APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA (.&$0-. -, … · un om misterios, „anost”,...

Director: Ioan Pr\ji[teanu * An XIII, martie 2018, nr. 132 * Redactor [ef: Petru Scutelnicu

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Asocia]iaCultural\ „Octavian Voicu“Bac\u

În acest număr:

Răspunderea pentru opiniileexprimate revine în exclusivitate

autorilor

BA

CĂ

U-H

OT

EL

AT

HE

NE

E P

AL

AC

EB

acău

l de

altă

dat

ă-im

agin

i din

cole

cția

„M

IHA

I CE

UC

Ă”

pagina 4

CÂNTUL MOŢULUIMihai Buznea

pagina 5Poezia - formă de revoltă a unuisuflet între lumini și umbre

Emilian Marcu

pagina 7Un indezirabil pentruregimul comunist – Valentin Predescu

Mioara Bahna

pagina 8

Niciodată nu-i prea tâ

rziu

pentru povești d

e dor!

Sebi Șufaru

pagina 10POETUL DE TALENT ÎN

CONFRUNTAREA CU TIMPUL

Grigore Codrescu

pagina 11

Radu Camelia Iuliana „Jucăm Lenin”

Mihaela Meravei

pagina 12Poeme pentru eternitate

Ioan Țicalo

pagina 15DE LA UN GÂND LA ALTUL:

De la comunism la globalizare (mlaștina)Dumitru Brăneanu

pagina 12Lumina de sub luturi

Eugen Verman

pagina 2 revist\ de cultur\

PLUMB 132

Odată cu Permafrost (EdituraPolirom, 2017), Eugen Uricaru punepunct unui (alt) ciclu, incluzând cincicărţi („autonome”, totuşi, la lectură), cupersonaje migratoare sub acoladaunei pentade politice, construind,subliniază prozatorul, „o imagineunitară”. Adică, imaginea unei Româniicare, răvăşită de evenimente,înaintează împleticit „prin deşertul uneiistorii potrivnice”. De numele lui EugenUricaru, primul redactor-şef al revisteiEchinox (e drept, doar un număr!), seleagă şi tentativa de „renovare” a ro-manului nostru istoric. Dacă agresivi-tatea sa „benignă” în anii juneţii(recunoştea într-un interviu) a asiguratreuşita publicaţiei, prestigioasa şcoalăechinoxistă fiind o „şcoală de muncăsocială”, cariera de prozator impune oconstatare fermă: imaginaţia poetică,desprinzând – ca reţetă – faptele dinreal, ghidată de o cronologiecapricioasă închipuie un vast proiectnarativ, un ţinut ficţional care, para-doxal, nu ignoră informaţiile docu-mentare. Lângă evenimentele vizibilecreşte o altă Istorie, cea secretă, sub-minând discursul realist, purtândhaloul unui tragism mistic. Adunândproze fantastice, parabolice, Desprepurpură (1974) anunţa embrionar ci-clul Vladiei, implicit adevărul Utopiei.Mitograf, stilist, cu „vocaţia secretului”,prozatorul proclama nevoia de Vladia(real-imaginară) şi, concomitent,anunţa o frescă a societăţii româneşticare, iată, în timp, a prins chip. Oproză sincretică, fastuos stilistică, cupropoziţii „mătăsoase”, observa EugenSimion, uneşte, aşadar, două lumi in-tricate: iluzia şi realitatea. Fantas-magoria, halucinaţia, enigmaticulhrănesc aceste exerciţii de imaginaţie,căpătând – sub acoperişul parabolei –concreteţe ficţională. Fiindcă, aflăm,„lumea e Vladia”. Un Paradis derizoriu,după M. Zaciu, în afara timpului istoric,un motiv reluat tenace de productivulprozator, un teritoriu populat de iniţiaţi(„aleşii”), de femei puternice, miste-rioase, infuzat de sentimentalismulmoldav.

Posedând, aşadar, „ştiinţaimaginarului” şi o admirabilă (chiar dela debut) maturitate stilistică, EugenUricaru s-a impus şi prin disponibilitatetematică; romancier profesionist, elintră, indiscutabil, în lotul restrâns alcelor cu adevărat importanţi. O privireretrospectivă ar lumina o atare con-cluzie: atras de proza de atmosferă,dizolvând „muchiile” realităţii, râvnindmicroscopia concretului şi conservândparfumul „de epocă”, Eugen Uricaruîncarcă textul cu viaţă; rădăcinalivrescă a literaturii sale scapă, astfel,de paloarea alegorică ori de paraboladescărnată. „Navetând” între impulsulrealist şi apetenţa fantasticului, proza-torul reuşeşte un graţios balans.Ieşirea din realitate, redimensionând,în textura imaginarului, întâmplări„veştede” şi faptele oamenilor mărunţi,scoţând la lumină concluziarepetabilităţii, a unor „coincidenţetulburătoare”, pregăteşte de fapt reîn-toarcerea, suprasaturată de fantastic.Chiar şi în romanele aliniate „realismu-lui istoric”, Eugen Uricaru nu rămânepriponit de ţăruşul documentului, ci îşipermite interpretări cât se poate de„libere”. Încât, recunoscând aceastădependenţă reciprocă, o stingere arealităţii în utopie – funcţionând ca sis-tem de referinţă, vom spune că pen-dularea scriitorului ascunde, totuşi, unrisc: anume, cel legat de producţia deserie. Dar în cazul lui Eugen Uricaruintervine, salvator şi corectiv,

inteligenţa. Dacă în universul său ro-manesc totul e posibil şi Iluzia eatotputernică, cenzura inteligenţeiechilibrează construcţia. Spaţiu închis,amorţit, o insulă azvârlită în univers,Vladia (ca „fenomen unic”) este im-periul iluziilor; aici poezia lucrurilor sescaldă într-o lumină crepusculară iarsirenele spiritului, îmbolnăvite de tre-cut, acuză nevoia identităţii (nevoia deVladia), chemarea ei, răsfrântă într-untrecut inventat, protejat de un conturaburos. „Ruptă” de istorie, Vladia estegravidă de istorie. O „văgăună”(ocolită, s-ar zice, de evenimente)însemnând o lume, cu rare zvâcniri ale„realităţii depline”, cuprinsă de o „vita-litate depresivă”.

Nu puţini comentatori ai proza-torului au sesizat miza sentimentală ascrisului său. Într-adevăr, reconstitui-rile lui Eugen Uricaru, moldovean,totuşi, sunt fatalmente afective; abiaprin ficţiune ne deschidem drum spreadevăr, descifrând sensurile lumii şitâlcul întâmplărilor. „Baia” afectivă, in-fuzia sentimentală transferă în imagi-nar evenimentul, tocmai pentru a-iconserva amintirea. Reabilitând iu-birea, în lumea Vladiei (dar „lumea eo Vladie” – ne previne, obsesiv, ro-mancierul) pluteşte boarea romanticăşi moartea pare anulată; acolo perso-najele doar „dispar”.

Pe de altă parte, trebuie săobservăm că Eugen Uricaru (n. 1noiembrie 1946, Buhuşi) este, elînsuşi, un personaj enigmatic, cu„vocaţia secretului” (cf. AlexŞtefănescu), îmbrăţişând stilul con-spirativ, misteric, păstrând – în prozelesale – un rest nedezlegat, reverberândezoteric. Chiar dacă a purces, în ramăficţională, la o ambiţioasă cronică asocietăţii româneşti şi, inevitabil, a me-tabolizat o imensă bibliografie, scri-itorul, fantazând, propune ointerpretare liberă, în halou ambigu-izant şi o reconstituire afectivă, înceaţa reveriei, plonjând în atemporali-tate. „Desprinderea” faptelor din realse încarcă de taină şi procură revelaţii,asigurând, totodată, concreteţeficţională şi o scriitură elegantă, de „stilartist”, lăudată de toată lumea. Înpofida acestor premise (potrivnice?),cărţile sale pot intra, credem, sub um-brela excesiv-primitoare a romanuluipolitic, astăzi politicul, se ştie, intersec-tând toate palierele organismului soci-etal. Cu atât mai mult Beniamin(2014), consacrat – indirect – eveni-mentelor din decembrie 1989 sau„duhului Revoluţiei”, mai exact. Pomenitul roman prelungea un ciclu,deschis, reamintim, cu Supunerea(2006), continuat cu Cât ar cântări unînger (2008) şi Plan de rezervă(2011); încercând, într-o panoramarevastă, radiografierea unui sistem,stăpânit de „strânsoarea de oţel” africii, impunând legea devotamentuluişi, desigur, după „igrasia” sovietizantă,„curăţirea” trecutului (cel „plin de sur-prize”, cum ne asigură Todor Grancea,unul dintre protagonişti, un profesionistal Puterii). Construind un „năvod” sa-tanic, controlat de răul inventiv, sis-temul pare a merge de la sine, chiar înplin balamuc („al lui Ceaşcă”).Reprezentant al Instituţiei, NeculaiCrăciun (purtând iniţialele secretaruluigeneral!), „omul care face daruri”, vreasă pregătească viitorul „care nu sevede”, inventând opoziţia: tineri „subcontrol”, viitori disidenţi, necesariplănuitei rocade, o construcţie, fireşte,invizibilă, o iniţiativă aluzivă,enigmatică. Grupul de la Acvariu esteun astfel de club de discuţii, animat deprofesorul Cârlan („tânărul Marx”),supravegheat de „curiosul” Crăciun,un om misterios, „anost”, acceptatacolo. Cel care asculta şi plătea.Înţelegând că preventivul „plan derezervă” îngăduie să fiarbă apa dinoală, sub capac, evident, băieţii de la

Acvariu „clănţănind”, în acel presupuscenaclu, conform planului secret FataMorgana. Deocamdată, suntem la în-ceputul domniei lui Ceauşescu, văzutde bătrânii din Partid drept „un ţărănuşîncăpăţânat, manevrabil”. Noul liderînlătură, în timp, grupul moscoviţilor;Partidul devine un partid de masă, dingarda veche supravieţuieşte „vulpoiul”Bibi Ianculescu-„nemuritorul”, creierulideologic. Tandemul Todor Grancea,cel aproape de „flacăra puterii” şi Ne-culai Crăciun, luând pulsul străzii,reprezintă cuplul de forţă, represiv,veghind „dosărelul” mişcării, atenţi la„fisura din baraj” şi pregătind explozia„controlată”.

Dacă maistrul Nelu Părăluţă,cu lecturi din Lenin, ducând, totuşi, oexistenţă amniotică, descoperă „fe-reastra” spre o altă lume, schimbându-şi brusc viaţa, croind planuri şi scriindpe ziduri, enervat de „vraja cea rea”,va fi urmărit informativ şi internat, in-ginerul Valer Negrea-Negrescu,„creaţia” lui Neculai Crăciun, va fi pus„la fereală”, detaşat în colonia de laSuruleşti, în „gura iadului”, o pusti-

etate, înţelegând împrejurimea ca îm-prejmuire. Prin Nora Părăluţă, ceacare „se rătăcea” în cărţi, o femeieciudată, cu „bazaconii”, suferind de„lipsă de gravitaţie”, îndrăgostită deValer, intrăm, însă, în timpul Vladiei, „olume mică dar foarte adâncă”. FiindcăValer, cel pregătit pentru schimbare,poate fi un alt prinţ Pangratti, reîncar-nat, iar reîntâlnirea-recunoaştere otulbură pe Nora şi o trezeşte: „în sufle-tul ei s-a făcut lumină”.

„Strategul” Crăciun, încrezătorîn „raţionalizarea” Istoriei, îşirecunoaşte, de fapt, nesiguranţa înaceastă „tărăşenie”. Nelu Părăluţă erala balamuc, Valer Negrea-Negrescufusese uitat, grupul de palavragii de laAcvariu, în frunte cu Paulică Becheru,nu realiza că „termenul de folosinţă aregimului” expirase, venind în întâmp-inarea evenimentelor. Amploareafenomenului de la Lespezi (oadevărată psihoză) îl obligă săcerceteze „firul” şi să facă, din „perse-cutatul” Beniamin, un nume. De carenoua lume avea nevoie, construindlegenda. Se va deplasa, aşadar, laLespezi, cântărind toate ipotezele. În-tâmplarea îi scapă, plutind în incertitu-dine.

În fine, Permafrost reconsti-tuie, în cheie ficţională, atmosferaconfuză, bântuită de zvonistică aprimei săptămâni postceauşiste.„Uitat” la Suruleşti din vara lui ’89,Valer Negrea-Negrescu este uningineraş-conservă, pus la păstrare,„exilat”, plătit ca să stea acolo, citindîn baracă. El, în planul strategului Ne-culai Crăciun, avusese misiunea de aţine legătura cu clasa muncitoare(amorţită, deşi la putere); dar maistrulNelu Părăluţă, cel îndoctrinat, crezândîn rolul sindicatelor, intrase „în vizor”

după ce mâzgâlise pereţii cu lozincianticeauşiste şi va fi depus la bala-muc. Pentru a fi protejat, inginerului ise încredinţează o pretinsă misiuneumanitară, închizând o mină părăsită,exploatată cândva de sovietici, în „re-tragere parţială”. Ajuns la Suruleşti, omică lume închisă, graţie camionagiu-lui Haron Luntraşu, cu dese drumuri laBucureşti, singurul care trecea râulLetea (simbolistica e străvezie!), Valerasistă la o Revoluţie ciudată, sub con-ducerea lui Gicu Bostan, patron –peste noapte – al restaurantului.Acesta va înfiinţa garda; gardiştii, în„excitaţie colectivă”, pornesc lavânătoare de terorişti, cel suspectatfiind chiar inginerul, singurul străin. Şi,desigur, iubita sa, Nora Părăluţă,sosită la Suruleşti (trimisă de NeculaiCrăciun) după o relaţie suspendată şiconsiderată de localnici, în acel spaţiuizolat, special, unde totul era ciudat,„terorista de legătură”. Nora, venită dinVladia, considerându-se urmaşaprinţului Pangratty va sfârşi violată degrupul beţivanilor, crezând că fac oRevoluţie. Iar Valer, refugiat în mina-tunel, fără capăt, cu ieşire în tundrasiberiană va muri îngheţat.

Grupul de palavragii de la Ac-variu, protejat de Neculai Crăciun(mereu în penumbră, dar „adevăratulprotagonist al tuturor volumelor”, cumconstatase Marius Miheț), cu trecut de„opozanţi” ai regimului, se va salva.Paul Becheru avea o slujbă importantăîn noul Guvern şi va fugi din clădire lamineriadă. Rafael Cârlan primise o„jucărie” (Agenţia de ştiri) iar tăbăcitulNeculai Crăciun, un profesionist al sis-temului, era şef de cabinet la Minis-terul Informaţiilor, într-un birou„aproape secret”. Chiar dacă eraîncrezător în forţa imaginaţiei, jude-cata sa rece se bizuia pe lucruri pre-vizibile. Situaţia devenise, însă,incontrolabilă. Reapare, după câtevadecenii, caucazianul Iakov Bedelia, celcare îi lăsase moştenire „un om şi unloc sigur” (adică Haron Luntraşu şiSuruleştii), semn că se va întâmplaceva. Va fi sacrificat colonelul Pleşea,trimis să-l apere pe generalul Ca-valeru, omul ruşilor şi evenimenteleintră într-o zonă necunoscută. Încât„nemuritorul” Neculai Crăciun, caagent al Răului, contractând boalaactinică, intră într-un joc enigmistic, in-teligent controlat de autor, propunândo ingenioasă reţea simbolică. IarRomânia, cu al ei popor „cu două su-flete”, cum constatase Iakov Bedelia,urmează să facă „ceea ce i seîngăduie să facă”. Aşa cum şi eveni-mentele decembriste urmau scenariulunui viitor deja scris (de alţii).

Vădind meşteşug, disponibili-tate, abundenţă, scrisul lui Eugen Uri-caru, seducător stilistic, probează şi„spiritul practic” (cf. Val Condurache)al autorului, mereu „pe fază”. Pericolul,deja remarcat, stă în ispititoareaproducţie „de serie”. Inventând şistăpânind o lume, harnic şi cu har,Eugen Uricaru crede în realitatea carese naşte din cuvânt. Stivuite, cărţilesale par „cronica” unei ficţiuni, dilatată,inundând şi ocupând Lumea, trecută,totuşi, prin furcile istoriei. Scriitoruliubeşte misterul şi ceremonialulînvăluit în farmec arhaic şi nereaminteşte, prin vocea personajelorsale, că visul este o parte din viaţă.Refuzând omniscienţa, urmărind faţanevăzută a evenimentelor, camuflateeliadesc, admiţând, ca rest nedezle-gat, un ce neînţeles, Eugen Uricaruaşează, la temelia edificiului său ro-manesc, o enigmă sacrificială, ob-serva Theodor Codreanu (v. EonulMarelui Inchizitor, în Lumearomânească în zece prozatori, EdituraContemporanul, 2017), ca fundamentestetic şi ontologic al Operei. Cu pre-lungire în simbol, investigând ficţional,sub pactul verosimilităţii, un timp-epocă, el ne oferă, prin vastitatea în-treprinderii sale, constata Ioan Holban,„portretul-robot” al secolului trecut.

EUGEN URICARU, LA SFÂRȘIT DE CICLU

Ad

rian

Din

u

Rac

hie

ru

PLUMB 132

pagina 3revistă de atitudine

Cu o floare nu se face primăvară, darsă nu ne grăbim: cu o floare se face oprimăvară minimalistă, dacă nu pierziprilejul.

Minimalismul, ca stil, este o prezenţăobsesivă în artele moderne; de multe oriatât de prezent încât nici nu îl observăm,sau, din contra, îl ignorăm. Muzica a ajunsla mari performanţe, s-au compus pieseinstrumentale, concerte, simfonii, opere(Arvo Part, Phillip Glass, John Adams), înarhitectură se construiesc vile, săli desport şi de concerte, serialele în manierăminimalistă invadează ecranele televi-zoarelor, baletul minimalist ne modificăînsăşi viziunea estetică asupra corpuluinostru în mişcare, artele plastice sunt înaceeaşi poziţie. Constantin Brâncuşi esterecunoscut ca un pionier în sculpturaminimalistă, prin forţa de sugestie oformelor aparent simple inventate şidesăvârşite de imaginaţia sa, lafel Ernest Hemingway în proză,Samuel Beckett în teatru. Prob-abil în poezie, alături de muzică,s-a ajuns destul de departe.Dacă am analiza, dintr-o viziunemodernă, textualistă „Poemarondelurilor” de Alexandru Mace-donski, am descoperi puţin sim-bolism, în schimb minimalismuldomină, prin forma desăvârşităşi redundantă, repetitivă, printendinţa de a reduce sensurilespre zero şi de a lăsa cititorul însituaţia de a extrage oricesemnificaţii doreşte, aşadar de laorice la nimic. Poezia niponăeste minimalistă, se bazează peo estetică interioară, aproapeezoterică, iar sensurile nu se difuzează înenunţuri explicite, ci numai sugerate. Aiciapar capcanele, în aparenta simplitate, înrealitate, în complicata simplitate. Practi-carea acestei poezii de către cunoscători,nu de mulţimea aflaţilor în treabă, con-duce la versuri reuşite în universul com-plex al acestui stil de poezie, unde sensulcuvântului „minimalist” presupune multăiniţiere, cunoştinţe teoretice multiple şicheltuirea unor intense resurse energeticede talent în scurtcircuitări violente.

Prin „Bătrânul şi marea”, ErnestHemingway a primit laurii PremiuluiNobel. Această nuvelă sau un micro-roman este un exemplu de artă literarăminimalistă, cu o întreagă ţesătură de mi-jloace descoperite de prozator, şi de pro-cedee specifice. Îmi face impresia că„romanul” (astfel subtitrat de autoare)„Contele de Madeira” de Elisabeta Iosifeste mai mult decât primul roman mini-malist românesc, fapt cu totul excepţional,nu numai istoric, ci, în primul rând estetic,fără prea mari legături cu experimentulreuşit de autorul „Zăpezilor de pe Kili-manjaro”. Nu ştiu dacă autoarea esteconştientă de ceea ce a realizat, dar indi-catoarele romanului aflat sub observaţiearată o singură direcţie: minimalism.

Privit la suprafaţă, „Contele deMadeira” poate fi considerat roman bi-ografic, despre tinereţea unei pianistefoarte talentate, Isabella, fiica lui GrigoreVrancea, un primar al Capitalei pe lasfârşitul secolului al XIX-lea şi începutulsecolului al XX-lea, cam acelaşi timp is-toric reţinut şi evocat de Mateiu Caragialeîn capodopera sa „Craii de Curtea Veche”,de unde uşoara confuzie, foarte în spiritminimalist, că ambele romane ar aveaceva în comun. Romanciera depăşeştebiografismul (Isabella s-ar putea să fi fostpianista Cella Delavrancea, iar tatăl ei,binecunoscutul Barbu Ştefănescu-Delavrancea?), dar începe apoi sălanseze spre adâncime sonde cu graţie,cum se spune, o graţie de mare sugestiv-itate, schițând o poveste, unde aproapetotul este sugerat, de la conflict, la person-aje şi portretistică de personaje, lapeisaje, la dialog.

În prefaţă, Aureliu Goci plasează ro-manul în preajma universului narativ şifilozofic al lui Mircea Eliade, un prozator

de dimensiuni uriaşe, unde „Ceahlăulliteraturii”, altfel zis Sadoveanu îşi pierdedimensiunile, însă le capătă VasileVoiculescu. Se prea poate ca, în viziunilesale interioare, Elisabeta Iosif să fi aruncatnu numai o privire, ci mai multe spremiraculosul esoterism afişat de genialulprozator care a imaginat suprarealitateade „Pe strada Mântuleasa”, însă autoareanoastră are energia să depăşească forţadevastatoare de gravitaţie eliadescă şievadează esenţial, pretutindeni înliteratură, sugerând totul, inclusiv fantas-ticul, realismul metaforizat al lui GustaveFlaubert, folclorul esoteric românesc, ex-otismul, heraldismul lui Victor, personajulprincipal, obsedatul de „sângele albastru”,nobiliar, din venele bunicii sale, deci, dinpropria sa alcătuire fizică şi psihotică. Maidegrabă Elisabeta Iosif ar împărţi câteva

apropieri cu realismulmagic sud-amarican, allui Gabriel Garcia Mar-quez, dacă ar fi să maicăutăm un reper şi să neaflăm în treabă pe pantacomparatismului. Certeste un fapt oricâteorientări am căuta, oricâtar fi să nu credem, repet,să nu credem, „Contelede Madeira” este ocreaţie foarte originală,probabil o bornă în lite-ratura română: primulroman minimalist. De aiciîncolo nu avem decât sădiscutăm la infinit: cumreuşeşte prozatoarea săscrie minimal, virtuţile

excepţionale ale dialogului, care tinde decele mai multe ori spre lipsa de comuni-care, arta descrierii grădinilor, a peisajelordin insula Madeira din Oceanul Atlantic,pe care autoarea nu le cunoaşte, însă leimaginează şi le transpune literar în stilminimalist, esenţial. Aureliu Goci observalipsa personajelor. Ba, dimpotrivă, existăcu prisosinţă, însă reduse la ghinda deunde va răsări stejarul. În acest sens,pagina unde este descris grupul de pri-eteni remarcată de subtilul critic esteantologică. Ar fi o invitaţie pentru criticaliterară preocupată până peste cap degenii optzeciste, douămiiste, postmo-derniste, fracturiste să-şi mai schimbecreioanele şi să cerceteze, să defineascăstructurile minimaliste, inclusiv în proză,fiindcă poeţii s-au grăbit şi şi-au marcatteritoriul.

Probabil romancierei noastre i-auscăpat unele amănunte în construireasubiectului, aşa îmi face impresia, calcăde câteva ori pedala unor exagerări, inclu-siv stilistice. Posesor al unui conţinut redatcu mijloace poetice şocante, romanul secere cu adevărat citit de mai multe ori,pentru a-i descifra nu atât subtilităţile desens, cât ingeniozitatea, suprarafinamen-tul construcţiei şi al expresiei literare, ne-maiîncercat, din câte ştiu eu, în prozaromânească decât fragmentar, intuitiv, înI.L.Caragiale, Urmuz. Dacă alt autor ar fiajuns la o astfel de performanţă, oricine,inclusiv cei doi de mai sus, am fi discutatdespre un mare scriitor şi minunatele luicreaţii, repet, minimaliste.

Deocamdată să recunoaştem că nu-mele Elisabetei Iosif, prozatoare, eseistă,poetă, se plasează într-un loc unic, exactunde oricine s-ar aştepta mai puţin, un locîn stare să definească un important destinliterar. Gellu Naum a publicat singurulroman suprareal is t românesc,capodopera sa „Zenobia”, o carteexemplară; alături se instalează, stilistic şistructural, Elisabeta Iosif, cu singurul nos-tru roman minimalist, cel puţin momentan,cu un amendament: autoarea devenităfoarte importantă prin ceea ce deja a re-alizat, să şlefuiască şi să construiască unal doilea roman, unde universul minimalistsă fie explorat în toate dimensiunile saleabisale.

Şerban Codrin

Elisabeta Iosif – sau primul roman minimalist românesc

Biografia profesorului, poet-ului și publicistului EugeniuRevent (n. 1884, Iași – m. 25martie 1918, Bacău) se impune afi completată ori de câte ori apareun act, un document, o poeziesau o nouă epistolă.

După finalizarea studiilor deistorie și filosofie la Universitateadin Iași, tânărul profesor EugeniuRevent devine cadru didactic laLiceul Ferdinand din Bacău în pe-rioada 1906–1912, unde esteapreciat de discipoli și stimat decolegi.

Participă, cum era și firesc,în calitate de sublocotenent înrezervă la Campania din Bulgariaîn 1913 unde este grav rănit.

Revenirea în învățământ numai este posibilă datorităagravării stării de sănătate.

Eugeniu Revent este au-torul a două cărți de poezie1 de-spre care s-au pronunțat IlarieChendi, N. Iorga, E. Lovinescu,Mircea Scarlat și Eugen Budău2.

A inițiat și coordonat aparițiarevistei Chemarea în perioada1912–1913, în paginile căreia s-au publicat poezii, proze, note decritică literară, publicisticăculturală și unele intervențiipolitice.

O colaborare a lui EugenRevent, ignorată până acum,este cea din paginile revistei Nea-mul Românesc Literar (1908–1912), publicație condusă deNicolae Iorga, în care poetuluibăcăuan i se publică patrupoezii3.

Epistola, recent identificată,este cât se poate de elocventăprin trimiterile existente în cuprin-sul ei:

*Iași, 28 decembrie 1908Mult stimate domnule Iorga,

În fața revistelor mercenare

la care spiritul de tarabă vrea săcreeze talente, în mijlocul lămuririicriticilor nechemați și a tărăboiuluide reclamă ce se face în jurulacelor ce vor să escaladezeînălțimile Olimpului cu opintirilealtora, apariția „Neamului Româ-nesc Literar“ va fi fost pentrumulți o mare și adevăratăsărbătoare.

Poate sufletele perverse șiconștiințele vândute vor avea mo-mente de remușcare, unii vor în-cepe să țipe ca jidanul înainte dea fi loviți, alții mai curajoși vorploua iar cu săgețile lor de carton,cetele nemernicilor se vor risipi,iar altele în zadar vor încerca să-și strângă rândurile.

Cu Noul An care vine, dupădatina strămoșească, vă dorescani mulți și fericiți.

Eugeniu Revent

P.S.Vă trimit alăturat, spre publi-

care, două poezii: Din vremuri aMariei Mavrodin4 și una a mea:Cântec.

Note· Originalul acestei epistole

necunoscute se află la BibliotecaAcademiei Române. Cores-pondență primită de NicolaeIorga. Volumul 121, f. 108r.

1. Eugeniu Revent ~ Dinpovestea vieții. Vălenii de Munte,1910 și Cântecul Neamului.Craiova, Tiparul „Ramuri“, 1913.

2. Eugen Budău ~ EugeniuRevent (1884–1918) în Bacăulliterar [Iași, Universitas XXI],2004, p. 159-162. Precizez că înaceastă fișă de istorie literară nue menționată colaborarea la re-vista Neamul Românesc Literar.

3. Eugeniu Revent ~ Cân-tec, 1, nr. 12, 1 decembrie 1909,p. 957–958; Cântecul Prutului, 5,nr. 18-19, 19 mai 1912, p. 295-296. [Din volumul Povesteavieții]; Străinule ce vii la noi..., 4,nr. 3, 29 ianuarie 1912, p. 45�46și Vulpoiul îmbătrânit. Fabulă, 1,nr. 10, 1 octombrie 1909, p.769�701.

4. Mariei Mavrodin i sepublică o singură poezie ~Noapte în Neamul RomânescLiterar, 1, nr. 9, septembrie1909, p. 716.

Inscripții băcăuane

EUGENIU REVENT și revista „NEAMUL ROMÂNESC LITERAR“

Nec

ula

i Scu

rtu

NicolaeMătcaș

DELICII EPIGRAM(AT)ICE

Matracuca și măciuca

„Vor o țară ca afară?Plece dracului din țară!”,Zice-un șef. O matracucă:„Da` pe cine-o să conducă?!”

Golul și solidolul

Ce-i judecătorul, dar,Decât osia la car?Cum o ungi cu solidol,Nu mai scârțâie în gol.

Cât trage denunțul?

Azi, când orișice anunțSe bazează pe denunț,Minicinosul cu de-a silaFace gâza cât cămila.

Acuzat la DNAneguțându-și culpa sa

Fă-mă, mamă, vrăjitor,Să mă fac neguțător.Nu c-ai fi cu capsa pusă:Obții pedeapsă redusă.

Românașul isteț

A-nvățat la neamț, cu șuncă,Nu să munce, ci să bere:Mai bine burtos de bere,Decât cocoșat de muncă!

Unul mai deștept decât altul

Fi-su-n Oxford bani-i toacă.S-a dus bou și-a venit vacă.Alt băbac în cofă pus:„Bou l-am dus, bou l-am adus”.

PLUMB 132

pagina 4 revistă de cultură

Consiliul editorial:

Președinte: CALISTRAT COSTIN

membri:

OVIDIU GENARUDORU KALMUSKI

VIOREL SAVINGHEORGHE NEAGU

GRIGORE CODRESCU ION TUDOR IOVIAN

Secretar de redac]ie: NICOLAE MIHAI Director economic: LOREDANA D|NIL|

Redactori:VIOREL DINESCU, DORU CIUCESCU,

DAN SANDU, ELENA PÂRLOG, PETRUȘ ANDREI,

MIHAELA BĂBUȘANU, ALEXANDRU DUMITRU,GHEORGHE UNGUREANU,

TINCUȚA HORONCEANU-BERNEVIC

prezentare grafică: IOAN BURLACU

Corectur\: MIHAI BUZNEA, EUGEN VERMAN

ADRESA: 22 Decembrie 38/B/ 7- Bac\u: E-mail: [email protected]

telefon: 0234 578 602Ilustrații revistă: Mircea Nour, Radu Mihai

CRISTINA ȘTEFAN - ad.SITE; Distribuție-curierat: Toader Titi ROZNOVANU

CÂNTULMOŢULUI

...Un moţ cât un boţ. De om. L-am cunos-cut întâmplător, într-una din dimineţile albe aleacestei ierni, când, grăbit să aflu ştirile„fierbinţi” ale începutului de zi, „am intrat” peun post „ştirist” de televiziune. Nu o maifăcusem de mult la o oră atât de matinală, tim-pul nu mă mai aleargă din urmă, dar când sur-priza e să se întâmple nimic nu o poate opri.De data asta, ea, surpriza, luase chipul unuipuşti de-o şchioapă dăruit cu o voce deneînchipuit, cristalină, puternică, voioasă. La obrichetă de om, s-ar puea spune, înfudulit destraie strânse la mijloc de brâul tricolor nelipsitdin portul moţilor apuseni. Privindu-l şi as-cultându-l ca pe un mesager astral, gândul m-a purtat pentru câteva clipite spre o altă fiinţăde basm, Prinţişorul lui Saint Exupery, pentrucare imensitatea nisipurilor sahariene era celmai frumos loc din lume şi pe care nu l-ar fi datpentru nimic. Şi ce cânta palma mea de omcare mă privea de pe micul ecran? ImnulNaţional Românesc! Surpriză totală în acestdecor media românesc, în care valorilenaţionale sunt sublime, dar lipsesc aproape cudesăvârşire. Spre a încerca să ni leredeştepte, iată, un copil aflat la vârsta învăţăriialfabetului. „Vai, Dumnezeule - îl auzisem, nude mult, exclamând, pe un român (GeoMihuţescu, pre numele lui) – de când nu ammai auzit Imnul dimineaţa! Îmi aminteşte decopilărie...”.

Într-adevăr, cele mai multe dintre posturilenoastre private de radio şi de televiziune şi-auscos din programe pasajele de la miezul nopţiişi de dimineaţă, care marcau, prin Imn,sfârşitul şi începutul zilelor de emisie. Şi-aupăstrat statutul şi datoria doar posturilepublice.

Sigur, într-un stat de drept, cum neconsiderăm şi noi a fi, fiecare e liber să pro-cedeze cum crede de cuviinţă, aşa după cumne spune şi un membru marcant al ConsiliuluiNaţional al Audiovizualului: „...nu se poate im-pune aşa ceva, nu ar fi oportun” Logic, da?!Într-un context autohton politic şi social viciat,în care valorile naţionale, precum Patriotismul,Imnul, Drapelul, tradiţiile ş.a. sunt ignorate,marginalizate, respinse, trecute la index, aaloca 4 – 5 minute pentru intonarea Imnului arputea fi asociat unui sacrilegiu mercantil. Timpde emisie pierdut. Pentru că ar diminua, nu-iaşa?!, spaţiul afectat manelelor, ori altorproducţii de interes şi gusturi îndoielnice, darcu priză mare la public, devenite blazon auto-hton. Norocul nostru că, totuşi, nu ne înecămîn oceanul lepădărilor de sine este acela căîncă mai avem mulţi români, unii mici darcu inimile cât munţii, precum Tudor din Vinţude Jos – Alba, care ne trezesc la realitate prinmesajele lor înainte de a cădea în somnul celde veci.

Suntem în Anul Centenar Românesc, anîn care şi piatra, şi ramul, şi izvorul, şi plaiul, şitot românul adevărat ar trebui să cânte Imnul.Peste tot şi în orice moment. Un Imn a căruitradiţie înălţătoare, de înnobilare, de mândrieşi simţire sufletească trebuie să se regăseascăîn fiecare dintre noi. Un scurt remember nupoate decât să ne ajute la sentimente maibune: la mijlocul acestui an, în luna iunie, sevor împlini 170 de ani de la naşterea ImnuluiNaţional Românesc, în tumultul mişcărilorrevoluţionare de la 1848, când iluştrii noştripatrioţi au deschis marea cale a devenirii noas-tre moderne. Doi dintre aceştia ne glăsuiescde pe firmament: Andrei Mureşanu –revoluţionarul, patriotul şi poetul ardelean, carea scris versurile, şi Anton Pann – dascălul

braşovean, cel care le-a pus pe note. Un Imnnumit, la început, „Un răsunet”, cântat pentruprima oară în Şcheii Braşovului, pentru ca la29 iunie acelaşi an să răsune la Rm. Vâlceasub denumirea păstrată până astăzi –„Deşteaptă-te, române”. În tot acest răstimp deaproape două veacuri a avut parte când deglorie, când de uitare, dar şi de contestatareori de blamare. Pentru ca minţi (aşa-zise) lu-minate de astăzi să-l considere atemporal,Imnul având, conform opiniilor lor, unpronunţat caracter de obidă naţională, fapt cear intra în disonanţă cu realităţile prezente.

Şi dacă ar fi aşa!? România are parte,spre nefericirea ei, a noastră, de nenumărate„subiecte de bârfă”. În anul cu borna istorică100 al întregirii sale, Imnul ne apare a fi unuldeosebit de generos şi incitant, prin mesaj.Totuşi, numeroase voci susţin că ar trebuischimbat „pentru că nu mai corespunde” Cuce? Deocamdată, tăcerea e deplină. Altepopoare au dezvoltat un adevărat cult patrioticpentru imnul lor.

Dacă memoria nu mă înşeală, francezii au„La Marseillaise” – compusă la 25-26 aprilie1792 şi adoptată oficial la 14 iulie 1795, pentruca în anul 2003 parlamentul francez să adopte„legea siguranţei interne” prin care s-a introdusdelictul de ultraj la drapelul tricolor şi la imnulnaţional! Italienii şi-au creat „Fratelli Italia” la1847. Englezii, cu al lor „Dumnezeu să nepăzească regele” îl cântă încă de la finele se-colului al XVI-lea, oficializându-l la începutulveacului al XIX-lea. Americanii au „Un steagîmpestriţat cu stele”, recunoscut oficial de Ma-rina Americană la 1889, de preşedinte la 1916şi oficializat de Congresul SUA la 3 martie1931. Este evident, aşadar, pentru toţi cei debună credinţă, că românii fac parte din avan-garda de elită la acest capitol ce ţine de esenţaşi demnitatea statală a fiecărei naţiuni.Gândind şi comportându-se ca atare, CăciImnul este, în însăşi structura şi mesajul lui, untestament naţional. Numeroasele furtuni princare au trecut românii în zbuciumata lor istorieau adus cu ele şi schimbări, precum Imnulregal, cel al României socialiste, cu variantelesale, echilibristica din anii post-decembrişti,datoriă căreia am schimbat imnul de mai multeori, pentru ca o hotărâre din urmă cu 20 de ani,respectiv 1998, a Parlamentului să proclame29 iunie ca zi a Imnului Naţional – „Deşteaptă-te, române”. Care prilejuieşte festivităţi anualemai mult sau mai puţin vibrante. Şi cam atât.Iar restul e tăcere!...

O tentativă de revenire la normalitate, însensul intonării imnului în instituţiile dereprezentare publică, precum posturile deradio şi televiziune, publice şi comerciale, avenit din partea unor parlamentari ai vechiuluiLegislativ, care au propus un amendament înacest sens. Uitat,însă, pe undeva, prin mapeleactualului Parlament.

Nu ştiu dacă, între timp, ne-am deşteptat,dar aproape sigur e că nu ne-am trezit. La re-alitate. Fiindcă ce altceva aş putea spune încondiţiile în care cei mai muilţi dintre români nucunoscu versurile Imnului, nu-l cântă, nu-l simtîn fiinţa şi lipseşte din cugetul lor. Moţul de-oşchioapă, copilul Tudor dintr-o aşezareapuseană, ne cântă deşteptarea. Dorindu-iRomâniei „la trecutu-i mare, mare viitor” Esterugăciunea lui de simţire şi de credinţă, princare ne cere să-l cântăm oricând şi peste tot:la şcoală, la reuniunile oficiale, în adunărilealeşilor noştri – la Parlament şi şedinţele Gu-vernului, în consiliile locale, la manifestărileculturale şi sportive. Peste tot şi cu orice prilej.Anul centenar să fie prilejul şi momentul restar-tului definitiv. Pentru Noul Început alcontinuităţii definitive sub semnul adevăruluiînscris în conştiinţa noastră: cu siguranţă, ceamai venerată Mare de către români esteMAREA UNIRE împlinită în acordurile Imnu-lui Naţional de la 1848.

România sub aura Centenarului

Mih

ai B

uzn

ea

Etnic german la origine,născut în Bucureşti la 5 ian-uarie 1963, Paul-Lucian Let-zner a absolvit, în 1985,Academia de Marină „Mirceacel Bătrân” din Constanţa.Doi ani mai târziu, în 1987,reuşeşte să evadeze dinlagărul comunist, stabilindu-se în cele din urmă în Germa-nia, unde lucreazăactualmente ca inginer deinstalaţii industriale – îndelet-nicire cronofagă fiindcă pre-supune, între altele, pentru el,frecvente şi îndelungideplasăr i în s ta te d inEuropa, Asia şi Africa. Cutoate acestea, făcând dovadaunei puteri de muncă ieşitedin comun, a unei tenacităţidemne de invidiat, dar şi aunui talent scriitoricesc denecontestat, Paul-Lucian Let-zner a reuşit să se impună, înultimii ani, drept unul dintrecei mai activi, mai pasionaţi şipasionanţi romancieri dinspaţiul literar românesc.

După un debut editorialremarcabil cu romanul Şidiavolii mor cândva (2010),Paul-Lucian Letzner a dat laiveală, an de an, câte un nouroman, într-o cadenţă fărăfisură, de-o exactitate şi cu ometiculozitate prusacă. Ast-fel, romanului de debut i-ausuccedat cele intitulate Jertfauitată. Haiducii Dobrogei,Jurnal de destin, MeşterulManole redivivus (Mănă-stirea Chiajna-Giuleşti),Poveşti luate de apă, Tainastrămoşilor şi, cel mai re-cent, Dezertor din lagărulcomunist (2016).

Spre deosebire deprozatoarea Herta Müller, depildă, fugită şi ea din Româ-nia şi stabilită în Germania,care se remarcă prin exceserechizitoriale la adresa foştilorconaţionali, asupra căroraaruncă doar săgeţi înveni-nate, semn că nu mai poateprivi înapoi fără mânie, Paul-Lucian Letzner, dimpotrivă,mărturiseşte că motivaţiaproducţiilor sale epice nu ealta decât intenţia /dorinţa dea-şi plăti datoriile morale faţăde patria natală. A fost nevoitsă părăsească România înurmă cu trei decenii doarpentru a-şi împlini destinul înlumea liberă, dar se vede dela o poştă că se simte încăputernic atras de ţaranoastră, pe care o iubeşte cupasiune pentru frumuseţile eifără seamăn, admirându-i tre-cutul eroic şi fabulos şi încer-când să o apere, pe cât îi stăîn putinţă, de rapacitatea

urmaşilor celor care ne-audistrus elitele în anii ’50,reveniţi acum sub chipul unormagnaţi ai finanţelor cuintenţia instaurării, la noi, aunui „regim de ocupaţie defactură modernă”. Campaniainstrumentată de aceştia – neavertizează autorul prezentu-lui roman – are drept obiectivjefuirea avuţiei naţionale, pre-cum şi distrugerea „stâlpilorde rezistenţă ai unităţii şi co-eziunii poporului, ai credinţeinoastre strămoşeşti, aidorinţei românului de a trăiîntr-o ţară liberă şiindependentă, în care să sesimtă stăpân pe munca şi pebogăţiile sale, valori pentrucare şi-au dat viaţa generaţiiîntregi de înaintaşi” (p. 206).

Identică celei din primelesale romane (asupra căroraam avut privilegiul de a măexprima în două recenziigăzduite de tot atâtea peri-odice literare), schemanarativă adoptată în Dezertordin lagărul comunist e totcea a „povestirii în ramă” sau„povestirii în povestire”. Dedata aceasta, „rama” e re-prezentată de situaţiafinanciară dificilă a cotidia-nului bucureştean „Tribunarealităţii”. Pentru a-şi salvaziarul, sporindu-i vânzările şievitând astfel falimentul,redactorul-şef Nicolae Negoiuîl trimite pe Titel Cimpoeru,adjunctul său, în Germania,pentru a lua un interviu unuiscriitor originar din România,autor al unui recent roman desucces – Viaţa nu-i peplacul orişicui. Paul Brand,autorul romanului, aflatîntâmplător în preajma con-cediului, îi propune reporteru-lui bucureştean să-lînsoţească într-o localitateunde se putea practica pes-cuitul sportiv şi unde ar fiputut conversa nestin-gheriţi... De aici încolo avemde-a face cu povestirea pro-priu-zisă, constând în confe-siunile lui Paul Brand,provocate, fireşte, deîntrebările profesioniste, in-spirate şi incitante, ale re-porterului.

(Continuare în pag. 13)

* Paul-Lucian Letzner,Dezertor din lagărul comu-nist, Bacău, Editura „AlmaMater”, 2016. 213 p.

CONFESIUNILE UNUI DEZERTOR*

Liv

iu C

his

cop

PLUMB 132


Lumini și umbre, așa cum se șiintitulează noul volum de versuri sem-nat de Anatol Covali, conturează eter-nul dialog dintre viață și moarte, dintreexistență și nonexistență, cu ajutorulmetaforei, prin poezie.

Anatol Covali este un artist cese exprimă în mai multe domenii aleartelor adevărate, fiind un recunoscutsolist vocal de muzică clasică, dar șiun poet de amplitudine în liricaromânească actuală. Asemenea unoralte mari personalități artistice așacum ar fi: Emil Botta, G. Călinescu,Ștefan Radof, Toma Caragiu, MirceaAlbulescu, și lista ar putea continua,Anatol Covali s-a impus și în liricaromânească prin exemplaritatea po-emelor sale în formă clasică, cul-tivând mai ales sonetul despre careun mare sonetist, așa cum este RaduCârneci spune: Tonul dominant alpoeziei lui Anatol Covali rămâne,totuși, cel melancolic, cel al tristeții, alnemulțumirii și al revoltei interioarefață de asprul destin ce i-a fosthărăzit, față de timpul istoric apăsătorși degradant pe care l-a trăit, față –mai ales! – de prezentul dărâmător alunor târzii speranțe. Da, fără-ndoială.,Anatol Covali rămâne un poet dedurată, întrucât scrierile sale se tragdin frământ, durere, revoltă, dar și dinsperanță și multă iubire față de om șivisurile acestuia.

Poezia lui Anatol Covali sepoate, cu ușurință, înscrie în ceea cese numește, cu multă lejeritate,poezie clasicizantă, poezie cu rimă șiritm, dar cu multă profunzime, cu unfond adeseori moralizator, poezie cuo glorie deosebită în perioadainterbelică dar și în perioadagenerației șaptezeci, perioadă în cares-au remarcat Ioan Alexandru, AdrianPăunescu, Leonid Dimov, cu toțiivenind din poezia labișiană.

Anatol Covali a intrat în lumeametaforelor și a logicii lirice de maimultă vreme, fiind până acum autorula nu mai puțin de 35 de volume deversuri, volume despre care s-au ex-primat, pe lângă Radu Cârneci decare am amintit, și Ion Brad, Alex.Ștefănescu, George Coandă, TudorelUrian, Florin Dochia, Maria Ieva,Monica Grosu, Mihai Stan etc.

Despre numele său am auzit, amcitit, și trebuie să spun că poemelesale mi-au plăcut.

În această perioadă, când di-verse voci mai mult sau mai puținavizate ridică la rang de poezieautentică acea poezie de „expoziție”a tuturor organelor intime, de cele maimulte ori frizând vulgaritatea, doarpentru a șoca auditoriul, neținândcont de cât rău produc cititorului demâine de poezie autentică, poetulAnatol Covali vine și spune: Plecămcântând știind că lângă mine/ iubireafredona și ea zâmbind,/ rupând dincând în când un mărăcine/ și-oricetristeți din calea mea gonind.

Este chiar o formă de curaj es-tetic, o formă de manifestare abunului simț să înfrunți tinerii imberbi,tineri care, așa cum se spune, mai înglumă mai în serios, nu mai sunt nicitineri și au și dinții cariați.

În multe dintre poemele saleapare eterna întrebare umană,firească, despre trecerea timpului,de care poetul este preocupat în maremăsură, demonstrând cu versuri in-spirate preaplinul experiențelor acu-mulate, preocupat să ni se înfățișeze

cu luminile și umbrele sale: Și mâinee o zi spune el și chiar crede asta,revenind cu tonul optimist din invo-cata speranță în ziua care vine:…sper c-o să fie / și zori-or să-mi surâdăcând din ei/ o să culeagă viața meatârzie/ ai bucuriei splendizi ghiocei// Șimâine e o zi…

Speranța pentru Anatol Covalieste punctul luminos, acel farcălăuzitor spre care călătorim fiecare,dorind să-și construiască un destinfrumos și dens. Știind că: Nu e târziunicicând să crezi în tine/ și să o iei vi-brând de la-nceput. Spuneam cămarea majoritate a poemelor sale dinacest volum Lumini și umbre suntdominate și de un caracter ușor mor-alizator, educativ, în plan uman și so-cial, fără a fi însă ostentativ, ci maidegrabă păstrând caracterul omuluisfătos, echidistant, care crede în va-lorile perene, în definitiv, în valorileumane, sincere și curate pentru careîși propune: să fac, de vrei, întrunanumai bine. Stăpânind cu multăsiguranță mijloacele de exprimarepoetică, cunoscând valoareametaforelor, Anatol Covali realizeazăpoeme memorabile, fără a fi redun-dante sau retorice, deși în esență sepoate observa un accent declamato-riu uneori. Senzaționalitateacaracteristică formei clasice, spuneFlorin Dochia, subliniată în cazul po-etului de față, de o retorică incisivă,sugerând o lectură mai degrabă cuvoce tare, decât una tăcută, intimistă,nu interzice sentimentul, emoțiadezvăluită de bucuria de a trăi, ci maidegrabă le celebrează: Ninge frumos.Furtunile s-au stins/ și nu mi-e frigchiar dacă din bravadă/ în timp cesunt de a mea soartă nins,/ mătăvălesc prin proaspăta zăpadă.

A se observa pofta de viață, deludic prin exprimare poetică, din tot cee frumos, din tot ce ne înconjoară, po-etul este pregătit să trăiască intensfiecare clipă a vieții, să secopilărească, redându-și șansa de aspera.

El nu uită să se bucure, să râdă,să fie autoironic uneori, să-șiconstruiască din poeme piramide, cunaivitatea, dar și sinceritatea cre-atorului de frumos.

Tonurile clar obscure pe care leinvocă în aceste poeme nuanțează șimai mult stările de spirit pe care letrăiește și pe care ni le mărturisește,parcă anume, pentru a ne face parteintegrantă în arta sa. Pentru că în-treaga viață, în primul rând și-a dedi-cat-o scenei, simte mereu nevoia decomunicare, de participare activă într-un dialog artistic.

Educat la literatura marilor clasiciromâni, dar și din alte mari literaturiale lumii, Anatol Covali, în unul dintrepoemele acestei cărți, poem în stileminescian, se confesează: când ne-am iubit întâia oară/ și ne-am făcutpromisiuni. Îți amintești? Cefericită/erai când îmi șopteai duios/că-mi vei fi ultima iubită/ căci l-ai găsitpe Făt - Frumos. Gândul mă duce laCătălina din Luceafărul lui Mihai Em-inescu, care dialoghează cu person-ajul demiurgic, în acel dialogne-pereche.

În esență, acest volum Lumini șiumbre este con-struit pe o sumăde confesiunirea-lizate prin di-aloguri atipice,dialoguri dintreeul liric și op e r s o a n ăimaginară cătrecare se înalțăa c e s t eadevărate imnurio r f i c e ,dovedindu-ne cănu există senti-

ment mai profund, mai nobil, și de cenu, mai uman? decât a aprecia, aprețui dar și de a te confunda cu per-soana iubită.

Anatol Covali face un adevăratexercițiu peripatetic de mărturisire aiubirii fără de păcat, iubireaîngerească, un exercițiu de inițiere înasemenea demers pentru că se simteun simplu ins arzând intens în cânt șipoezie/ în care-am fost lovit dar nu în-vins, asemănându-se cumva cu Sisif,cel care a luat bolovanul căzut, demai multe ori și pe care l-a cărat pânăîn vârful muntelui, până în pisculperfecțiunii. Și tot ca un personaj mi-tologic, Icar, poetul, din cuvinte și dinpoezie, și-a făcut aripi ca un nouMeșter Manole salvându-și posteri-tatea prin poeziile sale, spre a nu finiciodată învins. Caut în mine neste-mate/ fiind convins că-s din belșug,/dar soarta le-a ascuns pe toate/ ca sănu-mi fac din ele crug.// Caut în mineaur care/ e peste tot, caut argint/pen-tru-a crea din ele-odoare/ pe care-apoi să le păstrez.// Caut în mine totce este/ primit de la Destin în dar/ cape-ale Poeziei creste/ să construiesccâte-un altar.

Dorința de a deveni un adevăratconstructor, de imagini poetice, demetafore ample este și îndreptățitădar și reușită la Anatol Covali: Caut înmine, dar țărână/ și pietre ne-ncetatgăsesc,/ care îmi tremură în mână/ întimp ce totuși le cioplesc.

Declarații tranșante, de adevăratziditor, declarații încărcate de o maresinceritate, conturează multe dintrepoemele sale: Aș vrea să știi că amea viață/ a căpătat prin tine sens,dând un sens subtil, de mare respon-sabilitate artistică, dar și derecunoaștere a idealului propus.

Întreaga natură, anotimpuriletoate, intemperiile sunt chemate săcelebreze existența poetului, iubirilelui, călătoriile lui prin locuri a cărorambiguitate subliniază importanțatrăirilor interioare, spune FlorinDochia, cu multă intuiție, atunci cândvorbește despre poezia lui Anatol Co-vali. Natura, ca la toți marii creatoriface parte integrantă din creația lor,conturând un univers amplu, ununivers dătător de speranțe benefice.

Autorul trăiește cu intensitate lu-minile și umbrele din viața sa, dar șidin viața cititorului, cel care se poateușor regăsi în poemele sale fiindpătruns de un spirit civic de excepție.

Totul în sentimentele sale este lavedere precum un rol dramatic inter-pretat pe scenă susține TudorelUrian. Acest mod de a trăi intens di-rect, fără rezerve conturează în fondtensiunea fiecărui poem.

Citind comentariul lui Alex.Ștefănescu la una dintre cărțile luiAnatol Covali am avut revelația de afi întru totul de acord cu opinia criticu-lui, cel care spune: Nu toți poeții aflațiazi în centrul atenției sunt valoroși. Nutoți poeții valoroși de azi se află încentrul atenției. Printre cei ignorațiîntr-un mod nejustificat, dintr-un fel denepăsare a societății românești fațăde propriile ei valori se numără AnatolCovali. Dar de aici m-aș distanța deopinia lui Alex. Ștefănescu și așspune că nu toată societatea

românească este vinovată deaceastă nepăsare, de aceastărăsturnare de valori, ci o anumită elităintelectuală de cafenea (critici literarimai ales), din diverse interese ob-scure propune o falsă scară de valori,fie și pentru propriul amuzament ca,să nu spun că din alte motive.

Necunoscutul (mai degrabănerecunoscutul, aș spune eu) poetAnatol Covali este faimosul tenorAnatol Covali, care a debutat pescena Operei Române în 1977 în rolulManrico din opera Trubadurul deVerdi și care de-a lungul timpului afost aplaudat și ovaționat pentru nu-meroasele roluri importante, caRadames din Aida, Don Jose dinCarmen, Otello din Otello, Dragomirdin Năpasta, spune Alex. Ștefănescu,și enumerarea rolurilor ar putea con-tinua.

Iubirea, tenacitatea, răbdarea,imensa dragoste pentru poezie,perseverența și mai ales încredereacă odată și odată valoarea poemelorsale se vor bucura de o atenție maiatentă l-au determinat să nu cedeze,să nu se risipească și să scrie, fie șica o terapie a sufletului.

În fond, scrisul cred că poate ficonsiderat o bună terapie. Nu-i vinamea că-i seară și e ceață/ și nu maivăd acel micuț drumeag/care duceapărelnica mea viață/spre ce-am iubit,spre tot ce mi-a fost drag.//Nu-i vinamea că pașii-abia mă cată/și cad casecerat din când în când,/ că-n loc deflăcări, câte-o biată pară / îmiluminează fiecare gând.// Nu-i vinamea că nu mai am putere/ să întindarcul spre-a ținti vreun țel,/că vine pefuriș câte-o durere/ și îmi frământătrupul cu mult zel.// Nu-i vina mea căspada-i ruginită,/ iar scutul e crăpat șiciuruit/ și că orice speranță-irăstignită/când vrea s-amâne tristulmeu sfârșit.

Recunoașterea de către un criticliterar ca Alex. Ștefănescu a poetuluiAnatol Covali este un bun argumentcă truda lui nu a fost în zadar, iar acelscut crăpat și ciuruit sub balsamulunei încrederi supreme în ceea ceface, chiar reușește să amâne tristulsfârșit.

Adeseori nemulțumit, adeseorirevoltat, poetul își construiește,treaptă cu treaptă, fiecare poem, con-turând între lumini și umbre un destin,o viață, un univers liric.

Într-un joc expresiv alrememorării, autorul conturează di-verse ipostaze ale iubirii, ale unei iu-biri trăite sau imaginate, într-un avanstineresc spre fericire.

Din fața singurătății poetulevadează prin poezie în veșnicia iu-birii.

Sub lumina împăcată a amurgu-lui, poezia lui Anatol Covali exprimăatâta tristețe și duioșie, susține și Mo-nica Grosu când se referă la creațiapoetului.

Sunt multe poeme din aceastăcarte Lumini și umbre care ar meritacitate aici, dar cred că mult mai utilăar fi lectura și aprofundarea trăirilor șiemoțiilor adunate cu atâta talent deAnatol Covali, un autentic și importantpoet din lirica noastră contemporană,poet care, cu siguranță, că după olectură atentă și cu bună credință, vadeveni un nume despre care se vavorbi.

Poezia - formă de revoltă a unui suflet între lumini și umbre

Em

ilian

Mar

cu

Bacău-Grădina publică

Parcul „Cancicov”

PLUMB 132


În spital, Nicolae Rușitoru află căși în lumea scriitorilor destinul celuicare înoată împotriva curentului estepecetluit. Ion Tănase este exclus dinUniune pentru că i se comentaseopera la „Europa liberă”, își pierdeapartamentul și este trimis la mină. Lanivel central e mai rău: „Acolo se batpur și simplu pentru funcții depreședinte, de vicepreședinte, secre-tari la Uniune sau la Fondul Literar.Sunt în joc bani mulți, care le dau re-spectivilor dreptul la apartamente șimașini luxoase, plecări în străinătate,controlul filialelor din țară, tipărireacărților proprii și ale prietenilor pebanii statului, traduceri în limbile decirculație.” (pag. 207) Profesorii, „in-telectuali mai curați” sunt niște„cerșetori în loden”. Poetul Penescuîși încheie catilinarele cu obidăspunând: „Aș da zece ani din viață casă nu mai văd familia cretină din frun-tea acestei țări.” (pag. 217) La „Zer-lende”, în spital, un adevărat cenaclucivic: toate subiectele sunt abordate:politică, patriotism, specific național,învățământ, sănătate, viața de zi cuzi, știință, religie, filozofie etc. „Aș fivrut să compar profesorul cu uncerșetor, dar acesta, cerșetorul s-arputea simți jignit.” (pag. 258) Acelașilucru este valabil și pentru cei plecațiîn străinătate: „acești nefericiți aisoartei, obligați să fure când n-au delucru, pentru a supraviețui.” (pag.259) „Înaintea Furtunii” din decembrie1989 discuțiile devin tot mai aprinse:despre falimentul socialismului, de-spre vinovăția oamenilor politici, de-spre starea învățământului și anațiunii, despre asasinarea cupluluiprezidențial, ceea ce transformă ro-manul într-unul de tip eseistic, filosoficși psihologic. Profesorul este ovictimă a sistemului, având de suferitpe plan profesional, dar și familial.Doctorița Marga îi face doi copiireușiți, Cristi și Marian, inteligenți,ascultători, iubitori, muncitori șiînțelegători, dar este departe de a fi osoție devotată. În spitalul în care esteinternat, profesorul angajează cuceilalți intelectuali adevărate dialoguriplatoniciene, citându-se cărți impor-tante care vorbesc despre „Psihologiapoporului român” de Drăghicescu.Sunt incriminați atât cei de dinainte de„marea înghesuială”, cât și cei dedupă ea, de fapt aceiași comuniști șisecuriști: „la vremuri noi, tot noi”. Con-cluzia este pesimistă: ne-am făcutdegeaba „Speranțe și iluzii.” Totuși,libertatea câștigată cu prețul câtorvasute de vieți omenești deschidemăcar granițele și eroul își permite o„Aventură în Occident”, bun prilej dea pune față-n față cele două lumi: ceaorientală și cea occidentală, cu buneși rele. Câteva chipuri luminoase vorsă îndepărteze cenușiul existențial:„Mihai Eminescu, arheul spiritualitățiiromânești, cel mai mare poet românși unul dintre cei mai mari poeți dinlume, dar și un geniu al ziaristicii și algândirii românești.”; ConstantinNoica: „va veni o zi când cel care seva dori mântuit întru cultură, va trebuisă învețe românește” (pag. 271);marea actriță Leopoldina Bălănuță șipreotul Cleopa și lecția sa de smere-nie pe care preacucernicul părinte odă tatălui și celor doi fii; bunicul său,de asemenea, mentorul său, pe careîl invocă în câteva rânduri.

Romanul „Cerșetori în loden”,cu numeroase pagini de satiră șipamflet, trebuie citit atât la catedre,

cât și în parlamentul țării, fiind scris deun profesor dedicat trup și suflet, timpde peste 40 de ani, învățământuluipreuniversitar, roman ce depășeștedin punct de vedere estetic și etic fan-tasmagoriile și elucubrațiile dâm-bovițene, traduse în suedeză sauchiar chineză. Cui prodest? Eu pecartea mea de vizită nu vreau să scriucă „Am citit Solenoid”, fiindcă am cevamai bun de făcut și mie îmi repugnăanomaliile; pe cei cu anomalii, grecii,pare-mi-se, îi aruncau în râpă, nu?

Cu o prefață a eminescologuluiTheodor Codreanu („Un roman cucheie”), „Jurnalul unui singuratic”(2013) ne introduce în culiselejocurilor politice din Româniapostdecembristă. Inginerul IonGeorgescu este un om realizat; a ple-cat de jos, de la sărăcie, dar și-a în-deplinit aproape tot ce și-a dorit: „Amvrut să ajung inginer, am ajuns, amdorit să fiu director de fabrică, am de-venit chiar director, am reușit să măcăsătoresc, am reușit chiar s-o fac cuiubirea vieții mele, Mihaela, ba amavut succes și în pasiunea vieții: liter-atura. Mai mult de atât: am devenitmembru al Uniunii Scriitorilor dinRomânia, după ce am scris două cărțide poezie și una de proză.” (pag.288) Dar Ion Georgescu mai vreaceva: să devină senator și, fiind primulpe listă, se pare că restul „e floare laureche”. Liniștea dinaintea furtuniieste plină de poezie: „Ziua începe în

ton cu sufletul meu: este o dimineațăsplendidă, cu un aer curat, ca dupăploaie, destul de răcoroasă, iarsoarele are o strălucire mai blândă,nu atât de agresivă ca până ieri.”(pag. 288) Și urmează trăsnetul dinsenin, partea murdară a jocului politic:zvonul că ar fi fost, în adolescență,„preferatul bărbaților, care veneau laorgiile organizate de o oarecare Sofia,patroana curvelor din orășelul în care-ți făceai studiile.” (pag. 289) Acuzațiadeclanșează fluxul memoriei sauintrospecția retrospectivă pentru a neconvinge de contrariul calomniei,căreia îi cresc, asemenea vidrei,capetele de acuzare. Sofia și Titicasunt însă avocate ale apărării, iarprestațiile lor sunt mai mult decât per-suasive.

Personajul narator relateazăodiseea vieții la persoana I, mărindastfel autenticitatea. Este părăsit decele două ființe dragi: soția Mihaela șifiica Nely, încă elevă de liceu. În ataricondiții, eroul apelează la instanțadivină: „Vai și amar dacă cele maidragi ființe ale vieții mele mă părăsescacum, când necazurile m-au potopit!Probabil, Dumnezeu vă va pedepsi!”(pag. 314) Trezit ca dintr-un somn larealitate, după cele două dușuri reciadministrate de soție și de fiică, eroulmeditează: „Ce să aprecieze la ele?

Lenea, fumatul, vestimentațiastridentă, de țațe, venitul acasă la oretârzii, cheltuiala fără măsură a banilor,relațiile cu indivizi dubioși?” (pag.315) Morala, munca și studiul, reco-mandate de tatăl ultragiat, sunt în-locuite de cele două ființe, simboluriale societății românești decăzute, cuadulterul și bișnițăreala: „Am ținut lasân două vipere periculoase”,constată inginerul, fiindu-i astfeldespărțirea mai ușoară. IonGeorgescu, deși cochetează cu gân-dul sinuciderii, găsește, totuși, în elresurse să reziste. Suspectându-sede cancer la co lon, eroului i seoferă un colac de salvare: terapia prinliteratură, înființarea unei reviste„Miorița”. Complotul împotriva lui și is-toria sordidă au fost puse la cale dedoi colegi de liceu: Petre Bocancea șiNiky Popescu. Singurul reazem pecare îl mai are este credința: „Cumpărcâteva lumânări și mă rog pentrusănătatea mea și pentru sănătateaminților soției și a fetei mele.” (pag.320). Referitor la fabrică și la viitorulei, fostul director este pesimist: „Câtădurere, foame și disperare poateaduce sistemul capitalist, pe care l-am așteptat atât de mult timp!” (pag.324) Sfârșitul fabricii este prevăzutmatematic: „Fabrica se va desființa,muncitorii vor ajunge pe drumuri, iarguvernanții sunt mulțumiți”. Visurilesale literare sunt și ele spulberate prinapariția unui „dicționar”, un fel de „Tri-

b u n a lrevo lu ț ionar ” ,„din care au fosteliminate peste40 de perso-nalități”, „un felde varză cu prețde bișniță”.Murdăria dinsfera politică sedeversează întoate domeniilede activitate: „Înpolitică, se vedebine spre cemergem: cei fărăvaloare, fără ca-racter, dar cubani, ajung lavârf, parlamentuleste plin de pe-nali care se as-

cund la umbra imunității, miniștrii nuau nici o legătură cu domeniul pe careîl conduc” (pag.345) Verdictul scri-itorului lucid este necruțător: „țara încare profesorii sunt anatemizați, bătuțide către elevi sau părinți, jurnaliștii,nevânduți pe trei parale, sunt arestați,preoții sunt acuzați de fapte reproba-bile, iar elevilor li se dau drepturi,chiar și acela de a-i jigni sau agresape profesorii corecți”, țara în carețăranii n-au nici un sprijin de la stat(...), această țară va pieri” (pag. 345)Îl asaltează întrebări hamletiene cuprivire la destinul său: „Sunt destabi-lizat de eșecul în carieră, în căsnicie,în politică…Dar dacă aș redirecționatoată energia spreliteratură? N-ar fi ceamai bună alegere?”(pag. 348) Terapia prinartă are sorți deizbândă fiindcă: Detoată zgura, toată ura/ Te vindecă literatura.Părăsind fabrica, in-ginerul Ion Georgescudeschide, în colabo-rare cu un alt inginer,Telu Chiriță, „un ma-gazin alimentar profi-lat pe salamuri, carne,poate și pește.” (pag.352) Benefică pentru

toți literații, întâlnirea de la Ateneu cuîntrebări pertinente și răspunsuri pemăsură: „Un critic literar, de pildă, tre-buie să fie, în primul rând, un om decultură. În al doilea rând, trebuie să fieun remarcabil teoretician al domeniu-lui său.” (pag. 357)

Autorul Culiță Ioan Ușurelu să-miîngăduie să particip și eu la Ateneuprin câteva aforisme: Un critic sedocumentează / Și cartea oreinventează;/Un critic e-un horticultor/ Ce cu mijloace adecvate / Din ar-borele roditor / Suprimă crengile us-cate; / Ferește-te de critica nedreaptă/ Și practic-o pe-aceea înțeleaptă. /Citind pornoliteratura / Regret cen-zura. Deschiderea magazinului îlîmbătrânește pe erou cu 20 de ani:„Numai lovituri, numai înșelăciuni,numai escroci și oameni fără onoare.”(pag. 362) Un aforism spune: La unnecaz să ai răbdare / Că vine altul șimai mare. După moartea tatălui, olansare de carte este benefică, numaică niște neaveniți, suferind de„limbariță” o transformă în calvar.Maria, noua prietenă a inginerului,rezistă însă eroic și se comportă ca lacarte.

Lansarea, transformată într-uncolocviu în legătură cu poeziauniversală, cu învățământul româ-nesc, ține până-n zori. „Et in Athosego” este un ghid de călătorie și o pu-rificare. Eroul va alunga gândul sinu-ciderii și va ajunge să se împace cusine, cu lumea și cu viața: „Ca omsimplu ce sunt, îmi este dragă și viața,mi-e aproape și credința, mă simtatras și de femeie. Poate să măsalveze literatura” (pag. 468) Câtevaaforisme vin să întărească aceastăsupoziție: Să-ți fie viața-ntreagăluminată / Lumina-n cărți să fiecântată. / Fără lectură-s un om trist: /Citesc, înseamnă că exist. / Cândsoarta îți aplic-o lovitură / Te vindecăo oră de lectură. Terapia prin artă,deci. Nu este poezia „o nobilă inutili-tate”, iar proza nici atât.

Noblețea romanului lui CulițăIoan Ușurelu constă în sângele albas-tru cu care scrie: un stil neinfestat deviruși postmoderniști (pornografie,perversiuni, obscenități), elegant, cla-sic, având drept obiect de studiu o so-cietate aflată în degringoladă și ocategorie socială, aceea a cadrelor di-dactice cu gradele doi și unu (denoblețe), marginalizată și nedreptățităde oamenii politici dintotdeauna.

Romancierului Culiță IoanUșurelu i se potrivește și un altaforism: Prietene, îți spun „maestre” /Că-ți văd lumina în ferestre / Și viațami-i și mie dragă / C-o luminezi cuviața-ntreagă.

Cele trei romane nu sunt ale luiLucian Popa, ale lui Nicolae Rușitorusau ale lui Ion Georgescu, ci sunt unsingur roman, „romanul unei societățiîntregi cu tot cu cortegiul ei denecazuri, de porniri, de devotamente,de meschinării, de dragoste, de ură,răutate, bunătate, invidie, admirație,de josnic, sublim, de brutal, de eteric,de egoist, de altruist, în fine: de toatevarietățile de care sufletul omului, învirtuozitatea lui cunoscută este capa-bil”. (I. L. Caragiale – „Literatura șiartele române în sec. al XIX-lea”)

PROZATORUL CULIȚĂ IOAN UȘURELU NOBLEȚEA ROMANULUI (II)

Pet

ruș

An

dre

i

(Continuare din numărul 131)

Bacău-Teatrul de vară


PLUMB 132

Spuneam cândvacă nu putem aborda,luând în discuție operaunui poet sau prozatoravând la bază doar par-curgerea în treacăt aunei poezii sau a câ-torva fragmente din ro-manele apărute, fără acunoaşte îndeaproape

în primul rând personalitatea celui care aaşternut pe hârtie poezia sau proza şi…lucru foarte important, fără a cunoaşterezultatul muncii acestuia, lucruri care sepot realiza numai citind, aprofundând,încercând a înţelege stările sufleteşti princare a trecut. Nu se poate scrie cuadevărat dacă nu trăieşti alături, sau prin,personajul căruia încerci să-i dai viaţă înoperele tale, indiferent dacă e vorba depoezie, proză sau altfel de creații…

Am avut fericitul prilej de a partic-ipa la lansările unora dintre creațiile dom-niei sale, prilej cu care am discutat desprestarea scriitorului în momentul în careîncearcă să descrie un personaj, să-i deaviață ridicându-l, sau de ce nu,coborându-l, spre a da scriiturii sale sen-sul și consistența dorită, spre a crea aceaatmosferă, stare sufletească în care citi-torul să se poată regăsi, participândemoțional la întreaga acțiune. Spuneadomnul Toader Ungureanu, fiindcă de-spre el este vorba, despre întâlnirea avutăcu marele actor Florin Piersic care, printrealtele, subiectul în discuție fiind tocmaistarea sufletească a scriitorului în acelemomente când creionează sauconstruiește personajele unui roman, că,scriitorul se aseamănă foartemult cu actorul care dă viațăpersonajelor pe scenă…(Dacă nu intri în pielea per-sonajului, preluându-i trăirile,caracterul, obiceiurile, bunesau rele, nu vei putea danaștere unui personaj credi-bil, căutat, iubit sau urât depublic, va spune acesta) Șiavea atâta dreptate!

Și doar prin prisma celorde mai sus putem discuta de-spre opera prozatorului, poe-tului Toader Ungureanu,bucovineanul care trecândmunții (tran-silva) s-a stabilitîn ținutul mirific al Transil-vaniei, pe blânda câmpie aSomeșului, dând naștere, aici, la atâteavolume, cu subiecte atât de variate. Voiaminti unele dintre creațiile domniei sale,cele care mi-au trecut prin mână, sau de-spre care am auzit. - “Monografia Spi-talului orăşănesc Gherla” 1989.-,Regăsiri în timp (proză) 2000. -, Mi-e dor(poezie) l 2001.-, Gânduri pentru pri-eteni (poezie) 2001.-, Sub semnulCapricornului (proză) 2004. - “Şi stropiigrei” (poeme) 2005.- Trilogia “Rătă-citorul” (proză), 2006.Vol.I. Triumfulvieţii Vol. II, Destine Vol. III Dincolode hăţişuri ,- „Nu aştepta luna Mai” (nu-vele şi povestiri), 2007.- „Condamnat laviaţă” (proză), 2007.- „La colţ de uitare”(poeme), 2007.- “Şi visele pot fi trăite”(Nuvele şi povestiri) 2008.- „Dragoste şiDurere” (proză) 2008.- “Al cinci leaanotimp” (proză) 2009.-„De dragulochilor tăi” (proză) 2010.- „Cărăriledestinului” (proză) 2010.- „Priveştecum ninge” (poeme) 2011- „Osânda”(proză) 2011,- „Flori pentru Rico” (proză)2012,- „Strop de rouă” (poveşti ptr. copii)2013,-„Din prea multă dragoste” (proză)2014.

Constantin Noica, filozof, poet, es-eist, publicist și scriitor român, defineștedorul ca „o alcătuire nealcătuită, un întregfără părți, plăcere de durere, căutare denegăsire, o contopire și nu o compunere”.„Dorul nu are unitate de măsură. El sesimte și se trăiește. Când ți-e dor, o clipăpare o veșnicie, iar o veșnicie pare maimult decât o veșnicie, Când ți-e dortrăiești în tine, trăiești în amintiri, suspini,regreți și zâmbești”. Poate în acest con-text domnul Toader Ungureanu dă per-

sonajului principal din romanul Din preamultă dragoste, numele de Doru, veșnicîndrăgostit, tânăr plecat de timpuriu deacasă, care încearcă să regăseascătandrețea, îmbrățișările mamei, în brațelecuceririlor de-o vară, așa cum spune el, atinerelor care-i calcă meleagul, venind înstațiunea de la poalele Oușorului spre a-și vindeca rănile trupești și de ce nu celesufletești. Doru, mărturisește sincer,recunoaște că se simte bolnv, bolnav dinprea multă dragoste, dăruind doar iubirenecondiționată, fără a cere ceva-nschimb…/Pentru tot ce am făcut înviață/Dumnezeu un pic m-a pedepsit/Săport povara dulce a iubiri/Fiind mereu,mereu, îndrăgostit/.

M-am întrebat de unde vine titlul ro-manului Din prea multă dragoste? L-amgăsit în mărturisirea autorului, carerăspunde: /„E un sentiment atât de rar, sădăruiești fără a aștepta recompense.Însăși Creatorul, din prea multă dragostefață de noi, muritorii, și-a jertfit unicul fiu,pe Isus Hristos…De ce și noi, muritorii,vremelnici pe acest tărâm să nudăruim.Viața e atât de scurtă!’’. / Cu acestroman îl vom descoperi pe Toader Un-gureanu, prozatorul, îmbrăcat într-o nouăhaină, juvenilă, proaspătă, neașteptată,iar îndrăzneala în a atinge un subiect puțintratat de scriitorii din generația sa și felulîn care aduce în discuție probleme desprecare se vorbește îndeobște doar în șoaptăau înlocuit zâmbetul subțire, inteligent șitimid care-i încununează de regulă chipul.Evident, domnul Ungureanu nu se dezicede propriul eu artistic, scrisul său areaceleași trăsături individuale (dese pauze

de respirație, descrieri denatură cuceritoare, în careînfățișează pitoreștile locurinatale, personaje memora-bile, ce mlădiază apartelimba românească), însă, deaceastă dată, Toader Un-gureanu este altul. Cudibăcie împletește liricul cuepicul, astfel vom găsiprintre filele cărții multe ver-suri pe care el, Doru le recităcuceririlor, Ielelor, fiindu-leghid pe perioada scurtă aunui nou sezon. Cândprimăvara îmi va pătrundeiar în suflet,/Vom rătăcistingheri ca altădat pe alei,/Îmbrăţişaţi, simţindu-ne din

nou aproape,/Va ninge peste noi, doar flo-rile de tei.../Vom depăna amintiri, cândva,odată, / Zări-vei o lacrimă stingheră-nochii mei,/Dorind ca să-mi pătrunzi dinnou în suflet,/Va ninge peste noi, doar flo-rile de tei.../

Conștient de boala sa, încearcă să serupă de vraja Metropolei, de vraja Ielelor,măcar pentru o perioaadă, acceptândpostul de profesor într-un cătun uitat deDumnezeu, Glodu! Ca un făcut și aici (dindragoste) intră-n formația de dansuripopulare, având ca pereche o fată, Mari-cica, (fosta soție a presupusului ucigaș,Ion, țapinarul, executat cu ceva timp înurmă pe motivul invocat că și-ar fi ucisfratele), țărăncuță cu ochi ca mura coaptă,trăind încă o poveste de dragoste,sinceră, curată, fără costrângeri saupromisiuni, participând împreună cu pri-etenul său Veniamin, la des-coperireaadevăratului ucigaș, reabilitându-l pe Ion,în final reîntorcându-se în Metropola pecare o îndrăgise din prima clipă, atuncicând plecase de acasă.

Așa cum va spune și prof. VoichițaPălăcean Vereș, cu romanul Din preamultă dragoste Toader Ungureanu s-atransformat într-un autor modern, străinde orice fățărnicie față de sine sau față denoi, degustătorii cărților sale, iar senzual-itatea și exotismul (cu siguranță, pentrupublicul citadin, lumea țapinarilor este maistrăină decât Orientul Îndepărtat!) cărții îivor asigura, fără îndoială, înmulțirea înprogresie geometrică a cititorilor tineri șifoarte tineri.

Felicitări d-le Toader Ungureanupentru ceea ce ne oferiți nouă, cititorilor.

Romantismul din proza lui Toader Ungureanu

Ro

dic

a M

ilaș

Scu

taru

Pus sub semnul fragilitățiicondiției umane, la care facereferire motto-ul folcloric al cărții(Firule, măi fir de iarbă, / pe tinecine te-ntreabă / De ți-e frică, dete doare / Când ești călcat în pi-cioare… ) și al diluării / confuzieivalorilor care se manifestă în so-cietatea actuală, volumul de ver-suri, Dizgrații. I – Editura TracusArte, București, 2017 –, al luiValentin Predescu este formatradusă liric a unei experiențe deviață traumatizante, în stare săbulverseze orice ființă umanănormală, cu atât mai mult cu câtare, pe deplin, conștiințagratuității chinurilor suportate,traduse mai ales în oprimarepsihică.

Cartea lui Valentin Predescueste o construcție unitară, cu oarhitectură atent realizată, princele două părți – Timpul Puteriiși Dizgrații, cea de-a doua fiind,într-o anumită măsură, corolarulprimeia –, precedate de treipoeme (Neant, Socrat și Imuni-tate). Volumul se încheie cu unEpilog, de-a lungul întreguluizidindu-se, paradoxal, sfâșiereaartistului între o realitatedebusolantă și ideal, către carestă întors necontenit, îl visează,deși, concomitent, nu înceteazăsă-și păstreze luciditatea cuprivire la imposibilitatea atingeriilui. În acest context, a vorbi de-spre Neant este modalitatea princare vocea lirică își exprimă, dela început, dezabuzarea, avândpesimismul drept consecință, unpesimism cvasi-incurabil, tradusîn cuvinte alcătuind un câmp se-mantic aflat în antiteză cu efe-merul și corolarul său, zădărnicia,ce-l caracterizează pe om, depildă, Când Existența își află-nTimp / tăiș în colți de animal ostil.De aceea, poetul nu vorbeștedoar în nume individual, ciîncearcă să-i reprezinte pe toți,asumându-și, prin urmare, rolulde portdrapel chiar al unui neam,pentru a cărui stare la care aajuns îl ironizează și-l deplânge,totodată, de vreme ce observă căse complace în banalitate, accep-tând, în același timp, umilința lacare este supus adesea deconducători, încât poetulidentifică /proclamă o identitatece constituie un statu-quo antin-omic, în care, totuși, prevaleazălatura înjositoare: Poporul nostru– porc, miel și socrat.

În ceea ce-l privește, deși îșiafirmă imunitatea (… Și suntimun, precum un câine orb / adul-mecându-și osul…), cel ce seconfesează își exprimă, de fapt,doar o aspirație, pentru că tocmaiversurile sale sunt o dovadă afaptului că un asemenea proceseste departe de a se fi realizatsau de a putea să se întâmple,iar, concomitent, expresia capătăformă meditativă, satirică,psalmică, de la un poem la altul.

Confesive, așadar, poeziiledin volumul lui Valentin Predescusunt manifestări cathartice alesinelui, prin care Timpul Puterii șiPuterea Timpului sunt receptateca fețe ale aceleiași realități,văzute din unghiuri opuse, însăconstituindu-se în jaloane inelud-abile ale parcursului existențial allumii. În subsidiar, sunt aduse cu-

vintele lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta) –potrivit căreia suntem într-un mo-ment foarte periculos. Neamulnostru este amenințat să-șipiardă ființa aceea pe care apăstrat-o prin veacuri, din pricinaînchinării la cei doi idoli: vițelul deaur (banul) și puterea. Banul șiputerea au devenit acum țintelefiecărei vieți. Ce vrea fiecare?Bani! Ce vrea fiecare? Putere!Pornind de aici, poetul îșiîndreaptă speranța spre posibilamântuire a lumii prin artă, devreme ce …acolo de unde vinePoezia / demnitatea stă pe pi-cioare de / Prometeu, încât, înce-l privește, confesându-se,observă: Doar în Poem sunt fluxși reflux / pe malurile Mării între /Răsărit și Apus. De aceea,invocă o instanță colectivă,nenumită, cerându-i: Mai dă-miTimp să pun Puterea în Cuvânt,gestu-i devenind, în consecință,Edificiu, adică Poezie.

Mai mult, având doar cuvân-tul la îndemână, poetul îșidezvăluie respectul pentrualcătuirile lumii prin scriereaunora dintre reperele ființei cuinițială majusculă: Timp, Putere,Cuvânt, Poezie, Destin, dar șiPustiu… Dintre toate, prinnumărul mare de apariții, prinimaginarul în care e cuprins, Tim-pul ocupă, de departe, primascenă și, invocându-l, visează la

un Noos, unde el însuși să fieeternul crainic, conștientizândînsă Ce jalnic / e pathosul rosto-golit prin edificii și morminte.

În perimetrul creației luiValentin Predescu, esterecognoscibil atât omul obișnuit,a cărui viețuire este, până laurmă, doar un vaiet lung în iarbă,dar și supraomul: Și cine-iSupraomul? Viitorul etern al tim-pului cuminte / nimicul de nimicaliniat la rând cu viermii / e fiulcărui vierme și cărui zeu părinte?/ Pustiu. Pustiu, ci nu exil. Pustiul– ochiul roz al vremii. Uneori, caîn acest fragment, versurile dincarte tind parcă spre sonoritățileși profunzimile eminesciene,fiindcă autorul manifestăpredilecție, în general, spre opoezie cerebrală, dar încărcată,totodată, de emoție. În plus, înadânc, se simte un lung lamento,frânt însă de izbucniri de revoltăori doar de tentația artistului de acăuta să contribuie la schimbareaunui statu-quo deloc nou și, dinpăcate, incurabil al umanității.

(Continuare în pag. 9)

Un indezirabil pentruregimul comunist – Valentin Predescu:

Dizgrații. I. Timpul Puteriivs. Puterea Timpului

Mio

ara

Bah

na

PLUMB 132


„Din tot ce s-a scris, îmi placenumai ceea ce se scrie cu propriulsânge”, spunea Friedrich Niet-zsche în romanul „Aşa grăit-aZarathustra”. Dacă citesc ceva,pot spune că am atins sau măcaram auzit sângele cuiva? O între-bare care poate figura ca instru-ment de lucru înainte de adeschide o carte. O invitație într-unspațiu intim unde te poți întâlnicu…suflete sub formă de cuvinte.O astfel de întâlnire e cea prilejuităde poezia Anei Maria Moraru. Dela bun început ai senzația că au-toarea e alături, gata să-și încercesuflul deasupra mesei de scrispentru a aprinde/reaprinde o scân-teie. Una pe care o identifică cuceea ce crede că ar fi menirea po-etului: ”În cald vers, dictat de cerulce mă roagă prin cuvânt/ Să redauprin lume sensul vieții noastre pepământ,/ Aștern azi iubirea sfântăcu condeiul pentru voi/ în speranțacă v-ajută la necaz și la nevoi”. (Cucondeiul pentru voi).

După cum se vede, un crezpoetic exprimat fără pretențiozitățistilistice, de o sinceritate aproapebrutală, care chiar poate fi bănuitde autosuficiență. Este însă doarglasul unei francheți nejucate carestrăbate ca un fir roșu zecile depoezii adunate în volumul Flacărădivină, apărut la Editura „AteneulScriitorilor” din Bacău.

Călătoria sângelui prin fibrelede celuloză ale cărții lasă maimereu acest semn al candorii. Unsemn care pare a o prinde peautoarea a cărei franchețe ecopleșitoare: „Eu nu am suflet,/ Eusunt un suflet care are un trup”,atrage atenția la un moment datasupra unei corelații cu propriapersoană, dar și cu lumea. Astfel,între crezul poetic, între modusvivendi și modus operandi, nu paresă existe o ruptură, ci doar unspațiu omogen care e populat dediferite trăiri. Sonore, olfactive saucromatice: ”Ești muzică un sunetde chitară…”, ”Soarele mov seclatină deasupra inimii”…

Omogenitatea aceasta, înțe-leasă în sensul sacralizării propusăde Mircea Eliade, e dorință pură dereîntoarcere la Primordial, acolounde suveran era Cuvântul. Încartea din care am citat, gestul areforța oarbă a naturii abia întocmite,cu margini și depărtări neexplorate,deci încă neclare. Ana-MariaMoraru nu pare preocupată să-șiconstruiască un stil propriu, intre-prindere deloc ușoară chiar șipentru condeie mult mai experi-mentate. Autoarea oferă sentimen-tul unei căutări. De fapt, a uneifrenezii de căutare a unei flăcări di-vine pe care simte că o poate găsiși o pierde în momentul în carepare să o găsească.

Autoarea nu ține cu orice prețsă-și fixeze discursul poetic într-oanumită direcție pe care mai apoisă o subțieze, condenseze.Tributară versului clasic, pare a sesimți bine în zona lirismului efer-vescent. Romantism întârziat,stângaci, dar al cărui farmec vetustaduce cititorului o pată de culoareîntr-un ocean post-supra mo-dernist. În orice caz, un semn căFlacăra divină a Anei-MariaMoraru din sfera creației artisticese desfășoară sub influența unorlecturi, mai vechi sau mai noi, din

același areal literar din a căror pro-zodie autoarea încă se maicuminecă.

Flacără divină este în primulrând o ardere de sine, aproape însens talmudic. Flacăra este aconștiinței, deci una care ardeneîncetat și care nu iartă nimic. Dinarderea cu limbile ei cele multe saucele mult arzătoare, amintirilerevin, mereu sub alte forme, dartoate din imboldul pe care un dorde un ceva neconsumat,neconștientizat pe deplin, ledetermină șă-și ceară dreptul laexistență. Acel ceva are uneoriun chip, un nume, dar de cele maimulte ori transcede sau îșisublimează dorul în interogații di-verse. ”Îmbrac în frunze ruginii/ undor mistuitor de tine/ mi-e dor să fii,mi-e dor să vii, /mi-e dor de-abiamai știu de mine.” (În amintirea ta,Tom).

Există în textele din acestvolum o permanentă nostalgie, osuferință abia tăinuită adezrădăcinării care se ceretămăduită cu leacuri imponde-rabile, din sfere vechi din care augustat și alți dezrădăcinați saudezmoșteniți ai sorții. „Nu c-aș în-toarce timpul înapoi/ căci ce-mi escris, rămâne nevăzut. /Îmi plângdoar dorul trist amar de voi,/ îngândul meu mereu neabătut”.(Călătorie în timp). Ruperea despațiul natal, burg provincial, ba-covian, pare să fi amplificat sen-timentul dezrădăcinării, aldepărtării de cei dragi. „Înot printimp pe-un val de nostalgie/ măcopleșește viața cu valuri necu-prinse,/prezentul ancorează la malde veșnicie, /nutrește vise mareasub apele-i întinse.” (Nostalgie)

Dacă totul s-ar consuma într-o existență după un plan bine sta-bilit, din ce s-ar mai aprinde flacărachinuitoare a creației? O binecu-vântare, deci, pasiunea care n-aexistat plenar la timpul ei (dar careo fi oare, cu adevărat, timpul uneipasiuni?), dar care poate fi un pre-text pentru interogații poetice. „Eprea târziu pentru iubire, știi?/ șicând devreme a fost, nu ne-a fosttimpul/ și-un timp mai favorabil n-oveni/ chiar de o să-și schime viațaanotimpul. E prea târziu pentrupovești de dor…” (Târziu).

Dorința de a scrie a Anei-Maria demonstrează că nu eniciodată prea târziu pentru poveștide dor. Dimpotrivă. E ca un pariu,pentru că tot pomenea autoareaîntr-unul dintre texte de acest sub-stantiv. Unul făcut cu ursitoarele cugura strâmbă cărora Ana Maria le-a șoptit discret și pare a dori să lespună în continuare: ”…din în-tuneric, să nasc lumină, chiar desunt orb…”, iar sângele să-șicroiască drum înainte prin inter-mediul cuvintelor ca prin niște venenoi, deslușind un contur dintr-untărâm fabulos care până acumabia de a fost pipăit cu degetele…

Niciodată nu-i prea târziupentru povești de dor!

Seb

i Ș

ufa

ru

Iată că pe durata a 12 ani Decebal-Alexadru Seul, pe care l-am supranumit„maestrul prozei scurte”, a pus pe masacititorilor un număr de 18 cărți. Aceasta,la care facem referire, este a optspreze-cea. Dar eu nu pot avea încredere înautor, care tot mi-a spus, după aparițiafiecărei cărți, că „aceasta este ultimacarte pe care o mai scriu”. Dacă mi-amintesc bine, acest lucru mi l-a spuscam de unsprezece ori.

Volumul de față l-a scris cu un prilejde tristă, dar și de pioasă amintire. Dupăcum afirmă autorul pe coperta a patra:„La 28 martie 2018, orele 14 și 15minute, se vor împlini șapte ani de lacălătoria sufletului său spre Cer. Și, catată, nu pot rămâne nepăsător la oasemenea pierdere. De aceea, înaceastă carte voi prezenta cititorilor oserie de întâmplări nefericite care, înfinal, au concurat la pierderea fiului meu,Ovidiu-Alexandru. Dacă voi tăinuiadevărul, Dumnezeu nu mă va ierta!”

Aceeași însemnare este repro-dusăși în interiorul cărții, prin aceasta autorularătând că este ferm hotărât să aratepublicului aceste lucruri. Știu că estefoarte dureros să zgândărești sufletulomului, pentru a-i readuce în față acelemărturii foarte dureroase din viața luiAlexandru-Decebal Seul. Dar am reținutcă autorul este de acord să se discutedespre acest lucru și-atunci mi-am pro-pus să scriu și eu despre acest lucru.Știu ce-nseamnă să treci prin asemeneamomente, pentru că acum aproape ojumătate de secol am pierdut și noi ofată, la doar o zi de la naștere, dar tot dinvina cuiva, mai precis a medicului degardă de la maternitate.

Volumul de față se deschide cu listavolumelor pe care le-a publicat au-torul în intervalul 2005-2017, fiind urmatăde articole pe care le-a publicat în ziareleși revistele din țară.

Cu nedisimulată mândrie prezintălista personalităților literare care au scrisdespre cărțile sale și lista este destul delungă, spre cinstea autorului. Afirm acestlucru pentru că, printre acestepersonalități, se numără, printre altele:Alex Ștefănescu, George Dumitrescu,Dumitru Teodorescu, Doina Cernica,Mălina Anițoaie, Ion Prelipcean și altele,dar și pictorul Vasile Hutopilă, consăteande-al său, care a asigurat desenele încâteva din cărțile sale.

Urmează apoi lista premiilor care i-au fost acordate autoruluipentru diferite cărți, premiiacordate de diferiteinstituții și fundații dinRomânia. Menționez doarSocietatea Scriitorilor Bu-covineni și Liga Scriitorilordin Vrancea.

De-abia acum autorula intrat în miezul proble-mei. Este reprodus portre-tul copilului său, iar apoimotivează de ce a hotărâtsă scrie această carte, ur-mând portretul fiului său,care a fost realizat de pic-torul Hutopilă.

Continuă povestireacalvarului prin care a tre-cut familia sa. Începe cuacea zi nenorocită dinviața sa, seara zilei de 2iunie 2003, care ar fi trebuit să fie o zifericită, pentru că fiul său și-a văzut visulcu ochii, era în posesia unui autoturismpe care și-l procurase încă de la finelelunii martie a aceluiași an. În ziua fatidicăplecase, la îndemnul unui prieten, sătreacă muntele cu autoturismul. La în-toarcere a avut un moment de ezitare,autoturismul a părăsit șoseaua și s-a în-fipt între doi molizi. Nu l-a putut scoateîn acea seară. A urmat o căutarefrenetică a unui TAF , care să scoată de-acolo autoturismul și să-l aducă acasăpentru reparație. Dar nu l-a găsit, iar su-flete haine au devastata autoturismul șii-au dat foc. Acest incident a avut un im-pact nefast asupra sufletului tânărului.

La această suferință s-a adăugat șicunoașterea Mihaelei. Tânărul trăgeanădejde din partea fetei. Se pare chiarcă de 1 martie aceasta i-ar fi trimis unmărțișor. Dar Mihaela n-a stat în sat ci aplecat în Italia, la una din surorile sale șitânărul a rămas cu inima îndurerată.Vorba autorului: „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Și câtă dreptate are! Dar el n-acedat în fața sorții. A făcut absolut tot cetrebuie pentru a-și salva fiul. Dar pesteel s-au abătut alte nenorociri: o operațiepentru extirparea ganglionului la SpitalulSuceava, plecare la București, la reco-mandarea medicului curant pentrutratarea de un „abces Brodye” alergareaprin București, pe la toate farmaciile,pentru a găsi un antibiotic rar, punereapiciorului în ghips, calvarul tânărului cugipsul, care-l strângea, tăierea parțială agipsului, la recomandarea medicului ș.a.Dar tata trăgea nădejde, pentru c-au in-tervenit două momente în viața fiului:pătrunderea unei vrăbiuțe în camera fiu-lui, înflorirea unui zâmbet pe fața aces-tuia și cositul ierbii. Acestora li s-auadăugat vizionarea, împreună, a meci-urilor campionatului european de fotbaltransmis la televizor. Dar…Timpul nu-liartă pe fiu.

La 22 de ani a suferit de oadenopatie inghinală la un ganglion pepartea stângă, fiind operat pe 30 ia-nuarie 2002 cu rahianestezie și evidareganglionară cu drenaj, iar în octombrie2008 a fost operat de apendicită, iar în2010 a fost suspect de hernieabdominală, dar nu i s-a făcut oecografie, ci numai a fost pipăit în zonarespectivă. Suferind, a fost la medici. Unmedic i-a spus că nu are nimic, dar laCâmpulung i s-a găsit stomacul alungit.Doar atât, deși tatăl, fost asistent me-dical știa ceva mai mult decât un omcare nu muncise în branșă. Astfel el și-adat seama că unii medici lucreazăcam… superficial. Dar soarta omului…

„Pare de necrezut ca până la vârstade 32 de ani să fi avut atâtea operații. Deaceea și Ovidiu, dar și noi, părinții lui,presimțeam că îngroșarea aortei și ceade hernie n-au fost diagnosticate corect”,lucru care s-a adeverit pentru că Ovidiuse îndrepta repede spre sfârșitul lui.

Tata a presupus că operația dehernie nu fusese așa de reușită, deșimedicul chirurg îl asigurase de acestlucru, deoarece el nu credea „în profe-sionalismul chirurgului”. Se gândea la

faptul că din tăieturaoperației, nu mai mare de10 cm, se mai scurgea unlichid, chiar și după con-tinuarea injecțiilor pre-scrise. Dar totul a fost înzadar…

„Adevărul afirmat depărinți” este capitolul încare părinții vor să elu-cideze care este adevărulîn legătură cu iubitul lorfiu. Acesta a ingeratantigel, dar ei nu cunosc,deși bănuiesc, care a fostmotivul ingerării acestuia.Redau doar că fiul asunat-o pe sora lui și i-aspus „că în câteva ore vamuri”. Dar tata a spus căîn urmă cu câteva zile aavut o discuție cu acesta,

care i-a spus că și-a trăit viața până la32 de ani și că vrea să fie internat în spi-tal, lucru care nu s-a întâmplat, pentru cămedicul le-a spus că n-are pat liber.După ingerarea antigelului, a fost dus cuambulanța la spital, i s-a acordat primul-ajutor și-a rămas la spital peste noapte.Dar, după spusele asistentei, după orele12 noaptea a intrat în comă incom-patibilă cu viața, fiind dus la Spitalul dinSuceava.

Părinții și cu fiica au plecat imediatla Suceava, au putut să-l vadă, dar eracu masca de oxigen pe față.

(Continuare în pag.9)

Despărțirea de Alexandru-Decebal Seul

prof. Gh. Dolinschi

revistă de atitudine pagina 9

PLUMB 132

Cu noua sa carte, AlexandruDumitru se dovedește a fi un spiritînsetat de real, unul care, cu spiritcartezian, își supraveghează atentsentimentele, dar mai ales emoțiile.Poezia se angajează pe o cale undeluciditatea învinge în cele din urmăemoția, care surprinde universal de ladistanță – încercând să se dividă Eulse neutralizează. Mai ales atuncicând feedback-ul se produce aleato-riu, iar conștiința activă de sorginterimbauldiană conduce senzorii literaribio, spre o rezolvare poetică pozi-tivistă unde o concretețe aproapenudă se îngemănează cu imaginarul– faptul rezolvă dorința de comuni-care uneori împingând poetul într-osolitudine funciară care la rândul eispiritualizează abstractul despărțindca să spunem așa, văzul de viziune șiprin aceasta dând cel puțin aparentcâștig de cauză realității, o realitatepe care poetul o stăpânește prinexperiența sa de viață. Eul poetic sedivide de cele mai multe ori, în Eulcelui care citește, ori al interlocutoruluiimaginar, ori al personajului. Doi policontradictorii țin în cumpănă dreaptăori aproape dreaptă lirismul cu lucidi-tatea eului poetic, dar nu și mai puțincu o luciditate a eului biografic. PoetulAlexandru Dumitru surprinde lumeaîntr-un chenar ludic și serios, spriji-nindu-se pe un lirism imanent a căruivibrație dezvoltă intuitiv logica po-emelor, mai mult chiar o cultură a lim-bii în stare să configureze iluminăricare să justifice o structură. Dincolode contrariile disparate, poetulpractică enunțuri de sorginte supra-realistă. De asemeni falsetul formaleste exprimat și prin echivalențacamuflată a sacrului în profan. Unecran existențial ca și carnea unorpoeme, care comunică însă și printr-o aură a lor, de cele mai multe oriinsolită – o filozofie a întrepătrunderiimai multor aspecte ale acestei lumi,sensibilă și comprehensivă în acelașitimp. Practic la modul subtil poetul,abil și priceput combină cu o înaltăpricepere golul cu plinul. Rostul poe-tului nu e acela de a scoate-n reliefmizeria existențială să o țină minte, cicu siguranță acela de a vedea ceeace este etern sublim și totuși fragil înlume.

Acest volum de versuri cu titlulLabirint pentru Eden, apărut în 2016la Editura Publishers din Bacău,certifică dacă vreți încă o dată un poetcu agerime inclusiv lexicală, dar maiales cu ochiul fertil, un senzual eruptiv

al cărui lirism senin se exprimă maturprin gravitatea rostirii. Sigur ambientulincert, al unor amănunte imanente,lasă urme în peisajul sensibil al po-emelor sale și e de natură să nascăîntrebări – poetul e unul care secitește cu interes, el nu are văzduhul,cum se spune, ci mai degrabă e unulpe care îl preocupă esența lucrurilor.Fire carteziană își împarte cordialimaginația între spațiile cotidianuluitrăind cu voluptate dicțiunea ideilor înmișcare. Versul său predispune lameditație, la analiză și te suges-tionează să te descurci în labirintulexistenței pe care poetul îl stăpâneștecu deplin meșteșug estetic, foloseșteo limbă plastică, suculentă șisugestivă. E uneori laconic și insolit,stăpânește bine metafora și semanifestă ca un poet cu o deplină ma-turitate artistică. Sensul și semni-ficația poeziei și a sentimentelor salee unul al unei continuități, însă printr-o sensibilitate subtilă urcă o scară alui Iacob să spunem și devinetangibilă universului. „Fericirea e a ta/ chiar și atunci când plângi /toateprivirile îți sunt oferite /dar tu nu preaînțelegi / și rămâi răvășită./Imboldul eîn tine, îți prisosesc fiorii /și albul lorincolor îți albesc genele,/percepimișcările într-o altă ordine simbolică,aleatorie./ Dar tu nutrești aceleașisentimente /să poți simți de fiecaredată /secundele picurate pe rană /care te-nfioară și te lasă pradă timpu-lui.” pag.31). „Imaginația deseneazăpe spații fidele/ invocând chiar sensuriși sudalme/ dincolo de ceea ceîntemeiază poemul./ Cu înțelesulasumat eu însumi surprins de nefiresc/ va trebui să-mi trec dogmele / prinfurcile caudine.” pag. 61. „Aidespovărat Eul / de suferințelealeatorii, dar în tine / nu e numaidurere, / ceva neasemuit trădeazăemoția / gata să-și decline urmările./Aievea un ceas învechit/ ticăie mereuîn clișee ireversibile / să te scoată lamezat / când ți-e lumea mai dragă/apoi reveria oferă o altă / comuniuneși va dăinui.” pag.106.

Tangent la cele reale pe lângăpana poetului curg „neprevăzutele vi-clene”, schimbă ordinea lucrurilor, pede altă parte conceptualizarea la unnivel mai înalt propune o comunicareverbală la nivel simpatetic de naturăsă capaciteze marile voci ale univer-sului spre câmpul deschis al unuicalm existențial care uneori purtândmasca unui falset reușește în cele dinurmă vibrația unei energii subterane,dar mai ales puritatea, profunzimeaspiritului cât și vocația unei sen-sibilități aparte.

Redimensionate la nivelul trăirilormult mai adânci pe o scară interioarăa firii, aspirațiile, setea de cunoaștere,miracolul pluridimensional, firidele

memoriei unui labirint pe care nu mulțiîl pot percepe sensibil, relevă o datăîn plus în persoana poetului unîmpătimit insolit al frumuseții ca șicredința sa nestrămutată, într-ununivers ideativ care în spațiul abstractdintre cuvinte se asociază plasticitățiicuvintelor încercând să dezvolte și săimpună artistic, ca pe o vădită îm-plinire, o armonie între suflet și cuget,să aducă în față și în prim plan clipelede văz intuite în stările esențiale trăiteintens și cotidian, poetul vibreazătrăind și acesta e jocul cu sinele pro-priu, un joc care se situează cred eu,destul de departe în ipostaza sa de afi un joc pur și simplu secund. Poezia,scrutată de ochiul interior al poetului,îşi arată unele din virtuţile sale. Ea nueste numaidecât un produs al gândiriişi al sentimentelor, ci mai precis uneveniment al fiinţei „un dat prealabil,

uneori al norocului” e de părere poetulaici în această carte în care Alexan-dru Dumitru nu ezită să-l ia de martorpentru asta chiar și pe Dumnezeuînsuși...

E o instanță care premerge celeice o va aduce în virtualitate la o ex-presie cât mai apropiată de ceanormală. Haloul ei magic nu arenevoie de timpul convențional, fiindcăse naște într-o altă dimensiune, undese concentrează nou-local inte-grându-se activ emoției umane îndesfășurare. Iată de ce putem spunecă poeziile acestui volum sunt expre-sia unui spirit interogativ, frământat detentația absolutului. Ființa acestorpoeme fiind de fapt POEZIA, cernealașuie cu care scrie poetul, nefamiliarizează (încearcă să o facă) cuun prezent să spunem convingător.„Așa aleatoriu / instinctele au amorțit/ cu energiile date la maxim / țeapa ju-bilând între coaste intrarea pe nervi /așa brusc un debit s-a iscat dinspaime / s-a extins și până să-și

producă efectul / s-a închis în sine /ca și cum n-ar fi părtaș la simetrie”.pag. 81, „Între petale aerul îmbatăpolenul / o fată aprinde emoțiile iubi-tului imaginar / voalul ei destramăaripile unor fluturi obsedați de vidulstelar. Cineva se dăruie pe altarul lu-minii / până când sensul amânădestinația.” pag. 94. „Ne adaptămloviturilor invizibile / mânuiți într-ohoră a continuității / preschimbarea-iplăcere până la /imposibilitatea ciu-datei întineriri” pag. 20. Aplecat tiptilpământul trece fiorii afirmă poetul,într-unul dintre poemele sale, sigurpoet apollinic în adevăratul sens alcuvântului, Alexandru Dumitru pro-pune un echilibru precar, ca și micifragmente de conștiință motivateemoțional într-un câmp semantic carevibrează puternic concentrând nucle-ele lirice incitante, convingător, poetulse exprimă și prin textura cuvintelor,poezia vorbind și prin aura ei.Singurătatea, tristețea, sunt teme tan-gente, poetul etalând un suflet sensi-bil, cuvintele căutând să despartăfirea omului abstract, din poemelesale, tocmai de umbra sa. Tendința dea-și lămuri unele dintre dileme și de a-și autodefini poezia revine în multedintre poeziile acestei cărți. Amprentasinelui printre gratiile sufletului săuîncearcă să definească subtil raportulpoet-poezie. Se pare că-n aceastăcarte poetul parcurge drumul invers,cel către sine. Zidindu-se oarecum pesine, el pare să elibereze seninul,raza de lumină; oricum imaginarul po-etic se realizează în jurul sunetului, alculorilor, al vocii, al drumului al luminiiînsăși – cuvântul devenind lait motiv– un balans bine echilibrat între tăceriși rostire și de asemeni – orișicegraniță în receptare devine un prilejde meditație-cuvântul, poezia, viața,devenirea, efortul de a materializaemoția fizică, dar și cea intelectuală,sunt adevăratele fructe ale cunoaș-terii. În fiecare poem al acestei cărți,pare a fi închis cineva… iar poezia elupta cu acel cuvânt secret care „des-chide” – deschide ființa înspre lumină,fiindcă, Doamne, cuvintele sunt fiorice ne străbat uneori conștiința.Poezia lui Alexandru Dumitru, liricasa, presupune inventivitate și joc cuabstracțiuni, se caracterizează prinprofunzime și gravitate mai ales,datorită unei puternice tensiuni inte-rioare. Expresivitatea sa câștigă șiprintr-o acuitate ideatică pregnantă șioriginală – o sinceritate acută, ca șiunele stisfacții de natură fiziologică șiintelectuală sunt de natură să nepoată releva deopotrivă omenescul șicosmicul ființei noastre.

Ele pot declanșa la lectură,iluminații abrupte și o lumină difuzăcare cade odată cu zorii pe fața celuice încă mai doarme. Volumuldefinește cu fidelitate talentul șipersonalitatea autorului său, poetulAlexandru Dumitru.

Neprevăzutele emoții devin secundar tabiete

Th

eod

or

G. C

alca

n

Despărțirea...(Continuare din pag.8)

Erau orele 14. După încă 15 minute inimai s-a oprit. Medicii i-au confirmat că fiul le-a muritdin cauza unui blocaj renal. Ce-a scris presa de-spre moartea lui au fost n iște aberații, nu s-au documentat deloc. I-au tras cu...presupunerile. Cartea se încheie cu arborele ge-nealogic după tată, Costișevschi Eugen, și dupămamă, Reisig Olga, precum și cele scrise, înmemoriam, de Constantin Bazgan, soțulverișoarei soției autorului. Sunt date interesantedespre familia autorului.Cartea are coperțile deculoare neagră, lucru lesne de înțeles, se bucurăde desenele făcute de Hutopilă, pictorul local.

Autorul acestor rânduri îl apreciază peautorul cărții pentru c-a avut puterea de-a nepune în palmă această carte a suferinței saleși a familiei sale. Consider că este singurul modde-a prezenta lumii calvarul pe care l-a trăit și-ltrăiește câte zile va avea. Domnule Seul, să-țidea bunul Dumnezeu putere să-l poți pomenitoată viața pe Alexandru, iubitul vostru fiu!

„Hora Unirii”, laColegiul Naţional

Pedagogic„Ştefan cel Mare”

BacăuA interpretat-o Muzica

Militară a Garnizoanei Bacău şiau pus-o pe paşi de dans cei50-60 de elevi, profesori şiinvitaţi strânşi în Amfiteatrul„Spiru Haret”, nu înainte de avorbi, cânta şi recita din creaţiaeminesciană. Iniţiativa aaparţinut Direcţiei Judeţenepentru Cultură Bacău, care aprezentat (prin Simona Drob)propriul invitat: poeta TincuţaH o r o n c e a n u - B e r n e v i c .Muzeografa de la Casa

Memorială „George Bacovia”ştie să ţină trează atenţia pu-blicului: a vorbit pasional de-spre începuturile cariereiliterare, a făcut reverenţe mod-elelor artistice (de la NicolaeHeisu, neuitatul dascăl deromână, la Viorel Savin) şi aîncheiat cu lectura reuşită a câ-torva poezii.Pata de cu-loare a întâl-nirii a fostm o m e n t u lrezervat unuiinvitat spe-cial: actriţaElena/CocaSolomon, cua m i n t i r icuceritoaredespre viaţadin fostulTeatru de

Animaţie din Bacău. Sem-natarul acestor rânduri i-a invi-tat pe viitorii educatori să deaatenţie, în pregătirea lor, limbiiromâne, chiar dacă aceasta, decâţiva ani, nu mai figureazăîntre disciplinele din învăţă-mântul pedagogic.

Ioan Dănilă

PLUMB 132


POVESTE CU TÂLC

Șloim și Ițic, deși erau vecini,Se dușmăneau (de unde o fi pornit?)Și se comportau ca niște străini,Se urau și se înjurau tacit.

Rabinul, om cu har și cumpătat,După mai multe-ncercări, a reușitSă aplaneze râca, i-a împăcatȘi să-și deie mâna i-a sfătuit.

După un timp au mai reflectat,Cu rușine față de rabin, eiȘi-au strâns mâinile și s-au împăcat,Că doar erau credincioși, nu atei.

- Îți doresc tot ce-mi dorești tu mie!Zice Ițic, să nu mă mai înțepi!Sare Șloim, că știe el ce știe:- Măi, Ițic măi, ce faci, tu iar începi!?

Din acest motiv și din altele, înpoeziile din volum sunt decelabile osumedenie de concluzii intermediare,prin care vocea textuală își puncteazăescalele pe care le face în amplainvestigație a condiției umane,întreprinsă volens-nolens, avândmereu conștiința limitelor destinale,de vreme ce însuși copilul universuluie-un iepure crescut în țarc.

Așadar, țarcul (ocol îi spuneTudor Arghezi, într-unul dintre psalmiisăi: Nu știu să fug din marele ocol…)umanității, cu inerentu-i nesfârșit tra-gism, a cărui apăsare este amplificatăinclusiv la nivelul amintitului Noos,prin chiar stratul de deasupra, al celorce-l alcătuiesc, materializându-se înceea ce se cheamă Putere, se consti-tuie într-unul dintre cele mai preg-nante repere ale ființei, pe care poetulle analizează continuu în cartea sa,într-o acțiune sisifică, având convin-gerea – iluzorie –, fortificată prinexperiență proprie, dar și a atâtor se-meni din toate timpurile și locurile, cădatele acestea existențiale nu pot fieradicate, ci numai, cel mult, cosme-tizate, un timp, pentru că reizbucnescinevitabil, apoi, cu și mai multă perfi-die.

Privind, ca urmare, volumul înansamblu, se poate observa că de-mersul liric al poetului desfășoară unadevărat ritual, involuntar, cepornește de la etalarea sinelui (cuvulnerabilitățile-i imanente, accentu-ate de contiguitatea unei lumi domi-nate de propensiuni negative,invazive), urmată de evaluarea uni-versului din afara ființei (care-i atestă,până la urmă, efemerul), dar și aconexiunilor cu Transcendentul, pen-tru ca apoi, cercul rostogolindu-se, sărevină la sine…

Cât privește tulburătorul amplupoem final, SCRIU, TUMULT, acestaaduce concluzia întregului, de o sin-ceritate totală, dezarmantă, și poate ficitit ca o artă poetică a scriitorului, cao scriere testamentară, în care îșicontemplă și-și estimează – pentru acâta oară! – traseul existențial, efor-turile – utopice – în vedereaameliorării lumii, justețea continuăriidrumului în aceeași direcție. Este,concomitent, o adevărată spo-vedanie, când, mai sus de sine și decititor, și-l ia martor doar pe Dum-nezeu, căruia i se încredințează, cutoate înfăptuirile și gândurile lui, dincare citez, în finalul acestor rânduri,doar câteva fragmente, deși ar trebuiredat în întregime: Scriu pentru a co-labora cu Dumnezeu în subsidiarul /oricăror adevăruri și înțelesuri biblice/ scriu pentru ca în fața bestialelor tim-puri omul / să mai însemne măcar câto floare de păpădie /(…) / scriu pentrua-mi bandaja durerea la picioarele /oricărui om și patruped în destin /abandonat / scriu pentru a pune capullui Ioan Botezătorul / pe trupul de sa-crificiu al națiunilor / scriu pentru TineDumnezeule ca să te pipăi / înmăruntaiele Raiului și-n adâncurilehumii… /(…) / Nu spun ce scriu! Amscris nu m-am supus / real scâlciu lacât elan sedus…

Un indezirabil pentruregimul comunist

(Continuare din pag. 7)

RomicăC.

Ghica

Cititorii iniţiaţi ştiu că poezia arenevoie de timp pentru a-şi dezvăluifiinţa interioară şi noutatea registrului.Nu-i vorbă, însuşi creatorul de poeziese manifestă uman şi literar în con-texte tot mai imprevizibile. De curând,printr-o întâmplare de tip scriitoricesc,mi-a căzut în mână o carte de poeziea unui iubitor de literatură şi de şcoalăcare trăieşte într-un mare oraş din ex-tremitatea de sud-est a ţării.

Profesor de limbă română şidebutant din 1965 în revista „Ramuri”din Craiova, cu poeme lirice recep-tate şi de cunoscutul Miron RaduParaschivescu, am tresărit că un ol-tean, cu studii universitare laBucureşti, născut în anul de graţie1938, se cantonează şi acum, expre-siv şi, adesea, convingător, într-unprincipiu poetic respins de mulţi autoride azi (inclusiv în „România literară’’).

Dumitru Grama Goiceanu îşiasumă o perspectivă lirică de acumcâteva decenii, în care poezia trăieştevibrant şi autentic, precum în paginilelui Ion Pillat ori Şt. O. Iosif, cu reflexediscrete şi din Bacovia sau Rilke.Adevărul este că omologul nostru dincetatea Băniei a avut şansa de acunoaşte literatura română prin gardaveche, strălucită a profesorilorUniversităţii Bucureşti, rămânândsedus de frumuseţile poeziei clasice.El a publicat, între timp, câteva vo-lume de poeme lirice („Petale deceaţă’’-1996; „Altarele toamnei’’,2000; „Elegii pe frunze”, 2007),ieşind recent cu un volum antologic(„Amurgul florilor de câmp’”, 2008),în care a inclus şi un număr de creaţiiinedite. Este o culegere selectivă detexte din volumele anterioare,substanţial lirice, în care se manifestă,într-un registru tradiţional-modernist,un eu poetic sensibil şi rafinat de lec-turi bune.

Duhul poeziei trebuie să se fideclanşat deja în sufletul adolescentincând, după război, cei din familie auconstatat că tatăl a rămas undeva pefront fără viaţă, iar preotul dirija o ce-remonie funebră, tristă, rămasă doarcu speranţa în Cel-de-Sus; copilul varetrăi mereu acele clipe marcate şimetafizic: „Într-o zi m-am furişat de-acasă.../Şi i-am găsit acolo o poză/Îngropată în piatră./ Am vrut s-o fur săfie a mea,/ S-o port în palmă,/ Cu opiatră am vrut s-o scot,/ Dar a cursrisipită în iarbă...’’ (Chipul din iarbă’’,p.13). Interesant este că biografismul,mână în mână cu trecerea şi cu amintirea,împing lirismul din zona meditaţieispre un dramatism neaşteptat, fără aocoli registrul elegiac. Este impresiaunui crescendo în succesiunea celortrei plachete de poezii. Cel mai vibrantmoment e cel al singurătăţii, care ia înstăpânire casa, desfigurând un tablou,

sau un univers paradisiac altădată.Aici imaginarul funcţionează ca unpalimpsest, ascunzând superficial ceera cândva frumos. Este, poate, unadin cele mai frumoase creaţii, într-unregistru spre care se îndrepta, cusiguranţă, eul liric: „Casa aceasta e ocetate de singurătate, / Poatră peziduri invizibile fresce / Care sedesluşesc doar prin lacrima fierbinte:/Nopţi lungi de iarnă şi zile vânate deger/Cu lănci de gheaţă, atârnând dincer la ferestre./Tinereţea mameilicărind ca o zadarnică stea/Pe un cersfârtecat de vrăjmaşe prigoane./ Şiiarna cu vântul urlând/ Ca nişte lupide-ntuneric./ În casa aceasta nu maiîncape singurătate/ S-a-nconjurat cuziduri de tăcere înalte.../ Când intru înea sunt un rege bătrân / Cu coroanăde timp pe frunte-ngheţată / Iar regina,fata morgana, a-ncetat să măispitească / În curând voi fi şi eu untablou de pulberi / Cu ramă de cer şichipul de iască...’’ (Cetateasingurătăţii’’, p. 134). Coexistă, înaceastă secvenţă poetică,atât compo-nente tematice cât şi stilistice alepoeziei lui D.G.G.: înstăpânireapustiului peste lumea satului, tristeţealui „fugit irreparabile’’, lumea celorplecaţi peste Stix, intima legăturăpărinţi-copii (ca la Arghezi-marele ol-tean), iar stilistic, metafora colţuroasăprecum granitul şi sintagma plinăpână peste limite de energia vieţiirurale; simbolul.

Sigur, poetul D.G.G. are şi rătăcirimeditativ-lirice în lumea bucolicnostalgică, ori baladic-legendară asatului de acum câteva decenii. Acolorăsună în surdină şi un ritm ademeni-tor de cantilenă;

**************Dumitru Grama- Goiceanu:

Amurgul florilor de câmp, Ed. Ra-muri, 2008 autorul are şi preferinţepentru prozodia muzicală, realizatăireproşabil. Nu sună desuet, chiardacă,în poetica de azi, s-au nărăvitalte repere creative: ironia, semi-vul-garitatea, ori prozaismul cotidian. Vormai fi şi destui cititori care preferăpoezia înrudită cu melodia: „Ca săvadă o frumoasă,/ Soarele s-a prins înspini/Între rugi şi-ntre ciulini,/ Lafereastră lâng-o casă./A uitat drumulsă-l ţină/ Dibuind cu foc de raze./Noapte-acolo îl aflase-/Hoţ cu ochii delumină. / A fugit orbit de vise/ Plin degroază ca un prins,/ Urma lui abia s-astins/ Poate-n spini se şi rănise...’’(„Legendă’’, p. 129)

Pastelurile, poeziile bucolice,destul de numeroase în primele vo-lume, graţioase într-un fel, suferăparţial prin prezenţa unor clişee de li-teraturizare şi impresii de déjà-vu. Unlucru mai intens pe text şi selecţie maiexigentă ar oferi o sumă de poeme cuo ţinută stilistică mai înaltă. Chiar oparte din textele volumului de faţăarată puterea de creaţie a unui autormarcat bine de poezie şi de culturaliterară. Căci poezia nu are vârstă; eaexistă sau nu, cum se ştie; iar rubricileconcepute de comentatori-modernişti,neogândirişti, neoromantici etc. suntpentru a contura prestigiul autorilorde dicţ ionare literare.

POETUL DE TALENT ÎN CONFRUNTAREA CU TIMPUL (*)

Gri

go

re C

od

resc

u

Rostogolit în cas-cadele Universuluitimpul se mistuie lunecând maestuosprintre filele calendarului și astfeliată-ne, dragă cititorule, înmă-nuncheați sufletește în Anul Cente-nar al Marii Uniri, pe parcursulcăruia, de această dată ne vomreaminti, cu aleasă mândrie, câtevadintre numele, datele și activitateaunor mari personalități românești,afară de cele ale creatorilor operelorliterare despre care s-a făcut vorbireîn paginile precedente:

* Nicolae TitulescuNăscut la data de 4 martie 1882, înCraiova, diplomat, jurist, profesor, ompolitic, în repetate rânduri Ministru alafacerilor străine, fost Președinte alLigii Națiunilor, membru titular alAcademiei Române, a decedat ladata de 17 martie 1941, în localitateaCanes, Franța.

* Constantin ArgetoianuNăscut la data de 3/15 martie 1871,om politic, deținând portofolii ministe-riale în mai multe partide și guverneale României, membru al Parlamen-tului, licențiat în drept și în medicină,diplomaț, arestat în „noaptea demni-tarilor” (5/6 martie 1950), a murit ladata de 6 februarie 1955, în în-chisoarea Sighet.

* Mircea EliadeNăscut la data de 13 martie 1907, înBucurești, istoric al religiilor, scriitorde ficțiune, filosof, profesor titular alcatedrei de Istoria religiilor Sewell, aUniversității din Chicago, a decedatla data de 22 aprilie 1986, în Illinois,Statele Unite ale Americii.

* Silviu Dragomir Născut la data de 13 martie 1888, înlocalitatea Gurasada, județul Hune-doara, istoric, participant la MareaAdunare Națională de la Alba Iuliadin 1 decembrie 1918, unde a în-deplinit funcția de secretar, ministrual Romaniei în perioada 1937-1940,academician, autor al unor impor-tante lucrări despre istoria Europei deSud-Est, despre legăturile dintreȚările Române în epoca medievală,despre conducătorul și Revoluția dela 1848 din Transilvania, a decedat ladata de 23 februarie 1962, înBucurești.

* Cezar Bolliac Născut la data de 23 martie 1813,gazetar, poet liric protestatar, promo-tor al studiilor arheologice, unul dintrefruntașii revoluției de la 1848, a de-cedat la data de 25 februarie 1881,în București.

* Nichita StănescuNăscut la data de 31 martie 1933, înPloiești, poet, scriitor și eseist, mem-bru post-mortem al AcademieiRomâne, a decedat la data de 13 de-cembrie 1983, în București.

Gh

eorg

he

Un

gu

rean

u

MA

RI

PE

RS

ON

AL

ITĂ

ȚI

RO

MÂ

NE

ȘT

I

PLUMB 132


De-a comunismulcu poeta

Camelia IulianaRadu

în„Jucăm Lenin”

Despre co-munism și vremurile de „gloriesocialistă” s-au scris multe povești,multe istorii pe care nu doargenerația „epocii de aur” le păstreazăîn amintire, dar și tânăra generațiecare dezvoltă un sindrom alcuriozității cunoașterii istoriei, aflăriiadevărului despre acele vremuri șifelul cum ne-am eliberat de ele,adevăr care, trebuie să recunoaștem,pare înmormântat în dosare șiînfățișări judecătorești interminabile,chichițe avocățești, într-un cuvântinterese deloc democratice. Însă oa-menii acelor vremuri care și-au trăitcopilăria, tinerețea și o parte din ma-turitate marcați de ele, rămân stâlpiiistoriei. Ei și numai ei pot duce maideparte pe umerii culturii, dacă nualtfel, aflarea adevărului. Iată că și înpoezie există misionari ai scrieriiadevărului despre vremurile comu-niste și unul dintre ei este scriitoareaCamelia Iuliana Radu - de curândmembru al Uniunii Scriitorilor dinRomânia, Filiala Bacău – împreunăcu cel mai recent volum de poezii alsău, „Jucăm Lenin”.

Cincizeci și șapte de poememontate strategic în trei capitole ast-fel încât să tranziteze juvenil „anii deglorie” și care reprezintă secvențe bi-ografice din viața poetei, de lacopilărie, la adolescență și maturi-tate, scrise într-o manieră lejeră, per-siflând nu o dată epoca, făcând hazde întâmplările cotidiene cu naivi-tatea copilului care printre stat la cozide lapte, ulei, carne, găsește timppentru joacă, găsește timp pentru vi-sare (în primul capitol), dialogând (încel de-al doilea) cu conștiințacomunistă aflată, parcă, pretutindeniși care la orice oră din zi și din noapterămânea trează, gata să admo-nesteze și hărțuiască inimile tinerilorsau (cum se întâmplă în cel de-altreilea capitol) să dezvăluie cu luci-di-tate tragismul societății de atuncicare nu era altceva decât un lagăr dincare cu greu puteai ieși, întocmai caîn ultimul poem al volumului „dintr-unlagăr nu poți ieși”: „50 ani m-a ținutostatic/ mi-a dat să mănânc ce a vrutel/ să citesc ce a vrut el (...)”. Iată cespune criticul Al. Cistelecan pe co-perta a patra despre poemele dinvolumul „Jucăm Lenin”: „Poemele deaici sunt memoriale de copilărieicomunistă, cu toate riturile oprimăriide atunci, recuperate în secvențe decotidian, dar și cu toate revolteleinocente ale unei copile idealiste”. Iarcriticul Felix Nicolau în cronicaintitulată „Caraghioasa Epocă deaur”, din nr. 7-8-9 (328-329-330),2017, anul XXVIII, al Revistei „Arca”,scria că: „Nu numai evocarea vre-murilor cu metehne marxist-leninistecaptivează, dar şi tehnica deconstrucţie a textelor. Scriitoarea areun trecut aventuros în poezie, eapublicând cărţi de substanţă diversă,mai toate valabile estetic. Nu instau-rarea unui stil sau a unei viziuni per-sonale contează pentru autoare, ciîmbucurarea cititorului viu, cu bunnivel de lectură. (…) Viziuneaeditorială din Jucăm Lenin esteconceptuală, ceea ce face ca acestecărţi să aibă o rată de absorbţieexcelentă.”

Așadar, volumul de față „este opoveste cu personaje concrete”, cumne spune autoarea în motto, desprecare „nu se știa nimic precis”, caretrăiesc în vremurile de tristă amintire,contrar așteptării, cu veselie: „cum văpovesteam/ mare veselie/ baloanesteluțe bucurii se sparg/ la comandă/

1, 2, 3 și:// în Babilonul meu personalstăm toți/ cu picioarele pe pereți/ princapul congestionat circulă idei/ de-mocratice” (pag 7/ „în Babilonul meupersonal”), „mănâncă bulion pepâine” și merg la depănușat porumb, acesta fiind doar un exemplu demuncă brută pe care o făceaulaolaltă „copii de 8 ani și conțopiști”.

Ei bine, „ceaușeii”, copiii „Epociide aur” , născuți fără noimă la ordinulpartidului, veneau pe lume deja ma-turi: „scări de bloc deversau hoardede copii/ în cercul unei povești de-acopilăria” - aș zice mai degrabă de-acomunismul – (pag 11/ „uniți în jurulcauzei comune”), creșteau singuri, cucheia de gât, părinții fiind prinși înprogramul interminabil de depășire aplanului: „toate cheile pe care mi leagăța de gât/ se duceau pe apa sâm-betei/ (…)// pierdeam una pe zi șimama/ continua să îmi agațe alta/neobosită/ în loc să rămână acasă/cu mine” (pag. 14/ „pe apa sâm-betei”), făceau treburi de oamenimari, stăteau la cozi din zori de zipentru o sticlă de lapte: „ coada de laora 4 dimineața/ pentru o sticlă delapte/ nu o pot povesti ”, devenindfără voie alergici la inocențacopilăriei: „sunt alergică la copilărie/de pe vremea când furam pachetulde unt din frigider/ și îl duceam Silvieicare abia născuse” (pag 12/ „ sticlade lapte”), pierzându-și naivitatea defoarte devreme cum se întâmplă în„ochiul fără cap” de la pag.18, „ să numai faci prostii cât sunt la serviciu/auzi? În priza asta e un ochi carevede tot ce faci// băgam șurubelnițaîn priză făcând-o pe mama/ sărămână electrizată de spaimă/disperată era oricum/ auzind ce și câtvorbesc/ mă întreb încă din copilărie/cum poate un ochi fără cap să vadă//mama avea cap și nu vedea nimic/din ceea ce ar fi fost important/ ochiimei/ de exemplu”.

Poeziile Cameliei Iuliana Radudin volumul „Jucăm Lenin”, suntadevărate fresce ale unui sistem ma-niacal bazat pe minciună, rutină,imitare hiperbolizare, conceput înmod egocentric de NicolaeCeaușesc. Este lăudabil modul încare autoarea a reușit să con-denseze o întreagă epocă într-un sin-gur poem, dându-i culoarea șigravitatea acelor vremuri, evidențiinddemența cadrului în care au loc aceleevenimente, delirul personajului prin-cipal, slugărnicia acoliților: „NicolaeCeauşescu s-a întâlnit azi/ într-oşedinţă extraordinară şi plenipo-tenţiară/ cu preşedintele RepubliciiSocialiste România/ cu secretarulgeneral al Partidului ComunistRomân/ şi comandantul suprem alforţelor armate/ au mai fost prezenţi:genialul cârmaci/ cel mai iubit fiu alpoporului român/ personalitateaexcepţională a lumii contemporane/luptătorul pentru cauza dreptăţii păciişi a socialismului/ geniul Carpaţilor/marele conducător/ eroul claseimuncitoare/ cât şi AustralanthropusOlteniensis/ alţi tovarăşi şi pretini//tovarăşul Nicolae Ceauşescu a pro-pus ordinea de zi/ care a fostaprobată în unanimitate de voturi/apoi s-a trecut la analiză/ au luat cu-vântul: şeful statului/ comandantulsuprem al armatei/ secretarul generalal Partidului Comunist Român/ alţimembri de partid şi invitaţi/ în urmaconsfătuirilor la vârf s-a hotărât/ înunanimitate de voturi: pentru patrie,pentru popor!/ documentul a fostsemnat de către toţi participanţii la/reuniune/ (…)// ședința s-a încheiatcu o masă tovărășească/ la care auparticipat toți participanții/ nu au lipsitrenumitele vinuri vânatul/ șimâncărurile tradiționale românești/Nicolae a râgâit/ secretarul generalși-a făcut autocritica/ șeful statului arectificat/ iar comandantul suprem al

armatei/ într-o atmosferă cordială/ afăcut un spirit de glumă: pentru pa-trie, pentru popor” (pag/ 16/ „reuni-une la vârf”). Mai mult decât ludiculversurilor este potențialul lor de a setransforma în imagini, astfel poemuldevine un film, parcă din anii 1920,anii filmelor mute bazate pe expresiv-itatea actorilor și pe arta inserturilorscrise, abilitatea autorului acestorafiind decisivă. Măiestria poeteiCamelia Iuliana Radu esteindubitabilă, atât în arta imagistică apoeziei cât și în construcția versurilor,dar și în inițierea unor dialoguri vir-tuale care dau savoare poemelor. Po-emul „piramida lui Maslov, pag. 45,face și el dovada acestor afirmații.Dincolo de aparențe, deindividualitățile umane, în lupta pen-tru supraviețuire se nășteauadevărate frății. Dar mai mult decâtideile din acest poem sunt imaginilevii create de poetă: „a băgat carne lacolț/ și ce alergi așa roșie ca un rac/a băgat carne dă-i telefon verei șididei/ mariei și cristinei/ lui gabi șianei și ioanei la toată lumea să dai/păi toate sunt la serviciu/ lasă orvedea ele cum fac/ tu dă-le/ eu măduc să țin rând/ ai bani?/ n-am ! l-amsunat pe Mitică să aducă banii”.

De ce „jucam Lenin”, cu voiesau fără voie? Pentru că de la mic lamare, „tovarășii” și „tovărășele”,învățam în jocul de-a comunismul săsupraviețuim. Dreptul la viață eraasigurat de capacitatea fiecăruia dea tace, de a nu avea idei, de a se lăsaaplatizat într-o viață placidă.„Locuiam într-o improvizație”, spune

autoarea, înpoemul careoferă titlulvolumului. Co-munismul eraimprovizaț iavieții în caretrăiam și unde,dacă aveai cu-rajul să fii tuînsuți, ca deexemplu să fiitânăr și să îțidorești camce-și putea

dori un tânăr liber: o casă, un grup deprieteni, o cafea bună, te trezeai cusecuritatea pe cap, târât în beciurileei, anchetat. Însă din toate acesteexperiențe, poeta (și ca ea mulți alțiveterani) au învățat prețul timpului șial răbdării: „într-o zi a apărut la ușăun tip cu ochi albaștri/ mi-a arătat înfugă o legitimație și a zis că vrea/ săstăm de vorbă/ mândră de mine i-amarătat desenele cărților și caietele/ els-a înroșit la față dar a băut cafea/ lafinal m-a întrebat ce joc este acesta/(…) // nu ne-a comunicat nimenirezultatul anchetei/ între timp, ne-amexperimentat în jam/ au apărut vocinoi cu interogații subtile sau agresive/nopțile au devenit adevărate happe-ning-uri/ unii dintre prieteni audispărut/ au venit alții/ unii vecini aumurit/ au venit alții.” (pag 21/ „jucămLenin”). Volumul Cameliei IulianaRadu, dincolo de subiectul lui tabu,comunismul, este încărcat de sensi-bilitate, lirismul fiind strecurat cufinețea unui copil trecut printr-ocopilărie a „de ce-urilor interzise”,care ajuns la maturitate, a transfor-mat întrebările, nemulțumirile, în-doielile în poezii. Trăind și eu acelevremuri, copil fiind la rându-mi, amavut un deja-vu pe tot parcursul lec-turii. Ochii mi s-au umezit adeseacunoscând frustrările unei astfel decopilării și tinereți, totuși sufetul mi s-a umplut de încredere privind cum unpoet, un om talentat și inspirat cumeste scriitoarea Camelia IulianaRadu, a transformat răul în bine, caun magician, lăsând pentru posteri-tate volumul Jucăm Lenin și bucuriaunei lecturi inedite.

Camelia Iuliana Radu: „Jucăm Lenin”, Editura Paralela 45

Mih

aela

Mer

avei Despre

valoriledin

educaţiatimpurie

Din seria cărţilor destinate formăriideprinderii de a citi a copiilor, mi-a atrasatenţia un personaj creat de Andreas H.Schmachtl. E vorba despre Tifi Păpădieale cărui aventuri în familie sau lagrădiniţă sunt prezentate prin inter-mediul unor ilustraţii splendide, cu aju-torul cărora se poate realiza o altălectură. Da, dincolo de text, cărţile pen-tru copii presupun stimulareaimaginaţiei şi dezvoltarea vorbiriipornind de la imaginile realizate cutalent.

Dar cine este Tifi Păpădie? An-dreas H. Schmachtl a propus micilorcititori de-a lungul timpului mai multepoveşti cu personaje ca aricii, şoriceii şialte animale. De data aceasta, în cen-trul acţiunii celor două cărţi, O ziaventuroasă în familie şi O noaptefantomatică la grădiniţă, personajulcentral este un iepuraş. Acesta provine,cum e şi normal, dintr-o familienumeroasă care îşi educă puii pe anu-mite principii: să ajute la treburile cas-nice, să fie răbdător cu cei din jurul său,să trăiască experienţe noi alături de pri-eteni, să se joace, să-şi împartă lu-crurile sau mâncarea cu ceilalţi.

Andreas H. Schmachtl şi-a con-struit poveştile cu haz şi suspans pen-tru a le oferi copiilor o experienţăplăcută, însă, dincolo de aceastăintenţie, mi-a plăcut imaginea adulţilorcare contribuie la formarea carac-terelor. În O zi aventuroasă în familie,părinţii şi bunicii îi implică pe cei mici înactivităţi gospodăreşti: pregătireamesei, grădinăritul, aranjarea lucrurilorprin cămară. Momentul mesei în familieeste frumos prezentat de autor. Mamaa pregătit mâncarea preferată a copi-ilor, însă aceasta nu concepe să-şiprezinte preparatul oricum, ci în bolulcel mare de porţelan, semn că gustulestetic şi ritualul servirii mesei trebuiecultivate de la vârste fragede.

În O noapte fantomatică lagrădiniţă, Andreas H. Schmachtlsubliniază foarte clar sarcinile pe carele are un adult zilnic. Copilul poate uşorînţelege prin asociere că şi el trebuie săurmeze un program. De data aceasta,Tifi merge la grădiniţă după-amiază,deoarece adulţii au stabilit să le oferecopiilor o experienţă împreună cudoamna educatoare care-i priveşte cudragoste, cu înţelegere şi care le-apregătit o surpriză, un foc de tabără.Deşi activitatea cu cei mici a obosit-o,doamna Primula ia micul dejun alăturide copii cu multă bucurie. Şi-a în-deplinit scopul de a-i vedea împreunăşi de a le oferi o nouă experienţă. Copiiiau învăţat să se ajute reciproc, sădoarmă şi să mănânce împreună. Laprima vedere, sunt lucruri banale, însăîn asta constă frumuseţea cărţilor pen-tru copii. Firescul integrat în naraţiuneîl apropie pe cititor de realitatea în caretrăieşte şi îi arată că orice experienţăpoate deveni o poveste.

Realizate în condiţii grafice de-osebite, cele două cărţi apărute la Di-dactica Publishing House pot fi uncadou atractiv pentru copii, le oferăadulţilor posibilitatea de a petrece tim-pul frumos alături de cei mici şi – cineştie? – poate vor scrie povestea lor.

Gab

riel

a G

îrm

acea

Librăria ”Vasile Alecsandri”


PLUMB 132

Poeme pentrueternitate

Suceveano-băcăuanul Du-mitru Brăneanu s-a prezentat înfața cititorilor, la începutul acestuian, cu o surpriză dintre cele maiplăcute: volumul de versuriPoeme pentru mai târziu, apărutla Editura Tipo Moldova din Iași,în 2018. Fără îndoială, e, pentruautor, un op reprezentativ, poeziasa, fiind rodul unor idei trecuteprintr-o sală având perețiicăptușiți cu oglinzi (imaginea îiaparține lui Eminescu), rămânevalabilă pentru orice anotimp, caexpresie a unei autentice vibrații.Iar acolo unde ideea nobilă seînfrățește cu înfiorarea sufletului,cuvântul e scos din starea luiobișnuită, înveșmântându-se cugrația expresiei artistice și de-venind, în același timp, ziditor.

Poetul Dumitru Brăneanu,aflat la vârsta maturității… poet-ice, a rămas un neliniștit, fiindasaltat de întrebări, unele expri-mate în mod direct, iar altelerămase doar în subtext, încearcăsă răspundă la ele, convins că înfiecare cuvânt este un faur/ înfiecare vocală este o floare. Douăversuri, cât un mănunchi depoezii, ale celui ce își înzideștesufletul, ca un adevărat faur, în„murii” creației artistice. Hotărâtlucru, D. Brăneanu a rămas unromantic, cu convingerea tainicăși netrecătoare că doar stareaaceasta îi dă forța zămislirii fru-mosului care se așează deasupraclipei, trecătoare, prin definiție.Bolnav de romantism, nu seputea să nu fie cufundat înmagma cuvântului prin care seconstruiește o lume, unde iubireae atotstăpânitoare. Iar iubirea laD. Brăneanu se împletește cuvisul, dar și cu credința și cunădejdea, un complex sufletescca o grădină înflorită, un topos deo evidentă candoare care îlatrage ca un magnet, făcândposibilă evadarea din cotidian înspațiul adevărului poetic: te-amplămădit din cuvânt/ din cuvântulde care mă temeam/ ca de osăgeată/ ce pătrunde taina inimii/ți-am albăstrit ochii cu o ne-dumerire/ și zâmbetul pădureînverzită. Impresia e că mărturiapoetică a lui D. Brăneanu își arerădăcinile în realitatea trans-poetică, autorul scriind versuri dedragoste de o rară prospețime șidând dovadă de o tinerețe cetinde să se înveșnicească prin in-trarea în scenă a iubitei: când tesimt aproape/ gările-mi pustii/ seumplu încet, încet de vise (…) oprimăvară ireală/ zădărnicește/amurgul dragostei noastre.

Se cuvine subliniat un aspectdintre cele mai importante: iu-birea lumească a poetuluicoboară din înălțimea îngereascăpentru puțină vreme aici, pepământ, și se întoarce cătreînălțimile cerești, fără să fi fostîntinată de huma omenească, sti-hul având parfumul florii de crin:Ah! și tu ca o taină/ te strecori/ înașternutul visului/ adunându-teîncet, încet/ în lumina din mine.De altfel, poemele acestea îl pun

pe lector în fața unei pendulăriîntre prezența iubitei, aflată lagranița fluidă dintre omenitate șieminesciana „frumoasa fărăcorp”. Spre exemplificare, măgrăbesc să redau, pentrufrumusețea ei, întreaga poezieNe vom iubi: voi presăra poemesub pașii tăi/ spre a urmări dru-mul/ până la sărut/ vom trageobloanele/ peste ochii adânci aicerului/ și ne vom iubi/ ne vomiubi/ până iarna va uita de noi/ șivom deveni vis albastru. A se ob-serva o accentuată demateri-alizare a „personajelor”, poetulîncercând să evite complicațiilesurvenite din prezența balastuluiterestru, care frânge oricând ari-pile înălțării.

Uneori, autorul se află într-osituație limită și își buciumă zbu-ciumul (poate așa ar fi zis Con-stantin Noica), fără a se ajunge laun dezechilibru, motivul fiindabsența iubitei, a jumătății între-gitoare, de n-o fi fost și…amăgitoare. Și iarăși nu am în-cotro, simțindu-mă obligat să in-serez întreg poemul E atâtaagitație, unde metafora, ca și întot volumul, e la ea acasă: e atâtaagitație în mine/ cum n-a mai fostde la facerea lumii/ ninge cuașteptări/ și viscolește cuîntrebări/ când tu ești nicăieri/cerul se-ntunecă a furtună/ subpașii tăi pierduți/ mâinile mele cada rugăciune/ te caută să tecuprindă/ doar umbra ta e tot ce-mi mai rămâne/ suspinul amintiriimă răpune/ pe un umăr deanotimp/ cărare fără nume. Pro-blema e că „agitația” poetică nu euna browniană, având unpronunțat caracter constructiv, iarțesătura poeziei se constituie într-o mărturie de care suntem nevoițisă ținem seamă. De altfel, o

scurtă absență pare să fi fostînvestită cu un rol catalizator alprezenței, căci în următoarelepoeme aflăm că peste viețilenoastre/ s-a așezat o liniște/ decer albastru, în vreme ce un titlu(și nu numai) ˗˗ Frumoaso… ˗˗amintește de o creație semnatăde Lucian Blaga: frumoasă, visneprihănit/ din palma ta curge lu-mina/ părul tău lan de grâu cosit/aprinde-n mine vara cea mailungă (…) vom fi două rimeîmbrățișate/ într-un poem ce-lscrie Dumnezeu.

Și am ajuns la dorul-iubireale făpturii umane, în aceeașiluptă de ieșire din spațio-timpulterestru, păstrarea chipului șiînălțarea către asemănare fiinddominate de metafora zborului,niciodată lin. Se poate afirma căpoetul D. Brăneanu e într-ocontinuă trezvie, ducând „luptacea bună”, cum se exprimă Sf.Ap. Pavel, o căutare și o recon-struire permanentă a eului pro-fund, cel ce ne reprezintă în fațaCreatorului. Cum eul profanconține atributul alunecării și sepierde în mulțimea faptelor ne-semnificative din „astă-lume”, sal-varea vine din arheologia scânteii

divine care ni s-a dat la naștere.Strădania îndumnezeirii eglorioasă și nu are limite, deaceea nici nu poți să te socoteștiun învingător, din moment ce fi-nalul, semn ultim, nu îți aparține,calea fiind presărată cu multiplesinuozități: inima mea/ aprinsă caun astru/ rătăcește căilerugăciunii/ mă simt zborul/ ceîncă nu-s. Da, nemulțumirea desine e întotdeauna mobilizatoare,fără de care omul s-ar prăbușisub forța nemiloasă a gravitațieiși ar rămâne prizonierul acesteia.Sensul vieții e cel al ruperii denivel, orice poticnire sau căderetrebuind convertită în contrariullor. Și e un poem în acest volum,unde cele două iubiri, unaizvorând din cealaltă, aproape căse confundă, lumea profanărămânând undeva în afaracronotopului poetic sihastru, caizvor al vieții nemuritoare. Dacădracii sapă prăpăstii pentru orbi(o, și câtă orbire călăreștelumea!), tu și eu/ doi ochi delumină/ înscriși într-un cerc șiatenție!/ nu păși din cerc/ să nu-ți intre/ vreo prăpastie…/ în suflet,unde cei doi termeni ˗˗ tu și eu ˗˗oricând ar putea fi inversați, într-o benefică și atotcuprinzătoareconfuzie. Pentru poet, cercul nupoate fi altceva decât temnița cu-vântului, unde metafora, la primavedere, purtând sens pronunțatnegativ și limitativ, e încărcată,fericit, cu totul altă conotație,avându-se în vedere că în poeziesălășluiește sufletul stihuitorului,tânjind după o închidere care sedeschide, ca să apelăm din noula o expresie aparținătoare lui C.Noica, Învăț să strâng în inimăsevă vie/ Să-mi fie hrană pentruveșnicie, într-o luptă eroică șinevăzută din exterior, căci prinsângele ispitei diavoli scurmă, dar(și urmează un vers antologic):Lavă de-ndoieli spre Tine măpreling!

Și poate că acesta este as-pectul cel mai important al po-emelor lui D. Brăneanu: ideea deeroism, lupta permanentă cuChronos, cel ce-ți așează în fațăclepsidra vieții, cu scopul de a tefugări bezmetic pe întortocheatecărări, în compania unor efe-meride. Neputință și iluzie, vispăcătos ce moare, cum seexprimă autorul într-unul dinpoeme. Pentru poet, cel ce-șizdrelește sufletul în lupta sa întruființare, visul adevărat vine din-spre credința creștină, D.Brăneanu călătorind, într-o lumemustind deșertăciune, cu ine-rente poticneli, sprijinit pe aripilepsalmilor și ale Evangheliei, înspiritul umilinței unui monah: Suntdoar un frate rătăcit al humii/ Bol-nav de trufie și măcinat de fală,/Singur nu schimb nimic în soartalumii,/ Șchiopătând între cer șiîndoială; Autorul se smerește cuadevărat, așezându-și conștientființa printre cei nevrednici, primulpas către vindecare și, obligato-riu, către rugăciune, declarând,până atunci, în spirit monahicesc,fără vreo reținere, că patima mă-ngroapă: Iisuse, Tu izvor de apăvie/ Să beau să nu însetez nici-unde/ Precum samarinencei, dă-mi și mie. În concluzie, poemelelui Dumitru Brăneanu atestă untalent viguros, așezat pe temeliaunei credințe nezdruncinate, pen-tru care poezia nu e o cunună, cio modalitate de a-și exprimametaforic zbaterea sângerândăde a nu rămâne prizonierul ego-ului și de a se retrage din vuietulîncărcat de hedonism al unei lumicare și-a pierdut busola. Cititorul,da, îi poate așeza, fără rezerve,cununa de lauri.

Ioan

Țic

alo

ASTERISC

LUMINADE SUB

LUTURI

Profesorii mei îşi dorm somnul eternităţii subluturi, iar eu îi port tot timpul cu mine. În fapt, ceeace sunt eu acum poartă pecetea luminiicunoaşterii, pe care mi-au transmis-o ei. Da, îmizic mereu, profesorii adevăraţi nu mor niciodată!Uite, în vară, am reuşit să „descopăr” mormântulprofesorului meu de Limba şi Literatura Română,Domnul Haralambie MIHAILESCU. Se află într-o„aripă” a Cimitirului „Eternitatea”, din Piatra Neamţ– zonă apărută cu mult după plecarea mea dinoraş. Să fiu drept, tot nu aş fi găsit acest mormântfără ajutorului fiului său – şi prietenului meu de-oviaţă -, profesorul universitar Virgiliu Mihailescu –Bârliba, care locuieşte în Iaşi şi a venit la Piatrapentru a le face un parastas părinţilor săi. Mi-a tre-buit ceva timp până să aprind lumânarea şi să opun pe mormânt, aşa-mi tremurau mâinile deemoţie! Da, uite-l pe Domnul Profesor! Mă priveştedin fotografia de pe cruce, şi eu îl revăd aşa cumera şi cum a rămas pentru toată viaţa în sufletulmeu: Înalt şi oarecum subţire, cu faţa puţin alungităşi ochii aceia atât de pătrunzători de sub fruntealată prelungită cu o chelie care nu se mai terminadecât spre ceafă, cu glasul aşezat, de obicei, darşi foarte ridicat, aproape ţipător când „te prindea”că n-ai învăţat, extrem de exigent... Era „groaza”noastră. Felul lui de a fi cu elevii nu era expresiarăutăţii, a unei duşmănii pe care unii dintre noi aşao considerau, ci era- lucru pe care l-am înţeles multmai târziu - manifestarea firească a caracterului, aatitudinii unui PROFESOR ADEVĂRAT, care-şiiubeşte elevii şi-şi respectă, până la sacrificiu,condiţia. Profesorul nostru de „Română” era fiu deplugar, copilăria lui însemnase ani de muncă lacâmp şi la îngrijitul animalelor, se obişnuise cumunca şi chiar iubea munca şi, de aici, nu admitea,lenea, insolenţa, superficialitatea, chiulul... Cât ne-a mai „chinuit” la Gramatică – pe care am studiat-o până în ultimul an de Liceu, cât ne-a mai „storsvlaga din noi” la Literatură, unde ne întreba şi ti-tlurile capitolelor romanelor pe care trebuia să lecitim...! Mi-am reamintit, acum, că, la vremeanoastră, era înscris, în programa şcolară, romanullui Petru Dumitriu, „Drum fără pulbere”. Era „ocărămidă” de carte... Ne-a obligat să-l citim în treizile...! Eu abia am reuşit să citesc titlurile capi-tolelor...Şi aşa, tremurând, icnind, suduind în gân-dul nostru, am început, uşor, uşor, să înţelegem cedorea de la noi Domnul Profesor: nimic altceva,decât să învăţăm limba şi cultura poporului din carene născuserăm şi căruia îi aparţineam. „Limbanoastră este ceea ce ne uneşte şi ne defineşte canaţie... Ne-am pierdut Limba, am dispărut şi noi!”– aşa ne spunea şi aşa am învăţat şi aşa simţim şiacum când, uite, pe nesimţite, am ajuns la vârstasenectuţii...

... L-am auzit, zilele trecute, pe academicianulIoan Aurel POP, rectorul Universităţii din Cluj-Napoca, afirmând – în glas i se citea nelinişte, darşi o mare părere de rău – că patruzeci la sută dintreabsolvenţii de Liceu sunt „analfabeţi funcţionali”. Eo sintagmă nouă pentru mine, iar când am ana-lizat-o, când am citit ce vrea să însemne şi amînţeles acest lucru, m-am cutremurat. Ceea ce m-a convins viaţa mea însăşi, e că nimic nu eîntâmplător. Aşa nu e întâmplător că aceşti tineriabsolvenţi citesc şi nu înţeleg nimic, că nu suntpregătiţi pentru a aspira la o „viaţă înaltă”, că secomplac în incultură şi obscuritate. Nu doresc săarăt pe nimeni cu degetul, când mă întreb cine-i vi-novatul... Vreau, doar, ca să închei aceste rândurireamintindu-vă ce spunea un mare înţelept, unmare filosof – Immanuel Kant: un popor, cu cât emai needucat, cu atât e mai uşor de stăpânit...

Eu

gen

Ver

man

BACĂU-Teatrul și Pompieria

PLUMB 132


Narând evenimentele al căror pro-tagonist a fost, sau cele la care a avutdoar calitatea de martor, inginerul PaulBrand, personajul exponenţial al cărţii,recompune, de fapt, traseul existenţialal autorului narator, inginerul Paul-Lu-cian Letzner. Titlurile subcapitolelor,sugestive prin ele însele, jalonează, caîn orice veritabil bildungsroman, itiner-ariul iniţiatic al eroului: „Fuga înSpania”, „Drumul spre Germania”, „Pemare”, „Primul şomaj”, „Inginer PIF pen-tru instalaţii chimice”, „Asistent tehnic aldirectorului general”, „Al doilea şomaj”,„La pescuit” ş.a. Odiseea exilului,tribulaţiile şi rătăcirile tânărului inginerpe drumurile întortocheate ale emigrăriiconstituie, de fapt, tema acestui capti-vant roman autobiografic. Încercărileprin care trece, asemenea unora dintreeroii basmelor româneşti, sunt meniteparcă să-l maturizeze, să-iîmbogăţească experienţa umană, să-ldeprindă cu situaţii pe care, în viitor, vafi capabil să le rezolve şi să le domine.Aşa cum bine spune Daniel Nicolescuîn „Prefaţă”, autorul narator „a înfruntatcu mult curaj pericole şi umilinţe, trădăridin partea unor semeni de diferitenaţionalităţi, nesiguranţa zilei de mâine,ostilitatea unor funcţionari din ţările peunde a trecut, inerente ispite amoroase,dar niciodată nu s-a plecat sub povaraunui destin ce părea, uneori, a-i fipotrivnic” (p. 2-3). Ieşind biruitor în finalşi beneficiind de o atât de bogatăexperienţă de viaţă, autorul nu doar căîşi poate permite, dar chiar se simteobligat, să-i povăţuiască pe tinerii care,nevoiţi să apuce calea amară a exilului,se vor afla, cu siguranţă, însituaţii/ipostaze similare. Formulate fieîn maniera unor maxime – inserate înstructura evocărilor –, fie sub forma mo-tourilor care preced, cel mai adesea,subcapitolele, sfaturile autorului suntcât se poate de binevenite, conferindromanului caracterul unui veritabil în-drumar al tânărului emigrant... Nu e maipuţin adevărat însă că, în viitor, multedintre aspectele concrete ale emigrării,ale exilului vor fi cu totul altele, întrucâtcontextul istoric, social şi politic, va de-veni altul, căci istoria nu se repetăniciodată exact în aceleaşi forme.Tânărul Paul Brand, eroul romanului decare ne ocupăm aici, se afla la orăscruce de drumuri ale istoriei, laconfluenţa a două sisteme politice an-tagonice, aşa încât dezertarea dinspaţiul concentraţionar a însemnatsoluţia eliberării pe calea riscantă aevadării din lagărul comunist...

Propunându-ne prototipul unui per-sonaj exemplar – model de moralitate,de altruism, de tenacitate, de spiritjustiţiar, de loialitate faţă de ţara natală– Dezertor din lagărul comunist are,înainte de toate, o lăudabilă valoareeducativă, atât de necesară, în perpe-tuitate, generaţiilor tinere.

În acelaşi timp însă, prin forţa ta-lentului său nativ, Paul-Lucian Letznera ştiut să propună cititorului, prinproaspătul roman cu un titlu atât de in-citant, o adevărată operă de artă încare datele realităţii sunt surprinse atâtde relevant şi sintetizator, încâtconcurează cu cea mai autenticăficţiune. Aflat, cum spuneam, la aşaptea apariţie editorială, sigiliul stilistical autorului e, de aici încolo,recognoscibil. Scrisă elegant şi expre-siv, naraţiunea dinamică ţine cititorul încaptivitatea unei respiraţii largi, de la în-ceput până la sfârşit, cu toate acesteadeloc previzibilă, nici plictisitoare. Deşieste mai impregnat de informaţii per-sonale şi documentare faţă de ro-manele precedente ale lui Paul-LucianLetzner, Dezertor din lagărul comunistse individualizează prin minuţiozitateadescrierii, prin autenticul construirii dia-logurilor şi, mai ales, prin forţa evocării.

CONFESIUNILE UNUI DEZERTOR

(Continuare din pag. 4)Recent a plecat dintre noi, pe

drumul fără de întoarcere, poetultecucean Dionisie Duma. Poet, pro-fesor, pedagog, părinte și nu în ul-timul rând cetățean de onoare alurbei sale, Dionisie Duma a ars pre-cum un rug când mai intens, cândmai ascuns în toți anii săi de viață. Și-a clădit o biserică a sufletului prinmodul său de a trăi viața, poezia,alături de cei dragi șipentru cei dragi și pentruiubitorii universului săuliric. Volumul său dedebut Ardere din 1975prefigura un destin po-etic aparte ce avea săconfirme originalitateadestinului său liric. Prinardere nu trebuie înțelesun principiu nimicitor, cao combustie carerisipește energii, ci unulregenerant, purificatorplin de dorul așteptăriidragostei ce va înveșniciviața în templul eternei fascinații.Alternanțele dau tonul. În acest sensacad. Constantin Ciopraga surprindeadmirabil crezul poetic al autorului:,,peste inscripțiile impresioniste, un-duitor-melodice ale lui DionisieDuma, circulă constant curenți deumnanism spiritualizat. Pentru liriculsingurătății interioare dar și al ar-moniilor năzuite, Poezia e un cere-monial de ființare, inclusiv de ridicare

deasupra derizoriului”. Înșirându-seca niște mărgăritare volumele depoezie ale lui Dionisie Duma țes undrum al creației, când tulburător șiprofund precum Oceanul de stres,când plin de înțelesuri balansândîntre expresia despuiată și metaforaaducătoare de uimiri din Catedralade cuvinte, ca o pată de sânge carevorbește. Într-o evaluare a propriei

sensibilități, cu un dis-tins aer profesional, cași Nichita Stănescu decare se simte foartelegat, accentuează fap-tul că poezia este oinimă mai mare decâttrupul în volumul Ex-temporal la inimă. Aurmat Al patruleapăcat, o antologie lirică,răstignit pe o liră cusângele curgând adâncîn poeme. Al patruleapăcat este crezul poe-tului că dincolo de bolile

păcatului primordial, boala de poezieeste dată oamenilor care trăiesc laalte cote, în alte dimensiuni spiri-tuale. Volumul de maximă creațiecredem că rămâne Lângă linișteainimii, volum bilingv româno-francez,cartea unui trubadur de un firescaparte, mărturisind crezurileexistențial-poetice, durerile saleîncoțind semințele unei substanțemetafizice, ca o mutație genetică în

care cromozomii hibrizi ai roman-tismului se asociază cu cei ai uneimodernități aduse la zi. DionisieDuma este receptiv la realitateaimediată acoperind acest deșert cusunete optimiste pe harpa sufletuluisău cu o lirică de o mare densitateideatică. Putem vorbi și de un sim-bolism în tonuri bacoviene asumat, aunui expresionism ontologic, dar și aunei credințe religioase împinsepână la rugă în evlavie și smerenie.Volumul bilingv româno-englez,Aceste zile, vorbește despre zilemelancolice, cu zăpadă, cu aburi decafea, cu frământări tomnatice, cuascultări atente ale trecerii timpului.În ciuda optimismului său, al fluiditățiiexistențiale în lupta cu misterul, cufinal așteptat, poetul se întreabă re-toric: ,,Moartea, oare, ce-o mai fizicând? / Mai cotrobăiește prinunghere? /Am visat-o, două nopțila rând/ Prăbușită-n propriile-i mis-tere./De aceea ard de nerăbdări/Într-o pace strict dumnezeiască/Vreau s-o prind și s-o aduc dinzări/ Să o pun pe miriști, să pască/Doamne, într-o zi prea luminoasă /Să învețe ce înseamnă-o coasă!"Până la urmă moartea câștigă bătăliafinală ajutând poetul să seînveșnicească în eternitateaspirituală.

Dumnezeu să-l odihnească șisă-l așeze în raiul poeților.

Dumitru Brăneanu.

IN MEMORIAM DIONISIE DUMA

Noapte bună, Didi, peste lume ninge/ De pe cerul liric înc-o stea se stinge.

Am modificat puţin cele două versuri dragi luiDionisie Duma, pe care obişnuia să le recite cu ini-mitabilul său timbru gutural, marcat de o gravitate răuprevestitoare

Vorbisem cu el la telefon cu două zile înainte deeveniment şi nimic din vorbele lui nu prevestea căaceasta va fi ultima noastră convorbire. Reţinusemun vers dintr-o poezie a lui Octavian Goga – De-oimuri la primăvară – şi-i spusesem că trebuie sărezistăm până vom ieşi la colţul ierbii. Nu-ţi fă griji,mi-a spus, ştii doar locul unde ne simţim noi cel maibine. Era o aluzie la grădina unde ne dădeam uneoriîntâlnire.

A fost– şi-mi reprim greu suspinul acestui perfectcompus – un poet important statornicit definitiv înmaniera clasică a versificării şi critica literară a sub-liniat cu deosebire sensibilitatea şi muzicalitatea ver-surilor sale. În câteva rânduri m-a rugat şi pe minesă mă pronunţ asupra volumelor sale şi-am scris de-spre poezia lui cum nu cred că va mai scrie cineva.Am avut totdeauna convingerea că de-ar fi trăit înElada lui Pericle ar fi bătut ţărmurile maritime şi-ar fiurmărit mersul legănat al nimfelor către locul descaldă.

N-aş zice că şi-a greşit veacul. Cu Ioanid Ro-manescu a cercetat toate hrubele Iaşului, iar cuNichita Stănescu pe cele bucureştene. Or, în preaj-ma lor şi zeii s-ar fi simţit onoraţi.

În poezie, a debutat la 35 de ani, în 1975, cuvolumul Ardere, rod al unor vâlvătăi interioare şi-ntoate zbaterile sale ulterioare a invocat ploile pentrustingerea acestor tensiuni adolescentine. A pendulatîntre apă şi foc, între Heraclit din Efes şi Tales dinMilet, unul încercând neutralizarea celuilalt, dar dintoată gâlceava aceasta a principiilor prime propusede vechii gânditori a rezultat o poezie armonioasă,plină de emoţie şi savoare. A rămas statornicit înprescripţiile parnasiene care proclamau muzicalitateaînainte de toate şi nu se poate spune c-a trădatvreodată aceste principii, îndelung verificate de-alungul evoluţiei lirice.

L-am creditat de la început şi dincolo de nesta-torniciile relaţiilor noastre rămân paginile ce i le-amconsacrat şi pe care le-am inclus în volumul 9 dinseria Uricar la Poarta Moldovei de Jos (pagini de is-torie şi cultură tecuceană). Totdeauna m-am simţitbine în compania lui, era omul cu care chiar aveamce discuta şi mă bucuram ori de câte ori îl aveam prinapropiere. Cu Dionisie Duma n-a dispărut un om, cis-a năruit o lume, lumea celor vechi, cu melancoliileei prădalnice şi cu parfumul salcâmilor japonezi, alecăror flori multicolore atârnau ca nişte candelabre şiînmiresmau molcoma lume tecuceană.

Noapte bună, Didi, şi Dumnezeu să-ţi aşeze su-fletul în apropierea tronului Său de lumină şi în-durare!

Ionel Necula

VIAȚA, CA ȘI LUMINA, DOAR SE ÎNTRERUPE

Oare maestrul a murit? Ca să pot răspunde la aceastăîntrebare trebuie să știu mai întâi dacă eu sunt cu adevăratviu, că aparențele îmi dau multă bătaie de cap. Nu, el n-amurit, doarme. Să-l învelim cu inimi, asta este partea noastră.

Credința împarte pe oameni în două categorii: în vorbit-ori de limbă română și vorbitori ai limbii nimănui. MaestrulDionisie Duma lucra la cel mai frumos poem – limba română– pe care Nichita Stănescu o numea „patria de cuvinte” ori „oduminică”. De ce am spus „credință”?, deoarece ea opereazăcu nemurirea, iar aceasta este darul cel mai mare pe care nil-a pregătit Dumnezeu, cu specificarea că acest dar nu-i undat, ci împreuna lucrare a noastră cu EL.

În eternitate se intră în picioare. Cultura însăși, pe carenoi într-un fel sau altul o slujim și pe care se bate atâtamonedă, este o deșertăciune fără Dumnezeu, „o aparențăfoarte dură de a fi” (vorba lui Nichita Stănescu, cu caremaestrul Dionisie era prieten, după propria-i mărturie). Dacăprivim lângă noi constatăm cu ușurință acest lucru.

Bagajele pentru lumea cealaltă ni le duc înainte îngerii.Cultura trebuie să fie rodul inspirației divine, ca să poatărămâne în picioare. Acestea sunt bagajele noastre. Știm căîntre vorbă și scris numai scrisul rămâne. Spun asta nu pentrumaestrul, o spun pentru mine; în situații din acestea

înțelegerea noastră sporește,tinzând spre înțelepciune.

Gândind la luntrea lui Caronunii ar putea spune „Maestre, vântbun la pupa!”, dar noi nu mergemîn necunoscut precum Caron, noimergem la Dumnezeu, așa cum nise revelează El în SfântaScriptură. Adevărul despre om nueste unul de natură filozofică, ciunul de natură revelată, cum șiPetre Țuțea o spune.

„Mergi, vinde tot ce ai, dăsăracilor și vei avea o comoară încer. Apoi vino, ia-ți crucea șiurmează-Mă” zice MântuitorulHristos tânărului bogat din

Evanghelie. Tânărul bogat de aici pot fi și eu, care mă credbogat în cunoștințe, mă cred a fi un om de cultură.

Explicabil este faptul că suntem îndurerați. Este așa pen-tru că suntem prea legați de lucrurile văzute, trecătoare, iaromul nici el nu face excepție de la aceasta. Zice Mihai Emi-nescu: „Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor”. Dacămedităm la cele spuse durerea se va preschimba, miraculos,în bucurie – cuvânt de ordine în creștinism. „Bucurați-vă!”,zice Iisus, ori de câte ori se întâlnește cu apostolii Săi. Așadar,sus să ne fie inimile.

Maestre Dionisie, Dumnezeu să vă ierte, iar pe noi săne lumineze. Amin.

Constantin Oancă

PLUMB 132

revistă de culturăpagina 14

S o c i e t a t e aumană în ansam-blul ei este astăziuna fragmentată,plină de contro-verse şi amalga-muri, aproapesfâşiată de influ-enţele unuiunivers sterp şi

neartistic, bântuit de curentul postmod-ernist, care-şi dizolvă constelaţia de stil-uri şi tonuri în produse subculturaleintens mediatizate, şi care denotă unsentiment de epuizare, de ignoranţă şiaroganţă, de goliciune, de copiere şirepetiţie, el însuşi fiind un factor de de-scompunere- în ciuda adepţilor săi, careîncearcă să ne arate că din mii decioburi, mai poţi face totuşi un întreg.Postmodernismul nu este decât un con-cept artificial, care reduce lumea la osimplă maşinărie, eliminându-i în mareparte conţinutul său spiritual şiprovocând un vid în interiorul sufletuluiuman. Un vid care, a fost compensat cuajutorul noilor ideologii, prin diverse alter-native spirituale sofisticate şi îndepărtatede adevărul absolut, prin consumul dedroguri, prin explozii de violenţă şi vul-garitate - la care, şi arta postmodernă,contribuie prin uniformitatea tehnicilor şijocul abstract al formelor golite detranscendenţă, la abandonarea omuluiîntr-o lume mult prea confuză şidezorientată.

S-a ajuns la estomparea graniţelordintre cultură şi divertisment, punându-se semnul egal între o marcă de bere şinumele unei personalităţi culturale; para-doxal, cu toată explozia informaţională,cu toată această eră super cibernetizată,lumea postmodernă în care respirăm,este tot mai săracă spiritual, însă tot maiplină de fundamentalisme de toate culo-rile ce au proliferat în ultima vreme,împreună cu alte noţiuni opuseglobalizării ca naţiunea şi naţionalismul,care au apărut ca o reacţie la rupturile, ladislocările pe care aceasta le produce.Promotorii noului cult al plăcerii, care aerodat într-o mare măsură culturaadevărată produsă de adevăratele valori,consideră că mediile de comunicaţie şiamuzament ne oferă posibilitatea de aieşi din lumea reală şi de a exista, de atrăi în lumi inventate de industria de di-vertisment.

Asistăm în continuare, într-un modpasiv, la invazia consumismului, sexis-mului, kitsch-lui (street-art), la un bâlci alpasiunilor, al urii, şi mai puţin al emoţiilorşi sentimentelor alese.

Şi iată că astfel, ajungem să fim in-ofensivi la tot ceea ce ne atacă persoanadin afară şi nu mai suntem în stare săfacem mai nimic pentru a păstra culturiletradiţionale şi valorile lor, care sunt înpericol de a fi înghiţite, degradate, dis-truse. Şi atunci, ne mai mirăm detransformările petrecute în mintea şi su-fletul omului, care la un moment dat îşipierde libertatea, mândria, demnitatea şiajunge să decadă până şi în proprii săiochi. În accepţiunea marelui gânditorcreştin, Petre Ţuţea, libertatea este ocondiţie esenţială a existenţei, o stare deesenţă divină: ,,Libertatea eu a asemăncu o frânghie agăţată de undeva, de sus.Te poţi urca pe ea la cer, participând laactul mântuirii tale creştine, sau poţi săcobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii.După creştini, libertatea este vehiculul cucare poţi să cobori în întuneric, dacă eştivicios. Infractorii sunt primitivii actuali,pentru că ei nu sunt adaptabili la moralazilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat laînchisoare că omul e un animal stupid,deoarece confiscă libertatea semenilorsăi. Tiranul e un om absurd şi lipsit deruşine. Nu îi e ruşine să-şi chinuie se-menii. Oricum suntem captivi în univers.Ne ajunge această grozăvie. Dar să in-tensifici această captivitate până lanivelul puşcăriei - numai omul este capa-

bil de o asemenea nebunie”. O obiectivă dar cruntă caracterizare

a societăţii şi omului de astăzi, o găsimşi în romanul lui Marin Preda, ,,Viaţa cao pradă”: ,,În secolul nostru, s-a văzut căbiruitor nu iese omul liber, mândru şiaşteptat: ci bruta laşă, care eliberată deorice morală, se selecţionează rapid şi seuneşte cu alte brute, împotriva oricărorveleităţi de libertate şi mândrie, omorândorice scânteiere a spiritului şi aruncândomul în perversiunea delaţiunii, acorupţiei şi fanatismului”. Parcă totul stăîn noi: nu dorim să mai scriem, să maicitim, să ne ascultăm sufletul, să neconfruntăm în lupta ideilor, ceea ce ne-ar scăpa de reacţiile inerţiilor trecutului,de standardizarea tehnocratică, de o erăa violenţei manifestată nu numai înpolitică, dar şi în cultură şi civilizaţie, deo eră dominată de incultură şi superficia-litate, de prost gust, de senzaţionalismulcel mai primitiv, de cultul trivialului, deabsenţa din ce în ce mai pregnantă a cri-teriilor de ierarhizare a valorilor.

Toate acestea ne sufocă, neparalizează gândurile, sentimentele,trăirile unei vieţi care galopează parcă,spre deşertăciune. Antologica frază a luiMarin Preda, redă cum nu se poate maibine, caracteristica ideologiilor domi-nante ale lumii (fie că e vorba de socia-lism, comunism sau liberalism), carenivelează valorile şi pun pe primul planacumularea de bunuri materiale, confor-tul şi cultul plăcerii, ideologii care inducconştiinţei umane, caracterului uman, ostare de moleşeală, un declin masiv alcurajului şi voinţei de autoapărare, o izo-lare şi o indiferenţă care duc la pierdereafidelităţii spirituale faţă de libertate.

Devenim tot mai apatici, neliniştiţi şitrişti, pentru că tot ceea ce se întâmplăîn jurul nostru devine un spectacol rece,dezolant, grotesc şi dezarmant, ignorândcultul valorilor stabile, care îţi pot conferio anumită siguranţă şi stabilitate, oanumită rânduială în viaţă.

Abundenţa diferitelor teorii şiinterpretări gnostice din ultimii ani,prezentate şi reluate cu insistenţă decanalele mass-media, sunt derivate alepostmodernismului, această nouăparadigmă a contemporaneităţii, care agolit de conţinut creştinismul, raţiunea,libertatea individului, democraţia, şi acreat ,,anti-omul”, ,,super-omul” lui Niet-zsche, ,,omul de masă”, un ,,animalmulţumit de sine însuşi, incult şi lipsit desimţul responsabilităţii”, aşa cum reliefaJose Ortega y Gasset în lucrarea ,,Re-volta maselor” (1930).

Din păcate, pe zi ce trece, asistămla degradarea morală a societăţii în caretrăim, ţinând cont poate prea puţin decauzele şi consecinţele pe care le pro-duce în timp un astfel de fenomen. Lipsadialogului între generaţii, influenţanefastă a mass media prin exacerbareaviolenţei şi pornografiei- în special în rân-durile tinerilor - o răutate a firii, careinexplicabil, a luat tot mai mult loculoricărei forme de bunătate, au făcut caîncet, dar sigur, să ne apropie de mar-ginea prăpastiei, atraşi de răul sataniccare bântuie lumea în căutarea de noivictime. Un rău, care ne pune mereu peharţă, ne alungă gândurile curate, neîndepărtează de frumuseţea vieţii şi decredinţă, ne ciopârţeşte sufletul.

Parcă totul în lumea asta seconstruieşte potrivit zicalei ,,Distruge şiînvrăjbeşte!”, iar capacitatea de arecunoaşte binele acolo unde el există şide a face bine ori de câte ori ne stă înputinţă, par doar simple poveşti de ador-mit copiii. Păşim într-o lume care sedesparte de Dumnezeu şi careprefigurează la rându-i, o realitateautonomă faţă de Dumnezeu, rătăcindprintre noile matrice ideologice, asimilatede o spiritualitate căreia îi lipsesc ingre-dientele tradiţionale şi elementele nova-toare. Subiectul poate fi dezvoltat. Poate,cu altă ocazie...

Criza spirituală: O lume fărâmiţată de ideologiile anticreştine

Ro

mu

lus

Dan

Bu

snea

MOTTO:Tot ce voiţi să

vă facă vouăoamenii,

faceţi-le şi voilor “

Matei 7:12

Rezumatul articolelor ante-rioare – Din economia temelor În-dreptarului au fost deja abordatecele privitoare la: a) relaţiile reci-proce, socialmente dezirabile, din-tre membrii familiei conjugale –dintre soţi, dintre părinţi şi copii, din-tre fraţi şi surori; b) atitudinile pozi-tive ale tinerilor faţă de persoaneledin afara familiei, egale sau supe-rioare ca status social: prieteni,cunoscuţi, vârstnici, şefi, autorităţietc.; c) atitudinile tinerilor faţă desocietate, faţă de muncă şi deînvăţătură pasibile de-a asiguracelor care le manifestă succes so-cioprofesional şi psihosocial, con-fort psihologic şi stimă de sine; d)alte atitudini care facilitează ac-ceptarea şi integrarea socială apersoanei.

Atitudini, practici şi deprindericomportamentale cu efect

negativ asupra bunei convieţuiriumane

Lăcomia (avariţia cupidă)

Notele esenţiale ale avaruluicupid sunt egoismul, nesaţul încâştig, risipa, lipsa de măsură şi in-capacitatea de a-şi înfrâna do-rinţele şi poftele a căror satisfacerear excede trebuinţele sale. Datorităpreocupării exagerate faţă de sine,care îl face să neglijeze „datoria decaritate faţă de altul”, dar şi din pri-cina conflictelor provocate şi-afărădelegilor comise, lacomulhrăpăreţ şi risipitor va fi urât, dis-preţuit şi marginalizat de toţi cei cu

care va interacţiona, trăi şi munci înorice colectivitate.

Viciul lăcomiei este detestat şipentru daunele aduse avaruluiînsuşi: ruşine, pierderea buneireputaţii, decădere morală, sără-cie, boli, scăderea tonusului vital şia vioiciunii intelectuale etc. Înconsecinţă, încearcă să-ţi cunoşticât mai bine adevăratele trebuinţe,pentru a evita excesul şi a găsi for-mula cea mai potrivită de a vieţuinici sub, dar nici peste măsuracerută de ele.

-Lăcomia e rea şi păgubitoareboală.

-Nicio boală nu e mai rea caboala nesaţului.

-Lăcomia cu mult mai mult decâtfoamea omoară.

-Gura se satură, dar ochiiniciodată.

-Cele mai mari greşeli şi răutăţidin lăcomie de avere şi de slavă senasc pe lume.

-Lacomul fără ruşine pentru oîmbucătură de pâine te vinde ca peun câine.

-Îmbucătura mare strică sto-macul.

-Lăcomia îşi vinde neamul şimoşia.

-Lăcomia/ Strică omenia.

-Cine se lăcomeşte să apucecele străine pierde şi pe ale sale.

-Cel ce nu-şi înfrînează nici ochii,nici gura, nici pofta, ticălos om seînţelege.

-Cu înfrânare la mîncare şibăutură lăcomia se biruieşte şisănătatea se întemeiază.

-Fugi de lăcomie, căci lăcomiamintea ţi-o întunecă, sângele ţi-lstrică, lumina ţi-o depărtează, viaţaţi-o scurtează.

Zgârcenia (avariţia parcimonioasă)

Spre deosebire de avarulcupid şi risipitor, caracterizat prinacumularea nesăţioasă de bunuriîn scopul desfătării personale,zgârcitul sau avarul parcimonios,se distinge prin rezerva exagerată,morbidă chiar, faţă de cheltuieli, şi,pe cale de consecinţă, prin„încălcarea datoriei faţă de elînsuşi”, în ceea ce priveştealimentaţia, îmbrăcămintea, îngri-jirea locuinţei şi a sănătăţii etc. De-spre el se se spune că este unveşnic cerşetor, că „nici ce are, nuare” sau că oricât ar avea, lui îilipsesc toate.

Mai detestabil însă, este faptulcă el adaugă, la egoismul săuproverbial, meschinăria caliculuicare-şi mănâncă de sub unghii,înşelăciunea şi ticăloşia mane-vrelor de conservare şi sporire aaverii agonisite şi, definitoriu pentruprofilul oricărui ins din această cat-egorie, iubirea nemăsurată dearginţi. În afara acestui sentimentacaparator, ar fi şi greu de explicatcum este posibil să te bucure maimult posesiunea în sine a unor mi-jloace de satisfacerea trebuinţelortale, decât folosirea lor efectivă, înacelaşi scop.

Consecinţele comportamentu-lui excesiv parcimonios sunt maimult decât neplăcute. În plan socialpurtarea zgârcitului devine motiv dedispreţ şi desconsideraţie publică,de izolare şi marginalizare socialăa persoanei în cauză, iar în planpsihoindividual, conştiinţa deza-vuării şi respingerii sale de cătrecei din jur îi va adânci şi mai multsentimentul de însingurare, şi deinsignifianţă socială, îndepărtându-l de colectivitate şi depreciindu-i, fi-nalmente, calitatea vieţii.

E bine să ştii că avariţia apare dinmomentul când începi să deprinzigustul acumulării şi tezaurizăriibanului, a pervertirii lui din mijloc detrai, într-un obiect al adoraţiei tale.Evită acest lucru şi vei scăpa derobia celei mai tiranice pasiuni:zgârcenia.

-Avariţia e rădăcina tuturor relelor.-Zgârcitul are două mâini: una

lungă, cu care vrea să ia, şi altascurtă cu care ar vrea să dea.

-Zgîrcitul numai stângă are,dreapta îi e uscată.

-Sacul zgârcitului n-are gură.-Mai lesne vei face un puţ în

mare decît o găurice în pungazgârcitului.

-Cel ce are avere e mai zgârcitdecât cel ce n-are.

-Zgârcitul nici pe el nu seprocopseşte, nici pe altul nufoloseşte.

-Zgârcitul nici el nu mănâncă, nicipe altul nu va să vază mâncând.

-Cel zgârcit moare cu pâinea întraistă.

-La porc şi la zgârcit îi iei folosuldupă moarte.

-Zgârcitul nici ce are nu are.-Zgârcitul e totdeauna sărac.-Iubirea de argint nici îmbătrâ-

neşte, nici vreodată slăbeşte, nicise satură în veci.

Îndreptar popular de etică şi deconduită pentru tineret

Vir

gil

Mo

can

u


PLUMB 132

biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb *

Î m p u ș c a t eparcă cu praf delună de mâna luiCronos, zilelenoului an disparrând pe rând pre-cum albinele îngăleata cu smoală.Iarna continuă săfie acea ,,babușcă

rusească” morocănoasă, cândblândă și cu inimă caldă, cândțâfnoasă și plină de răutăți.Încredințați că iarna s-a potolit șiintrăm în logica schimbării deparadigmă și primăvara va bate sfiosla ușă, iată că mai îndrăcită ca oricânda măturat cu suflarea sa înghețatăținuturile patriei, și-a scuturat cojoculgreu de nea peste blândețea ghio-ceilor. Logică de iarna în friguri! Totrăul spre bine! Pământul ca un bureteva absorbi toată această umezeală camerinde pentru producția agricolă aacestui an. Vremea a început să secomporte ca și democrația ca oprostituată care face trotuarul și careeste la cheremul peștilor, cătot sun-tem în zodia peștilor! Dacă comporta-mentul vremii este de înțeles, cel aldemocrației originale mai greu. Într-adevăr democrația noastră originalăse prostituiază pe culoarele puterii, și-și dăruiește grațiile potentaților zilei, întimp ce poporului îi arată nurii și atât.Poporul nu-i pretențios! Unii încearcăsă treacă strada politicii, în speranțacă vor obține vreo favoare. Zadarnicăiluzie! Ea, democrația rămânedezmierdată doar în buduarele puterii.Democrația noastră este ca omlaștină plină de mâl și păpuriș, darîn care se găsește o faună foartevariată. Mlaștina mâloasă ademocrației originale conține de lasomni uriași considerați rechiniibălțior (multinaționalele de totfe lu l ) , ș t iuc i DNA- is te , șalăi-judecători, crăpciani-politicieni, bibani-SRI-iști amestecați cu politicieni,lini-SIE-iști, mrene-culturale, babuști-pensionare și bineînțeles fauna defund: plătici, roșioare, carași,caracudă, guvizi, raci, etc. Trebuieadăugate și tot soiul de broaște custadii vechi în media audio-vizuală.Uneorii se mai strecoară și câte unșarpe veninos, multe salamandre,șopârle sau chiar câte un gușter.Peste baltă se întinde maiestuos aerulțâfnos cu miasme de Bruxelles, și unapus însângerat de diletantism cronic.În balta noastră atmosfera este unade secol douăzeci cu iz puternic se-curisto-comunist generat de activi-tatea dna-iștilor și sri-știlor. Ce să-i facimetehne vechi în haine noi! Îmbrăcațiîn haină democratică, procurorii și-aupăstrat aceleași apucături și metodede intimidare ca în secolul trecut.Astăzi lucrurile stau mai rău decât petărâmul uscat al socialismului. În baltăștiucile dna-iste în cârdășie cu somniimultinaționali și unii bibani sri-iștimanipulează la greu alegerile pentrușefia mlaștinii, fabricând la comandadosare despre presupuse dauneaduse sănătății bălții de cătrecrăpcenii-politicieni și alte caracude.

Unii tulbură apele, mai ales din afaramlaștinii, pentru că hăcuitul în ape tul-buri este mult mai eficient. Înmlaștinea sângerândă totul este posi-bil, iar siguranța chiriașilor este la felca pe timpul lui Stalin în Rusiabolșevică. Despre ce fel dedemocrație vorbim? Democrația tu-peului și nesimțirii maxime de tipbăsist. Democrația înseamnă putereapoporului. Putem vorbi de putereapoporului împotriva proprii saleexistențe? Cum e posibil ca atâteadovezi aduse de presă și de persoaneimplicate împotriva unui sistem și așefului sistemului să nu aibă nici unefect? Chiar nu mai există nici o voințăpolitică să facă ordine și curățenie înaceastă țară? Nimeni nu e mai presusde lege! Bine spus, dar cum rămânecu aplicarea legii? Pe cei care suntdeasupra legii cine îi cercetează șicondamnă? Dumnezeu din ceruri! ÎnGermania acum un deceniu, fiindcăun polițist a bătut un cetățean în sediulpoliției dintr-un oraș X, ministrul de in-terne din guvernul de la Berlin și-a datdemisia. La noi ce trebuie să se maiîntâmple, câte alte mii de nevinovațisă fie târâți și șantajați de către exce-sul hormonal al dna-iștilor, pentru cafetița cu breton și inocența unei fetemari să-și dea demisia?! Înțeleg căsuntem colonie sub ocupație, darchiar nu mai avem nici un dram dedemnitate națională, nici acum în anulcentenarului? Până când vom fiumiliți, agresați și târâți prin mâlulmlaștinii ca ultimile caracude?Spuneam și altă dată că DNA-ul ex-cede puterii judecărești, devenind onouă putere în stat, cea mai agresivă,care în numele combaterii corupției aajuns ea însăși coruptă. Numai la noieste posibil ca întâiul corupt al țării,să-și amenințe cetățenii că înfundăpușcăria, dacă încalcă legea. Cum să-i bagi pe toți în aceeași oală indiferentde infracțiune? Hoțul strigă prindețihoțul! De ce să fie numai El ocrotit deprezumția de nevinovăție?! Cât deipocrit poți fi, știindu-te cu musca pecăciulă și râma în gură, să ceri pedep-sirea adversarilor din mlaștină?! S-aajuns ca ipocrizia să fie ca un cancerpentru clasa noastră politică și se parecă nu există leac! În timp ce știuciletulbură puternic apa mlaștinii, din altezone prin râurile ce alimenteazămlaștina, au pătruns câteva ong-uri decaracude LGBTI (homosexuale).Aceste caracude sprijinite masiv fi-nanciar de rechini de la ONU șiBruxelles încep să tulbure și mai răumințile tinerii generații, cu ideologiagender sau transexuală, ideologialibertății sexuale, cu distrugerea fami-liei tradiționale și a societății iudeo-creștine. Mai mult ca sigurpătrunderea acestora în liceele patrieiși propaganda pe care o fac sedesfășoară cu sprijinul tacit alautorităților centrale inclusiv ministerulînvățământului.

Opinia publică fiind ocupată cuproblemele justiției, parcă intenționatprelungite până la calendele grecești,nu realizează că deja s-a aprins foculîn propria casă. Ca să nu fim bănuiți

de scenarită reamintim ceea ce estescris negru pe alb în Protocolul de laToronto: ,,Această eliberare sexualăva reprezenta calea finală pe care ovom avea de a face să dispară din„conștiința populară" orice referire laBine și Rău. Prăbușirea acesteibariere religioase și morale ne va per-mite să realizăm procesul falsei„Eliberării omului de trecutul său" careînsă în realitate este o formă desclavie ce va fi profitabilă pentru „Pla-nurile Mondialiste"... Unele principiiale tratatului sunt preluate din ideolo-gia stalinistă și mao-istă. Parcă ammai auzit cu câteva decenii în urmăcând tinerii erau învățați să-și toarnepărinții la securitate, dacă aveau alteidei decât ideologia oficială. Citiți și văcruciți din același protocol: „Vom încu-raja pe copii să-și denunțe părințiiprea autoritari pentru faptul că suntprea tradiționali, prea religioși... Astfelvom reuși, într-o primă etapă, să pro-ducem o societate asemănătoare cucea din Rusia anilor 1950, unde copiiiîși denunțau părinții la stat, și o vomface fără ca nimeni să-și dea seama".Cine are tinerețe are viitor! Acum sedecide războiul cultural în care se aflăEuropa. Până acum câteva decenii,cutumele, moravurile și legile ajutauindividul să devină capabil de fidelitateși resposabilitate în familie șicăsătorie. Toate aceste au devenit tre-cut. Dacă tradiția creștină nu estetransmisă mai departe de tânăragenerație, generația următoare numai are ce transmite la rândul ei.Aceasta constituie ruptură culturală. Aconstrui o casă durează câțiva ani, ao arde durează câteva ore. Aceastaeste situația actuală a Europei care și-a dat foc propriei case. Iată ce spuneaacum un deceniu și ceva Papa IoanPaul al II-lea cu referire la activitateaacestor caracude ale răului: ,,Mă gân-desc, de exemplu, la presiuneaputernică a UE de a recunoașterelațiile homosexuale ca o formăalternativă a familiei căreia îi revine șidreptul de adopție. Este permis chiara te întreba dacă aici nu este la lucruo nouă ideologie a răului, careîncearcă să exploateze drepturileomului împotriva omului și chiar afamiliei".

Aceste afirmații sunt deja reali -ta te în t r -o Europă a rău lu i .Andrè Malraux spunea că secolul 21va fi religios sau de loc. Da, secolul 21va fi religios musulman, într-o Europăminoritar creștină. Deja au pătruns șila noi în casă copiii răi cu chibritele.Acum caută gazul ca să aprindă casa.Ar trebui în acest an al centenarului săfim mai atenți cum ne jucăm cu focul.Să medităm mai mult la ce seîntâmplă în jur și să nu băgăm capulîn nisip. E nevoie de atitudine șisolidaritate publică. Să recităm mereuîn gând versurile lui Nichifor Crainic:,,Podgorii bogate și lanuri mănoase/Pământul acesta,Iisuse Hristoase,/Eraiul în care ne-a vrut Dumnezeu./Privește-te-n vie și vezi-te-n grâne/ Șisângeră-n struguri și frânge-te-npâine,/Tu, viața de-a pururi a neamuluimeu". La mulți ani tuturor femeilor,mamelor, bunicilor, iubitelor, dragilor,frumoaselor – iubire veșnică cuprimăvară în suflet.

DE LA UN GÂND LA ALTUL:De la comunism la globalizare (mlaștina)

Du

mit

ru B

răn

ean

u

MARTIE MUZICAL

La Filarmonica “Mihail Jora”, lunamartie aduce multe şi frumoasemărţişoare muzicale.

Tânăra dirijoare spaniolă, MarilóCarrillo Sedeño a fost invitată sădirijeze, alături de soţul său OctavCalleya, un program cu lucrăriinedite, de mare popularitate si suc-ces pentru orice public: Uverturafestivă a lui Dmitri Şostakovici, "Fi-delio" de Beethoven, "Carmen" deGeorges Bizet, Valsul Trandafirii dinsud de J. Strauss, "Soirée musi-cales" de B. Britten, "España" deChabrier, "Dansul focului" din„Amorul vrăjitor" a lui de Falla,"Dansul focului" din zarzuela "Ben-amor" de P. Luna.

Duo Capriccio a prezentat unrecital de pian la patru mâini, cuminiaturi şi lucrări romanticedansante, gingaşe, meditative şi lu-minoase: Patru poloneze op. 75 deFranz Schubert, 2 Sonate op.10 deCarl Maria von Weber, Souve-nance şi Berceuse de Jean RogerDucasse, Primavera, Idylle arabe,Sérénade d’automne de CécileChaminade, Barcarolle de GabrielPierné, Valsuri op.6 ale lui Eugend’Albert, Feuillet d’album de CamilleSaint Saëns. Uverturi, arii și duetedin opere de Giuseppe Verdi, Gia-como Puccini, Gaetano Donizetti,cu Valentin Doni la pupitru. Soliștiau fost: soprana Cristina Pipernonăscută la Roma, protagonistă înopere precum: Madama Butterfly,Andreea Chenier, Tosca, Turandotși tenorul Paul Lungu, din Suceava,care a absolvit Muzica Bisericeascăși Teologia Pastorală la Universi-tatea Ovidius din Constanța, ac-tualmente masterand la cantoclasic în cadrul UniversitățiiNaționale de Muzică din București.

Concertul dedicat dirijoruluiEmanuel Elenescu s-a deschis cuRitorna vincitor din opera Aida deVerdi. Născut în 8 martie 1911la Piatra Neamț, Emanuel Ele-nescu - unul dintre cei mai apreciațidirijori români, a locuit o vreme laComănești, unde tatăl său era diri-ginte de Poștă, a învățat la Școalanr.19. Este cetățean de onoare alBacăului, oraș în care a avut anualconcerte încă din 1961. La Radio-difuziunea Română, unde a activat50 de ani, a înregistrat peste 5000de minute de muzică din creațiauniversală și națională.

Elenescu nu ți-a trecut prin sufletfără să lase urme, fără să dăinuie șifără să-ți vorbească. E un real priv-ilegiu și cei ce ne-am bucurat deel avem datoria de a-i cultivamemoria.

Oza

na

Zar

eaK

alm

usc

hi


132-plumb LIRICE plumb-132

Cecilia Moldovan

... dar nu cărțile

Totul se fură aici, dar nu cărțile,orice se vinde și se cumpără,dar nu cărțile,multe se citesc, dar nu cărțile,atunci să ne punem să scriem:fiecare pre limba sa,românul nenăscut poetîngrămădește cuvinte încrucișatesau pe internet,restul mestecă proza zileiși pun în scenă dramele ei.

Nimeni nu fură talmudul, coranul,ele sunt topite în memoriarecitatorilor în cor, din tată-n fiu,doar cartea bimilenarăcea mai (ne) citităa pășit demultișor pe ecran,mângâie-i din când în când literelesă nu-și întoarcă ochii pe dos după tine și, deprimată, să se lase ciuntităde vreun ateu... preacuvios.

femeia de hârtie

Atâția pereți vă las la fiecareși un munte de hârtie(cărările întortocheatenu prea i le-ați umblat),tot pe pat de hârtieadorm și mă trezesc,în noapte alunecă în cartetot ce bântuie în mine și pe-afară,s-au dus lăudătorii de țară…am plâns-o cu lacrimi de cerneală,când au răstignit-oplatoșă de hârtie mi-am croit:și-n crinolină albastră, foșnitoare,în păr șuvițe de ziare,strigând, pe stradă am ieșit,să mă audă Cineva, mai sus…pe nimeni n-am convins…Așa că în testamentul meuvă las ființa-mi de hârtie,se va topi, poate, mai greu

nu mă mai căutați un timp

mi-am întors sufletul pe dosanatemizez cochetariasub care-am căzut o viață,intru-n război cu minen-o să mă mai re-cunoaștețidupă victoria finală,mă zbat să scap de tiranialui „vai, pierd timpul!”și caut o gură de aerîn obscurul meu imperiu:m-au cotropit obiecteleși cărțile …cât le-am iubit și ele au ajunssă mă dea afară din casă,mi-a rămas să le trimitcu domiciliul forțat,dar nu le vrea nimeniprin preajmă, doar copiii dintre coperțica și cei ce-mi țin umbrăsă rămână asupră-mi.

balast

toate se schimbăsingură conștința rămâne,de-am putea lăsa în urmăpovara trecutuluilimbi de foc trădări, săgeți otrăvite,toate înghesuite în cufărul dosit,de-ncearcă să scoată vreuna ghearastrunește-o sub lacătși dacă tot te mai caută în noaptealbind-o insistent,aruncă cheia pe fundul râuluiapoi mergi de te leagă cu îngeriipurificați după gratiisau sub patrafir, la confesional,îngroașă ceata celor fără bagajporniți să zidească ceva.

Petre Colăcel

LAPSUS

Se coace vara în salcâmii de la poartăȘi clipa-mi zăbovește-n cântec rar,Râd greierii pe deal, aceeași soartă Mă învelește către seară iar.

Atâtea stele au pierit degeaba De pe-nnoratul meu senin,Că te-a cuprins deodată graba? De-ai mai fi zăbovit puțin...

Te mai gândesc în rugă ofilităCa-n mănăstire la icoană-un sfântȘi mai încerc poveste tăinuită Când râul se strecoară în descânt.

Nătâng, în margine de seară,Vopsesc culori în frunze, să rămâi,Dar nu-mi mai ies așa, ca prima oară,Căci am uitat lumina ta dintâi…

POVESTE

Râdeau culorile pe dealuri, Era o sărbătoare-n crâng,Te unduiai ca apa-n maluri Către alintul meu nătâng.

Curgeau din ceruri gânduri ude Ca boabele de mărgărintCând ți-am găsit buzele crudePe drumul nostru de argint.

M-ai răsucit apoi ca pe-un jugastru,Eu - tot la tine-ajuns-am la cerșit:Să-mi dai din ochii tăi un dram de-albastru,Că mai aveam un cer de zugrăvit!

Mi te-amintesc din limpedele verii,Te-ascund în mine cu un gând păgân,Stau rezemat de tâmpla seriiȘi mă mai arde-un dor bătrân...

DIMINEAȚA DE-NVIERE

S-aude pe sub deal o legănareDe clopote ce te vestesc,Abia de-am luat, peste-nserare,Lumina de la Cel Ceresc.

De un colț de lună nouăÎmi atârnă palid gândulȘi, îngenunchiat în rouă,Îngrijat că-mi vine rândul.

Stau în dimineața lină Asuprit de taina foameiDe lumina din grădinăMirosind ca sânul mamei.

LA CAPĂT

De când am fugit spre zare De lângă răsfățul mumii,Am tot bătucit cărarePe sub geana hâd-a lumii.

Și-uite, dup-atâta umblet,Agățat de sfoara zilei, Abia de mai aflu-n zâmbetÎn cutia rece-a milei...

Dup-atâta alergare Am rămas sărac, doar nișteMucuri reci de lumânarePentru clipa de răstriște.

Nu mă-ncearcă patimă,Dar pe umărul meu stâng Se strivește-o lacrimă:Fericiți acei ce plâng!

Vasile Larco

UNIRE,SCUMPĂUNIRE

CINA ÎN FAMILIE

Oamenii adânc suspină,Sunt cuprinşi de întristare,Dacă sunt în depărtareŞi nu pot veni la cină.

Când o să se taie oareRăul de la rădăcină…Oamenii adânc suspină,Sunt cuprinşi de întristare.

Peste ţară-ar fi luminăDe-or dispare vechi hotare,Deci îţi spun cu-nfrigurare:Vino-acasă, Bucovină!…Oamenii adânc suspină.

RONDELUL UNIRII

S-a alipit în primăvarăÎn martie, de mărţişor,Prin voia-ntregului poporŞi Basarabia de ţară.

Jurând sub falnic tricolor:Credinţă, viaţă mai uşoară, S-a alipit în primăvarăÎn martie, de mărţişor.

Dar, din păcate,- o dură ghearăS-a-nfipt în piepturile lor, Le-au despărţit, iar azi cu dor Suspină-adânc din zori în seară: S-a alipit în primăvară...

DOUĂ SURIOARE

Două surioare plângLângă-o apă curgătoare,Triste-s, nu surâzătoareŞi la piept nu se mai strâng.

Singure-s, fără-alinareCum e cucul într-un crâng…Două surioare plângLângă-o apă curgătoare.

Ăsta-i Prutul, un nătâng,Seacă-l Doamne din izvoare,Să dispară vechi hotare,Căci pe malul drept şi stângDouă surioare plâng.

UN POPOR, O INIMĂ

Bucovina și Moldova,Două flori pe-același ramÎși armonizează slovaPe un singur trunchi de neam.

Apă beau de-o veșnicieDin același scump izvor,Holdele de pe câmpieStrânse sunt din munca lor.

Botezați sunt într-o baieDe strămoși la Locul Sfânt,Iar din nori aceeași ploaieSe prelinge spre pământ.

Limba lor cuvântă pace,Nu îndeamnă la păcat,Ștefan Vodă chiar de taceCugetă îngândurat.

Cei ce stăpâniți Pământul,Oameni grei cu stele-n piept,Întoarceți-vă cuvântul,Îndreptați ce nu e drept:

Granița nu fie Prutul,Nici fâșia la Siret,Să vă amintiți trecutul,Care nu mai e secret.

Să mănânce-aceeași pâineToți românii la un loc,Iar bucatele, de mâine,Fiarbă la același foc!

DOUĂ STATE ROMÂNEȘTI

Sunt vecine care ardPe un prag de așteptareȘi comunică prin gard…Că n-au poartă de intrare.

Nicolae VălăreanuSârbu

Te văd tânără cum urci

Câmpia se scăldă în pâinea de pe masăcând rupi un coltuc se umple cu mirosul ei încăperea.

Se infiltrează-n pereţi rugăciunea de ziapoi se strânge-n icoană şi lumineazăsufletul cu mulţumire,îi dă fiecărui gest înălţare până dincolode oameni.

Gândul îmi scapă din coajecum păsările din colivie,nimeni nu măsoară tăcerea lăuntricăcu strigătele inimii de bucurie.

Te văd tânără şi puternică-n braţecum urci pe trepte voinţaşi mă tragi după tineîn balconul trăirii depline.

În depărtare arborii se-nclină,uneori vântul le rupe din ramuridar stau de strajă la marginea câmpuluiunduind sănătatea spicelor de aur.

Râurile şipotesc între maluri,sărută faţa soarelui, le privesc ca pe un tablou viucăzut din cer peste inimi sângerânde.

Umbră albă

Umbră albă,ceaţă a memorieiacoperă gândultrecut prin ziduri.

Peste mine ademenitoarecade zăpada şi mai albă.

Lumina îngropată-n cuvinterăsare-n poeme,trandafirii din sângeîi împrumută din culoare,meditează-n faţa oglinziila puritate.

Tu iubito, ca o lacrimăînfloritămă sorbi din ochidintr-o fotografie veche.

Sunt o umbră albăîn depărtarea neagră,imagine-n gând.

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA (.&$0-. -, … · un om misterios, „anost”,...

Documents

Transcript of APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA (.&$0-. -, … · un om misterios, „anost”,...