NR. 6 (90) SEPTEMBRIE-OCTOMBRIE 2015

„Se spune că deşi am trecut de-a lungul timpului prin

Austro-Ungaria, România, Cehoslovacia,

Ucraina Subcarpatică, Ungaria horthystă, Uniunea Sovietică

(Rusia) şi azi, noi, românii din Transcarpatia locuim în

Ucraina independentă, de fapt noi niciodată nu am plecat

de-acasă.”■ Ion M. BOTOŞ

Număr finanţat de: CONSILIUL JUDEŢEANSATU MARE Preşedinte: Mihai Adrian ŞTEF

Gazetă

Apşa de Jos

31 august

ZIUA LIMBII ROMÂNEDe Ziua Limbii Române Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia „Dacia” având ca parteneri:

■ Primăria Petrova/ Maramureş (primar, d.l Ioan PETROVAI) a donat la toţi copii din clasa I-a a românilor din dreapta Tisei: 315 ABECEDARE■ Asociaţia „Morăriţa” Oradea (preşedinte, d.l Tiberiu Moraru) a donat şcolilor româneşti din dreapta Tisei: 1.009 cărţi în limba română.

Foto: Ileana MARINA

2. anul 2015 Apşa nr. 6 (90)

Slatina Ocna Slatina

Ilie Gherheş, Baia Mare

Іліе Герхеш, Байа Маре

La Facultatea de Relații Internaționale din cadrul Universității Naționale din Ujgorod a fost deschis un birou de prietenie ucraineano-română, ceremonia în acest sens fiind prilejuită de împlinirea a 70 de ani de la înființarea Universității – se arată într-un comunicat remis de instituția de învățământ.La eveniment au participat rectorul Volodimir Smolanka, consulul gener-al al României la Cernăuți, Eleonora Moldovan, decanul Facultății de Relații Internaționale, Mikola Palinceak, precum și invitați speciali din Canada și câțiva sponsori.

Consulul general Eleonora Moldovan a reiterat că România susține Ucraina în drumul său către Europa și a subliniat importanța deschiderii acestui birou la Ujgorod.„Evenimentul de astăzi este foarte semnificativ, acest pas trebuie să fie un stimulent

Duminică, 18 octombrie, în lo-calitatea Biserica Albă, raionul Rahov din regiunea Transcarpatia, s-a desfășurat, cu fastul de rigoare, așa cum se obișnuiește la români, Ziua Bunei Vecinătăți România-Ucraina. Manifestarea a fost organizată în urma unei decizii comune a președintelui Administrației Regionale de Stat Transcar-patia, Ghenadii Moskali, și a prefectului de Maramureș, Anton Rohian.

Pentru comunitățile de pe ambele maluri ale Tisei, români și ucraineni, festi-valul e o posibilitate în plus de a comunica, de a se înțelege, de a se cunoaște reciproc și de a trece de la vorbe la fapte. Regiunile no-astre de frontieră, marginalizate mult timp de conducerile celor doua țări, au nevoie de o dezvoltare intensă, de un flux de investițiiîn economie, de fondarea unor întreprin-deri comune și nu doar de schimburi cul-turale, deși și ele au o valoare inestimabilă.

În acest sens, podul peste Tisa ce va lega Sighetu Marmației de Biserica Albă devine nu numai o opțiune frumoasă, ci o prioritate în activitatea structurilor de

Eveniment importantpentru locuitorii Transcarpatiei și Maramureșului

putere din Maramures si Transcarpatia pen-tru cel mai apropiat viitor.

Festivalul a început la Podul Istor-ic, prin întâmpinarea tradițională cu pâine și sare a delegației oficiale din Maramureș, în frunte cu prefectul Anton Rohian, Con-sulul General al României la Cernăuți, El-eonora Moldovan, șefi de departamente, primari și artiștiștii reputatului ansamblu Transilvania.

După scurtele declarații ale oficialităților românești și ucrainene, delegațiile au plecat spre Biserica Albă, unde, pe stadionul satului, mândria prima-rului Gheorghe Berinde, îi așteptau româ-nii și ucrainenii din raioanele Rahiv, Hust, Teaciv. Fiecare unitate administrativă a ve-nit cu expoziții pentru a prezenta articole meșteșugărești, sculptură în lemn, ceramica, covoare, prosoape, cămăși brodate. Cu ac-centul pe tradiții, expoziția a fost suplinită de exponate moderne – raionul Hust a prezentat brânzeturile ce se fabrică în lo-calitatea Selișce după o tehnologie elvețiană în baza unor investiții venite din această

țară europeană. Un exemplu demn de urmat de oamenii de afaceri din Maramureș și Transcarpatia, ce ar putea colabora eficient în multe do-menii de interes comun.

În scena improvizată, ridicată pe stadion de către oamenii de afaceri harnici, au fost intonate imnurile Ucrainei și României, s-au rostit cuvinte alese de prețuire înaltă a românilor transcarpatieni, dar și a ucrainenilor, care își apără demnitatea și neamul în confruntările din Est, demon-strând acte de eroism veritabil și făcând eforturi consistente pentru a se integra în Uniunea Europeană.

Tot în scenă a fost semnat de către demnitarii din cele două regiuni de frontieră un acord pentru activitățile ce se vor desfa-sura în comun de-a lungul anului 2016, iar apogeul acestor acțiuni va constitui darea în exploatare a podului de transport și a noului punct de trecere a frontierei.

Manifestarea a fost intregită prin-tr-un mare spectacol muzical coregrafic, o emulație culturala veritabilă în care și-au dat concursul ansambluri și soliști vocali de renume din regiunea Transcarpatia și din județul Maramureș.

■ Elvira CHILARU,redactor-şef al redacţiei emisiunilor în

limba românăde la Compania Regională de radio şi Tele-

viziune din Transcarpatia(postat de Redacţia TOCpress)

Birou de prietenie ucraineano-română, deschis la Ujgorod

pentru cooperarea cu alte țări. Suntem încântați să participăm la organizarea unei astfel de acțiuni și sperăm ca literatura de specialitate pe care am adus-o să fie în folo-sul studenților și a profesorilor facultății” – a afirmat diplomatul român.La rândul său, rectorul Volodimir Smolanka a precizat că deschiderea biroului de prietenie ucraineano-română va constitui încă un stimulent care va ajuta țările ve-cine să se cunoască mai bine.

După inaugurarea biroului, consulul general Eleonora Moldovan a susținut o prelegere pentru studenți, în care le-a vorbit tinerilor despre istoria României, de-spre Consulatul General din Cernăuți, dar și despre consolidarea relațiilor de priete-nie dintre Ucraina și România.

■ Sursa: Redacţia TOCpres

3.anul 2015Apşa nr. 6 (90)

Apşa de Mijloc Dobric

Muzeul este aşezat în localitatea Apşa de Jos (în ucraineană Nijinea Apşa), raionul Teceu, regiunea Transcarpatia, Ucraina. Apşa de Jos este cea mai mare localitate românească din partea dreaptă a râului Tisa.Majoritatea populaţiei este de origine română (după ultimul recensământ petrecut în Ucraina în anul 2001). În localitate locuiesc: vorbitori de limbă română - 97,69%, ucraineană - 1,59% şi alte limbi - 0,5%).Poziţia geografică a localităţii Apşa de Jos: N 47°59'51'' şi E 23°50'18''. Suprafaţa: 30 km². Altitudine 251 m.Sub jurisdicţia comunei Apşa de Jos sunt satele: Peştera şi Podişor.Cod poştal: 90571Populaţia: Comuna Apşa de Jos – 8514;Satul Apşa de Jos – 7.227 lei;Satul Peştera – 104;Satul Podişor – 1183. Localitatea este atestată documentar la 1387, aflându-se în componenţa Comitatului Maramureş până la 1 Decembrie 1918, care a făcut parte, pe rând din Regatul Maghiar, iar din 1867 și până la 1 De-cembrie 1918 din Austro-Ungaria: din 1 decembrie 1918 şi până în 26 iulie 1921 a făcut parte de facto şi de iure din componenţa statului român, judeţul Maramureş, pe urmă a trecut sub jurisdicţia Cehoslovaciei până la sfârşitul anului 1938, puţin s-a aflat în Ucraina Carpatică – până la 24 martie 1939, după ocupaţie a trecut sub jurisdicţia Ungariei horthyste până la 20 octombrie 1944, când în localitate au intrat „eliberatorii”, adică ruşii alipind toată Transcarpatia către Ucraina Sovietică – Uniunea Sovietică. Din 24 august 1991 ne aflăm în Ucraina independentă. Muzeul se află pe strada Borcaniuca, în popor numită „Drumul ţării” pe şoseaua principală – Ujgorod –Rahiv – Iasinea. Distanțele până la centrul raional Teceu sunt - 22 km, până la centrul regional Ujgorod – 165 km, până în oraşul Sighet, judeţul Maramureş, România – 11 km. Muzeul a fost inaugurat oficial ca instituţie juridică la 27 septembrie 2014, înregistrat de Administraţia raională Teceu la 05.09.2014. Primii paşi de a da naştere acestui muzeu s-au făcut în anul 1984. Eram tineri amândoi cu soţia Ileană şi ne plimbam pe stradă ob-servând într-o casă veche maramureşeană o lampă veche care atârna în cameră alături de becul electric, era afumată dar nu avea nici o valoare pentru gazdă, am rugat soţia ca a două zi să întrebe pe baba Borcianului, o chema Axenia şi să târguiască lampa, a doua zi soţia a cumpărat lampa cu 25 ruble, echivalent în jur de 40 de dolari, salariu meu de medic stoma-tolog era de 110 ruble, soţia tot mă întreba ca la ce ne trebuie acea lampă, dar i-am spus că o punem acasă ca să stea, vedem…Aşa a fost începutul… Tot ce este legat de istoria neamului, de tradiţii, obiceiuri româneşti, de cultura noastră şi chiar de istoria satului natal este o amin-tire frumoasă din anii de studenţie, când am întâlnit la Universitatea de Medicină de la Livov unde eram student pe bunul meu prieten profesorul universitar Vasile St. Petrus. Eram în anul II, mă aflam la o lecţie de micro-biologie unde dl. profesor ne citea materia, după lecţie a anunţat că toţi studenţii din Transcarpatia să rămână în sală, ne-am cunoscut atunci şi am rămas prieteni toată viaţa, ba chiar mai mult soţia totdeauna îmi spu-nea că ne înţelegem ca tata şi fiul, pentru Dumnealui totdeauna eram Ion, atunci în perioada sovietică la Livov era pentru mine ceva nou, pentru toţi eram Ivan, dar profesorul peste tot mă striga şi chema Ion. De la el am primit primele lecţii de istorie locală, regională şi pe urmă naţională. Eu după şcoala terminată în acea perioadă nu cunoşteam prac-tic nimic, în şcoală nu ne-a învăţat nimeni despre istoria neamului, tot ce se vorbea era despre crearea poporului sovietic cu o mamă şi un tată comun pentru toţi. Eram tânăr şi nu înţelegeam multe lucruri din viaţă, dar când venea în ospeţie la noi în dreapta Tisei uncheşul Titus Botoş, de la Cluj Napoca, deseori amintea de istoria noastră, de cetăţile dacice de la Apşa de Jos, aflate pe dealurile Beşicura şi Cremniţa, dar noi nu eram cu gândul la uncheşul. Pe urmă după mulţi ani, uncheşul de acum nu era printre cei vii, ne aminteam de el dar tot odată ne părea rău că nu am luat informaţiile pe care le cunoştea el despre istoria noastră cu un cuvânt eram tânăr… la noi la români se zice că mintea vine cu anii şi credem că aici a fost şi este adevărul. Dar viaţa merge înainte. Am cunoscut pe bunul prieten din localitatea Peri (Grușevo), Vasile Tegza, care a dat naştere la un muzeu privat. Stăteam deseori cu el şi povesteam despre viaţă şi multe lucruri vechi, dar eu pe parcurs adunam obiecte vechi atrăgând atenţia la docu-mente vechi, cărţi rare din zonă şi mai ales acolo unde se putea păstra ceva în familiile de preoţi şi învăţători. Cunoştinţele principale în muzeografie le-am primit de la bu-nii mei prieteni Dr. Viorel Ciubotă, directorul Muzeului Judeţean Satu Mare şi dl. Dr. Mihai Dăncuş, directorul Muzeului Maramureşean, de-seori participând la diferite manifestări organizate de aceste instituţii. Mă întâlneam atât eu cât şi soţia cu diferite personalităţi din ţară (România), auzind o mulţime de lucrări ştiinţifice în istorie, etno-grafie, muzeografie și deseori stăteam de vorbă cu bunii mei prieteni atât din Sighet cât şi din alte zone, povesteam de istoria noastră, de zonă, personalităţi şi totdeauna se accentua că acolo unde se păstrează limba, tradiţiile, obiceiurile, istoria – acolo este viitor, am înţeles că trebuie ceva de a face, că încă câţiva ani buni, poate 10, poate puţin mai mult dar în urma modernizării totul va dispărea. Eu am primit a doua „specialitate” ca muzeograf participând la manifestările organizate pe teritoriul României şi lecţiile primite de la bunii mei prieteni, devenind unele instituţii din România foarte apreciate de mine, de familie şi de toţi românii din Transcarpatia. Au trecut anii şi în anul 2004, la 18 ianuarie am deschis Muzeul de Istorie şi Etnografie al Românilor din Transcarpatia, sub egida Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „DACIA”. La început a fost mult, dar pe urmă a devenit puţin, împreună cu soţia Ileana pentru ca să putem onora o instituţie adevărată, a trebuit să treacă încă 10 ani, dar de acum a fost altceva, s-a mărit numărul obi-ectelor, s-au mărit colecţiile şi am început ca să vedem altceva. Am dorit să dăm naştere la o nouă instituţie românească aici la noi acasă în partea dreaptă a Tisei. Am structurat muzeul pe următoarele secţii: Secţia ţăranului român; Secţia de etnografie; Secţia de carte veche; Documente; Numismatică; Medalistică; Bibliotecă; Arhivă. Inaugurarea muzeului a fost planificată cu atât mai mult că muzeul este şi o instituţie specifică, totuşi nu am riscat fără ca să nu fac o consultaţie înainte de deschidere, am invitat pe prietenul meu bun Dr. Mihai Dăncuş înainte de deschidere cu două săptămâni ca să facă o mică analiză. Am venit amândoi acasă la Apşa de Jos, de la vamă. Dl. Mihai a făcut o mică excursie şi după o mică tăcere a spus că totul este bine fără ca să facă măcar o observaţie, măcar că ar fi putut să facă multe, dar a înţeles că nu a fost uşor ca să ajungi la aşa nivel, ca să construieşti un muzeu. El toată viaţa şi-a petrecut-o numai prin muzee, unde cunoaşte preţul mun-cii. Eu ca un medic am observat totul dar m-am împăcat cu adevărul. 27 septembrie 2014 a devenit o zi istorică pentru mine, familie, dar şi pentru toţi românii din Transcarpatia pentru că în primul rând această instituţie este dedicată lor şi neamului nostru.

Muzeul de Istorie şi Etnografie al Românilor din Transcarpatia, Ucraina Am amintit că pe parcursul pregătirii inaugurării muzeului am avut oaspete pe bunul meu prieten prof. Dr. Mihai Dăncuş, etnograf. El a fost primul expert care a vizitat muzeul şi este foarte important ceea ce a văzut şi ce a observat în această instituţie. ”Muzeul care s-a deschis acum este rezultatul unei munci asidue şi perse-verente în care s-a angajat Dl. Botoş cu ani în urmă. Patrimoniul muzeului care cuprinde mii şi mii de obiecte de o mare varietate s-a achiziţionat şi colectat de-a lungul anilor şi de abia acum a reuşit să-l ordoneze, să-l claseze şi să-l expună de aşa natură încât să fie accesibil vizitatorilor, să-şi îndeplinească menirea şi destinul urmărit: să devină o instituţie patrimonială, un muzeu.Muzeul D-lui Botoş are mai multe componente, sectoare foarte bine de-limitate:În interiorul casei, în saloane speciale, expune: Istoria zonei în contextul Centrului European: mii de docu-mente istorice, majoritatea originale, emise de cancelariile ţărilor care au stăpânit acest teritoriu, colecţii de presă şi carte veche ce s-au tipărit aici, colecţii de fotografii vechi, colecţii de bancnote şi numismatică, ştampile şi sigilii.Sectorul de memorialistică ce cuprinde în primul rând o bogată colecţie de corespondenţă şi documente de familie ale marilor personalităţi ce s-au afirmat de-a lungul sutelor de ani în acest spaţiu locuit în special de români.O foarte bogată bibliotecă cuprinzând cărţi apărute în toate centrele eu-ropene.Colecţia etnografică foarte bogată şi variată, este expusă o parte în casa care a devenit expoziţie permanentă. Aici sunt expuse costume populare specifice diferitelor zone şi localităţi din Maramureşul din dreapta Tisei, diferite ţesături de mare valoare artistică: feţe de masă, şterguri, lepedee, dar şi covoare într-o mare varietate (toate acestea sunt de ordinul sutelor şi fiecare în parte cu caracteristici proprii şi valoare artistică şi documentară deosebită).Expoziţia etnografică continuă în spaţiul din curte şi grădină unde au fost găsite modalităţi ingenioase de expunere, de aşa manieră încât să fie şi bine puse în valoare obiectele, dar şi protejate de intemperii şi alţi factori de risc. Prin prelungirea acoperişului construcţiilor existente, dar în special prin spaţiile nou construite, special pentru adăpostirea obiectelor muzeale, patrimoniul etnografic şi-a găsit locul. Colecţii întregi de unelte folosite în practica diverselor meşteşuguri sunt expuse cu ingeniozitate spre a fi văzute şi studiate: unelte folosite în mica industrie de confecţionare a tex-tilelor şi ţesăturilor în special (războaie de ţesut, vârtelniţe, răşchitoare, sucale etc.); unelte folosite în tâmplărie, rotărie, dulgherie; o bogată colecţie de obiecte de uz casnic şi gospodăresc, dar şi cazanul de fiert ţuică cu tot instrumentarul şi cu posibilităţi de demonstraţii practice etc.Restaurarea unei porţi maramureşene provenită din Maramureşul din stânga Tisei ne sugerează deschiderea şi circulaţia valorilor materiale şi spirituale ale maramureşenilor de peste tot şi pentru totdeauna de pe cele două maluri ale Tisei.” (Dr. Mihai Dăncuș)

Ion M. Botos Director Muzeul de Istorie şi Etnografie al Românilor din Transcarpatia 06.11.2015

МУЗЕЙ ІСТОРІЇ ТА ЕТНОГРАФІЇ РУМУН ЗАКАРПАТТЯ, УКРАЇНА

Музей розташований в селищі Нижня Апша, Tячівського району, Закарпатської області, Україна. Нижня Апша є найбільшим румунським населеним пунктом на правому березі річки Тиса, більшість населення румунського походження: після останнього перепису населення, яке відбулося в Україні в 2001 році, - 97,69% мешканців селa говорять румунською, українською – 1,59% та іншими мовами - 0,5%. Географічне положення села Нижня Апша: 47°59'51'' N та 23°50'18 ''.Площа села: 30.00 км². Висота над рівнем моря 251 м.Під юрисдикцією села Нижня Апша знаходяться села: Пештера та Подішор.Поштовий індекс: 90571Населення:- Селище Нижня Апша – 8514;- Село Нижня Апша – 7.227;- Село Пештера – 104;- Село Подішор – 1183.Село документально засвідчено (зазначено) в 1387 р, будучи в складіГрафства Марамуреш до 1 грудня 1918 року, вoно було також частиною Угорського королівства, та з 1867 року до 1 грудня 1918 року - вoно було частиною Австро-Угорщини, з 1 грудня 1918 року до 26 липня 1921 року cело було частиною Румунської держави, де-факто і де-юре, повіту Марамуреш, потім село підпало під юрисдикцію Чехословаччини до кінця 1938 року, небагато часу входила до складу Карпатської України – до 24 березня 1939 року після окупації і перейшло під юрисдикцію Хортиської Угорщини до 20 жовтня 1944 року, коли в селі увійшли "визволителі", тобто росіяни, і анексували Закарпаття до Радянської України - Радянського Союзу.З 24 серпня 1991 року відносимося до незалежної України, Музей розташований на вулиці Борканюка, 17, в народі називають її «Друмул царій», головна дорога –Ужгород – Рахів – Ясиня. До районного центру Тячів – 22 км, до обласного центру – 165 км, до румунського міста Сігет, повіту Марамуреш, Румунія – 11 км, офіційно створений як юридичний заклад 27 вересня 2014 року, зареєстрований в Тячівській районній адміністрації 05.09.2014 року.Перші кроки для створення цього музею були зроблені в 1984 році. Ми були молодими; з дружиною Іляною і прогулюючись по вулиці, ми помітили в старому мараморошскому будинку стару лампу. Вона висіла в кімнаті поруч з електролампочкою, була задимлена і не мала ніякої цінності для господаря. Я попросив дружину зайти до бабці Борчанулуй, (звати її Аксеня) і купити у неї лампу. На другий день дружина купила лампу за 25 рублів, (еквівалент майже 40 доларів, моя зарплата стоматолога тоді була 110 рублів). Дружина все питала мене, навіщо потрібна нам ця лампа, я відповів їй, що ми віднесемо її додому та побачимо...Таким був початок...Все, що пов'язано з історією роду (нації), традицій, румунських звичаїв, нашої культури і навіть історії рідного села, - це прекрасний спогад студентських років, коли я зустрів у Медичному університеті у Львові, де я був студентом, мого хорошого друга,- професорa університету Василе Ст. Петрус. Я навчався на ІІ курсі, пан професор викладав нам мікробіологію, і після однієї з лекцій він запропонував всім студентам із Закарпаття залишитися в аудиторії. Ми тоді познайомилися та залишилися друзями на все життя, та навіть більше: моя дружина завжди казала, що ми розуміємо один одного як батько і син. Я завжди для нього був Іон. Тоді, в радянські часи, у Львови було для мене щось нове, для всіх я був Іваном, але професор всюди називав мене по-особливому - Іоном.Від нього я отримав перші уроки краєзнавства (історії краю), області, а пізніше й національної. Після школи, яку я закінчив в той час не знав практично нічого. В школі ніхто не викладав нам історію роду.

Все, що нам говорили, було про створення радянського народу від спільної матері і батька для всіх. Я був молодим й не розумів багато життєвих речей, але, коли приїжджав до нас в гості, з правого берегу Тиси мій дядько Тітус Ботош з Клуж Напоки, він часто згадував нашу історію, про дакійських фортець з Нижній Апши, з Бешікури та Кремніці, але ми не слухали його історії. Але потім, після багатьох років, коли дядька не стало серед нас, - ми згадували його і шкодували, що не прислуховувалися до його розповідей про нашу історію. Одним словом, я був молодим...У нас, у румунів кажуть , що розум приходить з роками, і ми переконуємося, що тут було і є істина.Але життя триває. Я зустрів мого хорошого друга з Грушева- Василе Тегза, який створив приватний музей. Часто зустрічався з ним. Ми розповідали про життя, про старе минуле і я зацікавився і почав збирати старi речі, я звертав увагу на старі документи, на рідкісні книги в нашій місцевості і, особливо там, де могло щось зберегтися, - в родинах священиків та вчителів.Важливі знання в галузі музеєзнавства я отримав від моїх хороших друзів Др. Віорел Чубота, директора Музею повіту Сату Маре та від пана Др. Михай Данкуша, директора музею Марамуреш. Часто беручи участь у різних заходах, організованих цими установами, ми з дружиною зустрічалися з різними особистостями в країні (в Румунії), так ми дізналися багато науково- історичних речей в галузі етнографії, музеєзнавства. Часто я розмовляв з моїми хорошими друзями з Сігета, а також з інших місцевостей, розповідали про нашу історію, про місцевість, в якій ми живемо, про людей, ми завжди підкреслювали, що там, де зберігається мова, традиції, звичаї, історія – там є майбутнє. Я зрозумів, що потрібно щось робити, бо ще кілька років, може - 10, може - трохи більше, після модернізації все зникне.Я отримав другу "спеціальність" – музеєзнавця, беручи участь у заходах, організованих на території Румунії та з уроків, отриманих від моїх хороших друзів. Деякі установи в Румунії стали дуже важливими для мене, для моєї сім'ї та для всіх мешканців Закарпаття.Пройшли роки. І от 2004 році, 18 січня відкрився Музей Історії та Етнографії Румунів Закарпаття, під егідою Закарпатської Обласної Спілки Румунів "ДАЧІЯ". Спочатку було багато, але потім стало менше, щоб разом з дружиною Іляною ми могли керувати справжньою установою. Пройшло ще 10 років, але тепер все було інакше, збільшено кількість об'єктів, збільшилися колекції і ми почали бачити речі по-іншому. Ми хотіли створити нову румунську установу тут, у нас вдома, на правому берези Тиси. Ми структурували (поділили) музей на наступні розділи:- Розділ румунського селянина;- Розділ етнографії;- Розділ старих книг;- Документація;- Hумізматика;- Медалістика;- Бібліотека;- Архiв.Відкриття музею було заплановано тим більше, що музей є специфічною установою. Але я не ризикнув і вирішив проконсультуватися перед відкриттям. Я запросив мого хорошого друга Др. Михайла Данкуша, за два тижні до відкриття, щоб зробити невеликий аналіз. Ми обидва їхали додому в Нижню Апшу, від митниці. Пан Михай зробив невелику екскурсію і після короткої перерви сказав, що все добре, без будь-яких зауважень. Він міг би зробити багато зауважень, але зрозумів, що не було легко дістатися до такого рівня, тобто створити музей. Він провів все своє життя по музеях і знає ціну праці. Я, як лікар, помітив усе, але примирився з істиною.27 вересня 2014 року стало історичним днем для мене, сім'ї, і для всіх румунів Закарпаття в першу чергу тому, що ця установа, присвяченa їм та нашому роду. Я згадав, що під час підготовки до інавгурації музею був у мене в гостях мій хороший друг - проф. Др. Михай Данкуш, етнограф. Він був першим експертом, хто відвідав музей і дуже важливо те, що він бачив і те, що він помітив у цьому закладі.”Музей, який щойно відкрився є результатом клопіткої і наполегливої роботи, в який втягнувся Пан Ботош декілька років тому.Спадщина (вотчина) музею, що містить тисячі й тисячі предметів широкого розмаїття, була придбана і зібрана протягом багатьох років. Тільки зараз вдалося упорядкувати все, класифікувати та експонувати таким чином, щоб бути доступним для відвідувачів щоб виконати свою місію і долю: стати родовою установою , музеєм.Mузей Пана Ботоша має декілька компонентів, розділів, дуже добре розмежовуваних...Всередині будинку, в спеціальних кімнатах виставляє:- Історія місцевості в контексті Європейського Центру: тисячі історичних документів, переважна більшість з них в орігиналі, випущені канцеляріями країн, які правили цією територією, колекції преси та старих книг, які друкувалися тут, колекції старих фотографій, колекції банкнот і нумізматики, печатки та штампи.- Розділ меморіалистики, що включає в першу чергу багату колекцію листування і сімейні документи великих особистостей, що стверджувалися - протягом сотень років в цьому просторі населенням, переважно румунами.- Дуже багата бібліотека яка містить книги, видані у всіх європейських центрах. Дуже багатa і різноманітнa етнографічна колекція, одна частина якої виставлена в будинку, який став постійною виставкою. Тут представлені народні костюми, специфічні різним зонам і населеними пунктам Марамуреша правого берега Тиси; різні тканини великої художньої цінності, скатертини, рушники, простирадла і килими великої різноманітності (всього цього є сотні, і кожен з них зі своїми особливостями і художньою цінністю та документальною особливістю).Етнографічна виставка продовжується у дворі і в саду, де були знайдені геніальні способи для виставлення речей, таким чином, щоб вони були добре розміщені та використані, добре захищені від непогоди та інших факторів ризику.З розширенням даху зовнішніх будівель, але особливо із-за новозбудованих приміщень, особливо для виставлення музейних предметів, етнографічна спадщина знайшла своє місце. Цілі колекції інструментів, що використовуються на практиці різних ремесел виставлені таким чином щоб бачили і вивчали їх; інструменти, використані в невеликій текстильній промисловості та особливо тканини (верстати, котушки, мотовили, мотальне колесо і т.д.); інструменти, використані в ремеслах столяра, колісника, тесляра; багата колекція предметів побуту, а також казан для виробництва самогону з усіма інструментами і можливості для практичного демонстрування і т.д.Реставрація марамурешських воріт, які привезли з Марамуреша з - лівого беріга річки Тиса, підказує нам відкриття і рух матеріальних і духовних цінностей марамурешців з різних місць і завжди тих, яки проживають на обох берегах Тиси. ” (Dr. Mihai Dăncuș)

Іон Ботош Директор Музею Історії та Етнографії Румун Закарпаття 06.11.2015р.

4. anul 2015 Apşa nr. 6 (90)

Biserica Albă Plăiuţ

Guvernul de la Bucureşti a aprobat, marţi, 20 octombrie, un Memorandum de cooperare între Ministerul Educaţiei din România şi Ministerul învăţământului din Ucraina pentru a de învăţământ 2015 - 2018 - scrie portalulTimpRomânesc.Potrivit acestui document părţile îşi vor acorda, pe bază de reciprocitate, burse de studii astfel:■ în instituţiile de învăţământ superior:până la 6 burse de studii, pentru studii universitare de licenţă;până la 4 burse de studii, pentru studii universitare de doctorat;până la 20 luni - bursă, burse de stagiu pentru perioade de la 3 la 9 luni fiecare.■ Pentru perfecţionarea cunoştinţelor de limbă şi literatură română şi, respectiv, de limbă şi literatură ucraineană: - până la 15 burse de stagiu pentru perioade de până la o lună fiecare, pentru cadre didactice din învăţământul preuniversitar; până la 5 burse de stagiu pentru perioade de până la o lună fiecare, pentru cadre didactice din învăţământul superior.■ în cazul cetăţenilor români de origine ucraineană şi, re-spectiv, cetăţenilor ucraineni de origine română:până la 50 de burse pentru studii universitare de licenţă şi tot atâtea pentru masterat;- până la 10 burse de studii pentru doctorat şi tot atâtea pentru rezidenţiat.■ Atât pentru studenţi, cât şi pentru cadre didactice, câte 5 burse pentru participarea la cursurile de vară de limbă, literatură şi civilizaţie română, respectiv ucraineană Partea română va acorda burse şi pentru specializările medicale.În plus, atât România, cât şi Ucraina, vor sprijini studiul limbii materne şi a altor discipline în limba maternă prin efectuarea reciprocă a următoarelor schimburi anuale:- până la 30 de educatori, învăţători şi profesori de limba română şi, respectiv, de limba ucraineană pentru a lucra în unităţile de învăţământ;- până la 30 de profesori de limba română şi alte discipline, la stagii de formare, pentru perioade de până la o lună;- până la 15 studenţi la filologie, la cursurile de vară de limbă, literatură şi civilizaţie română şi, respectiv, ucraineană, pentru perioade de până la o lună;- până la 10 profesori de limba română şi alte discipline, pentru schimb de experienţă, pe o perioadă de până la 10 zile;- până la 50 de elevi şi până la 25 de studenţi, însoţiţi de învăţători sau profesori, în

MEMORANDUM DE COOPERAREÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI ÎNTRE ROMÂNIA ŞI UCRAINA

tabere, în timpul vacanţelor sau pentru participarea la olimpiade, conscursuri, festivaluri, competiţii sportive organizate în cele două state.Conform protocolului încheiat, atât România, cât şi Ucraina vor sprijini stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor directe între institutele de perfecţionare din România şi centrele de formare continuă a cadrelor didactice din Ucraina. Părţile vor mai realiza schimburi de literatură de specialitate într-o gamă largă de domenii, precum şi schimburi de instru-mente multimedia în domeniul educaţiei.Partea română va continua să susţină funcţionarea unităţilor de învăţământ cu predare în limba ucraineană din Sighetu Marmaţiei, din localitatea Lugoj, judeţul Timiş, dar şi din localitatea Şiret (jud. Suceava), localitate unde va înfiinţa şi un liceu cu predare în limba ucraineană.

Ucraina va sprijini/finanţa/construi instituţii de învăţământ preşcolar, primar şi liceal pentru comuni-tatea de origine română din regiunea Cernăuţi, Hliboca, dar şi în localitatea Novoselivka, regiunea Odessa.Predarea în limba română va fi sprijinită la Univer-sitatea Naţională "luri Fedkovici" din Cernăuţi, şi în limba ucraineană la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, la materiile: matematică, ştiinţe sociale, ştiinţele naturii, ştiinţe umaniste şi arte. De asemenea, va fi examinată posibilitatea introducerii liniilor complete de predare în limba română şi, respectiv, ucraineană. Mai mult, cele două părţi vor stimula dezvoltarea parteneriatelor între instituţiile de învăţământ superior, valorificând oportunităţile programelor de studii eu-ropene (precum Programul Erasmus +, TEMPUS sau activităţile desfăşurate în cadrul Reţelei Universităţilor la Marea Neagră).România şi Ucraina vor susţine înfiinţarea de lectorate de limbă, literatură, cultură şi civilizaţie şi trimiterea de lectori români şi ucraineni la universităţile din Kiev,

Cernăuţi, Ujgorod, Ismail, Odessa, precum şi Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Suceava, Galaţi şi Iaşi.Acordul mai prevede înfiinţarea a două comisii mixte de experţi, formate din câte trei persoane de fiecare parte. Prima dintre acestea va avea ca scop elaborarea de materiale didactice - în special manuale de limbă, literatură, istorie, geografie, etc. Cea de-a doua comisie va monitoriza şi va evalua implementarea măsurilor prezentului acord.

■ Sursa: Timp Românesc(Redacţia TOCpress)

Prin carte afli despre marile personalităţi cultural-ştiinţifice ale lumii printre care şi mulţi români care au contri-buit la progresul omenirii, cartea te poate ajuta să creşti şi să rămâi român, prin carte românii din afara graniţelor au aflat că sunt români, dar au aflat în special că pot cunoaşte istoria noastră, dăinuirea poporu-lui român în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, iar în ultimele decenii, prin desco-peririle arheologice au aflat un lucru foarte important, fundamental, recunoscut de tot mai mulţi oameni de ştiinţă şi anume că civilizaţia europeană s-a dezvoltat de-a lungul timpului în jurul Munţilor Carpaţi şi de-a lungul marelui fluviu, Dunărea. Iată motive suficiente pentru care „Vatra Românească” - Filiala Bihor de mai mulţi ani adună cărţi pe care le trimite românilor din Basarabia, Maramureşul istoric, Ungaria, Serbia. În ultimii ani în judeţul Bihor vin acasă în fiecare an elevi şi cadre didactice aduşi de preşedintele Asociaţiei „Morăriţa”, Tiberiu Morar, care au în suflet sentimentul Neamului din care fac parte, lui nu-i e teamă să fie patriot, ba are mândria de a aparţine unuia dintre popoarele lumii ce poate sta orcând în „piaţa demnităţii umane”, un popor ce în istoria sa nu a atacat o altă ţară, şi-a apărat doar fruntariile, „sărăcia, nevoile şi neamul”.Auzind că românii din dreapta Tisei, din Maramureşul istoric sunt în Oradea, l-am contactat pe prietenul nostru Tiberiu Morar, rugându-l ca împreună cu oaspeţii lui şi ai noştri să ne facă o vizită la sediul „Ve-trei Româneşti” - Filiala Bihor. Domnul Ti-beriu Morar s-a bucurat pentru invitaţie şi a venit la sediul nostru pe strada Patrioţilor.

Bucuria cărţilorÎn momentul de faţă sediul este un depozit de cărţi adunate pentru a înfiinţa două bib-lioteci cu carte românească în Republica Moldova, în fruntea delegaţiei se află, ca în-totdeauna, bunul român, doctorul Ion M. Botoş. După o scurtă alocuţiune de bun ve-nit i-am invitat pe românii din Maramureşul istoric să-şi aleagă din miile de cărţi câte două cărţi, pe care le doresc. Câteva minute românii din Maramureşul istoric nu au mai văzut pe nimeni în jur, doar cărţile din faţa lor. După ce şi-au ales fiecare câte două cărţi, s-au uitat la noi, expresia feţelor lor ne spu-nea cum că ar fi dorit să-şi aleagă mai multe cărţi. Simţind dorinţa lor, eu şi Ioan Chivari i-am invitat să-şi aleagă mai multe cărţi, fapt care s-a şi întâmplat. Am numit acest eve-niment „bucuria cărţii”, a cărţii româneşti donate românilor de peste graniţă care duc dorul de ţară şi de cartea românească. Cartea a avut şi va avea întotdeauna o importanţă colosală. Dornici de înălţarea neamului prin carte în 1852 Avram Iancu împreună cu Simion Balint şi Axente Sev-er au donat bani pentru înfiinţarea unei „asociaţii literare române” pentru românii ardeleni. Întărirea solidarităţii românilor prin cultură, progresul şi luminarea românilor au fost întreţinute prin apărarea, cultivarea limbii române, înfiinţarea de bib-lioteci de interes naţional. Astăzi putem afirma cu mândrie despre eforturile făcute de mari intelectuali români din Ardeal pentru înfiinţarea unor asociaţiuni pre-cum ASTRA (1861), fondarea şi editarea revistei „Transilvania” (1868) ce urmărea îmbunătăţirea învăţământului în limba română, asociaţiuni ce au pregătit înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Acest

frumos moment care ne-a bucurat pe toţi s-a întâmplat datorită dumneavoastră, dragi români din Bihor, generoşi, care aţi înţeles că poporul român nu e doar cel de acasă, dintre graniţe, ci e şi cel din afara Ţării, din vecinătatea frontierelor, dar şi din pre-tutindenea unde se vorbeşte limba română. România este chemată să ajute fraţii de peste graniţă să crească români şi în veci să rămână români, generaţia de azi şi de mâine are datoria sfântă de a aduce acasă Basarabia, vrednicia românească să dăinuie în vecie, apărând fruntariile Daciei, apărăm neamul românesc, întâlnirile cu fraţii de dincolo de graniţe sunt câştiguri naţionale şi care se cuvin a fi cultivate, în felul acesta vom putea învinge pas cu pas nedreptăţile şi dificultăţile puse în faţa noastră, a românilor, de forţe potrivnice Unirii, vor fi o hrană sufletească pentru români, aceste manifestări menţin idealurile solidarităţii naţionale, duhul Unirii de la Alba Iulia. Asemenea întâlniri organizate de „Vatra Românească” precum şi de Asociaţia „Morăriţa” emană acele raze de lumină care pot da sens idealurilor solidarităţii naţionale, pot netezi drumul spre Unire. Intelectuali precum Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Aurelian Silvestru fac parte din acei români care dau mersul spre evenimentele care aduc Basarabia spre Ţară. De la început până la sfârşit, spunea marele A.D.Xenopol, datoria el-ementului bun este lupta în contra răului. Aceşti mari intelectuali români sunt partea aleasă a naţiunii, suflete nobile, înţelepte ale românilor care pot satisface speranţele românilor, este condiţia esenţială a unui popor ce poate arunca „raze de strălucire

asupra unei nopţi ce poate fi de durată dacă nu ne trezim”.Tot Xenopol spunea: „Când un popor coboară în cumpăna lumii poartă el însuşi vina acelei degradări” şi că „Dacă slăbim în afară, înseamnă că suntem slabi înlăuntru”.Răul de afară este întreţinut de răul dinlăuntru, iar dezbinarea dinlăuntru este o slăbiciune a noastră, a tuturor de care am putea scăpa prin apel la conştiinţa individuală care o determină pe cea naţională, înălţarea sau decăderea unei ţări depinde de elementul ce predomină, cel bun sal cel rău, în lupta permanentă cu în-tunericul care nu este departe. Cred că mai avem un drum lung de parcurs pentru a face diferenţă între bine şi rău, atunci, doar atunci nu vom mai avea eşecuri naţionale. Nu este prea greu să facem diferenţa între bine şi rău, este vorba de un autocontrol, al gândurilor şi trăirilor, iar fapta bună este sin-gurul criteriu de a defini binele. Putem merge pe calea binelui? Da, putem, dacă îi ascultăm pe cei ce ştiu! Şi în România sunt mulţi români care chiar ştiu ce trebuie să facem pentru a avea o cale bună. Marşul tinerilor unionişti români din Chişinău, Iaşi, Bucureşti mi-a produs o mare bucurie, dar mi se pare că România încă doarme. Guvernanţii se uită cu teamă ce va spune Europa. Văd o Românie timidă. Românilor parcă nu le vine să creadă că Ba-sarabia ar putea veni acasă. Mă aşteptam la o mare sărbătoare românească în Capitală, la o primire înălţătoare a tinerilor din Ba-sarabia, la o sărbătoare grandioasă. Nu-i nicicând prea târziu, poate data viitoare!

■ Prof. Teodor DAVIDîn ziarul Crişana, nr. 7429/05.08.2015

Cartea românească ne ajută să ne cunoaştem istoria României, marile personalităţi care au apărat Ţara, care au dat strălucire limbii române.

5.anul 2015Apşa nr. 6 (90)

Strâmtura

La douăzeci de ani de la reconstrucţia vetrei monahale de la Voivozi - dăinuire ortodoxă atestată patriarhal printre cele mai vechi ale Transilvaniei - de Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Ii-sus Hristos, în şase august curent, părintele stareţ al Mănăstirii Voivozi, Protosinghelul Chesarie, a săvârşit Sfânta Liturghie pe al-tarul ruinelor Bisericuţei Voievodale din Complexul Monahal de acum şase secole cinstind astfel istoria acestor binecuvân-tate locuri, alături de credincioşii, peleri-nii, trecătorii aflaţi în acele ceasuri acolo. Astăzi, 15 august, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului mulţimea credincioşilor prezenţi caută umbra generoasă a steja-rilor şi paltinilor ce înconjoară Paraclisul de vară, locul rugăciunii, după slujbele de priveghere de zi şi de noapte, începute cu o zi mai devreme, dimpreună cu cei veniţi la capătul postului, cu sufletul către Maica Preacurată, arătându-i lacrimile rugătoare, a fi în Biserică şi a simţi puterea Duhului Sfânt care este în Biserică, spre a nu pieri pe cale... Dragoste şi recunoştinţă faţă de Născătoarea de Dumnezeu !În ocolul vremurilor, creştinii au luat-o pe Maica Domnului drept mijloci-toare, rugătoare și ocrotitoare. Potrivit învățăturii Sfintei noastre Biserici, Preas-fânta Născătoare de Dumnezeu este folositoare iconomiei mântuirii în trei feluri: întâi, în calitate de mijlocitoare, prin consimțământul ei adresat lui Dum-nezeu, pentru ca Fiul Său şi Cuvântul să Se întrupeze dintr-însa; în al doilea rând, prin prezența ei necontenită alături de cruce şi prin supunerea înaintea hotărârii

Strajă hotarului şi credinţei din Ţara Bistrei şi a Ţării Bihorului- Mănăstirea Ortodoxă Voivozi -

Fiului ei de a Se jertfi; în al treilea rând, deoarece a primit pentru întreaga lume, trăirea desăvârșită a mântuirii şi fiindcă a mijlocit, cu credință, pe lângă Fiul său, Ii-sus Hristos. De aceea noi toţi, o iubim pe Maica Domnului! Pelerinii bisericilor din satele Văii Bistrei, de la Cuzap, Popeşti şi Bista, a Barcăului, de la Satul Barbă şi Abram, de la Brusturi, Sacalasău şi Derna, de la Aleşd şi Marghita veniţi spre dealurile Voivozilor adăpostite în toropeala verii de geana codrilor Muntelui Şes, la Sfânta Mănăstire alături de preoţii lor, reânvie şi în acest an, virtuţile pelerinajului monahal, adânca trăire a tradiţiei ortodoxe mona-hale. Chemarea inimii în semnul credinţei, pulsează aici la Mănăstirea Voivozi, imnul de taină al clopotelor frumoasei biserici de piatră ridicată în ultimii ani, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, pecetluieşte de-a pururi, marginea de hotar a ctitorilor maramureşeni din neamul Drăgoşeştilor: Sas Vodă, Balc şi Baliţă Vodă, cu toţi urmaşii lor, pânã la noi… Prin darul sme-reniei cu care a fost împodobită de Dum-nezeu, Preacurata Fecioară Maria, rămâne şi astăzi pricină de slavă şi de cinste, pildă negrăită tuturor credincioşilor, în suişul greu al mântuirii. De la Colţul cu meri din Bihor (Mănăstirea Voivozi), la Colţul cu peri (Mănăstirea Peri) în Maramureşul istoric din dreapta Tisei-Ucraina! În Dicţionarul Transilvaniei, Ba-natului şi celorlalte ţinuturi alipite, editat în 1921 de C. Martinovici şi N. Istrati, localitatea Voivozi apare şi cu numele un-guresc de Almaszeg (alma = măr, szeg = lot, parcelă!). Cercetarea istoriei medievale româneşti, ridică încă multe întrebări. Un-

ele legate chiar de interpretarea Actului oficial emis de Patriarhul ortodox Antonie al Constantinopolului în 13 august 1391, voievozilor maramureşeni Drag şi Baliţă. Emis în limba greacă, este tradus în anul 1494 în limba latină, înlocuindu-se „ţinutul Pistran“ cu Almazigy, care era nu-mele de cancelarie al satului Voivozi. Poate fi considerată o greşeală, dar mai probabil traducătorii în cunoştinţă de toponimia locală, au stipulat mai exact identitatea ţinutului Pistram din privilegiul patriarhu-lui Antonie. Este certă existenţa spaţiului de pelerinaj între cele două mănăstiri încă înainte de a deveni subordonate conform privilegiului patriarhal. Reîntemeierea Mănăstirii Voivozi a însemnat şi refacerea (reluarea) acestor pelerinaje „de la colţul cu meri la colţul cu peri“, atât în formă instituţională (Asociaţia „Morăriţa”), cât şi ocazională, rezultând legături cultura-le şi spirituale speciale ale Bihorului cu Maramureşul din dreapta Tisei. Simbol al monahismului ortodox în Ţara Bihorului, Mănăstirea Voivozi rămâne alături de sora mai mare, Mănăstirea Peri din Maramureş, tezaur de preţ al istoriei naţionale, odată prin aşezarea lor în mijlocul unor vesti-gii dacice şi daco-romane existente încă în satele româneşti care le-au înconjurat prin veacurile trecătoare, fiind mărturii şi dovezi incontestabile ale moştenirii orto-doxe, ale contituitãţii spaţiului şi identităţii româneşti până astăzi. Apoi posibilitatea continuării săpăturilor arheologice înce-pute de reputatul istoric şi arheolog Radu Popa, care vreme de patrusprezece ani, cu întreruperi, a cercetat cu mult folos aceste ţinuturi, deschizând drumul unor noi săpături pentru identificarea vetrei satu-

lui Voievozi în evul mediu, revalorificarea vestigiilor descoperite în cele trei campa-nii de cercetare şi acoperite cu pământ pentru protejarea lor, până la identificarea soluţiilor potrivite. Cu iertare părinte pro-topop al Marghitei, cu rugămintea sã luaţi aminte: cuvântul de învăţătură rostit a fost înălţător dar a nu aminti măcar în câteva cuvinte, poate chiar de introducere, is-toricul voievodal şi legăturile Mănăstirii Voivozi în circuitul de mărturii ale istoriei şi civilizaţiei medievale bihorene, naţionale şi europene, este o greşeală. Cei peste cinci sute de pelerini prezenţi aici de Sântămăria Mare îl ascultau cu ani în urmă pe vrednicul de amintire protopop de atunci, preotul Gheorghe Ciobai al Marghitei, fremătând emoţia erudiţiei în percepţia, cunoaşterea şi prezentarea Mănăstirii Voivozi… Protosinghelul Chesarie, singu-rul vieţuitor al Mănăstirii Voivozi a invitat mulţimea la slujba de hram din 8 septemb-rie, când este aşteptat şi Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, mulţumit de prezenţa numeroasă a credincioşilor peleri-ni prezenţi la Sfânta Liturghie. A oferit tu-turor, prin râvna binefăcătorilor care ajută mănăstirea atunci când este nevoie, sar-male şi suc rece. Agapa, căldura mare şi în-ceperea serbărilor popăscanilor la atestarea documentarã a satului lor (cicisuteoptzeci de ani!), iuţeau pasul, purtând împlinirea sufletească şi învăţătura de folos a rãspun-sului Sfântului Isaac Sirianul la întrebarea smereniei: „Smerenia este haina dumne-zeirii, pentru că cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu, când a binevoit a veni în lume, şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită.“

■ Tiberiu MORARU

Bouţu Mic

Apariţia celor două volume de fotografii alb-neg-ru „ROMÂNII DIN DREAPTA TISEI ÎN IMAGINI VECHI” ale dr. Ion M. Botoş, preşedintele Uniunii Re-gionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, tipărită cu sprijinul şi contribuţia prietenilor din Ţară - Asociaţia Centrul de Ecologie şi Turism Maramureş, Consiliul judeţean Maramureş, a văzut lumina tiparului la Sighetu Marmatiei devenind raritate editorială. Succesul acestor volume de fotografii se datoreşte, în mare măsură, faptului că prin intermediul imaginilor din arhivele familiilor românilor din dreapta Tisei, din arhivele diverselor instituţii, organizaţii şi aşezăminte, e oglindită istoria acestor vechi localităţi româneşti, cu oa-meni mândri, dârji şi harnici, care-şi păstrează tradiţiile, limba maternă şi portul strămoşesc. De-a lungul veacu-rilor, aceste plaiuri au făcut parte din diferite state - Co-mitatul Maramureş, Austro-Ungaria, România Mare, Cehoslovacia, Ucraina Carpatică, Ungaria horthystă, Uniunea Sovietică şi Ucraina independentă în prezent în Transcarpatia locuiesc aproape 50 de mii de români, ma-joritatea în raioanele Teceu şi Rahău, unde trăiesc com-pact.În cele 260 de pagini sunt înserate mii de fotografii impor-tante din viaţa şi activitatea locuitorilor acestor meleaguri. Sunt imagini ce pot fi găsite doar prin Internet. Bunăoară, cea a Bisericii vechi din Apşa de Jos (1561), a minei de sare „Cunigunda” din Slatina (1792). Altele au fost adunate din arhive personale. Astfel foto-grafia lui Dan Mihai a lui Ilieş a lui Dumnezeu (1884-1968), participant cu drept de vot la Marea Unire de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, a fost donată autorului de Ion Moiş, cea a diplomatului dr. Mihai Marina, fiu al s. Apşa de Jos, consul şi Consul

O CRONICĂ ILUSTRATĂ AMARAMUREŞULUI ISTORIC

General al Consulatului Regatului României la Oradea, prefect al Judeţului Maramureş în perioada horthystă, şi cea a lui Victor Marina, vice-consul la Consulatul Gen-eral al României la Cluj în aceeaşi perioadă, au fost luate din arhiva Smarandei Navratil, Sighetul Marmaţiei, cea a centrului localităţii Slatina din perioada cehoslovacă - din arhiva lui Anton Nazarovici, cele ale academicianului Mi-hai Gabriel Popp - din diferite arhive oficiale şi particulare ş. a. m. d. Desigur că o bună parte a materialului ilustrativ se referă la perioada sovietică - activitatea kolhozurilor, a şcolilor, spitalelor, diferite sărbători ale familiilor etc. Fără doar şi poate, merită amintiţi românii din dreapta Tisei care au fost deportaţi în Siberia (Gheorghe Filip a lui Nicoară, Mihai Şimon a lui Ion, Gheorghe Marina - procesul „Cernişca” -, care au luptat împotriva sistemului sovietic - Mihai Costevici - din arhiva autorului). Într-un cuvânt această cronică ilustrată, bogată în fotografii documentare şi de unicat, constituie pentru toţi cei ce le au la dispoziţie, pentru cei ce se interesează de is-toria acestor strămoşeşti meleaguri româneşti un adevărat şi multaşteptat cadou ce ar trebui completat cu al treilea volum care ar oglindi în imagini fotografice perioada Ucrainei independente, trilogia devenind astfel o pagină importantă a memoriei faţă de predecesori, o cauză demnă de urmat de reprezentanţii generaţiei actuale a românilor din Maramureşul istoric.

■T. NICOLAE în ziarul Zorile Bucovinei,

nr.47 (14.357)/ 12.08.2015

6. anul 2015 Apşa nr. 6 (90)

Topcino Peştere

Stimaţi prieteni ai lui Vasile Ilica şi ai ideii

de neuitare, Omagiem acum, în tristul moment al plecării dintre noi, nu numai pe curajosul istoric şi apărător al drepturilor românilor din Nordul Bucovinei, ci şi pe omul puternic şi neclintit în opţiuni care nu a ezitat să-şi închine întreaga viaţă unei idei şi unei datorii de conştiinţă, aceea de a face cunoscută opiniei publice tragedia neştiută a fraţilor pierduţi de-a lungul a 75 de ani de înstrăinare. Bucovinean stabilit la Oradea, el nu şi-a uitat nici o clipă fraţii care nu au reuşit să treacă în România, trans-formându-le suferinţa într-o

Cu adâncă mâhni-re anunţăm că în ziua de 20 octombrie a.c, la Oradea, a încetat să bată inima no-nagenarului Vasile ILICA, un om de mare şi aleasă omenie, un om ce şi-a iubit fierbinte neamul, obârşia şi plaiurile natale, un adevărat părinte al tinerilor noştri, care şi-au făcut studi-ile la diferite instituţii de învăţământ din judeţul Bi-hor, un harnic şi prodicios autor de studii şi mono-grafii consacrate unor mo-mente dramatice din istoria zbuciumată a Bucovinei. Născut la 11 noi-embrie 1924 în Broscăuţii Noi, fost elev al Liceului „Regele Ferdinand I” din Storojineţ, s-a văzut silit în 1944 să se refugieze din partea de nord a Bucovi-nei ocupată de sovietici.

Născut la 11 noiembrie 1924 în Broscăuţii Noi, raionul Storojineţ, regiu-nea Cernăuţi, din nordul Bucovinei, se stabileşte la Oradea în anul 1952. De profe-sie constructor, format la Şcoala de Ofiţeri de Geniu a Armatei Române, exersat în dispozitive militare de luptă, colonelul VASILE ILICA documentează şi semnează ca vrednic scriitor de istorie cele opt cărţi rămase posterităţii, aducând lumină şi mărturii prin titluri incitante: Martiri şi mărturii din nordul Buco-vinei, Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei, Bucovina pe calea reântregirii, Bucovina abandonată, Bucovina noastră, Basarabia la întâlnire cu istoria... Toate cărţile argumentând nedreptatea unei istorii a suflării româneşti greu încercată în Bucovina şi Basara-bia de masacre, deportări, întemniţări şi dezrădăcinări. Exprimând sensibil, prin sufletul lui bucovinean, so-arta neînţeleasă pe deplin nici astăzi a acestei părţi de Românie, dorită de imperii cu ţari şi împăraţi, cu pro-tocoale neştiute şi războaie, cu urme şi răni sângerânde încă. Şi-a dedicat viaţa activităţii de studiere şi cercetare a istoriei Bucovinei şi Basarabiei, scriind, cercetând, ed-itând... Anul 2015 a fost pentru VETERANUL VASILE ILICA, un an al onorurilor. Ministerul Apărării Naţionale i-a conferit medalia în aur şi bre-vetul „Emblema de Onoare a Armatei României - cu însemn de pace”. Manifestarea publică a fost organizată de A.N.C.M.R. Bihor la Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”. A participat la manifestările naţionale de la Memorialul Victimelor Comunismului şi Rezistenţei din Sighetul Marmaţiei, la Marghita sărbătorind Ziua Unirii Prin-cipatelor Române, la Bucureşti la festivitatea acordării premiului „Mile Cărpenişan”, la Oradea la manifestar-ea Asociaţiei „Morăriţa” de comemorare a Consulului General Mihai Marina, unde a susţinut o alocuţiune publică, etc. Publicarea celor 6 liste cu 222 de deţinuţi politici bucovineni (ucrainieni, români, evrei, po-lonezi) care se aflau la data de 22 iunie 1941 în închi-soarea din Cernăuţi, fiind executaţi în secret de către NKVD-ul sovietic şi îngropaţi apoi pe teritoriul fostu-lui Cimitir militar român din Cernăuţi, în cartea „Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei”, a însemnat interdicţia intrării în Ucraina pentru o perioadă de cinci ani,

IN MEMORIAM VETERANVASILE ILICA (1924-2015)

decizie care expira în 15.12.2016! Duce cu el în mormânt această nedreptate şi răutate a autorităţilor ucrainiene de astăzi, neputinţa şi dezinteresul autorităţilor române

neimplicate în anularea acestei decizii securiste, poate tocmai să rămână mai puţin rău în lumea noastră! Cu suferinţa că nu a putut să vadă, să îngrijască „livada şi casa natală din Broscăuţii mei, de lângă Cernăuţi, din Ucraina...” Cu un an în urmă la serbarea împlinirii celor nouăzeci de ani, prietenul nostru, VETERANUL VASILE IL-ICA, o carte de istorie trăită, un istoric autentic prin tot ce a scris despre neam şi Ţară, cu lacrimi în ochi se ruga să-L ţină Domnul, să apuce să mai vadă odată, icoana din sufletul său, Bucovina natală... România lui neuitată... Dumnezeu Să-ţi rânduiască odihna cea meritată aproape de îngerul Neamului Româ-nesc pe care atât de mult l-ai iubit şi slujit! Rămas bun prietene drag, VETERAN VASILE ILICA!

■ Asociaţia „Morărita”, Oradea■ Uniunea Regională a Românilor din Dreapta Tisei, Ucraina■ Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, Fili-ala Bihor■ Direcţia de Cultură Bihor■ Cenaclul Literar „Barbu Ştefânescu Delavrancea”■ Redacţia revistei „Fa- milia Română”, Baia Mare■ Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai”, Bihor■ Asociaţia Cultural- Patriotică „Avram Iancu”, Marghita■ Biserica Albă, Marghita■ Biserica „Buna Vestire”, Oradea■ Societatea „Minai Emi- nescu”, Cernăuţi■ Asociaţia Studenţilor şi Elevilor Basarabeni, Filiala Oradea■ A.N.C.M.R., Filiala Bihor■ Asociaţia Culturală „Pro Basarabia şi Bucovina”, Bi-hor

■ Fundaţia Academia Civică, Bucureşti

zestre pe care ne-a adus-o ca să fie adăugată patrimo-niului naţional de memo-rie şi nerenunţare. A ţinut conferinţe şi a scris cărţi, a participat la simpozioane şi colocvii, ca să poată povesti şi face cunoscută povestea cutremurătoare a miilor de ţărani seceraţi de mitralierele sovietice la Fântâna Albă şi la Lunca, povestea martirilor de pe listele KGB ale „Direc-tivei Merculov”. A fost un obişnuit al conferinţelor internaţionale şi al Şcolii de Vară de la Me-morialul Victimelor Comu-nismului şi al Rezistenţei de la Sighet, intervenţiile sale sunt cuprinse în „Analele Sighet”, iar cărţile sale au fost lansate în faţa publicu-lui emoţionat strâns de Ziua Porţilor Deschise în fiecare an. Ultima dintre ele, despre

care nu ştiam că este ultima, a fost „Bucovina noastră - an-tologie istorică 1775 - 2011”, apărută la Imprimeria de Vest din Oradea. În numele acelui public format din bătrâni foşti deţinuţi politici şi din tineri dornici să-şi cunoască istoria pentru a-şi înţelege viitorul, ca şi a lui Romu-lus Rusan şi al tuturor co-legilor mei de la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului şi de la Muzeul de la Sighet, am ţinut să-i aduc istoricu-lui patriot care a fost Vasile Ilica acest îndurerat oma-giu, ca pe o încercare de a-i păstra amintirea, aşa cum a păstrat-o el toata viaţa pe cea a fraţilor noştri din Bucovina de Nord.

■ Ana Blandiana

Studiile şi le-a continuat la Şcoala de ofiţeri de Geniu din Bucureşti. În tinereţe a făcut parte din cadrele Ministerului Afacerilor In-terne al României, ca mai apoi să lucreze pe diferite şantiere de construcţii din vestul Ţării. Căsătorit cu Flo-rica Turcuţ, s-a stabilit cu traiul în oraşul Oradea. Veteran de război, membru al Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, al Societăţii de Cultură Românească „Mi-hai Eminescu” s-a străduit în ultimele decenii ale vieţii să aducă la cunoştinţa opiniei publice problema Bucovinei. În fiecare an îşi vizita localitatea de baştină şi rudele, participa cu elan la manifestările românilor nord-bucovineni, angajân-du-se la dezbateri pe mar-

ginea problemelor legate de păstrarea identităţii noastre naţionale. A mai avut un mare vis, acela de a aprinde câte o lumânare pe mor-mintele părinţilor, surorii şi bunicilor din cimitirul din Broscăuţii Noi, aducându-le astfel un ultim omagiu, dar nu i-a mai fost îngăduit de a păşi hotarul, care de peste şapte decenii trece prin inima Bucovinei. S-a stins cu dorul nemângâiat de nu îşi fi revăzut locurile copilăriei. Cu acest trist prilej transmitem familiei în-doliate cele mai sincere şi profunde condoleanţe şi-L rugăm pe Atotputernicul Părinte Ceresc să î1 aşeze în dreapta Sa, la loc cu lumină şi verdeaţă. Dumnezeu să-1 ierte şi să-i fie ţărâna uşoară!

■ Din partea societăţilor social-culturale româneşti din regiunile Cernăuţi şi Transcarpatia.

7.anul 2015Apşa nr. 6 (90)

Bouţu Mare Cărbuneşti

§

Născut la 11 noiembrie 1924 în Broscăuţii Noi, raionul Storojineţ, re-giunea Cernăuţi, din nordul Bucovinei, este stabilit la Oradea din anul 1952. De profesie constructor, cu o viaţă activă de patruzeci şi trei de ani în spate, nu uită an de an, grija pensionarului proprietar de livadă în nordul Bucovinei dragi, aşteaptând cu speranţă încă o primăvară de vis acolo, să-l troienească florile de măr, din ograda casei natale... Scriitor de istorie prin cele opt cărţi semnate ca autor, aduce lumină prin titluri incitante: „Martiri şi mărturii din nordul Bucovinei”, „Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei”, „Bu-covina pe calea reăntregirii”, „Bucovina abandonată”, „Bucovina noastră”, „Ba-sarabia la întâlnire cu istoria...” Toate argumentând nedreptatea unei istorii a suflării româneşti greu încercată şi în Bu-covina de masacre, deportări, întemniţări şi dezrădăcinări. O soartă neînţeleasă pe deplin nici până astăzi a acestei părţi de Românie, dorită de imperii cu ţari şi împăraţi, cu protocoale neştiute şi războaie, cu urme şi răni sângerânde încă. Prin sufletul românului buco-vinean, basarabean ori maramureşan, aşteptând dreptatea... încă... Şi încă... Şi Ţara...Vasile Ilica, în pragul celor nouăzeci de ani, trăieşte modest şi singur, într-un apartament cu două camere, aproape de centrul Oradiei. A trudit pâinea cea de toate zilele prin toată ţara, muncind pe diverse şantiere în Bihor, la Baia Mare, Reşiţa. De la pensionare, în 1988, şi-a dedicat întreaga activitatea studierii is-toriei Bucovinei, scriind, cercetând, ed-itând.

** *

Îl găsesc cu masa din sufragerie încărcată de cărţi, studii, acte şi dosare. E semn de activitate intelectuală, specifică preocupărilor lui de o viaţă. Prieteni şi colaboratori vechi am convenit să stăm de vorbă cu gând de aniversare... „Dar n-aibă iertare şi n-aibă scăpare/ Călăi de viaţă, cultură şi neam”, blestemul poeziei „Furtună şi blestem” a lui Lorin Fortuna, îi aduce aminte lui Vasile Ilica că îi este interzisă intra-rea în Ucraina. Publicarea celor 6 liste cu 222 de deţinuţi politici bucovineni (ucrainieni, români, evrei, polonezi) care se aflau la data de 22 iunie 1941 în închisoarea din Cernăuţi, fiind executaţi în secret de către NKVD-ul sovietic şi îngropaţi pe teritoriul fostului Cimitir Militar Român din Cernăuţi, în cartea „Momente din istoria zbuciumată a Bu-covinei”, a însemnat iniţial interzicerea prezentării cărţii la Simpozionul dedicat comemorării a 70 de ani de la masacrul antiromânesc de la Fântâna Albă, orga-nizat în 31 martie 2011 de Societatea Golgota din Cernăuţi, pe motiv că titlul cărţii şi conţinutul ei au caracter provoca-tor. Ulterior comunicarea şmecherească de interdicţie a intrării în Ucraina, când în ajunul Sfintelor Paşti, încărcat cu daruri pentru prietenii şi rudeniile de acolo, dorea să treacă frontiera... „Eu nu mă consider un învins. Mă dor picioarele pe care le-au tratat şase medici în ultimii doi-trei ani, dar cel mai mult sufăr pentru interdicţia de intrare în Ucraina, dispusă

Veteranul bucovinean Vasile ILICA, avansat... nonagenar!de autorităţile ucrainene. Prietenul Grişa din Cernăuţi, încă mă aşteaptă cu cam-era pentru găzduire. Pe bucovinenii mei din satul Roncea nu pot să-i uit. Am dus din România un camion de cărţi pentru biblioteca lor. Mă aşteaptă apoi livada şi casa natală din Broscăuţii mei...” ■ Ce bucurie vă luminează amin-tirile, domnule Ilica, îl întreb?„Sunt membru al Societăţii „Minai Emi-nescu” din Cernăuţi, al Asociaţiei Cul-turale „Pro Basarabia şi Bucovina” Bihor, al Asociaţiei „Morăriţa”. În anul 1991 am reuşit să organizăm o delegaţie pentru documentare cu cei de la „Pro Basarabia”, condusă de dr. Ion Groza preşedintele de atunci. Am vizitat Storojineţul, satele româneşti din Bucovina, apoi din Ba-sarabia. La Storojineţ, am aflat despre plasa Flondorenilor, moşia lor pe care s-a dezvoltat mai târziu oraşul, despre mormântul marelui patriot român Iancu Flondor, care prin atitudinea lui dârză a legiferat Congresul şi hotărârea de reve-nire a Bucovinei la Regatul României în 28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, susţinând-o apoi alături de delegaţia bucovineană prin prezenţa lor la Alba Iulia la Marea Unire. Despre ferocitatea comportamentului autorităţilor soviet-ice instaurate ca urmare a ocupaţiei Ar-matei Sovietice în 1940, care în planul lor demolator au şters criminal toate ur-mele acestei familii (castelul de reşedinţă în primul rând), culminând cu acoperi-rea criptei mormântului pentru a nu se mai putea identifica niciodată patrioţii români care au făcut cinste neamului, lăsându-ne România Mare... După un an de la această vizită, în 24 noiembrie 1992, am reuşit acolo în Cimitirul Maid-an din Storojineţ, să ridicăm monumen-tul lui Iancu Flondor (monument real-izat la Oradea cu susţinere privată). Am organizat deplasarea a două autocare cu orădeni simţitori la trăirea şi recuperarea istoriei românilor de orişiunde ar fi ei, care au participat emoţionaţi la sfinţirea acestui monument, de un sobor de preoţi condus de Preasfmţitul de vrednică adu-cere aminte Ioan Mihălţan Crişanul al Oradiei, Bihorului şi Sălajului. Este poate cea mai frumoasă amintire, trăită alături de un om cu mare inimă de român şi îl numesc pe dr. Ioan Groza, reuşind repunerea acestui stindard de românism acolo la Storojineţ, aproape de Cernăuţi, care pentru actualele generaţii de tineri, de elevi şi studenţi poate fi un traseu is-toric şi o pildă de curaj. Un loc de peleri-naj al neamului nostru, binecuvântat în trăirea lui ortodoxă.” ■ Vă socotiţi un erou, sau o victimă, domnule Ilica? „Readucerea în faţa opiniei pub-lice a masacrului din 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă, despre care eu am scris pe larg în cărţile mele, sensibilizarea mass-media româneşti pentru acest episod al istoriei noastre, a produs mare derută în Bucovina chiar în acest an. Televiziunea română prin competenţele realizatoarei Lucia Hossu-Longin, a documentat la faţa locului un film despre aceste eveni-mente, despre adevărata istorie a Bucovi-nei, despre lucruri care au înspăimântat autorităţile de acolo. Şi suntem în anul 2014, băgaţi de seamă! Dar eu trebuie să spun adevărul: cei peste 1500 de români, din satele Iordăneşti, Ropcea, Pătrăuţii

de Jos, Pătrăuţii de Sus, Cupca, Sucev-eni, etc cu prapuri luaţi din biserici, şi cruci primite de la preotul din Biserica Sucevenilor, cu steaguri albe ca să arate grănicerilor că ei nu posedă arme, ci doar o sfântă dorinţă de a părăsi Buco-vina, deoarece nu pot suporta regimul „eliberatori¬lor” sovietici. Toată această „gloată” de oameni s-a pus în mişcare datorită unei provocări lansate de NKVD-ul sovietic care a răspândit zvonul că după repatrierea celor 80.000 de nemţi trăitori în Bucovina, în toamna anului 1940, a venit şi rândul românilor, respectiv cei care aveau rude apropiate în România, pentru reîntregirea familiilor... Deci masacrul de la Fântâna Albă a fost „planificat” de autorităţile sovietice pen-tru a se da o lecţie tuturor acelora care ar mai îndrăzni să forţeze frontiera URSS-ului. Au fost seceraţi mişeleşte familii întregi, cu părinţi şi copii ţinându-se de mână în disperarea lor şi aruncaţi în cele două gropi comune de pe dealul Sucevenilor, mulţi îngropaţi muribunzi, de vii... Această tragedie de la Fântâna Albă este o rană nevinovată a sufletelor românilor secerate pe păşunea Varniţei... Jalea de nedescris, ţipetele de groază ale celor împuşcaţi, păşunea plină de morţi şi răniţi nu se poate uita...Şi cărţile mele documentează consemnând mărturii ale supravieţuitorilor, ale urmaşilor celor masacraţi, batjocoriţi, întemniţaţi ori aruncaţi în gropi comune... O memorie, care pentru răstignirea românilor, ne doare... O mărturie de sânge a neamului românesc...” ■ Trăiţi în Oradea din anul 1952. Ce a însemnat pentru Vasile Ilica Oradea ?„În primul rând a însemnat împlinirea destinului meu. Căsătoria, naşterea fii-cei noastre, construirea casei, naşterea nepotului şi... decesul soţiei în 1985, după ce în anul 1983 am petrecut-o pe mama... Am lucrat ca şef de lot la Sov-rom construcţii, cu şef inginer sovietic din 1952 până în 1967. Am construit infrastructura exploatării de uraniu de la Ştei-Băiţa. Am trecut, fiind promo-vat, la Centrul de Proiectări Bihor unde am lucrat 25 de ani până la pensionare. La această instituţie m-am specializat în sistematizarea şi organizarea terito-riului. Pe atunci avea peste patru sute de angajaţi. Am avut timpul necesar, starea pentru documentare şi studiu a cunoaşterii şi a implicării în toată prob-lematica bucovineană. Toate drumurile mele către locurile natale au însemnat o continuă muncă de culegere a mărturiilor trăitorilor din satele bucovinene, despre evenimentele care i-au lăsat fără ţară, fără avere, mulţi fiind deportaţi, arestaţi, urmăriţi, chinuiţi. Stalin a decretat uşor: colectivizarea să se încheie în doi ani! Cercetând fapte, decizii, documente, ascultând mărturiile trăitorilor acelor evenimente am înţeles de unde vine atâta ură împotriva românilor: ocupan-tul sovietic promova o politică de stat de împuţinare a românilor prin deportarea, neutralizarea şi asimilarea acestora. Era o politică de stat! Doar aşa puteau justifica pretenţiile teritoriale, răpirea şi anexarea de provincii româneşti. Am fost şi eu un martor ocular. Eram elev la liceul din Storojineţ, în 28 iunie 1940 şi am văzut deruta autorităţilor noastre româneşti

la ocuparea de către sovietici a Nordu-lui Bucovinei! Astfel, Legiunea de jan-darmi din Storojineţ a primit ordinul de evacuare în dimineaţa zilei la orele 08,30 şi abia au apucat să încarce arhiva, armamentul şi câteva lucruri până la ora 14,30 când au părăsit oraşul, căci la ora 16,00 tancurile Armatei Roşii au intrat în oraş. Revenind, am cunoscut la Ora-dea oameni de cultură deosebiţi: rămâne de neuitat prof. Dr. Constantin Mălinaş, ani buni director la Biblioteca Judeţeană a Bihorului, cel alături de care am con-ceput primul număr al revistei „Famil-ia Română”..., Protopopul Marghitei Gheorghe Ciobai, în acest an chemat la Domnul, un om de cultură de mare calibru, directorul Culturii Bihorene Lucian Silaghi, prof.univ., Ion Botoş din Maramureşu istoric, dr. Teodor Ar-delean directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare, primarii Oradiei Petru Filip şi Ilie Bolojan, pe dumneata, domnule Tiberiu Moraru, cel care de aproape douăzeci de ani, mă porţi în şcolile bihorene pentru prezen-tarea şi lansarea cărţilor mele, la zilele şcolilor, simpozioane, conferinţe istorice şi culturale. De pe Valea Bistrei, pe Valea Barcăului, la Ştei şi alte locuri. Datorez mult acestei prietenii şi mulţumesc pen-tru toate...”

** *

În pragul celor 90 de ani, emoţia veteran-ului de război, a bărbatului încă chipeş, cu tâmplele tot mai albe se transmite, te pătrunde, asemeni apelor unui fluviu cu multe, cu multe profunzimi... Vasile Ilica este o carte de istorie trăită, un istoric autentic prin tot ce a scris despre Neam şi Ţară, acum dorindu-şi cu lacrimi în ochi să-l ţină Domnul, să apuce să mai vadă odată, icoana din sufletul său, Bu-covina natală...! România lui neuitată...!La mulţi ani, veteranule de 90 de ani. Vasile Ilica! La mulţi ani, prietene Vasile Ilica! Cu sănătate şi binecuvântare de la Dumnezeu! Cu bucuria Sfintelor Paşti ale următorului an, care să te afle acolo în Bucovina noastră..., în România noastră neuitată... Doamne ajută!

■ A consemnat,Tiberiu MORARU

8. anul 2015 Apşa nr. 6 (90)

Podişor Valea Malului

Biblioteca Municipală„Laurenţiu Ulici” Sighetul Marmaţiei

CENTRUL CULTURAL SIGHETUL MARMAŢIEI

Număr apărut la Sighetu Marmaţiei în colaborare cu:

Muzeul de Istorie și Etnografie al Românilor din Transcarpatia Ucraina

PATRIMONIUL IDENTITAR ÎN COMUNITĂȚILE ROMÂNEȘTI DIN DREAPTA TISEI: CERCETARE, ACHIZIȚII, CONSERVARE

ȘI VALORIFICARE MUZEALĂ ÎN MUZEUL DE ISTORIE ȘI ETNOGRAFIE AL ROMÂNILOR DIN TRANSCARPATIA – APȘA DE

JOS, UCRAINAProiectul este finanţat de Ministerului Afacerilor Externe –

Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni.Proiectul este derulat de Instituția Publică „Muzeul de Istorie și

Etnografie al Românilor din Transcarpatia”, Ucraina și se desfășoară în perioada 01 martie 2015 – 01 decembrie 2015.

Proiectul va cuprinde următoarele acţiuni:1. Cercetarea patrimoniului material și imaterial din comunităţile româneşti

din localităţile: Apşa de Jos, Podişor, Valea Malului, Peştera, Topcino, Strâmtura, Bouţu Mic, Bouţu Mare, Cărbuneşti, Slatina, Ocna Slatina, Biserica Albă, Apşa de Mijloc, Dobric , Plăiuţ, comunităţile româneşti din comunele Tarna Mică (Hâja) şi Novoseliţa din raionul Vinogradiv, comunele Dragovo şi Iza din raionul Hust. din dreapta Tisei, Ucraina, în vederea identificării obiectelor de patrimoniu cu certă valoare muzeală, reprezentative pentru moştenirea culturală românească de pe teritoriul Transcarpatiei, Ucraina.

2. A doua acţiune va cuprinde achiziţiile de obiecte cu valoare de patrimoniu realizată după un plan stabilit, în limita bugetului, realizarea primelor măsuri de conservare a obiectelor achiziţionate, includerea lor în inventarul general al Muzeului de Istorie şi Etnografie şi întocmirea fişelor de obiect.

3. A treia acţiune va cuprinde activităţi de valorificare și promovare a patrimoniului material. În cadrul Muzeul de Istorie şi Etnografie va fi organizată o expoziţie permanentă.

Comunicat de presăPROIECT

4. Vor fi realizate 1000 de pliante cu expoziția realizată în muzeu, în limba română și ucraineană, care vor fi distribuite gratuit.

5. Vor fi editarea a 1000 de broşuri în limba română si ucraineană, care vor fi distribuite gratuit agenţiilor de turism, instituţii culturale din România, Ucraina şi state din Uniunea Europeană. În broșură vor fi promovate valorile culturale ale comunităţilor româneşti din Transcarpatia aflate în cadrul Muzeului de Istorie și Etnografie a Românilor din Transcarpatia. 6. Vor fi publicate 30 de afișe care vor fi distribuite la școlile din comunitățile românești.

7. Va fi organizat unseminar cu tema ”Promovarea valorilor culturale a pa-trimoniului material specific comunităţilor româneşti din dreapta Tisei, Ucrai-na, ca parte a moştenirii culturale comune europene”.

Beneficiarii principali ai proiectului sunt în primul rând comunităţile româ-neşti din dreapta Tisei (elevi, profesori, comunitățile locale, meșteri artizani) și vizitatori din Ucraina, România și din alte țări, muzeul fiind un rezultat peste timp a culturii materiale a acestei zone.

ІДЕНТИЧНІСТЬ СПАДЩИНИ РУМУНСЬКИХ ГРОМАД З ПРАВОГО БЕРЕГА ТИСИ: ДОСЛІДЖЕННЯ, НАДБАННЯ, ЗБЕРЕЖЕННЯ І МУЗЕЙНЕ ВІДНОВЛЕННЯ МУЗЕЮ ІСТОРІЇ ТА ЕТНОГРАФІЇ

РУМУН ЗАКАРПАТТЯ – НИЖНЯ АПША, УКРАЇНАПроект фінансований Міністерством Закордонних Справ – Відділ

Політики по Зв›язках з Румунами за Кордоном в період з 1 березня 2015 - 1 грудня 2015.

■ Coordonator proiect:Director muzeu, Botoș Ion

Muzeul de Istorie și Etno-grafie al Românilor din Transcar-patia este o realizare a domnului Ion M. Botoș, cunoscut conducător al Asociației Românești URRdT „Dacia” și un împătimit cercetător și culegător de date, documente istorice, fotografii, cărți, obiecte istorice și etnografice ce au aparținut populației românești din dreapta Tisei. Nota bene, dl. Botoș și-a pus la dispoziția muzeului o parte a ca-sei sale pe care a amenjat-o după toate regulile muzeologiei științifice. Mai notăm că obiectele și documentele au fost adunate într-un interval de mai bine de 30 de ani de viață și sunt organizate într-o mini secție de etnografie, o mini secție de istorie și o bibliotecă. Muzeul a fost inaugurat în anul 2014 în prezența a numeroși oficiali ucraineni și români, precum și a unui numeros public vizita-tor. Secția de etnografie prezintă obiecte, țesături, costume populare, șterguri, unelte de uz casnic și utilaje ag-ricole care se mai foloseau acum 50 – 100 ani în gospodăriile tărănești și care astăzi

sunt aproape în totalitate dispărute. De remarcat că dl. Botoș a reușit să mai găsească și să salveze asemenea arte-facte deorece satul tradițional românesc din Transcarpatia este astăzi complet dispărut. Sunt de remarcat frumoasele costume tradiționale maramureșene și mai

ales splendidele covoare specifice Maramureșului, covoare realizate manual, țesute la război cu fire cu fire colorate natu-ral. În secția de istorie găsim documente extrem de impor-tante din trecutul românilor. Amin-tim aici de exem-plu Jurnalul de

război al lui Mihai Dan, participant la Primul Război Mondial. Există de ase-menea o bogată colecție numismatică. Din bibliotecă atrag atenția cărțile consacrate istoriei și etnografiei Maramureșului atât în limba română

cât și în limba ucraineană. Colecția de carte veche românească întregește valoarea biblio-tecii și muzeului în general. Există de asemenea nenumărate ziare apărute în perioa-da interbelică în Maramureș. Mai remarcăm de asemenea și or-ganizarea curții în spiritul tradițional care încearcă să refacă imaginea

unei vechi gospodării maramureșene. În ultima perioadă dl. Botoș a început un amplu proces de reorganizare a colecțiilor sale muzeale creând o nouă sală unde expune în condiții micro-climatice specifice păstrării patrimo-niului cultural, colecția de covoare maramureșene. Una peste alta această între-prindere a dlui Ion M. Botoș merită cuvintele de noastre de laudă pentru că în acest muzeu dânsul și-a investit banii proprii, timpul, energia pentru a reuși să clădească și să transmită gnerațiilor viitoare o imagine a ceea ce a fost odată istoria și etnografia populației românești din dreapta Tisei.

■ dr. Ciubota Viorel