Apelul Si Recursul in Noul Cod De

Dezbateri Catalog profesionişti Business Lawyers Top Legal Cariere Evenimente Cărţi Legal Fun

1.157 colegi online Politica | Utilizare | Publicare | Preluare | Servicii | Feedback | Despre noi | Contact

Căutare JURIDICE.ro

| 1 comentariu50.974 citiri

0 79

LikeLike

Apelul si recursul in noul Cod de procedura civila16 iulie 2012 | Andreea DUMITRESCU

Atunci când analizăm noua reglementare oferită de

Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură

Civilă, nu putem trece cu vederea modalitatea în

care noile norme procesual civile abordează

instituţia căilor de atac în materie, acestea din urmă

reprezentând instrumentele juridice care

garantează legalitatea şi temeinicia sentinţei de

judecată sau cu alte cuvinte, o justiţie „echitabilă”.

Referitor la sfera noţiunilor şi la tipurile căilor de

atac, la o privire de ansamblu asupra Legii nr.

134/2010, modificată prin Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a noului Cod de Procedură Civilă, costatăm că aceasta

păstrează registrul consacrat de actualul Cod de Procedură Civilă, clasificându-le în căi ordinare

de atac (apelul) şi căi extraordinare de atac (recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea). Dintre

acestea, în practica instanţelor de judecată, demersurile cel mai frecvent utilizate, cu o incidenţă

crescută a gradului de admisibilitate şi deci, de o importanţă deosebită, mai ales sub aspectul

efectelor pe care le generează, sunt apelul şi recursul, instituţii care vor constitui punctul de

interes al prezentei lucrări.

Ca şi reglementarea actuală, dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă

consacră exercitarea căilor de atac într-un anumit termen şi doar de către „părţile aflate în

proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte

organe sau persoane„(art. 452).

Ca principiu general, admisibilitatea unei căi extraordinare de atac este condiţionată de

epuizarea căii de atac a apelului, singura excepţie reprezentând-o situaţia descrisă de art. 453 al.

(2) din Legea nr. 134/2010, prevedere legală care instituie posibilitatea atacării unei hotărâri

succeptibile de apel şi de recurs direct cu recurs, cu condiţia ca părţile să consimtă expres la acest

demers, motivele de recurs fiind limitate doar la aplicarea greşită sau încălcarea normelor de

drept material.

APELUL

Prevederile Legii nr. 134/2010 consfiinţesc ca regulă de bază

posibilitatea atacării hotărârilor pronunţate de instanţa de fond cu

JURIDICE.ro folosește cookies. Navigând in continuare vă exprimați acordul cu privire la folosirea lor. Detalii despre cookies aici.

Luni, 16 februarie 2015, ora 20:00

Clauze abuzive, franc elvețian și altele asemeneaInvitați: Mădălina Afrăsinie, Lucian Bercea, Voicu Gheța, Gheorghe Piperea, Cornel Popa. Moderator: Bogdan Dumitrache

Arii de practică

Drept civilFamilie ' Drept internaţional privat

Cărţi de specialitate | Profesionişti cu experienţă

Ştiri juridice Documentare Arii de practică RNSJ

ShareShare

of 7JURIDICE.ro » Apelul si recursul in noul Cod de procedura civila

11/02/2015http://www.juridice.ro/210023/apelul-si-recursul-in-noul-cod-de-procedura-civila.html

apel : „Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel,

dacă legea nu prevede în mod expres altfel” (art. 460). Raportându-ne

la dispoziţiile legale citate, care consacră caracterul ordinar şi general al

apelului ca şi cale de atac, observăm că acestea statuează şi care sunt

limitele de incidenţă ale demersului în sine, stabilindu-se anumite

excepţii. Astfel, conform noilor reglementări, hotărârile date în ultimă

instanţă rămân neapelabile.

Pe de altă parte, raportându-ne la dispoziţiile Legii nr. 76/2012,

observăm că aceasta asimilează obiectului căii de atac a apelului toate

hotărârile care poartă menţiunea de definitiv şi toate hotărârile care

printr-o lege specială sunt atacabile cu recurs, în afară de cele

pronunţate în materia contenciosului administrativ fiscal şi în materia

azilului.

Aşadar, dacă în reglementarea anterioară caracterul „definitiv” al

hotărârilor este asociat cu precădere domeniului penal, noile

norme conferă o eficienţă sporită acestei caracteristici în materia

dreptului procesual civil, consacrând practic ca regulă judecata în două

grade de jurisdicţie (fond, apel) şi doar ca excepţie un ciclu de trei grade

de jurisdicţie (fond, apel, recurs).

Mergând mai departe cu analiza modificărilor ce vor interveni, reţinem

că, spre desosebire de actualul Cod de Procedură Civilă

care reglementează un termen de declarare a apelului de 15 zile de la

comunicarea hotărârii (excepţia reprezentând-o cauzele care au ca

obiect divorţurile [1]), prevederile Legii nr. 134/2010 stabilesc că termenul de apel este de 30 de

zile, „dacă legea nu dispune altfel”. Totodată, dacă actuala reglementare oferă posibilitatea

extinderii termenului de formulare a motivelor de apel până cel mai târziu la prima zi de

înfăţişare [2], noul Cod de Procedură Civilă introduce obligativitatea motivării apelului înlăuntrul

termenului de apel, sancţiunea reprezentând-o decăderea (art. 464 al. (3) din Legea nr.

134/2010).

Pe de altă parte, constatăm că şi în noua reglementare sunt identificate situaţii în care apelul nu

se declară în 30 de zile, ci într-un alt termen. Astfel, conform art. 355 al. (2) din noul Cod de

Procedură Civilă, în materia cererilor de asigurare a dovezilor, termenul de apel împotriva

încheierilor de respingere este de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare. În domeniul

cererilor de sechestru asigurător, încheierea pronunţată de instanţa investită cu soluţionarea

cererii poate fi atacată cu apel în termen de 5 zile de la comunicare sau de la pronunţare, după

caz. Reţinând dispoziţiile art. 976 din Legea nr. 134/2010, în procesele de partaj, încheierile prin

care s-a dispus vânzarea bunurilor sunt apelabile în termen de 15 zile de la pronunţare. Mai

trebuie menţionat şi că termenul de apel cu privire la ordonanţele preşedinţiale şi hotărârile de

evacuare derogă şi el de la prevederile generale, în ambele cazuri acesta fiind de 5 zile de la

pronunţare sau de la comunicare.

Raportându-ne la prevederile Legii nr. 134/2010 în materia apelului, este de observat că acestea

transferă o mare parte din atribuţiile instanţei de apel către prima instanţă. Din această

perspectivă, conform art. 465 din Legea nr. 134/2010, constatăm că ulterior primirii cererii de

apel şi a motivelor de apel (care vor fi depuse la instanţa de fond), tot preşedintele primei

instanţe (sau persoana desemnată) este cel care dispune comunicarea acestora către

intimat, punându-i în vedere obligaţia depunerii întâmpinării în termen de 15 zile de la data

comunicării. Întâmpinarea va fi comunicată apelantului, cu posibilitatea depunerii la dosar

a unui răspuns în termen de 10 zile de la comunicare. Menţionăm că toate aceste termene sunt de

decădere, iar nerespectarea lor nu poate fi complinită pe parcursul desfăşurării judecăţii.

La o primă vedere, se poate aprecia că finalitatea transferării unei părţi din atribuţiile instanţei

de apel către prima instanţă şi introducerii unor termene noi o reprezintă simplificarea

procedurii judecării apelului şi degrevarea instanţei superioare de efectuarea anumitor

operaţiuni juridice. Este interesant de urmărit efectele pe care aceste modificări le vor produce

asupra jurisprudenţei instanţelor de judecată.

Comentarii utilizatori JURIDICE.ro

Daniel UDRESCU: Citez MODERAT: Decizia 2/2013 a CCR: Întrucât stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de s...

Robert VOCHIȚA: Si totusi … CURTEA CONSTITUŢIONALĂ D E C I Z I A Nr. 568 din 2 noiembrie 2005 C U R T E A C O...

Mihaela MAZILU-BABEL: Stimate domnule Stan, Referitor la prima parte, cea cu Lehliu gara, eu ma ghidez dupa profesorul Iherin...

Petre PIPEREA: Mulțumesc pentru sugestie! Observația dvs. este justificată în ceea ce privește argumentația prezentată...

Amelia FARMATHY: Cherchez le F.M.I. Ma rog, de gustibus, dacă aş fi fost bărbat, cred ca aş fi acordat mai multă atenţie...

Adrian STAN: Stiti ce cred, ca discutati prea mult pe marginea spetei cu un blatist de Lehliu Gara. Si la obiect, chi...

Daniel UDRESCU: Ati remarcat corect. Textul fusese abrogat, dar in falsa comisie Nicolaescu l-a introdus la OUG 138/2004...

Mihaela MAZILU-BABEL: Domnule avocat, Regret ca a trebuit sa fiti moderat, adica regret ca introduceti intr-un dialog ref. la...



Cu privire la apelul incident şi apelul provocat, dispoziţiile Legii nr. 134/2010 reconfirmă în mare

măsură regulile stabilite de actuala reglementare, cererile putând fi introduse după împlinirea

termenului de apel, cel mai târziu o dată cu întâmpinarea la apelul principal.

Numai după ce a fost împlinit termenul de apel şi după ce au fost efectuate procedurile şi

comunicările prevăzute de art. 465 din Legea nr. 134/2010, la care se adaugă şi eventualele

apeluri incidente sau provocate împreună cu răspunsurile la acestea, dosarul va putea fi înaintat

instanţei de apel în vederea repartizării către un complet de judecată şi citării părţilor, primul

termen de judecată fiind stabilit la cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei date de preşedinte.

Mergând mai departe cu analiza instituţiei apelului, precizăm că noua reglementare reiterează

caracterul devolutiv şi reformator al acestei căi de atac. Astfel, art. 470 din Legea nr. 134/2010

statuează, fără posibilitate de tăgadă: „Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată

asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept”. Atunci când se solicită

rejudecarea fondului, limitele rejudecării sunt stabilite de către apelant prin cererea şi motivele

de apel.

Cu privire la judecarea apelului în sine, noua reglementare păstrează registrul actualei legiferări,

stabilind că în faţa instanţei de apel nu se pot invoca alte „motive, mijloace de apărare şi dovezi,

decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare„, cu

excepţia situaţiei în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri.

Menţionăm şi că Legea nr. 134/2010 reiterează principiul non peiorationem in appellatione,

introducând totuşi două derogări de la această regulă, şi anume, cazurile în care apelantul însuşi

consimte expres la o înrăutăţire a propriei situaţii sau în cazurile anume prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte efectele judecării apelului, în conformitate cu dispoziţiile noului Cod de

Procedură Civilă, instanţa investită cu soluţionarea căii de atac poate pronunţa următoarele

soluţii: aceasta poate respinge, anula apelul declarat sau poate constata perimarea sa (situaţii în

care hotărârea atacată va fi menţinută în totalitate) ori poate admite apelul. În cazul admiterii

apelului, instanţa va anula sau schimba (în parte sau în totalitate) hotărârea atacată.

Reţinând prevederile art. 474 al. (3) din Legea nr. 134/2010, observăm că la fel ca şi în acuala

reglementare, motivele care determină anularea hotărârii atacate cu apel sunt: soluţionarea

cauzei de către prima instanţă fără a intra în judecata fondului alături de situaţia în care judecata

s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată. Dacă se dispune anularea hotărârii atacate,

instanţa de apel va rejudeca procesul „evocând fondul” sau, dacă părţile solicită expres acest

lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare, va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Se reconfirmă regulile conform cărora soluţia de mai sus nu poate fi dată decât o singură dată în

cursul procesului iar prima instanţă va fi obligată să respecte dispoziţiile instanţei de apel, atât

sub aspectul dezlegării unor chestiuni de drept cât şi în ceea ce priveşte necesitatea administrării

unor probe noi.

Tot referitor la judecarea apelului, constatăm că din perspectiva competenţei materiale asupra

soluţionării cererilor de apel, dispoziţiile art. 93-94 din Legea nr. 134/2010 statuează, fără

posibilitate de tăgadă, că instanţele competente să judece în apel sunt: tribunalul (cu privire la

apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii) şi curtea de

apel (cu privire la apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă

instanţă).

Sintetizând cele expuse, concluzionăm că dispoziţiile noului Cod de Procedură Civilă reconfirmă

cele patru trăsături fundamentale ale apelului, şi anume, o cale de atac ordinară, devolutivă, de

reformare şi suspensivă de executare. Pe de altă parte, modificările cele mai importante aduse

de Legea nr. 134/2010 în materie vizează termenul de declarare a apelului (care este extins la 30

de zile), alături de procedura judecării în sine a cererii de apel care este mult simplificată şi

structurată practic în două faze: prima cu un caracter mai mult administrativ, care presupune

comunicarea cererilor de apel, a întâmpinărilor şi a celorlalte răspunsuri şi care este dată în

competenţa instanţei de fond şi cea de-a doua care presupune judecarea apelului în sine, fiind

dominată de principiul contradictorialităţii.

RECURSUL

Constantin STANCU: Felicitari pentru analiza! Legea biletului la ordin este din 1934, dupa atatia ani nu suntem in fata une...

Mariana BOTNARENCO: Proiectul de lege privind insolventa persoanelor fizice din 2014 este propunerea deputatului Ana Birchal...



Din punctul de vedere al importanţei efectelor sale dar şi al gradului de incidenţă în practica

instanţelor de judecată, recursul ca şi cale de atac poate fi considerat un alt mijloc legal de

interes, pus la dispoziţia justiţiabililor, alături de apel.

Ca şi reglementarea actuală, Legea nr. 134/2010 poziţionează recursul în sfera căilor de atac

extraordinare, alături de contestaţia în anulare sau revizuire. Spre deosebire însă de contestaţia

în anulare şi revizuire, unde cazurile de admisibilitate sunt mult mai punctuale şi mai restrictive,

calea de atac a recursului reprezintă un instrument juridic utilizat frecvent de justiţiabili şi care

are o rată de succes sporită, datorită faptului că motivele de recurs sunt mult mai permisive.

Aşadar, art. 477 din Legea nr. 134/2010 reglementează principiul conform căruia: „Hotărârile

date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile

expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”, fiind exceptate de la această regulă hotărârile

pronunţate în cererile menţionate la art. 92 pct.1 lit. a) – k) din Legea nr. 134/2010 [3], cererile

privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, cererile în materia conflictelor de muncă şi a

asigurărilor sociale, cererile în materie de expropiere, cererile privind repararea prejudiciilor

cauzate de erorile judiciare, alături de alte cereri evaluabile în bani de până la 500 000 lei

inclusiv. Pentru toate acestea (în număr covârşitor de mare în practica instanţelor de judecată)

cât şi în situaţia în care legea prevede expres că hotărârea este supusă doar căii de atac a apelului,

noua reglementare instituie doar două grade de jurisdicţie: fond şi apel. Finalitatea acestei

măsuri a constituit-o, probabil, sporirea celerităţii judecării cererilor de chemare în judecată şi

degrevarea instanţelor de o serie de cereri mai mult sau mai puţin întemeiate. Cu toate acestea,

apreciem că posibilitatea controlului judiciar efectuat de instanţa de recurs reprezenta o garanţie

în plus pentru obţinerea unei sentinţe corecte şi legale.

Revenind la obiectul recursului, observăm că noua reglementare asimilează în continuare sferei

acestuia o serie de hotărâri. Astfel, conform art. 431 al. (1) şi art. 434 din Legea nr. 134/2010

hotărârile date în baza recunoaşterii pretenţiilor şi cele care consfiinţesc învoiala părţilor sunt

atacabile doar cu recurs, cele din urmă doar pentru motive procedurale. De asemenea, în materia

suspendării cauzelor, încheierile prin care instanţa s-a pronunţat asupra suspendării pot fi

atacate separat cu recurs.

Ca şi în actuala reglementare, se păstrează caracterul nesuspensiv de executare al recursului,

excepţie făcând cauzele privitoare la „strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii,

plantaţii sau oricăror altor lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute

de lege” şi, de asemenea, se prevede posibilitatea suspendării executării sentinţei la cerere.

Cu privire la formularea cererii de recurs şi la judecarea acestuia, Legea nr. 134/2010 introduce o

noutate absolută, instituind obligativitatea asistării şi reprezentării părţii de către avocat sau

consilier juridic, sub sancţiunea nulităţii recursului. Reţinând prevederile art. 13 şi art. 83 din

Legea nr. 134/2010, redactarea cererii şi a motivelor de recurs, dar şi susţinerea concluziilor

verbale sau formularea concluziilor scrise nu vor putea fi realizate decât prin intermediul

avocatului sau al consilierului juridic, cu excepţia situaţiilor în care „partea sau mandatarul

acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept” (art. 13 al 2 din

Legea nr. 134/2010). Menţionarea în cererea de recurs a numelui, prenumelui, a domiciliului

profesional al avocatului sau a numelui şi prenumelui consilierului juridic este obligatorie.

Referitor la termenul de declarare a recursului, dacă reglementarea actuală consacră un inteval

de 15 zile de la comunicarea hotărârii, „dacă legea nu dispune altfel” [4], noile norme introduc

un termen de recurs de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, oferind justiţiabililor o perioadă de

timp mai lungă în care aceştia pot declara calea de atac.

Asupra termenului în care se motivează recursul, Legea nr. 134/2010 preia raţionamentul

instituit de actuala reglementare, statuându-se regula conform căreia recursul se motivează

înlăuntrul termenului de recurs, sub sancţiunea nulităţii.

Motivele de recurs sunt reglementate punctual de art. 482 din Legea nr. 134/2010, text juridic

care le califică drept „motive de casare”, spre deosebire de actualul Cod de Procedură Civilă care

prevede atât motive de casare cât şi motive de modificare a sentinţei. Dispoziţiile Legii nr.

134/2010 enumeră următoarele motive de casare: „1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit

dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat

parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit

aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea



legii; 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe,

invocată în condiţiile legii; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când,

prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage

sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când

cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat

autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau sau aplicarea

greşită a normelor de drept material”.

Observăm, aşadar, că prevederile art. 482 din Legea nr. 134/2010 preiau în mare parte motivele

consacrate de actuala reglementare, cu câteva modificări: – este asimilată motivelor de casare,

situaţia, frecvent întâlnită în practică, în care judecata se face de un alt complet decât cel stabilit

aleatoriu; – se legiferează în mod expres ca motiv de casare, situaţia în care există autoritate de

lucru judecat; sintagma „încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, prevăzută de art. 304 pct. 9

din actualul C.P.C. este înlocuită de expresia „încălcarea sau sau aplicarea greşită a normelor

de drept material”; punctele 6 şi 8 ale art. 304 din actualul C.P.C.[5] nu mai sunt preluate de

Legea nr. 134/2010.

Raportându-ne la dispoziţiile Legii nr. 134/2010, observăm că acestea dau eficienţă sporită

principiului conform căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă. Spre deosebire de actuala

reglementare, care instituie posibilitatea examinării cauzei sub toate aspectele conform art. 304

ind.1 C.P.C., noile norme nu mai prevăd nicio excepţie de la regula amintită mai sus.

Mergând mai departe cu analiza instituţiei recursului în noile reglementări, ca şi în cazul

apelului, constatăm că desfăşurarea comunicărilor privitoare la recurs (depunerea cererii,

depunerea motivelor de recurs, comunicarea întâmpinării şi a răspunsului la aceasta, depunerea

recursului incident şi a celui provocat) se desfăşoară la nivelul instanţei inferioare, adică al

instanţei a cărei hotărâre se atacă.

O modificare interesantă introdusă de Legea nr. 134/2010 o reprezintă procedura de filtrare a

recursurilor prevăzută de art. 487 din acelaşi act normativ. Reţinând textul de lege amintit,

constatăm că procedura filtrării recursurilor se poate aplica atunci când judecarea recursului este

de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În desfăşurarea procedurii filtrării, cererea de

recurs va fi analizată de un complet de trei judecători care vor decide asupra admisibilităţii

în principiu a acesteia. Decizia va avea la bază raportul efectuat de către preşedintele

completului sau de către persoana desemnată în acest sens, raport ce va trebui întocmit în

termen de 30 de zile de la repartizarea dosarului şi care va oferi informaţii cu privire la

motivele de recurs, la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dar şi a Curţii Europene a

Drepturilor Omului în materie, dar şi la doctrină. Raportul va fi comunicat părţilor pentru ca

acestea să formuleze un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Soluţiile pe care le poate da completul de filtrare în unanimitate sunt anularea sau respingerea

recursului atunci când acesta nu „îndeplineşte cerinţele de formă”, atunci când motivele de

casare nu se regăsesc în conţinutul art. 482 din Legea nr. 134/2010 sau când recursul este vădit

nefondat. Decizia va fi motivată, şi se va da fără citarea părţilor. În situaţia în care se apreciază în

unanimitate că recursul este admisibil în principiu, când problema de drept supusă dezlegării nu

este controversată sau când jurisprudenţa Curţii este constantă în materia respectivă, acelaşi

complet de filtru se poate pronunţa, fără citarea părţilor asupra fondului recursului. Dacă

recursul nu poate fi soluţionat de către completul de filtru conform procedurii prevăzute de art.

482 din Legea nr. 134/2010, se va pronunţa o încheiere de admitere în principiu a recursului,

fixându-se un termen pentru judecarea fondului, pentru care părţile vor fi citate.

Judecând recursul, instanţa investită cu soluţionarea acestuia îl poate admite, îl poate respinge, îl

poate anula sau poate constata perimarea cererii. Raportat la prevederile art. 491 din Legea nr.

134/2010, dacă instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de admitere a

recursului, hotărârea recurată va fi casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel,

sau atunci când prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau

judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, (conform art. 474 al.3), primei

instanţe.

În situaţia în care instanţa competentă să judece recursul este curtea de apel sau tribunalul, dacă

hotărârea recurată va fi casată, de regulă, rejudecarea cererii se va face de către instanţa de

recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului fie la un alt termen stabilit în acest

scop. Conform art. 492 al. (2) din Legea nr. 134/2010 se păstrează acelaşi principiu conform



căruia casarea cu trimitere nu poate fi acordată decât o singură dată în cursul procesului, atunci

când s-a soluţionat greşit procesul fără a intra în judecata fondului sau când judecata s-a făcut în

lipsa părţii care nu a fost legal citată atât la dezbaterile pe fond cât şi la administrarea probelor.

Cu privire la efectele admiterii recursului, menţionăm şi că hotărârea casată nu are nicio putere şi

că şi în materia recursului funcţionează regula non peiorationem in appellatione, cu rezervele

menţionate de art. 475 din Legea nr. 134/2010.

Rămânând în sfera judecării cererii de recurs, notăm că noua reglementare stabileşte că

instanţele competente să judece în recurs sunt: tribunalul („în cazurile anume prevăzute de lege”

– art. 93 din Legea nr. 134/2010), curtea de apel („în cazurile anume prevăzute de lege” – art. 94

din Legea nr. 134/2010) şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – (cu privire la hotărârile curţii de

apel, dar şi în alte cazuri „prevăzute de lege” - art.95 din Legea nr. 134/2010).

Raportându-ne la expunerile de mai sus, conchidem că noul Cod de Procedură Civilă păstrează

cele patru caracteristici fundamentale ale instituţiei recursului, ca fiind o cale de atac

extraordinară, de reformare, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare. Pe de altă parte,

prevederile Legii nr. 143/2010 reconfirmă limitele obiectului recursului, atât prin reducerea

drastică a numărului hotărârilor ce vor putea fi atacate cu recurs dar şi prin reformularea

motivelor de recurs.

CONCLUZII

S-a susţinut în mod ferm că elaborarea unui nou Cod de Procedură Civilă este reclamată, pe de o

parte, de faptul că actualele reglementări încep să aibă un caracter desuet, iar pe de altă parte, de

necesitatea armonizării normelor procedurale interne cu cele practicate de instanţele europene,

şi chiar şi cu cele practicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din această perspectivă,

procedura filtrării introdusă în materia recursului, de exemplu, îşi găseşte corespondenţă într-o

oarecare măsură, în procedura admisibilităţii în principiu a cererilor formulate către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, reţinând dispoziţiile Legii nr. 134/2010, se poate conchide că regula în materia atacării

hotărârilor pronunţate de majoritatea instanţelor de judecată va deveni calea de atac a apelului,

recursul căpătând valenţele unui mijloc juridic excepţional, care în general, va fi utilizat doar în

cazuri anume prevăzute de lege.

Legiferarea ca regulă a ciclului procesual constituit din două grade de jurisdicţie (fond – apel) şi

doar ca excepţie a ciclului procesual format din trei grade de jurisdicţie (fond-apel-recurs) va

avea ca efect iminent o diminuare a cererilor de recurs formulate şi o creştere a incidenţei căii de

atac a apelului. Astfel, hotărârea rămasă definitivă va avea aceeaşi forţă juridică cu cea a hotărârii

rămasă irevocabilă, aceasta fiind purtătoare de autoritate de lucru judecat şi având caracter

executoriu.

Eliminarea căii de atac a recursului în materia multor acţiuni are avantajele şi dezavantajele sale.

Pe de o parte, demersul oferă posibilitatea sporirii celerităţii în materia judecării cauzei

respective, creând premisele soluţionării litigiului şi obţinerii unei sentinţe cu putere de lucru

judecat într-un interval de timp mai scurt. La o privire la ansamblu, finalitatea pare a fi atât în

beneficiul justiţiabililor cât şi în beneficiul instanţelor de judecată. Pe de altă parte însă, în

actuala reglementare, calea de atac a recursului constituie un mijloc în plus prin care justiţiabilul

nemulţumit de corectitudinea sau legalitatea sentinţei, poate remedia deficienţele care au

intervenit la instanţa inferioară, obţinând o sentinţă legală şi temeinică. Cum această posibilitate

este înlăturată de dispoziţiile noului Cod de Procedură Civilă, sperăm că judecătorii investiţi cu

soluţionarea cauzelor vor da eficienţă sporită rolului lor activ.

[1] Conform art. 619 al.(1) din actualul Cod de Procedură Civilă în cauzele care au ca obiect divorţurile atât

termenul de apel cât şi cel de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

[2] Conform art. 287 al. (2) din actualul Cod de Procedură Civilă, cerinţa menţionării motivelor de fapt şi de drept

pe care se întemeiază apelul poate fi îndeplinită până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

[3] Articolele 92 şi 93 din Legea nr. 134/2010 reglementează competenţa judecătoriilor şi a tribunalelor asupra

soluţionării cererilor de chemare în judecată după materia acestora. Literele a) – k) ale art. 92 fac referire la o

serie de cereri care sunt date în competenţa judecătoriei (cereri în materia căsătoriei şi a drepturilor părinteşti,

cereri în materia stării civile, cereri având ca obiect administrarea imobilelor, cererile de evacuare şi cereri în

domeniul servituţilor, cereri cu privire la strămutarea de hotare şi în grăniţuire, cereri posesorii, cereri privind

obligaţia de a face neevaluabile în bani, cereri de împărţeală judiciară indiferent de valoare).

[4] Dispoziţiile se regăsesc în art. 301 din actualul Cod de Procedură Civilă.

[5] Punctele 6 şi 8 ale art. 304 din actualul Cod de Procedură Civilă asimilează următoarele situaţii, motivelor de



0 79

LikeLike

Curs de pregătire pentru admitere Notariat Curs de pregătire pentru admitere SNG Curs de pregătire pentru admitere AvocaturăCursuri

Cărţi juridice

recurs: „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; când instanţa, interpretând

greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.„

Andreea DUMITRESCU

avocat, Baroul Argeş

Cuvinte cheie: Andreea Dumitrescu, apel, Codul de procedura civila, NCPC, noul Cod de

procedura civila, recurs

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Apelul si recursul in noul Cod de procedura civila”

Dragos NICU spune: 16 iulie 2012 la 10:35

În loc de „non peiorationem in appellatione” nu aţi vrut cumva să scrieţi „non reformatio in

peius”?

Vacanţă plăcuta!

Autentifică-te pentru a răspunde

Lasă un răspuns

Trebuie să fi autentificat pentru a comentariu.

© 2004-2015 JURIDICE.ro

Layout: Juressa | Platforma: WP | Suport tehnic: FDS | Echipa | Politica | Condiţii de utilizare | Cookies | Condiţii de publicare | ContactPROTECŢIA CONSUMATORILOR - A.N.P.C.

ShareShare



Apelul Si Recursul in Noul Cod De

Documents

Transcript of Apelul Si Recursul in Noul Cod De