APTITUDINILE ŞI ROLUL LOR ÎN STRUCTURA PERSONALITATIIprof. ciclul primarNICOLA ADELA

COLEGIUL NAŢIONAL SPORTIV ,,CETATE’’DEVA

Personalitate este o sumă de calităţi şi trăsături unice şi specifice pentru fiecare individ în parte. Este tiparul gândurilor, sentimentelor si comportamentelor noastre de durată – modul în care gândim, luam decizii si acţionăm. E întotdeauna unică şi originală, deoarece fiecare individ, porneşte de la o zestre ereditara unica si păşeşte în spaţiul existentei sociale, concrete, încercând o serie de experienţe, intrând în anumite interacţiuni, cu diferite efecte asupra cursului si construirii edificiului personalităţii. Cu alte cuvinte, se poate spune despre personalitate că exprimă o organizare dinamica a aspectelor cognitive, afective, cognitive (ale activităţii), fiziologice şi morfologice ale individului. Această organizare dinamică a tuturor trăsăturilor psihofiziologice se manifestă prin conduita omului in societate, personalitatea formându-se numai în cadrul societăţii. Psihologul Maria Mamali pune accentul pe rolul societăţii în formarea personalităţii, menţionând ca personalitatea e organizarea dinamică a tuturor trăsăturilor psihologice, fiziologice si morfologice ale individului si se manifesta prin conduita omului in societate. Pentru a putea cunoaşte personalitatea unui individ e necesară cunoaşterea trăsăturilor caracteristice şi a modului cum sunt ele organizate, precum si structura lor. Trăsăturile personalităţii se clasifică în trei mari categorii: temperament, aptitudini si caracter. Oamenii se deosebesc între ei după capacităţile, posibilităţile lor de acţiune. Aceleaşi activităţi practice, intelectuale, artistice sunt executate de diverşi indivizi la diverse niveluri calitative, cu o eficienţă mai mare sau mai mica, uneori foarte redusă. Aptitudinile constituie latura instrumentală şi executivă a personalităţii. Ele s-ar putea defini ca subsisteme sau sisteme operaţionale, superior dezvoltate, care mijlocesc performante supramedii în activitatea depusă. Ceea ce interesează e posibilitatea de a prevedea reuşita profesională. O aptitudine izolată nu poate asigura succesul într-o activitate profesională, pentru că îndeplinirea oricărei activităţi profesionale necesită conlucrarea unui grup de aptitudini. Aptitudinea profesională e complexă şi nu poate fi determinată de un singur factor. Fiecare din însuşirile necesare luate separat, reprezintă o aptitudine simplă, iar întregul grup de aptitudini simple de care e nevoie într-o activitate, formează o aptitudine complexă. E adevărat ca aptitudinile se bazează pe anumite premise, predispoziţii ereditare, dar acestea se formează şi dezvoltă în cursul activităţii, în funcţie de mediu si educaţie. In afară de aptitudini, îndeplinirea cu succes a unei activităţi e condiţionată de cunoştinţe ţi deprinderi, interese si atitudini. Cunoştinţele şi deprinderile în lipsa aptitudinilor, asigură îndeplinirea activităţilor profesionale numai la un nivel mediu. Dacă, pe lângă cunoştinţe şi deprinderi, mai există şi aptitudini, atunci se obţin rezultate superioare în activitatea respectivă. Reuşita profesională reprezintă o structură complexă în care, în afară de aptitudini, se includ interesele şi motivaţia. In anumite situaţii, aptitudinile ce sunt deficitare, pot fi compensate prin dezvoltarea într-un grad mai mare a altor însuşiri sau printr-o înclinaţie puternică pentru activitatea respectivă. Inclinaţia deosebită, statornică pentru o activitate asociată unei foarte bune dezvoltări ale aptitudinilor se transformă în vocaţie. O forma superioară de manifestare a aptitudinilor complexe e talentul. Iar forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor, care se manifestă într-o activitate creatoare de însemnătate istorică pentru viaţa societăţii, o constituie geniul.

1

Aptitudinile de care depinde succesul intr-un mare numar de activitati, se numesc aptitudini generale, iar aptitudinile speciale sunt cele cerute de domenii specifice de activitate.

1. Aptitudinile generale

Inteligenta e aptitudinea cea mai generala, care se intalneste atat in cadrul profesiunilor intelectuale, cat si in cadrul celor manuale, in primul rand fiind necesara mai muta inteligenta abstracta, iar in celalalt, inteligenta concreta sau inteligenta tehnica.

De-a lungul timpului, s-au încercat mai multe definiţii ale inteligentei, cum ar fi: Spearman (1904, 1923), e o aptitudine care presupune în esenţa educaţia relaţiilor si corelaţiilor, Binet si Simon (1905): aptitudinea de a judeca bine, Piaget (1972) : un termen generic care sa indice formele superioare ale organizării sau echilibrului structurii cognitive utilizata la adaptarea la mediul fizic si social, si exemplele pot continua.

Cu alte cuvinte, inteligenta exprima doua aspecte principale:

1. e o capacitate de a învaţă din experienţă2. presupune capacitatea individului de a se adapta la mediu, la situaţii noi, problematice. Cu

ajutorul analizei factoriale s-au identificat următorii factori ai inteligentei: înţelegerea verbala, fluenta verbala, memorie, raţionament inductiv, viteza de percepţie, factori simbolici, factori de descoperire, factori de gândire si factori de evaluare.

Deoarece tipul de inteligenta diferă în funcţie de profesiune, nu se poate vorbi despre o clasificare a activităţilor profesionale după gradul de inteligenta mai mare sau mai mic, necesar succesului profesional. Dar in multe activităţi nu e necesara aşa numita inteligenta generala, ci se cer aptitudini speciale, in cadrul cărora se include si inteligenta practica sau tehnica. In majoritatea activitatilor profesionale, e necesar un grad minim de dezvoltare intelectuala, fara insa ca reusita profesionala sa varieze direct profesional cu inteligenta. Astfel, in muncile rutiniere, cel mai bun rezultat il au indivizii cu o dezvoltare intelectuala mijlocie. In munca stiintifica, creativitatea, ca factor al inteligentei, e deosebit de necesara. Inteligenta generala nu e acelasi lucru cu creativitatea, dar e o premisa necesara acesteia. La creativitate apar in plus factorii de flexibilitate si originalitate a gandirii.

Memoria

Memoria e o aptitudine de fixare, pastrare si reproducere a diferite fapte si notiuni. Memoria mecanica se refera la memorarea de elemente in care intelesul joaca un rol redus, iar memoria logica se refera la memorarea de elemente in cadrul carora intelesul are rolul principal.

Spiritul de observaţie

Aceasta e aptitudinea ce se bazeaza pe calitatile perceptiei si inseamna sesizarea cu usurinta a ceea ce e ascuns, intr-un anumit context situational, dar are o insemnatate mare pentru activitatea profesionala.

2

Atenţia

E capacitatea de orientare selectiva a constiintei intre anumiti stimuli. Ea a castigat in importanta in conditiile moderne, unde activitatea de supraveghere si control a numerosi stimuli solicita din partea omului mentinerea continua a unei atentii “vigilente”.

Prin vigilenta se intelege mentinerea atentiei in cazul unor semnale rare, de intensitate slaba, ce apar la intervale de timp imprevizibile. Exista numeroase locuri de munca in industria moderna unde activitatea profesionala se reduce la supraveghere, calitatile atentiei trecand pe primul plan.

2.Aptitudinile speciale

Printre aptitudinile speciale se numără în primul rând aptitudinile profesionale. O anumită combinaţie de capacităţi şi însuşiri asigură succesul într-o activitate profesională sau alta.

Aptitudinea didactică. Cadrul didactici ar trebui să aibă următorul set de aptitudini: înţelegere verbală, exprimare verbală, raţionament deductiv (tipic pentru procesul de predare), o bună memorie (a reţine chipurile elevilor), capacitatea de ordonare a informaţiei (progresia logică a expunerii), fluenţa ideilor (a găsi exemple alternative şi versiuni multiple ale aceleiaşi prezentări), originalitate, sensibilitate la probleme, dexteritate manuală (utilizare reuşită a mijloacelor tehnice de instruire). Alţi autori detaliază aptitudinile pedagogice în termeni mai specifici: - a preda în mod accesibil; - a cunoaşte şi înţelege elevul, psihologia lui, lumea lui interioară; - spirit de observaţie şi atenţie distributivă pentru a avea simultan sub control mai multe lucruri; - sentimentul noului, preocuparea de a învinge rutina, de a găsi mijloace, procedee, metode care să facă munca instructiv educativă mai eficace (ceea ce se numeşte creativitate în munca pedagogică); - aptitudini organizatorice, având în vedere că profesorul lucrează cu un colectiv de elevi, care trebuie să fie organizat şi totodată trebuie să-şi organizeze şi să-şi planifice propria muncă cu elevii (de exemplu, organizarea lecţiei, încadrarea în timp a predării materialului); - limbaj clar şi expresiv, vocabular bogat; - un anumit patos, entuziasm, care să-l facă să vorbească despre descoperiri, călătorii, expediţii, ca şi când ar fi participat el însuşi la ele;

Aptitudinea la matematică. O aptitudine care trezeşte un interes crescând este aptitudinea la matematici, care se conturează mai ales pe la 14-16 ani. Metodologia psihologică de studiu este încă destul de empirică. Se constituie loturi contrastante de persoane, să zicem elevi cu rezultate remarcabile la matematici şi elevi cu rezultate slabe. Constituirea loturilor se bazează pe aprecierea curentă. În continuare, se alege un set de probe psihologice dar şi de matematici, care să fie discriminative, să conţină un element de creativitate, să pună elevii în faţa unui material inedit sau recent însuşit. Pe baza probelor se aleg apoi indicii care separă net cele două loturi. Studiile făcute (V. A. Kruteţki ş.a.) relevă ca elemente ale aptitudinii matematice: - capacitatea de a generaliza rapid şi extensiv materialul matematic, de a desprinde dintr-un caz dat sau din compararea mai multor relaţii un mod de rezolvare aplicabil şi altor relaţii similare; găsirea rapidă a unor reguli de organizare a datelor, a unui algoritm; - capacitatea de a prescurta (condensa) rapid un raţionament sau un şir de raţionamente şi operaţii; - flexibilitatea gândirii, restructurarea informaţiei, găsirea mai multor soluţii la o problemă dată, trecerea rapidă de la raţionamentul direct la cel invers, formarea asociaţiilor reversibile (asociaţii directe şi inverse); - capacitatea de “privire” şi reprezentare spaţială a figurilor şi relaţiilor spaţiale; îmbinarea şi

3

separarea figurilor; - capacitatea de simbolizare, de utilizare a notaţiilor; - atracţia spre problematic.

Aptitudinea pentru desen şi pictură este o altă aptitudine specifică. Cercetări efectuate în legătură cu talentul la desen şi pictură au arătat că subiecţii care obţin succes în această direcţie reuşesc: - să fixeze rapid, precis şi durabil imaginile vizuale ale obiectelor; - prezintă tendinţa de fixare a întregului cu o înclinare mai redusă spre analiză; - apreciază corect abaterile liniilor de la verticală sau orizontală; - apreciază şi reproduc corect proporţiile obiectelor; - enunţă judecăţi de valoare întemeiate. În scopul determinării acestei din urmă dimensiuni, de pildă, subiecţilor li se dau spre apreciere perechi de tablouri (reproduceri) aparţinând unor artişti cunoscuţi. Din fiecare pereche unul din tablouri este o copie a originalului iar celălalt diferă de această copie printr-o singură particularitate prezenţa sau absenţa unui obiect, poziţia unui element din tablou, proporţiile unui copac etc. Subiectul este pus să aprecieze care tablou din fiecare pereche este mai bun, ţinând seama de trăsătura diferenţiatoare care-i atrage atenţia. Să adăugăm că există o mare varietate de aptitudini profesionale, mai precis însuşiri sau combinaţii de însuşiri cu directivare profesională. O precizare este necesară: numeroase profesiuni nu impun cerinţe deosebite cu privire la nivelul aptitudinal al persoanei care aspiră la exercitarea lor. Se pretinde doar ca însuşirile şi capacităţile individului să se înscrie într-un interval al normalităţii. De pildă pentru însuşirea unei profesii din domeniul prelucrării prin aşchiere a metalelor nu se cer aptitudini specifice. Activitatea ca atare, exerciţiul practic va favoriza prin fondul de informaţii şi deprinderi câştigate, dezvoltarea unor aptitudini latente. Tot aşa şi în multe alte sectoare de muncă apreciate ca fiind clasice trebuie adăugat însă că în prestaţia profesională propriu-zisă, în nivelul de performanţă care va fi atins ulterior, dincolo de o medie se va resimţi însă prezenţa unor aptitudini, fireşte alături de motivaţia în muncă. Cu atât mai mult în situaţii critice sau în situaţii limită – avarii, incidente, accidente etc. – însuşirile personale, adică aptitudinile şi calităţile morale îşi vor spune cuvântul. În termeni asemănători se pune problema şi pentru sarcini de conducere socială, pentru care nu se cere – din punct de vedere psihologic – ca persoana în cauză să se detaşeze prin însuşiri ieşite din comun.

Experienţa arată însă că pentru o persoană ce aparţine tipului de sistem nervos slab, o funcţie de conducere va aduce o mobilizare energetică în exces: sub “povara” răspunderii persoana va fi mereu în alertă, investiţia de energie va fi – în raport cu sarcinile – mai mare decât este necesar, fapt care va aduce cu vremea la epuizare. În schimb pentru un tip de sistem nervos puternic şi echilibrat, aceleaşi sarcini vor apărea mai degrabă “curente”, fără o mobilizare energetică în exces. Un temperament excitabil nestăpânit (coleric), caracterizat prin impulsivitate şi explozii emoţionale, prezintă riscul de a produce relaţii conflictuale.

Sub aspectul competenţei, al performanţei ca atare, aceste tipuri temperamentale se pot situa la nivele comparabile. Problema psihologiei este în primul rând nu atât de a face selecţie, ci de a dirija oamenii spre domenii cu şanse bune de reuşită în funcţie de oferta de locuri de muncă ale societăţii. Există şi posturi de muncă sau profesii cu un risc mai mare de accidentare, cu solicitări psihofiziologice deosebite – de exemplu în aviaţie, în producerea energiei nucleare, în sectoare în care se impune un grad mai mare de fiabilitate – unde apar şi necesităţi de selecţie psihologică.

4

  Aptitudinea tehnica sau mecanica include doi factori principali:aspectul de gandire tehnica, de intelegere a mecanismelor si dexteritatea manuala.

Aptitudinile psihomotorii privesc calitatile de motricitate, siguranta si stabilitatea miscarilor, viteza si precizia, dexteritatea manuala, timpul de reactie, forta musculara si coordonarea intre diferite membre si organe de simt. Importanta acestor aptitudini se reduce pe masura introducerii automatizarii.

-aptitudinile senzoriale se disting, in functie de organele senzoriale, in: vizuale, auditive, kinestezice, tactile etc.

-aptitudinile speciale sunt specifice anumitor profesiuni, de exemplu: artistice, stiintifice, pedagogice.

-aptitudinile de organizare si conducere

Posibilitatea de compensare a aptitudinilor si latura motivationala a activitatii umane au constituit un ajutor pretios in combaterea exagerarilor psihotehnicii care considera omul drept un mozaic de aptitudini.

1. DEFINIREA APTITUDINILOR

Definitiile aptitudinilor in literatura de specialitate sunt extreme de diverse. In unele lucrari aptitudinile sunt ignorate, in altele sunt identificate cu alte insusiri psihice sau realitati psihofiziologice, ca predispozitiile sau capacitatile.

Cateva maniere distincte de definire a aptitudinilor :a) Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatileb) Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatile lorc) Definirea aptitudinilor prin sesizarea continutului lor specific

a) Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile Dupa unii autori, aptitudinea este o conditie congenitala a unei anumite modalitati de

eficienta.Astfel, aptitudinea este substratul congenital al unei capacitati, pentru ca este anterioara

ei.Capacitatea este aptitudinea plus castigul ei in calitate si cantitate, obtinut prin exercitiu si

depinzand de dezvoltarea naturala a aptitudinilor, de formatia educativa a individului. In consecinta, numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe,aptitudinea fiind

doar o virtualitate, o conditie a ei. O asemenea maniera de definire a aptitudinilor nu este intrutotul corecta, deoarece ea

sugereaza o relatie ca de la parte la intreg, aptitudinea putand fi considerata doar un segment al unei capacitati (care pe langa aptitudini mai contine si alte segmente).

Este evident ca intre aptitudini si capacitate nu exista doar diferente de sfera. b) Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatile lor

Finalitatea aptitudinilor o reprezinta obtinerea unui randament superior mediei, intr-un anumit domeniu de activitate.

5

Dupa acest criteriu, aptitudinea este orice insusire psihica sau fizica ce masoara posibilitatea unui individ de a dobandi sau ameliora un anumit randament, daca este plasat in conditii favorabile si este pregatit pentru aceasta performanta.

Notiunea de randament se refera atat la cantitatea, cat si la calitatea activitatilor subiectului; de asemenea, la usurinta sau rapiditatea cu care se desfasoara o activitate.

Mai recent, notiunea de randament a fost inlocuita cu cea de “comportament eficient”. In concluzie, aptitudinea este o formatiune psihica complexa la nivelul personalitatii

care faciliteaza un comportament eficient al individului in cadrul unei activitati.Accentul pus pe randament sau pe comportament eficient, ca note definitorii ale

aptitudinilor, este bine venit dar pierde din vedere natura si specificitatea psihologica a aptitudinilor.

c) Definirea aptitudinilor prin continutul lor specific Din acest punct de vedere, aptitudinea este o insusire complexa de personalitate, produs al intregii personalitati, al “echipamentului” informational, al deprinderilor, al metodelor de munca, al capacitatilor intelectuale, al integrarii sau al conflictului intereselor.

În structura aptitudinilor sunt continute o multime de componente psihice : informatii, deprinderi, capacitati, interese.

In felul acesta, insa, apare pericolul de a largi nepermis de mult sfera notiunii de aptitudine, fapt care poate duce la confundarea aptitudinilor cu alte componente ale vietii psihice.

Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor caracteristici ale aptitudinii, dar nici una nu solutioneaza complet problema.

Iesirea din acest impas ar putea fi data de o definitie generala si sintetica a aptitudinii, insotita de explicatii suplimentare.

O astfel de definitie se gaseste la Mielu Zlate (in “Fundamentele psihologiei, 2000): “Aptitudinea reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale,

structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati.” Observatii:

1) nu orice insusire psihica este aptitudine, ci numai cea care ii diferentiaza pe oameni in posibilitatea de a obtine performante superioare in diferite activitati (de exemplu a merge, a manca, etc. nu sunt aptitudini, deoarece sunt activitati commune, care nu-i diferentiaza pe oameni in obtinerea succesului)

2) este aptitudine doar insusirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a unei anumite activitati (lenea, nervozitatea, pripeala, etc. nu faciliteaza o activitate)

3) este aptitudine doar insusirea care asigura realizarea activitatii la un nivel calitativ superior (nu si insusirile si componentele psihice care asigura indeplinirea activitatii la un nivel mediu, uneori stereotip: cunostinte, priceperi, deprinderi)

4) sunt aptitudini insusirile dispuse intr-o anumita configuratie, in virtutea careia dispun si de un grad mare de operationalitate. Insusirile izolate, separate unele de altele, nu constituie aptitudini, ci doar cele care relationeaza, se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar.

O forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor implicate si mai ales prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale. Geniul este forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor , care se manifesta intr-o activitate istorica, importanta pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, al stiintei, tehnicii, culturii, si conducand la o puternica originalitate.

6

2. CRITERII DE EVALUARE A APTITUDINILOR

Evaluarea prezentei sau a absentei aptitudinilor la un individ se poate face dupa mai multe criterii de evaluare: 1) Dupa rezultatul obtinut si caracteristicile acestuia (noutate, originalitate, eficienta);

2) Dupa latura procesuala: dupa fazele parcurse sau dupa particularitatile procesului (viteza, durata, noutatea procedeului utilizat);

3) Dupa latura structural-functionala a aptitudinilor : dupa componentele aptitudinilor, dar mai ales dupa modul lor de relationare;

4) Dupa locul si rolul aptitudinilor in sistemul personalitatii, relatiile acestora cu celelalte componente ale vietii psihice.

Pornind de la latura structural-functionala , putem diferentia intre ele aptitudini ce apartin unor domenii diferite de activitate, sau aptitudini ce apartin aceluiasi domeniu. In primul caz criteriul evaluativ il constituie natura si specificul componentelor implicate (de exemplu, aptitudinile matematice presupun intuitie, putere de abstractizare, un tip sintetic, global de gandire, pe cand aptitudinile muzicale presupun simtul ritmului, auzul perfect, capacitate de traire emotionala, de perceptie si reproducere a melodiilor, etc.)

In al doilea caz, al aceluiasi domeniu, componentele fiind identice, semnificativa este doar ierarhizarea lor. Astfel, insusirile specifice ale unei aptitudini trebuie sa dispuna de un mare grad de organizare interna, de o mare capacitate de interactiune si sinteza intr-un intreg original si eficient pentru o activitate data.

De asemenea, succesul unei activitati nu se datoreaza unei singure componente a aptitudinilor (oricat de dezvoltata ar fi ea), sau lipsa unei componente nu impiedica, ea singura, realizarea activitatii. In concluzie, aptitudinile sunt adevarate sisteme operationale ce presupun relationarea si interactiunea componentelor sale, iar functionalitatea si eficienta lor este asigurata tocmai de interactiunea si chiar compensarea componentelor.

Dupa locul si rolul aptitudinilor in sistemul personalitatii, ca si dupa relatiile lor cu celelalte componente ale vietii psihice, putem evalua diferentele aptitudinale intre oameni, fizionomia lor specifica.

Astfel, diferentele dintre doi oameni cu aceleasi componente ale unei aptitudini pot apare din interactiunea acelei aptitudini cu celelalte componente ale vietii psihice: cunostinte, deprinderi, stari afectiv-emotionale, trasaturi caracteriale, etc. De aceea este importanta studierea legaturilor aptitudinilor cu acestea.

O asemenea relatie a fost stabilita intre aptitudini si procesele psihice. Astfel, aptitudinile se realizeaza prin intermediul proceselor psihice, sunt sintetizari si

generalizari ale particularitatilor lor dominante. Al. Rosca considera ca orice proces psihic raportat la functiile sale dobandeste caracter de

aptitudine (de exemplu, procesul gandirii, raportat la functiile sale – rezolvarea problemelor, abstractizarea, generalizarea, dobandeste caracterul de aptitudine si devine o componenta esentiala a inteligentei).

Consideram ca aceasta interpretare este importanta ca argument al relatiei dintre aptitudini si procesele psihice, dar creeaza pericolul identificarii lor prin asimilare (aptitudinile apar astfel ca niste configuratii ale proceselor psihice).

In realitate, aptitudinile sunt mai mult decat atat deoarece, pe langa procese psihice, ele sunt constituite dintr-o multitudine de alte insusiri si calitati, legate intre ele prin relatii complexe

7

si o determinare reciproca. Astfel, aptitudinile sunt insusiri sintetice ale intregii personalitati, si nu doar ale proceselor psihice.

Un rol aparte in configurarea unui anumit profil al aptitudinilor il au si deprinderile.Deprinderile sunt incadrate in aptitudini, ele sunt elemente operationale ale aptitudinilor

si au un rol important in productivitatea lor. Cu cat un individ dispune de mai multe deprinderi, cu atat el ajunge mai usor la solutii

noi.Desigur ca sunt favorabile aptitudinilor doar deprinderile corect, adecvat formate, iar cele

gresit elaborate sau insuficient consolidate din contra, pot inhiba sau perturba aptitudinile unui individ. Diferentele aptitudinale dintre oameni sunt si mai bine explicate de fenomenele afectiv-motivationale, de mecanismele energizant-stimulatoare. Motivatia are un dublu rol : in formarea, elaborarea aptitudinilor, dar si in valorizarea lor maximala. Astfel, fara motivatie (prin trebuinte, interese, aspiratii, idealuri) multe potentialitati aptitudinale raman latente; fara imboldul interior, chiar in cazul aptitudinilor deja formate performantele pot fi mediocre.

Relatia dintre motivatie si aptitudini este chiar mai complexa, deoarece nu este vorba de motivatie, in general, ci de o motivatie particulara, cu o anume intensitate sau durata. Astfel, o motivatie prea puternica poate duce la anxietate, la scaderea randamentului, iar o motivatie “negativa” impiedica valorificarea aptitudinilor.

De asemenea, influenta poate fi vazuta si invers, de la aptitudini spre motivatie. In acest sens, performanta obtinuta datorita prezentei unor aptitudini creste motivatia; sau daca individul nu isi da seama de precaritatea unei aptitudini si se angajeaza intr-o activitate in care nu obtine performanta, un insucces puternic trait din punct de vedere motivational va influenta negativ, prin feed-back, insasi aptitudinea. In concluzie, aptitudinile nu trebuie interpretate in sine, ci prin raportarea lor la celelalte componente ale vietii psihice, calitatea acestora repercutandu-se direct asupra lor.

3. O PROBLEMA CONTROVERSATA A APTITUDINILOR

Acesta problema pune in discutie caracterul innascut sau dobandit al aptitudinilor.Initial, aptitudinile au fost considerate innascute si chiar transmise ereditar.Argumentele principale aduse acestei idei erau: - transmiterea aptitudinilor de la parinti la urmasi; - manifestarea pretimpurie a aptitudinilor.In sprijinul primei categorii de argumente se invoca, pe baza studiului genealogic al unor

familii de muzicieni, scriitori, matematicieni, naturalisti, etc. celebri prezenta unor aptitudini inregistrate la urmasi. Astfel, in familia marelui compozitor Johan Sebastian Bach, care a avut 20 de copii de la cele doua sotii ale sale, au existat 5 muzicieni exceptionali si unul cu inzestrare muzicala.

Exemplele aduse in sprijinul celei de-a doua categorii de argumente sunt si mai numeroase: Mozart a compus la 4 ani; la fel si Enescu, care la varsta de 7 ani a intrat la Conservatorul de Muzica din Viena; Goethe la 8 ani scria poezii; Goldoni la 9 ani a scris o piesa de teatru; Maiorescu la 19 ani si-a sustinut doctoratul, iar la 23 de ani era profesor universitar, etc.

La toate aceste argumente s-au adus, insa, si contraargumente:

8

-nu toti urmasii unor personalitati au manifestat aptitudinile parintilor (chiar in familia lui Bach, 14 din cei 20 de copii nu au avut aptitudini muzicale);

-exista si cazuri de manifestare tarzie a aptitudinilor :Cervantes a publicat opera sa capitala la 60 de ani, Walter Scott si-a scris primul roman pe la 30 de ani;

-unele din marile personalitati ale omenirii au avut la inceput mari dificultati chiar in domeniul in care s-au remarcat: Napoleon a fost mediocru in timpul liceului militar, Verdi a fost respins la conservator, Newton era ultimul din clasa, Moliere n-a putut mult timp sa invete sa citesca, Hegel la absolvirea seminarului a primit calificativul de “idiot”, Roentgen a fost eliminat din scoala cu calificativul de “cretin incurabil”, etc.

Deoarece ideea inneitatii aptitudinilor nu s-a dovedit a fi prea productiva, cu timpul s-a trecut la considerarea lor ca fiind dobandite, formate pe parcursul vietii individului.

Astfel, la nastere exista o serie de predispozitii, potentialitati, specifice speciei. Totusi, desi aceste potentionalitati sunt specifice speciei, ele prezinta variatii individuale proprii.

O parte a potentionalitatilor innascute, pentru a deveni realitate, necesita interventia modelatoare a conditiilor de mediu si activitate a individului. Influentele modelatoare socioculturale conduc la imbogatirea structurilor functionale, le asigura plasticitate, maleabilitate in executarea sarcinilor. Tocmai aceste structuri psihice functionale plastice si maleabile sunt aptitudinile. O noua problema se contureaza insa: care este natura relatiei dintre predispozitii si aptitudini ? Este ea o relatie de determinare, sau doar de conditionare?

Relatia este una de conditionare. Astfel, predispozitiile constituie doar o premisa, o conditie necesara pentru aptitudini, sunt simple potentionalitati latente care faciliteaza sau impiedica formarea aptitudinilor.

Daca intre predispozitii si aptitudini ar exista o relatie de determinare, atunci o predispozitie ar conduce intotdeauna la formarea aceleiasi aptitudini. In realitate, aceeasi potentionalitate poate sta la baza formarii mai multor aptitudini. Dar atunci cine cauzeaza, cine determina aptitudinile?

Multi autori considera ca intre predispozitii si aptitudini se interpun factorii de mediu, care determina aptitudinile.

Astfel, factorii mediului inconjurator pot juca un rol crucial ca sursa de diferentiere individuala.

Cel mai important rol il joaca activitatea, care, prin continutul si mijloacele sale, modeleaza predispozitiile – le absoarbe si le restructureaza in functie de scopul, finalitatile si modul ei de actiune, care sunt produse ale dezvoltarii sociale a indivizilor.

Activitatea are un dublu rol in raport cu aptitudinile: - ca sursa inepuizabila pentru formarea aptitudinilor - ca mijloc de obiectivizare a aptitudinilorIn acest fel aptitudinile, ca moduri interne de actiune rapida, precisa, originala, eficienta,

se “decupeaza” si se formeaza dupa modelul activitatii externe, dupa formele si componentele ei concrete.

Faptul ca factorii sociali (si nu cei ereditari) au un rol esential in formarea aptitudinilor este demonstrat de:

- rezultatele cercetarilor efectuate asupra copiilor gemeni crescuti in medii socio-culturale diferite;

- cazurile de copii crescuti de animale, care demonstreaza ca la om nu exista predispozitii pur biologice, ci doar cele influentate social, iar daca acestea nu sunt modelate social, se atrofiaza;

9

- diferentierea aptitudinilor dupa necesitatea dotarii ereditare (cele artistice, muzicale, literare presupun in mai mare masura dotarea ereditara, aptitudinile de organizare, stiintifice, tehnice, pedagogica intr-o masura mai mica).

Asadar predispozitiile, care constituie o forta latenta, nediferentiata si necanalizata intr-un anume sens, capata valoare numai ca urmare a influentei sociale si se dezvolta si se manifesta doar prin intermediul activitatii individului.

Relatia dintre predispozitii, aptitudini si activitate ridica si o importanta problema practica in ceea ce priveste atitudinea pe care trebuie sa o aiba educatorul (educatia) fata de aptitudini.

Aceasta pentru ca premisa determinarii ereditare a aptitudinilor poate duce la un pasivism educational, in timp ce determinarea sociala a aptitudinilor poate duce la un optimism educational exagerat.

Consideram ca in procesul formarii aptitudinilor sunt importante nu atat ponderea ereditatii sau a mediului, cat calitatea acestora (ereditatea precara sau superioara, asociata cu factorii sociali favorabili sau defavorabili).

Astfel, atunci cand calitatea celor doua categorii de factori (ereditari si sociali) este mult prea diferita, sau chiar polarizata, efectele asupra formarii aptitudinilor sunt defavorabile.

Diferentele de calitate in anumite limite poate avea efecte benefice, prin aparitia unor fenomene compensatorii.

Performantele insa vor fi maxime atunci cand factorii ereditari si cei sociali coincid din punct de vedere al calitatii. Asadar, aptitudinile se evidentiaza in cursul activitatii umane asupra careia au o inraurire deosebita si sunt luate efectiv in considerare atunci cand nivelul lor este superior. Ele sunt definite ca insusiri sau complexe de insusiri psihice si fizice relativ stabile care-i permit omului sa desfasoare cu succes anumite activitati. O forma superioara de manifestare a aptitudinilor este talentul, adica o combinare specifica a aptitudinilor care asigura posibilitatea realizarii creatoare si originale a unei activitati. Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate pregnant originala, creatoare, de insemnatate istorica pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, al stiintei, tehnicii, culturii, arteioconstituiegeniul.

In ceea ce priveste originea aptitudinilor, legata si de aspectul diferentiat al persoanei – de care aminteam mai sus –, orientarile psihologilor sunt diferite, unii punand accentul pe ereditate si considerand aptitudinile ca insusiri innascute, altii subliniind importanta mediului si a educatiei. Astazi se iau in considerare toti factorii dezvoltarii personalitatii, cu mentiunea ca domeniul artistic implica mai mult rolul predispozitiilor, al elementelor innascute, in comparatie cu alte domenii, dar si aici conditiile de mediu, invatarea, munca, exercitiul au o contributie majora la dezvoltarea aptitudinilor. George Enescu spunea ca “in muzica este nevoie de talent cam 30%, iar restul de 70% este munca”.

Aptitudinile se clasifica dupa gradul de complexitate – in aptitudini simple si complexe, iar potrivit domeniului de referinta – in aptitudini speciale si generale. Aptitudinile simple au la baza un singur tip de operatii, o singura functiune (auz muzical, simtul culorii, dexteritate manuala etc.). Aptitudinile complexe rezulta din imbinarea mai multor aptitudini simple, mai multor functiuni (aptitudini psihomotorii, senzoriale, intelectuale sau cazul aptitudinilor pe domenii care sunt, in acelasi timp, speciale – muzicale, pentru artele plastice, sportive, pentru limbi straine, pentru declamare, pentru matematica, pentru conducere si organizare etc.) Trebuie sa consideram, odata cu N.Margineanu, ca imbinarea mai multor functiuni care stau la baza unor functiuni complexe “nu e ceva sumativ, in care o functiune se adauga la celelalte, ci ceva structural, sui generis, in care functiunile se leaga astfel impreuna, incat dau ceva nou, cu o serie

10

de insusiri si calitati deosebite de insusirile partilor componente”. Aptitudinile speciale asigura, asadar, eficienta intr-un domeniu de activitate, iar cele generale (inteligenta, spiritul de observatie, memoria trainica, imaginatia, atentia) asigura eficienta in mai multe domenii.

Unele tratate si manuale de psihologie pun semnul egal intre aptitudini si capacitati, ori, alaturi de alte pareri, consideram ca cele doua notiuni, desi in legatura intre ele, sunt diferite. Aptitudinea este o conditie, ea este anterioara, preexista unei capacitati cu care vine in corespondenta, iar capacitatea depinde de dezvoltarea naturala a aptitudinii, de exercitiu, deci de influenta mediului si a educatiei asupra aptitudinii. Simpla existenta a aptitudinii ramane ceva virtual ce trbuie pus in valoare pentru a da o capacitate, fiindca aceasta, de fapt, se apreciaza, nu aptitudinea in sine

Despre diferitele categorii de aptitudini sau despre talent ar fi multe de spus. Sa ne oprim, de pilda, asupra aptitudinilor muzicale, stiut fiind ca acestea apar cel mai de timpuriu in viata unui copil “dotat”. Toate popoarele, toate semintiile umane au cunoscut muzica din cele mai vechi timpuri, fie intrr-o forma simpla, populara, specifica, fie intr-o forma evoluata care, pe masura ce s-a inaintat catre contemporaneitate, n-a mai cunoscut hotare nationale, ci a devenit bun universal. Marile creatii simfonice se bucura de o apreciere unanima prin caracterul lor inaltator, prin emotiile intense pe care le declanseaza in sufletele oamenilor. Muzica de dans, muzica usoara sau cea moderna de data recenta este insufletitoare, datatoare de veselie, de exuberanta pentru tineri si nu numai. Omul a cantat intotdeauna, in orele de odihna sau in cele de munca, si-a manifestat prin muzica starile afective, gandurile, preocuparile, idealurile. Muzica reflecta realitatea intr-un mod special, prin frumusete melodica, prin armonie, devenind un limbaj universal de intelegere intre oameni. Aptitudinile muzicale sunt insusiri ale personalitatii prin care s-au remarcat si se remarca multi oameni .care fredoneaza melodii, canta, studiaza cu interes teoria muzicala, ajung interpreti remarcabili sau, unii compun muzica. Nu putini oameni din toate colturile lumii ajung virtuozi, interpreti de talent, punand in evidenta arta muzicala cu originalitate .

Aratam mai sus ca aptitudinile muzicale apar la unii copii dotati de foarte devreme, lucru dovedit de viata si activitatea creatoare a unor genii muzicale. Haydn, Mozart au manifestat aptitudini muzicale de la varsta de 2-3 ani. La 5 ani, Mozart compune un menuet. George Enescu, tot la 5 ani, compune “Pamant romanesc”, iar la 11 ani se afirma ca un adevarat compozitor, in cazul lui mediul familial avand un rol hotarator. In alte cazuri de mari compozitori – Wagner, Beethoven, Cezar Frank, de exemplu –, aptitudinile muzicale au aparut mai tarziu.

O serie de cerinte se impun privind dezvoltarea aptitudinilor si in domeniul artelor plastice – pictura, sculptura, grafica, arhitectura s.a. Astfel, dupa Ioan Berar (“Dotarea superioara in domeniul artelor plastice”), structura aptitudinilor din domeniu cuprinde componente senzorio-perceptive (discriminare cromatica, aprecierea si reproducerea corecta a proportiilor obiectelor, raportul de lumini si umbre, simtul ritmului, formelor si volumului obiectelor), componente motrice (dexteritate manuala, coordonarea ochi-mana), calitati intelectuale (simtul observatiei, capacitatea de reprezentare si imaginare, rolul gandirii – de exemplu, la sculptura, trecerea privirii si atentiei de la imaginea globala la partile constitutive si detalii), atractia pentru activitatea desfasurata (implicarea proceselor afective, curiozitatea epistemica). In sfarsit, se poate exemplifica si prin doua domenii diferite de cele artistice, preluand relatarea de la Nicolae Margineanu (“Psihologia persoanei”) pentru frumusetea argumentatiei : “Aptitudinea care, in ultima vreme si din cauza civilizatiei pe care o traim, capata o importanta tot mai mare, e aptitudinea tehnica sau mecanica. Ea pare ca se identifica cu ceea ce Thorndike numea inteligenta tehnica, fiind – credem – un fel de aplicare a inteligentei la priceperea mecanismului pe care masinile se bazeaza. Ea joaca un rol imens in toate meseriile si profesiunile mecanice si tehnice,

11

incepand cu cel mai simplu lacatus si pana la cel mai perfectionat inginer. Multa lume o confunda cu dexteritatea manuala, ceea ce e o greseala. Aptitudinea tehnica si dexteritatea manuala stau pe planuri cu totul diferite : cea tehnica pe plan mintal, iar cea manuala pe plan de dexteritati. Prima depinde de cap ; cealalta de agilitatea mainii. Una e intelectuala ; cealalta psihomotrica sau manuala. In primul caz e vorba de prinderea de raporturi mecanice in structuri cu inteles ; in al doilea de executarea unei performante manuale cu cat mai multa dexteritate. In unele cazuri, desigur, cele doua aptitudini pot merge mana in mana ; in alte cazuri, insa, pot merge si diferit.

….Destul de bine cunoscuta este si aptitudinea matematica ; ea s-a bucurat de la inceput de atentia lui Thorndike si Ayres, precum si de aceea a lui Binet si a marelui matematician H.Poincare. Ea consista in puterea de prindere a raporturilor cantitative dintre diferitele marimi sau simboluri numerice, in structuri cat mai simetrice, unitare si cu inteles. Poincare spune : “O demonstratie matematica nu este o simpla juxtapunere de silogisme, ci silogisme plasate intr-o anumita ordine, iar ordinea in care aceste silogisme sunt plasate e mult mai importanta decat elementele insele. Daca am sentimentul, mai bine zis intuitia, acestei ordini, in sensul de a putea cuprinde dintr-odata inlantuirea rationamentului, atunci nu mai am nici o teama ca voi uita elementele, deoarece fiecare va veni si se va inseria de la sine, fara ca eu sa fac vreo sfortare de memorie”. Lucruri clare si destul de actuale intr-o lucrare aparuta cu mai mult de 60 de ani in urma.

Prezenţa unei aptitudini este indicată de uşurinţa cu care sunt învăţate cunoştinţele şi deprinderile dintr-un anumit domeniu, de fatigabilitatea mai redusă ca efect al muncii depuse, aplicarea reuşită a informaţiilor dobândite în domeniul respectiv. Indiciul aptitudinii apare în uşurinţa de a învăţa, de a profita de exerciţiu intr-o anumită activitate.

a) Sub aspect procesual, deprinderile – care sunt acţiuni automatizate – comportă o simplificare, o reducţie treptată a proceselor psihice implicate în componenţa lor. În acelaşi timp, structura aptitudinilor – pe măsura dezvoltării lor – devine din ce în ce mai complexă, întrucât ea implică un număr crescând de procese psihice, înglobând ca momente chiar şi unele deprinderi. Astfel, deprinderile de gimnastică, de desen, cele implicate în activităţi practice etc., angajează în final cu precădere doar canalul chinestezic.

b) Sub aspect funcţional, în timp ce deprinderile se limitează de obicei la o acţiune sau la o operaţie, la un algoritm, în componenţa aptitudinilor se cuprinde, de obicei, o întreagă familie de acţiuni variate, susceptibile de a fi înglobate în ansamblul unei activităţi (tehnice, sportive, matematice, literare, muzicale, etc.)

c) Sub aspect formativ spre deosebire de aptitudini –caracterizate printr-o dezvoltare continuă, ascendentă – în cazul formării deprinderilor se constată o scădere treptată, o epuizare a rezervelor potenţiale, ca urmare a realizării lor sub forma performanţelor situate la limita superioară a posibilităţilor de dezvoltare. Deprinderile de calcul mintal sau cele motorii, dincolo de o anumită limită, nu se mai ameliorează nici chiar în cazul supraînvăţării, în timp ce aptitudinile matematice sau verbale profită mereu de pe urma activităţii multiple în domeniul respectiv. Desigur, există şi alte relaţii între aptitudini şi deprinderi. Aptitudinile sunt premise ale formării rapide a deprinderilor şi totodată ale restructurării lor în condiţii diferite, pe de altă parte, deprinderile formate se pot integra în structura aptitudinilor, contribuind la amplificarea, îmbogăţirea repertoriului lor. În anumite împrejurări, deprinderile pot duce la stereotipizarea şi schematizarea unilaterală a acţiunilor, ceea ce este în defavoarea aptitudinii.

Experienţa ne învaţă că trebuie să arătăm prudenţă în prognoza negativă. Aptitudinile se pot manifesta şi mai târziu (de ex.: W. Scott a scris primul său roman la 34 de ani, scriitorul rus Aksakov a scris prima sa carte la 56 de ani). Aptitudinile se pot manifesta la vârste diferite în funcţie de specificul lor. Astfel aptitudinile senzoriomotorii, cum sunt cele sportive, cunosc

12

perioade de înflorire la vârsta tânără, performanţele în acest domeniu se plafonează pe la 25-29 de ani, existând şi excepţii. În domeniul ştiinţei cele mai valoroase lucrări au fost elaborate între 30-50 de ani.

Notele şcolare nu au valoare predictivă notabilă în ceea ce priveşte creativitatea. Humboldtt era socotit în copilărie ca mărginit, slab înzestrat; se exprimau îndoieli dacă va primi instrucţia necesară; Newton era ultimul din clasă. Linnė era considerat de către tatăl său ca fiind capabil numai “să coasă cizme”. Moliėre mult timp nu a putut învăţa să citească. Pasteur, care a adus contribuţii atât de însemnate în domeniul chimiei organice, în scoală era socotit slab tocmai la chimie. Napoleon a fost un elev mediocru în şcoala militară, Verdi a fost respins la examenul de admitere la Conservatorul din Milano, iar juriul care l-a examinat i-a trimis o scrisoare în care era sfătuit să-şi aleagă altă carieră.

Toate aceste exemple – preluate după Al. Roşca - ne arată de ce trebuie să fim prudenţi în prognoza negativă în ceea ce priveşte posibilităţile copiilor. Ceea ce apărut imposibil la o anumită etapă de dezvoltare a copilului se dovedeşte posibil într-o etapă următoare, ca o consecinţă a unei acţiuni educative juste.

Este de reţinut cum din anumite şcoli au ieşit absolvenţi care au devenit mari personalităţi, creatori în diferite domenii, ceea ce nu poate fi explicat doar printr-o concentrare a talentelor datorată hazardului în aceste şcoli. Metodele de lucru, stilul de muncă al şcolii au pondere însemnată.

Dezvoltarea aptitudinilor se realizează în spirală: obţinerea unui nivel înalt de dezvoltare deschide posibilităţi noi pentru dezvoltarea aptitudinilor de un nivel mai înalt. În cursul acestui proces, se transformă însăşi dispoziţiile native.

 

 

13