic, nepretenţios - suportă tunderea




Folosire - solitar - grupuri - garduri vii libere - masive



Specia Hydrangea macrophylla are numeroase cultivaruri care au înflorescenţe

compuse numai din flori sterile, de culori diferite: alb, roz, albastru, mov, roşu, bicolore.

131

Specia Laburnum are un cultivar hibrid cu inflorescențe de 50 cm lungime, numit Laburnum x watereri Vossi. Lonicera tatarica (Caprifoi tătărăsc)

Philadelphus coronarius (Iasomia)

Physocarpus opulifolius

Descriere Arbust de talie mare. Frunze lanceolate. Flori albe sau roz, prinse câte 2, uşor parfumate, apar în mai. Fructe mici, portocalii, sferice.

Descriere Arbust de talie mijlocie-mare. Frunze ovale. Flori albe, mari, parfumate, apar în mai-iunie.

Descriere Arbust de talie mijlocie-mare. Frunze ovale, lobate. Flori albe, mici, în inflorescenţe emisferice, apar în iunie. Fructe roşii.

Cerinţe biologice, ecologice - suportă tunderea - rezistent la ger şi secetă - rezistent la poluare - tolerează semiumbra

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la ger - sensibil la secetă - suportă tunderea - rezistent la poluare

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează semiumbra - rustic - suportă tunderea







Specia Philadelphus coronarius are cultivaruri cu flori deosebite:

- Snowbelle, Virginal, Miniature Snowflake, Rusalka – flori duble (involte)

- Belle etoile – flori cu petale franjurate - Aureus, Golden Moke Orange – frunziș auriu - Variegata – frunziș variegat

Specia Physocarpus opulifolius prezintă cultivaruri cu frunziş purpuriu –

Physocarpus opulifolius Diabolo şi auriu - Physocarpus opulifolius Luteus, Physocarpus opulifolius Darts Gold.

132

Robinia hispida (Salcâm roz)

Rhus typhina (Oţetar)

Spiraea bumalda

Descriere Arbust de talie mare sau mic arbore. Ramuri cu peri rugoşi şi spini la baza fiecărei frunze. Frunze imparipenat compuse. Flori roz, în inflorescenţe pendule, neparfumate, apar în iunie.

Descriere Arbust de talie mare sau mic arbore. Frunze imparipenat compuse, mari, toamna roşii. Flori nesemnificative. Fructe roşii, persistă pe lăstari după căderea frunzelor.

Descriere Arbust de talie mică. Frunze lanceolate. Flori roz, mici, în inflorescenţe aplatizate, apar din mai până în iulie.

Cerinţe biologice, ecologice - heliofil - drajonează - lemn uşor casant

Cerinţe biologice, ecologice - drajonează - climă blândă - rezistent la poluare

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează semiumbra - rustic - suportă tunderea

Înmulţire - seminţe - drajoni




Folosire - solitar - grupuri - pe taluzuri şi pante

Folosire - solitar - grupuri - garduri vii libere - masive - jardiniere mari

Specia Rhus typhina are un cultivar - Rhus typhina Laciniata cu frunze compuse din foliole sectate. Aspectul de toamnă al acestui cultivar este diferit față de specia tip, frunzișul colorându-se în nuanțe de oranj.

Alte specii din genul Spiraea care sunt cultivate în România sunt: Spiraea

cantoniensis, Spiraea arguta, Spiraea prunifolia, Spiraea japonica. Cultivaruri de Spiraea bumalda:

- Spiraea bumalda Goldflame – frunzele tinere de primăvară au culoare oranj

- Spiraea bumalda Gold Mound – frunziș auriu - Spiraea bumalda Anthony Waterer - flori roz intens - Spiraea bumalda Neon Flash – flori roșii - Spiraea bumalda Albiflora – flori albe

133

Spiraea x vanhouttei (Cununiţă)

Spiraea salicifolia

Symphoricarpos albus (Cârmâz)

Descriere Arbust de talie mijlocie-mare. Frunze romboidale. Flori mici, albe, în inflorescenţe emisferice, apar în mai.

Descriere Arbust de talie mijlocie. Frunze lanceolate. Flori roz, pubescente, în inflorescenţe erecte, apar în mai.

Descriere Arbust de talie mică-mijlocie. Frunze diferite (ovale şi lobate). Flori nesemnificative. Fructe sferice, albe, persistă pe lăstari până iarna.

Cerinţe biologice, ecologice - suportă tunderea - rezistent la ger şi secetă - rezistent la poluare

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la ger şi secetă - suportă tunderea

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează umbra - rustic - suportă tunderea




Folosire - solitar - grupuri - masive - garduri vii libere



Rezumat Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (2)

Hydrangea macrophylla - Hortensia Laburnum anagyroides – Salcâm galben Lonicera korolkowii Lonicera tatarica – Caprifoi tătărăsc Philadelphus coronarius - Iasomie Physocarpus opulifolius Robinia hispida – Salcâm roz Spiraea bumalda Spiraea x vanhouttei - Cununiţă Spiraea salicifolia Symphoricarpos albus - Cârmâz

134

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 58. Specii care au flori parfumate sunt: a. Philadelphus coronarius şi Lonicera tatarica b. Hydrangea macrophylla şi Spiraea bumalda c. Robinia hispida şi Laburnum anagyroides d. Spiraea salicifolia şi Symphoricarpos albus 59. Specia Lonicera tatarica este decorativă prin: a. florile roz şi fructele portocalii b. florile albe c. florile galbene d. florile mov şi fructele roşii e. fructele albe 60. Flori albe, mici în inflorescenţe emisferice prezintă specia: a. Hydrangea macrophylla b. Philadelphus coronarius c. Spiraea x vanhouttei d. Symphoricarpos albus e. Laburnum anagyroides 61. Specia Rhus typhina este decorativă prin: a. florile roşii b. frunzele mari şi fructele roşii c. frunzele mari şi florile roşii d. florile albe şi fructele roşii e. florile albe 62. Se pretează la conducerea în garduri vii: a. Philadelphus coronarius b. Hydrangea macrophylla c. Spiraea bumalda d. Physocarpus opulifolius e. toate variantele corecte 63. Înmulţirea la Philadelphus coronarius se face prin: a. seminţe b. butaşi c. marcotaj d. drajoni e. variantele a, b şi c corecte

135

12.

Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (3). Specii de arbuşti urcători (liane). Specii de subarbuşti. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:

• denumirea ştiinţifică a speciilor • descrierea speciilor prezentate • caracteristicile biologice şi ecologice ale speciilor prezentate • modul de înmulţire şi folosire al speciilor prezentate


Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (3)

Tamarix tetrandra (Cătină roşie)

Viburnum opulus (Călin)

Weigela florida

Descriere Arbust de talie mare, ramuri subţiri, culoare purpurie. Frunze solzoase. Flori mici, roz, în inflorescenţe laterale, apar în mai.

Descriere Arbust de talie mijlocie-mare. Frunze trilobate, toamna se colorează în oranj-roşu. Inflorescenţe cu flori fertile, mici şi sterile, mari şi albe apar în mai. Fructe roşii.

Descriere Arbust de talie mijlocie. Frunze oval-acuminate. Flori roz, mari, apar în mai-iunie.

Cerinţe biologice, ecologice - suportă tunderea - rustic - creşte bine pe nisipuri

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la ger - suportă tunderea - suportă semiumbra

Cerinţe biologice, ecologice - rezistă la ger - soluri revene - suportă tunderea







Specia Weigela florida are numeroase cultivaruri cu flori albe, roz şi roşu în diferite nuanţe, bicolore, precum şi frunziş purpuriu sau variegat.

136

Alte specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare cultivaţi la noi în ţară sunt: Amorpha fruticosa, Callicarpa bodinieri, Caragana arborescens, Colutea arborescens, Corylus avellana, Corylus colurna, Cotoneaster dielsianus, Cotoneaster franchetii, Cotoneaster horizontalis, Crataegus monogyna, Cytissus scoparius, Hibiscus syriacus, Hippophae rhamnoides, Kerria japonica, Ligustrum vulgare, Potentilla fruticosa, Prunus tenella, Prunus triloba, Sambucus nigra, Sambucus racemosa, Syringa vulgaris. Specii de arbuşti urcători (liane) Clematis x jackmannii (Clematită)

Campsis radicans (Trâmbiţă)

Hedera helix (Iederă)

Descriere Liană volubilă, de talie mică-mijlocie. Frunze trifoliate. Flori mari, mov, apar în mai-iunie.

Descriere Liană viguroasă, prezintă rădăcini adventive cu ajutorul cărora se susţine. Frunze imparipenat compuse. Flori mari, portocalii intens, în buchete, apar în iunie-iulie.

Descriere Liană viguroasă, prezintă rădăcini adventive cu ajutorul cărora se susţine. Frunze persistente, lobate (pe lăstari sterili) şi romboidale (pe lăstari fertili). Flori galbene-verzui, mici, în inflorescenţe globuloase, apar în septembrie.

Cerinţe biologice, ecologice - sensibilă la transplantare - rezistentă la ger - are nevoie de umbrirea bazei

Cerinţe biologice, ecologice - drajonează - termofilă

Cerinţe biologice, ecologice - rustică - creşte bine la umbră

Înmulţire - butaşi - marcotaj - altoire


Înmulţire - butaşi - marcotaj

Folosire - acoperirea coloanelor, pergolelor, treiajelor

Folosire - acoperirea gardurilor, coloanelor, pergolelor

Folosire - înlocuitor de gazon - acoperirea terenurilor în pantă, a gardurilor, zidurilor

Specia Clematis x jackmannii are numeroase cultivaruri cu flori de culoare albă,

diferite nuanţe de roz, roşu, violet, flori bicolore, flori involte şi cultivaruri de talie mică, pentru grădini mici şi jardiniere.

Specia Campsis radicans are cultivaruri cu flori galbene şi roşii.

137

Lonicera japonica (Mâna Maicii Domnului)

Parthenocissus quinquefolia (Viţă canadiană)

Wisteria sinensis (Glicină)

Descriere Liană volubilă, viguroasă. Frunze ovale, semipersistente. Flori albe, care după polenizare se colorează în galben, parfumate, apar în mai.

Descriere Liană viguroasă, se prinde de suport prin cârcei. Frunze palmat compuse, toamna se colorează în roşu. Flori şi fructe nesemnificative.

Descriere Liană volubilă, viguroasă. Frunze imparipenat compuse. Flori mov, în inflorescenţe pendule, apar în mai.

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează umbra - rustic - creşte repede

Cerinţe biologice, ecologice - suportă semiumbra - rezistent la ger - rezistent la poluare - necesită soluri revene

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează semiumbra - rezistentă la ger - necesită sol reavăn, bogat



Înmulţire - seminţe - marcotaj - altoire

Folosire - acoperirea coloanelor, pergolelor, gardurilor

Folosire - înlocuitor de gazon - acoperirea gardurilor, zidurilor, coloanelor

Folosire - acoperă pergole, coloane, ziduri

Specia Lonicera japonica are un cultivar cu frunze verzi și nervuri aurii -

Lonicera japonica Aureoreticulata și altul cu flori galbene - Lonicera japonica Halliana. Specia Wisteria sinensis are cultivaruri cu flori albe – Wisteria sinensis Alba și

bicolore - Wisteria sinensis Prolific. Alte specii de liane care se cultivă în ţara noastră: Akebia quinata, Periploca

graeca, Lonicera caprifolium, Lonicera x heckrotii, Lonicera periclyneum, Parthenocissus tricuspidata, Polygonum aubertii, Wisteria floribunda.

138

Specii de subarbuşti Hypericum calycinum

Vinca minor (Saschiu)

Yucca filamentosa

Descriere Subarbust cu talie de 30cm. Frunze persistente, eliptice. Flori mari, galbene, cu stamine lungi, apar în iulie-septembrie.

Descriere Subarbust cu talie de 15cm. Frunze persistente, ovale, lucioase. Flori mov, mari, apar în mai şi septembrie.

Descriere Subarbust cu talie de 50cm, tulpinile florifere ajungând şi la 1,5m. Frunze persistente, liniar-lanceolate, lungi, rigide, filamentoase. Flori mari, albe, în inflorescenţe mari, apar în iulie.

Cerinţe biologice, ecologice - drajonează - rezistent la secetă - sensibil la poluare - soluri uşoare

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la ger - rustic faţă de sol - creşte bine la semiumbră - marcotează natural

Cerinţe biologice, ecologice - tolerează semiumbra - rezistă la secetă - drajonează la bază

Înmulţire - butaşi - drajoni


Înmulţire - drajoni

Folosire - acoperitor de sol

Folosire - acoperitor de sol - plantă pentru rocării

Folosire - grupuri - masive - jardiniere mari

Alte specii de subarbuşti, adaptaţi la condiţiile din România sunt: Genista

tinctoria, Lavandula angustifolia, Lespedeza thunbergii, Pachysandra terminalis, Perovskia atriplicifolia, Vinca major. Rezumat Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (3)

Tamarix tetrandra – Cătina roşie Viburnum opulus – Călin Weigela florida

Specii de arbuşti urcători (liane) Clematis x jackmannii – Clematită Campsis radicans – Trâmbiţă

139

Hedera helix – Iederă Lonicera japonica – Mâna Maicii Domnului Parthenocissus quinquefolia – Viţă canadiană Wisteria sinensis - Glicină

Specii de subarbuşti

Hypericum calycinum Vinca minor - Saschiu Yucca filamentosa

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 64. Care dintre specii au flori de culoare roz: a. Clematis x jackmannii b. Tamarix tetrandra c. Wisteria sinensis d. Campsis radicans e. Vinca minor 65. Frunze imparipenat compuse are specia: a. Weigela florida b. Yucca filamentosa c. Wisteria sinensis d. Vinca minor e. Parthenocissus quinquefolia 66. Se înmulţesc prin marcotaj: a. Tamarix tetrandra b. Yucca filamentosa c. Hypericum calicinum d. Viburnum opulus e. variantele b şi d corecte 67. Care dintre liane are se poate folosi ca înlocuitor de gazon: a. Hedera helix b. Campsis radicans c. Clematis x jackmannii d. Parthenocissus quinquefolia e. variantele a şi d corecte 68. Care dintre specii e decorativă prin flori şi fructe: a. Viburnum opulus b. Vinca minor c. Hypericum calycinum d. Tamarix tetrandra e. variantele a şi c corecte

140

13.

Specii de arbori foioşi decorativi prin flori. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:



Aesculus hippocastanum (Castan porcesc)

Albizia julibrissin (Arborele de mătase)

Ailanthus altissima (Cenuşar, Fals oţetar)

Descriere Arbore de talia II, coroană ovoidal-sferică. Frunze palmat compuse, mari. Flori mari, albe, în inflorescenţe erecte, apar în mai. Fructele sunt capsule ghimpoase, verzi.

Descriere Arbore de talia III, coroană etalată. Frunze dublu penat compuse. Flori cu stamine lungi, roz, apar în iulie-august. Fructele sunt păstăi albicioase.

Descriere Arbore de talia II, coroană globuloasă. Frunze mari, imparipenat compuse. Flori mici, galbene, în inflorescenţe erecte, apar în mai-iunie. Fructe roşii.

Cerinţe biologice, ecologice - suportă semiumbra - sensibil la secetă - rezistent la ger

Cerinţe biologice, ecologice - termofil - heliofil - creşte repede - sensibil la transplantare

Cerinţe biologice, ecologice - creşte repede - drajonează - rustic






Folosire - solitar - grupuri - valorifică terenurile degradate

La noi în ţară din genul Aesculus se mai cultivă şi Aesculus carnea, castanul cu

flori roz. Aesculus hippocastanum are două varietăţi importante, una cu flori albe duble şi alta cu formă de creştere piramidală.

141

Catalpa bignonioides

Cercis siliquastrum (Arborele Iudei)

Liriodendron tulipifera (Arborele cu lalele)

Descriere Arbore de talia III, coroană neregulată. Frunze mari, cordate. Flori albe, mari, în inflorescenţe erecte, apar în iunie. Fructele sunt capsule lungi, persistente pe ramuri.

Descriere Arbore de talia III, coroană etalată. Frunze reniforme. Flori roz-violaceu, apar în mai, pe lemn de toate vârstele. Fructele păstăi purpurii.

Descriere Arbore de talia II, coroană ovoidală. Frunze în formă de liră, cu patru lobi, toamna se colorează în galben. Flori mari, galben-verzui, apar în mai-iunie.

Cerinţe biologice, ecologice - înfrunzeşte târziu, desfrunzeşte devreme - suportă semiumbra - rezistent la ger

Cerinţe biologice, ecologice - termofil - heliofil - sensibil la transplantare

Cerinţe biologice, ecologice - heliofil - sensibil la secetă - sensibil la transplantare







Specia Catalpa bignonioides are mai multe cultivaruri: - Catalpa bignonioides Aurea - frunze aurii - Catalpa bignonioidesPurpurea - frunze roşii - Catalpa bignonioides Nana - formă de creştere perfect globuloasă,

care nu produce flori.

O altă specie din genul Catalpa este Catalpa speciosa, cu formă de creştere mai regulată şi poate fi folosită în aliniamente.

Cultivaruri de Liriodendron tulipifera: - Liriodendron tulipifera Fastigiatum – formă de creștere îngust-

piramidală - Liriodendron tulipifera Aureomarginatum – frunzele sunt bordate cu

auriu

142

Magnolia kobus (Magnolia)

Malus x purpurea (Măr purpuriu)

Paulownia tomentosa

Descriere Arbore de talia III, coroană piramidală, frunze obovate, mari. Flori mari, albe, apar în martie. Fructe roşii-zmeurii.

Descriere Arbore de talia III. Frunze roşii primăvara, apoi verzi. Flori roşii, apar în aprilie. Fructe mici, roşii, necomestibile.

Descriere Arbore de talia II, coroană largă. Frunze mari, cordiforme, catifelate (tomentoase). Flori mov deschis, mari, apar în mai-iunie.

Cerinţe biologice, ecologice - termofilă - calcifugă - sensibilă la transplantare

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la ger - sensibil la secetă - heliofil

Cerinţe biologice, ecologice - heliofil - termofil - creşte repede

Înmulţire - seminţe - marcotaj - altoire (pentru înflorire timpurie)

Înmulţire - altoire - marcotaj





Alte specii de Magnolia cultivate la noi în ţară: Magnolia x soulangiana, Magnolia stellata, Magnolia liliflora, Magnolia acuminata.

Alte specii de Malus deosebit de ornamentale: Malus baccata, Malus coronaria,

Malus floribunda, Malus ionensis, Malus pumila, Malus hupehensis, Malus sieboldii, Malus x zumi.

Cultivaruri de Malus: - Malus Dolgo – coroană piramidală și flori albe - Malus Eleyi – coroană largă și fructe mici, numeroase, oranj - Malus Golden Hornet – fructe galbene, mici, numeroase - Malus John Downie – fructe mici, bicolore – galben și roșu - Malus Ola – coroit de toamnă oranj, fructe roșu carmin, mici,

numeroase - Malus Profusion – flori roz, numeroase - Malus Royalty – flori roșii

143

Prunus cerasifera ‛Nigra’ (Corcoduş roşu)

Robinia pseudacacia (Salcâm)

Sophora japonica (Salcâm japonez)

Descriere Arbore de talia III, coroană etalată. Frunze ovale, purpurii. Flori roz, apar în martie. Fructe roşii, greu vizibile în coroană.

Descriere Arbore de talia II, coroană neregulată. Frunze imparipenat compuse. Flori albe, în inflorescenţe pendule, parfumate, apar în mai-iunie.

Descriere Arbore de talia II, coroană largă. Frunze imparipenat compuse. Flori galben deschis, mici, în inflorescenţe erecte, apar în iulie. Fructele sunt păstăi cărnoase, verzi.

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la secetă - necesită lumină pentru a se colora - nepretenţios faţă de sol

Cerinţe biologice, ecologice - drajonează - heliofil - creşte repede

Cerinţe biologice, ecologice - rezistă la secetă - heliofil - rezistă la poluare

Înmulţire - butaşi - altoire




Folosire - solitar - grupuri - masive - perdele de protecţie - consolidarea pantelor


Alte specii de arbori decorativi prin flori, adaptaţi la climatul ţării noastre sunt:

Cladastris lutea, Koelreuteria paniculata, Prunus persica, Prunus avium, Prunus mahaleb, Prunus serrulata, Prunus padus, Prunus serotina, Pyrus communis, Pyrus nivalis, Pyrus salicifolia, Robinia viscosa, Sorbus aria, Sorbus aucuparia. Rezumat Specii de arbori foioşi decorativi prin flori

Aesculus hippocastanum – Castan porcesc Albizia julibrissin – Arborele de mătase Ailanthus altissima – Cenuşar, Fals oţetar Catalpa bignonioides Cercis siliquastrum – Arborele Iudei Liriodendron tulipifera – Arborele cu lalele Magnolia kobus - Magnolia Malus purpurea – Măr purpuriu Paulownia tomentosa

144

Prunus cerasifera ‘Nigra’ – Corcoduş roşu Robinia pseudacacia - Salcâm Sophora japonica – Salcâm japonez

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 69. Flori roşii şi frunziş purpuriu primăvara are specia: a. Prunus cerasifera ‘Nigra’ b. Malus purpurea c. Cercis siliquastrum d. Chaenomeles lagenaria e. variantele a, b şi d corecte 70. Arbori decorativi prin flori şi fructe sunt: a. Ailanthus altissima b. Magnolia kobus c. Catalpa bignonioides d. Malus purpurea e. toate variantele corecte 71. Arborii foioşi sensibili la transplantare sunt: a. Robinia pseudacacia b. Paulownia tomentosa c. Sophora japonica d. Cercis siliquastrum e. variantele b şi d corecte 72. Paulownia tomantosa are frunze: a. palmat compuse b. imparipenat compuse c. dublu penat compuse d. cordate e. reniforme 73.Frunze imparipenat compuse au speciile: a. Magnolia kobus şi Aesculus hippocastanum b. Liriodendron tulipifera şi Cercis siliquastrum c. Ailanthus altissima şi Robinia pseudacacia d. Malus purpurea şi Catalpa bignonioides 74. Sophora japonica are florile de culoare: a. albă b. roz c. galben deschis d. mov deschis

145

14.

Specii de arbori foioşi decorativi prin habitus şi frunziş. OBIECTIVE La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:



Acer campestre (Jugastru)

Acer platanoides (Paltin de câmp)

Acer pseudoplatanus (Paltin de munte)

Descriere Arbore de talia II. Frunze palmat lobate, mărime mijlocie, toamna devin galbene. Fructele sunt disamare cu aripi în unghi de 180o.

Descriere Arbore de talia I-II. Frunze mari, palmat lobate, lobi cu margine sinuos dinţată, toamna se colorează în galben. Flori galben verzui, în inflorescenţe globuloase, apar devreme în martie. Fructele sunt disamare în unghi mai mare de 90o.

Descriere Arbore de talia I. Frunze mari, palmat lobate, cu lobii ascuţiţi, toamna se colorează în galben. Fructele sunt disamare în unghi de 90o.

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la secetă, ger - suportă umbra - suportă tunderea

Cerinţe biologice, ecologice - suportă tunderea - suportă semiumbra - sensibil la caniculă

Cerinţe biologice, ecologice - plasticitate ecologică mare - suportă poluarea - rustic




Folosire - solitar - grupuri - masive şi - perdele de protecţie - garduri vii şi forme tunse

Folosire - solitar - grupuri - masive - aliniamente


146

Betula pendula (Mesteacăn)

Carpinus betulus (Carpen)

Fagus sylvatica (Fag)

Descriere Arbore de talia II, coroană ovoidală, scoarţă albă. Frunze triunghiulare sau romboidale, toamna se colorează în galben.

Descriere Arbore de talia II, coroană ovoidală. Frunze ovale, dublu serate. Fructele sunt samare pendule, decorative când sunt tinere (culoare verde deschis).

Descriere Arbore de talia I, coroană ovoidală, scoarţă argintie. Frunze ovale, margine ondulată, toamna se colorează în arămiu. Fructul este o achenă, numit jir.

Cerinţe biologice, ecologice - longevitate mică - rezistent la ger - heliofil - sensibil la transplantare

Cerinţe biologice, ecologice - suportă tunderea - suportă semiumbra - rezistent la ger

Cerinţe biologice, ecologice - suportă umbra - sensibil la secetă - rezistă la ger





Folosire - solitar - grupuri - masive - garduri vii, forme tunse

Folosire - solitar - grupuri - aliniamente - garduri vii

Alte specii de Acer care sunt adaptate climatului din România sunt: Acer

tataricum, Acer ginnala, Acer saccharinum, Acer palmatum, Acer rubrum. Cultivaruri:

- Acer platanoides - cu frunziş de culoare purpurie - Crimson King, Crimson Sentry, Faassen’s Black, Royal Red, variegat cu auriu - Drummondii, frunze fidate - Palmatiphydum şi cu formă de creştere globuloasă – Globosum şi fastigiată - Columne.

- Betula pendula - cultivaruri cu formă de creştere pendulă – Youngii şi semipendulă – Tristis, Gracilis.

- Carpinus betulus - cultivaruri cu formă de creştere fastigiată Fastigiata, Frans Fontaine.

- Fagus sylvatica - frunziş de culoare purpurie – Purpurea, Purple Fountain, Rohan Obelisk, verde variegat cu galben – Dawyck Gold, purpuriu variegat cu roz – Purpurea Tricolor şi cu formă de creştere pendulă – Pendula, Purpurea Pendula şi fastigiată - Rohan Obelisk, Dawyck Purple, Dawyck, Dawyck Gold.

147

Fraxinus excelsior (Frasin)

Platanus hibrida (Platan)

Populus nigra ‘Italica’ (Plop piramidal)

Descriere Arbore de talia I, coroană ovoidală. Frunze imparipenat compuse, toamna galbene. Fructe samare pendule, persistente pe ramuri.

Descriere Arbore de talia I, coroană globuloasă, scoarţă marmorată. Frunze palmat lobate, lobi dinţaţi. Fructe poliachene sferice, pendule.

Descriere Arbore de talia I, coroană fastigiată. Este cultivar numai cu exemplare mascule, care nu produc puf. Frunze triunghiulare şi romboidale, galbene toamna.

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la ger - suportă semiumbra - suportă poluarea

Cerinţe biologice, ecologice - heliofil - suportă poluarea - rezistă la ger - soluri revene, profunde

Cerinţe biologice, ecologice - creşte repede - rezistă la ger şi secetă - heliofil


Înmulţire - seminţe - butaşi - marcotaj



Folosire - solitar - grupuri - aliniamente


Alte specii din genul Fraxinus care sunt adaptate la condiţiile din ţara noastră

sunt: Fraxinus ornus, Fraxinus americana, Fraxinus pensylvanica, Fraxinus longifolia, Fraxinus angustifolia.

Specia Fraxinus excelsior are un cultivar cu formă de creştere pendulă – Fraxinus excelsior Pendula, cu formă de creștere globuloasă și de talie mică – Fraxinus excelsior Nana şi altul cu frunze simple, mari - Fraxinus excelsior Monophylla.

Alte specii de Populus: Populus nigra, Populus alba, Populus tremula, Populus

balsamifera, Populus simonii. Speciile care nu produc semințe (vată) sunt: Populus simonii și Populus

balsamifera.

148

Quercus rubra (Stejar roşu american)

Salix alba ’Tristis’ (Salcie plângătoare)

Tilia tomentosa (Tei argintiu)

Descriere Arbore de talia II, coroană globuloasă. Frunze penat lobate, cu lobii ascuţiţi, toamna se colorează în roşu. Fructul este o achenă şi se numeşte ghindă.

Descriere Arbore de talia II, coroană pendulă. Lăstari galbeni. Frunze liniare, lungi.

Descriere Arbore de talia I, coroană ovoidal-globuloasă. Frunze cordiforme, argintii pe faţa inferioară. Toamna frunzele se colorează în galben. Flori galbene, mici parfumate, apar în iunie.

Cerinţe biologice, ecologice - suportă semiumbra - rezistent la ger - rezistent la poluare

Cerinţe biologice, ecologice - rezistent la ger - heliofil

Cerinţe biologice, ecologice - rezistă la secetă - suportă tunderea - rezistă la poluare







Alte specii de Quercus: Quercus robur, Quercus cerris, Quercus frainetto, Quercus petraea. Alte specii de Tilia: Tilia platyphyllos, Tilia cordata, Tilia americana, Tilia euchlora.

Alte specii de arbori foioşi decorativi prin habitus şi frunziş sunt: Alnus glutinosa, Alnus viridis, Carya ovata, Castanea sativa, Corylus colurna, Gleditsia triacanthos, Gymnocladus dioicus, Juglans nigra, Liquidambar styraciflua, Maclura pomifera, Morus alba, Ostrya carpinifolia, Ulmus carpinifolia, Ulnus glabra, Ulmus laevis, Ulmus pumilla. Rezumat Specii de arbori foioşi decorativi prin habitus şi frunziş

Acer campestre - Jugastru Acer platanoides – Paltin de câmp Acer pseudoplatanus – Paltin de munte Betula pendula - Mesteacăn

149

Carpinus betulus - Carpen Fagus sylvatica - Fag Fraxinus excelsior - Frasin Platanus hibrida - Platan Populus nigra ‘Italica’ – Plop piramidal Quercus rubra – Stejar roşu american Salix alba ‘Tristis’ – Salcie plângătoare Tilia tomentosa – Tilia tomentosa

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns) 75. Arborii decorativi prin scoarţă: a. Betula pendula b. Platanus hibrida c. Fagus sylvatica d. toate variantele corecte e. variantele a şi b corecte 76. Platanus hibrida are frunze: a. palmat lobate cu lobii dinţaţi b. penat lobate, cu lobii dinţaţi c. cordate d. palmat lobate, cu lobii rotunjiţi e. penat lobate, cu lobii rotunjiţi 77. Tilia tomentosa are frunzele toamna: a. roşii b. oranj c. argintii d. galbene e. variantele c şi d corecte 78. Populus nigra ‘Italica’ are coroana: a. pendulă b. ovoidală c. fastigiată d. globuloasă e. ovoidal-rotunjită 79. Arborele foios cu frunze ovale, cu marginea ondulată se numeşte: a. Fagus sylvatica b. Tilia tomentosa c. Carpinus betulus d. Betula pendula e. Acer campestre 80. Arborele foios care poate fi înmulţit prin butaşi este: a. Acer platanoides b. Betula pendula c. Populus nigra ‘Italica’ d. Tilia tomentosa e. Quercus rubra

150

Răspunsuri teste autocontrol - Arboricultură 2 Număr

întrebare Răspuns corect

Număr întrebare

Răspuns corect

1. d 41. c 2. a 42. e 3. d 43. a 4. b 44. c 5. d 45. e 6. a 46. e 7. b 47. c 8. e 48. e 9. a 49. e 10. c 50. b 11. d 51. c 12. b 52. e 13. e 53. c 14. c 54. a 15. c 55. a 16. d 56. d 17. e 57. b 18. a 58. a 19. d 59. a 20. d 60. c 21. c 61. b 22. a 62. e 23. b 63. b 24. d 64. e 25. a 65. c 26. b 66. d 27. a 67. e 28. c 68. a 29. e 69. b 30. e 70. e 31. d 71. d 32. e 72. d 33. b 73. c 34. b 74. c 35. e 75. d 36. b 76. a 37. a 77. d 38. d 78. c 39. b 79. a 40. b 80. c

151

Bibliografie Bilderback, T.E. (2001) - Environmentally compatible container plant production practices. Acta

Hort. 548, ISHS Proc. Int. Symp. on Growing Media & Hydroponics, Eds. Maloupa & Gerasopoulos.

Coder Kim, Warnell Daniel (1999) – Basic water properties: attributes and reactions essential for tree life. School of Forest Resources, University of Georgia

Davidescu Velicica, Costea Gabriela, Madjar Roxana, Stănică Florin, Careţu Georgeta (2001) – Substraturi de cultură. Ed. Ceres, Bucureşti

Davidescu Velicica, Neaţă Gabriela (1992) – Poluarea mediului. Surse- Combatere. AMD-IANB, Bucureşti

Davidescu David, Davidescu Velicica (1992) – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei Române, Bucureşti

Dumitriu-Tătăranu I., Benea V. (1976) - Dendrologie. Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti Dumitraşcu Monica (2007) – Dendrologie. Ed. Invel Multimedia, Bucureşti Elsa F.B., Scudo G., Rogora A., Falvo G. (1998) - Microclimatic effect of vegetation in urban

squares, cases studies in Milan. paper al convegno "Rebuild " Firenze Harrris Richard, Clarck James, Matheny Nelda (2004) - Arboriculture; Integrated Management

of Landscape Trees, Shrubs and Vines. Pearson Education Inc., Upper Saddle River, New Jersey, SUA

Holdrege Craig (2005) - The forming tree. The Nature Institute, Fall, pp. 18-22 Iliescu Ana-Felicia (1998) – Arboricultură ornamentală. Ed. Ceres, Bucureşti Iliescu Ana-Felicia (2003) – Arhitectură peisageră. Ed. Ceres, Bucureşti Loxton H. (1991) – The garden. David Batemas Ltd., London Marfa, O., Lemaire, F., Caceres R., Giuffrida, F., Guerin, V. (2002) - Relationships between

growing media fertility, percolate composition and fertigation strategy in peat-substitute substrates used for growing ornamental shrubs. Scientia Horticulturae, vol. 94, pag. 309-321

Mănescu Cristina (2008) – Cercetări privind gradul de rezistenţă la unii agenţi poluanţi a unor specii dendrologice. Teză de doctorat, Invel Multimedia, Bucureşti

Nowak, D.J. (1999) - The effects of urban trees on air quality. USDA Forest Service, Northeastern research Station, USA

Rose, M.A., Wang, H. (1998) – Micronutrient sources for container nursery plants. Ornamental Plants – Annual Reports and Research Reviews, 165-99,

Vezzosi Carlo (1998) – Vivaistica ornamentale. Edagricole, Bolognia, Italia *** internet 1 - blogit.today.com/.../tree_with_largets_trunk.jpg *** internet 2 -www.rhodyman.net/rhodyho.html *** internet 3 – www.members.fortunecity.com

http://www.rhodyman.net/rhodyho.html

arboricultura_ornamentala

Documents

Transcript of arboricultura_ornamentala