FEREASTRARevistă editată de Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” - Mizil

În octombrie 2008, când a urcat pescena Casei de Cultură din Mizil, la Concur-sul Naţional de Literatură „Agatha Grigo-rescu Bacovia”, Tatiana Stepa a cântat douăcântece în premieră absolută.

Muzica, vibrând până la lacrimi, evo-ca bucuria de a trăi fiecare clipă cu patimă, cuuimire, cu disperare: „Foaie verde şi uscată /Într-un mod paradoxal / Nu se ştie niciodată /Cât mai e pân’ la final // Foaie dulce şi amară/ Viaţa-i totuşi un prinos, / Poate-i cea dinurmă oară / Când putem trăi frumos...”. Dar şipreţul nedrept pe care îl plătesc, de multe ori,artiştii, jucându-şi destinul în teatrul meschinal lumii contemporane: „Mor actorii părăsiţide public / teatrul însuşi este o fantomă / Şi lacatafalc le stau de gardă / Rolurile care in-tră-n comă. // Ne-au făcut să plângem şi sărâdem / În momente bune sau mizere / Astăzicu privirea zăvorâtă / Ei îşi joacă ultima tăce-re // Ce ciudat, acum când mor actorii / Tra-gedia ce-am jucat-o moare, / Pentru a afla căfără dânşii / Tragedia noastră e mai mare”

A promis că o să vină şi la ediţia ur-mătoare a concursului, în octombrie 2009... Apromis... Dar, pe 7 august 2009 şi-a petrecutultima zi din viaţă, aici, pe pământ! A fost ulti-ma dată calendaristică înscrisă într-un act al eide stare civilă, marcând începutul eternităţii.Fizic, Tatiana ne părăsea definitiv, la vârsta lacare existenţa ar fi trebuit să-i însenineze dra-

gostea, bunătatea şi freamătul de copac fărăpădure, sentimente pe care vocea-i inegalabilăle dăruise tuturor, în risipite ninsori cu arpi deînger. De aceea toţi cei care au cunoscut-o, darşi cei care doar i-au auzit cântecele, au simţitsfâşietoarea nedreptate a destinului.

Totul a fost ca la o moarte: tânguireapâlpâitoare a lumânărilor, figuri împietrite dăl-tuie de lacrimi, linişte şoptită, o cruce, preoţişi chiar un sicriu. Tot ce fusese pâna atunciTatiana, cu zbateri, vise, aşteptări, speranţe,dezamăgiri..., se scursese din trupul înpietrit,ce stătea cu ochii închişi în sicriul ce fusesecândva copac cu frunze şi viaţă!

Noi, cei care ne petrecusem în des-părţire prieteni şi rude (şi cât de firesc se mo-tivează: aşa e viaţa!), ştiam foarte bine mo-mentele crâncene ale despărţirii prin moarte şicunoşteam în amănunt „recuzita” dureroasă aacestor momente.

În holul imens al Ateneului, murmuranevăzutul fluviu de sunete şi paşi, ce se prelin-sese în timp aici..., din difuzoare, răsuna acumvocea vie a Tatianei, lângă trupul ei inert „în-velit” de copacul răpit pădurii: „Vă las toatece-au fost bune, / Dar şi cele ce n-au fost, / Vălas tot ce nu pot spune, / Nu mai are niciunrost. // Vă las dragostea pierdută / Şi tot chi-nul de apoi, / Gura mea nu mai sărută, / Vălas dorul meu de voi. // Vă las drumul către lu-nă / Şi copacii mei stingheri, / Vă las luptamea nebună / Pentru viaţă până ieri. // Vă laslacrima cu care / Am dormit la căpătâi, / Vălas nopţile amare/ Şi lumina mea dintâi. // Vălas gândul de pe urmă, / Să vă apere mereu, /Vă las iarba, cerul, marea, / Vă las tot ce amfost eu. // Vă las sufletul în palme, / Azvârli-ţi-l printre fragi / Şi iertaţi-mi voi povara, /Toţi cei care mi-aţi fost dragi. // Dar vă las şibucuria / Şi tot cerul meu de stele, / Vă las sin-gura-mi avere, / Vă las cântecele mele.”

Trupul ei primise taina trecerii şi as-culta împreună cu noi, cei de acolo, cânteceledespre viaţă, din viaţa ei, din viaţa noastră...Toate acele cântece, cărora le ştiam pe de rostversurile, erau acum altfel şi parcă le auzeampentru prima dată. În acele momente lumâ-nările erau frunze incendiate de toamnă, că-zând către înaltul albastru al cerului.

A trecut de atunci un an! Un an în ca-re pe Pământ s-au petrecut alte întâmplări alelumii, în drumul firesc dintre viaţă şi moarte!Ca şi cum nu era de ajuns, la şase luni de laimensa pierdere a Tatianei, mi-a murit unuldin cei mai buni prieteni şi oameni pe carei-am cunoscut! Îl chema Sone şi se asemănafoarte mult cu Tatiana! Aveau acelaşi sufletbun şi cald! Şi singurătatea în care amândoiparcă au dorit să trăiască, să se ascundă, dincare evadau atunci când puteau să le facă unbine celorlaţi.

Nu vroiau şi nu cereau, niciodată, ni-mic pentru ei! Amândoi îşi ascundeau sub unzâmbet adevărat, realitatea despre ceea ce sepetrecea în sufletul lor! Greutăţile de tot felulale existenţei şi singurătatea, le-au purtat cu

demnitate! La fel şi plecarea lor, a fost simplăşi demnă.

De ce totuşi – mă întreb – după nicio moarte nu se schimbă nimic? Aceleaşi zile,acelaşi soare, aceiaşi paşi! Doar lumina celordispăriţi care se transformă în amintiri!

Tatiana Stepa! Un nume şi un om caun copac rătăcit în mijlocul unei câmpii nes-fârşite. Am fost la slujba de pomenire, chiar înziua când s-a implinit un an de la moartea ei.Nu credeam că ceaţa uitării coboară atât de re-pede... Foarte puţină lume, incredibil de puţi-nă!... Ileana Vulpescu, Magda Puşcaş, Geor-ge Nicolescu, Ana Maria Păunescu, Cătălin,băiatul Tatianei, Filip Estera, diriginta ei,Andrei şi Mirela Tudoran, Cristina Bălănes-cu, Mirela Ghioc, Diana Tocitu, Sorina Zlă-tan...

Priveam la pâlcul de oameni adunatîn liniştea gândurilor din jurul momântului eide pământ şi îmi imaginam mulţimea celorpentru care a compus, a repetat, a cântat în-treaga viaţă! Mă gândeam la spectatorii cumâinile ridicate, în momentele în care voceadin sufletul Tatianei îi făcea fericiţi, şi la „fi-rescul” multiplelor preocupări, pe care fiecaredintre aceştia le puteau avea acum! Dincolo deliniştea de aici, se amestecau zgomote de voci,maşini, paşi! Dincolo de dincolo, cealaltă via-ţă îşi vedea în continuare de treabă!

Ce mai faci Tatiana?Noi?Suntem încă aici, amestecaţi în gân-

durile pământului şi câţiva din cei cu care tu...,ne-am gândit la tine!

Emil PROŞCANMizil 19 august 2010

Anul VIINr. 55August

2010

JERTFĂ (Tatianei Stepa)

îmi plac foarte mult copaciicerul lormai ales atunci când vreau să te definesctăcerea lor e ca a tachiar şi statorniciaşi nici ei nu-şi propun nimictotul vine de la sineşi frunza şi floarea şi strigătul

ţie îţi plac mieiicerul lor mai ales atunci cândvrei să mă defineştităcerea lor e ca şi a meachiar şi statorniciaşi nici ei nu-şi propun să moarătotul vine de la sine

Emil PROŞCAN

Vă las cântecele meleVă las cântecele mele

Festivalul de muzică folk„In memoriam Tatiana Stepa”

(Ediţia a II-a)

Pe data de 1octombrie 2010 Pri-măria Orașului Mizil organizează edi-ția a II-a a Festivalului de muzică folk„In memoriam Tatiana Stepa".

Ținând cont de condițiile preca-re din punct de vedere financiar toți ceiinteresați de această manifestare, la carevor participa cei mai buni cântăreți ai ge-nului, sunt rugaţi să contribuie cu spon-sorizări, în limita posibilităților.

Relații la telefon 0722653808; e-mailleonidacondeescu@yahoo.com.

Pagina 2 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

R OĂ S I RRF IRevista revistelor literare

Răspunzând unei întrebări adresatede Nicolae Băciuţ, redactorul-şef al revistei,scriitorul Fănuş Neagu pune un „diagnostic”sumbru intelectualităţii române: „Intelectualii,80%,, dacă nu 92%, au trădat. Ţara Româ-nească e pe marginea unei prăpastii cu douătăişuri: stânga sau dreapta? M-aş situa nu caun diriguitor al oamenilor, spre ce să-i în-drept. Nu ştiu... Mi-e dor de revoluţionari dela ’48 şi chiar mai dinainte, de la 1821. Numi-e dor de Revoluţia din Octombrie, dar par-că mi-e dor de o revoluţie autentică, nu caaceea de la ‘89, dar una foarte dură, care săîi îndepărteze pe toţi – pe toţi nu-i va puteaniciodată – ticăloşii moderni.”

Refuzând, cu umor, un demers „testa-mentar”, frumosul „nebun” rătăcit în mareleoraşe conchide: „Dar dacă ar fi să fie, fereas-că Domnul, cândva, sigur că va fi, aş lăsa oa-menilor următoareale cuvinte: ascultaţi şuie-ratul brazilor, freamătul paltinilor, mirosiţifloarea de salcâm şi fiţi atenţi când vuieşteDunărea, când bate vântul, când tună şi, maiales, când inima oamenilor plânge. Să nu văfie ruşine de oamenii care plâng, pentru căinima vorbeşte mai mult decât gândul.”

***În Dulcea harababură, Cleopatra

Lorinţiu „filmează” destinul unui scriitor carea fugit de nebunia lumii „cu moartea pre moar-te călcând”: „Considerat în Europa de azi unscriitor francez despre care se uită mai totdea-una să se amintească faptul că ar fi fost şi ro-mân, Barbu Fundoianu a fost a plecat dinRomânia de teama antisemitismului, dar şi casă îşi desăvârşească destinul literar.

Fără Franţa lui dragă, nu ar fi fostun scriitor cunoscut, celebru, evocat. FărăFranţa lui dragă, poate că nu ar fi fost nici de-nuţat ca fiind evreu într-o perioadă de colab-oraţionism francez feroce. Nu ar fi ajuns înlagăr, nu ar fi fost ucis în plină maturitate cre-atoare la 46 de ani. Fără Franţa lui dragă, nuar fi devenit un nume de referinţă al literaturiieuropene, dar poate că ar fi rămas în viaţă,căci nu cred că în România vreun scriitor ce-lebru a fost ucis de nazişti în acest război aldoilea, mondial şi înfricoşător (...)

Am vrut să îl aduc pe Barbu Fundo-ianu în memoria colectivă. Am încercat aproa-pe totul, cerând, implorând sprijin de la orga-ne, comitete şi comiţii, de la departamentul«diaspora» al Ministerului de Externe, de lateleviziune şi prin petiţii adresate MinisteruluiCulturii. Nu am reuşit nimic. Fiecare te trim-ite la …altcineva.

Cred că Fundoianu, alias Fondane,alias Benjamin Wechsler, e prea român pentrufrancezi, prea evreu pentru români, prea elit-ist pentru o cultură română aflată în derivă,prea deranjant pentru memoria franceză încare colaboraţionismul e o pată nătângă, preaori-cum, prea nu intră în scheme şi formatări.E numai bun ca să fie uitat. Ca toate amintir-ile care dor.”

Ce s-ar mai putea adăuga? Poate doarfaptul că uităm în continuare...

Nu de partizanat sau vehemenţă poatefi acuzată o bună parte din presa româneascăci, mai simplu, de prostie. O armată de trepă-duşi care au absolvit cursurile lui Volkoff laseral a devenit un fel de „elită” a proorocilorpentru poporul român, incapabil să-şi reamin-tească de „vântu” care i-a bătut prin buzunare.

Iar consecinţele, din păcate, pot fi maimult decât grave. Mi-am spus asta în clipa încare am auzit cum „behăie” un intelectual din„Regat”, citind editorialul sobru, semnat în ul-timul număr al „Citadelei” de preşedinteleAsociaţiei Scriitorilor din Nord-Vest, SatuMare, scriitorul Felician Pop. Iată câteva citateedificatoare şi alarmante: „Orice tendinţă deautonomie sau chiar de separare a acesteiprovincii istorice (Transilvania - n.n.) a statmereu sub spectrul pernicios al unei «ame-ninţări maghiare» ce a redus la tăcere vocileromânilor ardeleni care credeau că o separarefaţă de România ar fi fost în beneficul pla-iurilor natale. Subiectul este extrem de delicatşi tocmai de aceea foarte puţini se aventu-rează să-l abordeze. Se ştie doar că molcomiiardeleni nu agreează scandalurile şi ultimullucru pe care şi-l doresc este de a-şi aprindepaie-n cap. Ar fi o adevărată prostie să negămapartenenţa noastră la spiritul românesc.Cred că ardelenii au fost cei mai îndârjiţi lup-tători pentru afirmarea identităţii lor pe aces-te meleaguri, că nu degeaba s-au luat în 1918,peste 100.000 dintre ei, ca să meargă în cri-văţul iernii la Alba Iulia pentru a celebra celmai important eveniment din istoria românilorşi anume Unirea cu Patria Mamă. Dar pestetoate aceste exerciţii de iubire şi fidelitate, ar-delenii sunt structural diferiţi de cei din Re-gat. Eforturile de egalizare, exacerbate în vre-mea interstiţiului totalitar, nu au reuşit să coa-guleze raţional o conştiinţă unitară. Mecanis-mele comportamentale ale conaţionalilor «su-dişti» nu vor fi acceptate niciodată de ardeleniiar atunci când vreo «victimă» gen VictorCiorbea sau Emil Boc mai cad în plasa mâz-goasă a politicii dâmboviţene, ardelenii oftea-ză din greu, ca după o zi de coasă încheiată cuo ploaie torenţială.

Peste «îngustimea» provincială plu-teşte mohorât norul unei frustrări adânci, cănoi, cei din Ardeal, nu ne simţim confortabil înpropria noastră patrie. Şi în aceeaşi măsurăîn care ne-am încăpăţânat să ne păstrăm lim-ba şi obiceiurile, am rejectat - aproape de unsecol încoace - toate aluviunile balcanice adi-ind dinspre crestele Carpaţilor. Este încă unjoc neterminat, o problemă împinsă spre coa-da priorităţilor iar viitorul, mereu imprevizibilşi deconcertant mai poate să ascundă în bol-boroselile prezicătorilor, conturul unei soluţiicare acum nici n-ar putea fi imaginată.”

***Superbă poezia “Anotimpul păpuşi-

lor” semnată de Tincuţa Bernevic: „...încăsuţa din umbrar (...) / tata continua să cio-plească aerul / deasupra umerilor noştri / ca penişte aripi pe care ai vrea să le porţi într-o zi /ce-i asta întrebau păpuşile / nimeni nu ştiacontinuarea poveştii.”

PAGINI ROMÂNEŞTIÎN NOUA ZEELANDĂ

Numărul 61 / iu-lie 2010 al revistei careapare la antipozi (redactorşef Cristi Dumitrache) ex-celează printr-o „textură”istorică densă şi incitantă,dacă ar fi să amintim nu-mai câteva titluri: „Abdicarea regelui MihaiI”, „Îmbuibaţii României la lucru” (câtevasubtitluri: „Beizadelele din lumea nouă”,„Profesorul Cernăianu”, „Vacanţele familieiVideanu”, „Averile Monicăi Maurer etc.),Rechizitoriul ceauşeştilor”. Iată câteva „di-leme” evidenţiate în ultimul articol citat (sem-nat de controversatul dar şi foarte „iniţiatul”fost general de securitate Ion Mihai Pacepa:„La 28 decembrie 1989, ziaristul francezFranz Oliver Giesbert a scris în Le Figaro cădacă Ceauşescu ar fi avut parte de un procespu-blic, «ar fi putut face dezvăluiri cu privirela foştii săi tovarăşi care au devenit gorbacio-vişti şi tronează astăzi în Consiliul FrontuluiSalvării Naţionale. De aceea era urgent să ise închidă gura, era urgent să fie omorît».Într-un alt articol, apărut a doua zi în revistaLe Point, jurnalistul francez Kosta Christitcha ajuns la aceeaşi concluzie.

Guvernul de la Bucureşti, realizândgrotescul simulacrului juridic numit pompos«Procesul Ceauşescu», a încercat să-l legali-zeze post-mortem, recurgând la practica sovi-etică a creării de documente fictive. Un exem-plu concludent îl constituie «Hotărârea pen-tru Instituirea unui Tribunal Militar Excep-ţional care să procedeze de urgenţă la jude-carea faptelor comise de Ceauşescu Nicolaeşi Ceauşescu Elena». Această Hotărâre, pu-blicata la mult timp dupa «proces», este sem-nată: «Preşedintele Consiliului FrontuluiSalvării Naţionale Ion Iliescu. România, Bu-cureşti, 24 decembrie 1989.» Cei care au fal-sificat acest document au uitat însă că Iliescua devenit preşedinte al Consiliul FrontuluiSalvării Naţionale numai la 26 decembrie1989.

Un alt fals este documentul intitulat«Rechizitor din 24 decembrie 1989» caredispune «punerea în mişcare a acţiunii pe-nale şi trimiterea în judecată» a Ceauşeştilor.Acest document este semnat de «maior dejustitie Voinea Dan», care a aflat însă despreprocesul Ceauşescu numai la 25 decembrie1989. Documentul falsificat poartă aprobareaunui «colonel de justiţie» al cărui nume esteindescifrabil şi arată că ar fi fost înregistrat laDirecţia Procuraturilor Militare sub numărul1 - S.P. / 1989.” (...). Este însă semnificativ, şitipic sovietic, că Iliescu nu a repudiat siste-mul care l-a adus la putere pe Ceauşescu şii-a permis să devasteze ţara cu impunitate.Subpresiunea maselor populare, Iliescu a trecutpartidul comunist în afara legii, dar a doua zis-a răzgândit şi a anunţat că soarta partidu-lui va fi decisă într-un referendum popularcare, din fericire, nu a mai avut loc. Când par-tidul comunist s-a autodizolvat, Frontul Sal-vării Naţionale s-a intitulat el însuşi partidpolitic şi a absorbit pe cei mai importantimembri ai defunctului partid comunist”.

Lucian Mănăilescu: Tema singură-tăţii este una majoră în poezia PassionarieiStoicescu. Afirmaţi, în ultimul dumneavoastrăvolum („Celălalt soare”, Editura Litera,2010): „...nu interesează pe nimeni / că moriîn fiecare zi”. Să fie poetul – „fiara care /n-are nimic preţios / pentru vânătorii derând” – un exilat în copilărie, un înrăit trăitorîn Atlantida din suflet?

Passionaria Stoicescu: Iată un titlupotrivit pentru interviul nostru: „Atlantida dinsuflet”. Vă mulțumesc pentru această metafo-ră, care îmi dă satisfacția unui dialog ca de lapoet la poet și mă trimite nesperat într-o lu-me scufundată în adâncuri sau în înalturi: ace-ea a Poeziei. Depinde de unde privești. Re-cunoașteți însă că fenomenul e posibil doar însingurătate. Despre ea, numai de bine!

E o temă „primordială”, o stare defapt propriu-zisă, care, uneori, o poate ivi pecea creatoare. Paradoxal, orice născător de noilumi fuge după singurătate, pentru a se regăsimai puternic pe sine, decupat mai clar din lu-mea obișnuită, tocmai ca să se „plângă” desingurătatea sa, mai degrabă de ne-înțelegereacelorlalți, care l-au „condamnat” astfel la soli-tudine. Acest „dus-întors” e un traseu propriuvieții, dar nu e conștientizat decât de cel careprin semn (cuvânt), prin sunet, prin culoareși linie, prin piatră se încăpățânează să re-creeze ceea ce a fost deja creat, dar cu am-prenta lui, cu „singurătatea” lui, cu sufletullui. Ca să naști câte puțin, trebuie să mori câtepuțin. În capul meu, până și Creatorul-a-toatea izvodit omul (după chipul și asemănarea Sa),fiindcă se simțea atât de singur…

Viața de toate zilele poate fi o singu-rătate în singurătate, în doi, în mii și milioane.Viața Poetului e o singurătate despre singură-tate, fugind de solitudine în solitudinea primi-toare și înțelegătoare a cititorului care-i sea-mănă ( adică posedă acel „organ al Poeziei”).De aici „lighioanele” și „vânătorii de rând”(care vânează pentru a se hrăni și a se îmbră-ca) , dar și „fiarele” (amintiți-vă de „iarbafiarelor”, care poate deschide orice!) și „vână-torii - vânători” (care vânează pentru încor-darea și plăcerea urmăririi și a mărturiei tro-feului). Așadar „îngădui să fiu vânată, / darsângele poemelor mele / nu e sărat ci amar, /fiara care e poetul / n-are nimic prețios / pen-tru vânătorii de rând, / pentru crescătorii de detoate - / pielea lui e de fosfor, /carnea lui depucioasă, / urletul neomenesc…”/ („SfântaVineri”).

Da, poetul e „un exilat în copilărie”,cum bine definiți ca poet, fiindcă exilul e ostare de singurătate într-un teritoriu impus,pentru o pedeapsă nemeritată. Pedeapsa e ace-ea de a simți altfel decât simt ceilalți, de avedea cu alți ochi Viața, de a pipăi cu altemâini Clipa, de a auzi altfel Curgerea, de a

amușina cu alte nări Moartea. Doar copiiivorbesc cu lucrurile și tot ei răspund, doarcopiii însuflețesc păpușile și jucăriile… Doarpoeții vorbesc cu lucrurile și tot ei răspund,doar poeții însuflețesc literele și sensurile…

L.M.: Care ar fi contururile acesteiAtlantide personale (scufundată în prundulBuzăului) pentru „La Passionaria“ – nume cese potriveşte fantastic cu personalitatea dum-neavoastră, chiar dacă nu semănaţi, deloc, cueroina care l-a inspirat - Dolores Ibaruri?Cum arată, aşadar, lumea din vis, în care setrăieşte mult mai greu decât pe pământ, pen-tru cineva care incită păpuşile la... revoluţie?

P.S.: Superbă ironia cu „Atlantidapersonală (scufundată în prundul Buzăului)”.Dar nimeni nu știe ce oceane zac sub acestprund sau deasupra lui! „Deasupra” și „De-desubt” sunt două puncte cardinale „teo-retizate” în „Apa sâmbetei”. Pe aceste teritoriise trăiește mai greu decât pe pământ: „Închi-să-n cerul de sub geană / trec pe pământ ne-pământeană. / Când nici în el nu mă găsesc, /mă-ntorc în lume să greșesc”. Cam așa sepetrec lucrurile în înalt. La polul opus, aladâncului mării , „…/cei ce se-ncumetă / să oafle, s-o știe / doar îi zgârie sau îi mângâie /pielea lichidă și străvezie / și-i sorb lacomceața / sau soarele șiroind din pieptul ei / ca oinimă-n zori, / și-și zic pompos și bărbătește /navigatori - / pentru că nu vor înțelege nicio-dată / ce-i cu ea / ce lumi adăpostește, / mulțu-mindu-se numai cu suprafața”. Cam acestea arfi contururile Atlantidei mele.

L.M.: Fascinaţia artei a însemnat ostea polară pentru eleva Şcolii Pedagogicedin Buzăul anilor ’60, care se „risipea” cufrenezie în demersuri estetice diverse: muzică,artă dramatică, artă plastică sau literatură.De fapt prima tentativă de „survolare” a rea-lităţii a fost examenul la teatru, pe care – dupăce aţi speriat vecinii exersând în baia mătuşiidin Bucureşti „Vulpea Liberală” a lui GrigoreAlexandrescu – l-aţi picat cu... succes. Scriaţi,mai târziu: „Nu mi-am dorit să-mi fie viaţafilm / Să intre derbedeii pe 5 lei (...) / Am rolulmeu neprefăut şi viu, / Un monolog de viaţă şide moarte, / Nu mi-am dorit să fiu decât o car-te / şi viaţa să mă scrie şi s-o scriu".): Aţi tre-cut la literatură ca să vă răzbunaţi pe teatru?

P.S.: Fascinația artei a însemnat nudoar o moștenire de familie, ci și o perioadă de„grație”, de emulație culturală a Buzăului dinanii 1960 – 1965, care m-au marcat pe toatăviața. Spun întotdeauna cu sinceritate că m-amnăscut la București, dintr-o mamă ivită pelume, la rândul ei, în Căldăreștii de Buzău șidintr-un tată, (după unele zvonuri din familie,străstrănepot de-al lui Cuza!), ale cărui ose-minte odihnesc în cimitirul buzoian „Dumbra-va”. Mama câștigase ca elevă la ȘcoalaNormală „Elena Doamna” din București, pre-

miul Tinerimii Române, cu o compunere alcărui titlu m-a obsedat prin vreme: „Ce sim-țim când ștergem praful”. Povestea minunat,făcuse trei ani de conservator la vioară și afost o învățătoare de excepție. Tata, copil deînvățători (bunicul patern fusese directorulprimei școli unde mama primise repartiție înprimul ei an de învățământ), avea o voce su-perbă și cânta la vioară și la țiteră. Mătușatatii, deci sora bunicului, Sultana Stoicescu,fusese secretara lui Nicolae Iorga și direc-toarea Școlii Centrale de fete din Chișinău,unde lucrase în primul său an de învățământ,profesorul Tiberiu Bordea, care, ce coinci-dență!!, mi-a fost cel mai drag profesor delimba română din câți am avut și care, alăturide ceilalți minunați dascăli ai PedagogiciiBuzăului, mi-a inspirat cartea „Limba românăavea ochi albștri”.

Paralel cu școala pedagogică am fă-cut școala sportivă, cu specialitatea „Atle-tism”( deși am început cu coregrafie și gim-nastică). Am acasă un teanc de diplome pri-mite la probele de viteză 100m., 100m. gar-duri, săritura în înălțime, în lungime. Dar maiposed și diplome de la concursuri de recitări,de muzică vocală, de dans .

Am locuit, copil fiind, în Buzău, peStrada Mare, la etajul clădirii care „continuă”spre, pe atunci strada Marghiloman, clădireasupermarketului „Dacia”. Mama era învăță-toare la Pedagogică și poetul Ion Gheorghe îșiamintea că predase ca elev practicant al școliila clasa ei, iar tata era finanțist și a fost o pe-rioadă scurtă (1950-1952) director al Bănciide Stat din Buzău. Lui, prundul Buzăului îi eracu adevărat familiar, fiindcă sâmbetele și du-minicile și le petrecea ca pescar pe malul râu-lui. După despărțirea părinților mei, am ajunsla Râmnicu Sărat, la o prietenă a mamei mele,învățătoarea Ana Altinovici, un fel de „a douamea mamă”, unde am locuit 16 ani, timp încare m-am reîntors la Buzău, unde 6 ani amfost eleva Școlii pedagogice de atunci.

Cât privește numele meu,mama, care era o făptură cu totul deosebită șicăreia i-am dedicat o povestire edificatoare înultimul meu volum de proză, încă neapărut,„Solitaire”( „Mama, copilul meu bătrân”),m-a „blestemat” premonitoriu cu el. Da, re-cunosc acest nume, îl iubesc, pentru că mi sepotrivește și pentru că mă motivează să exist.Dar nu oricum, ci cu pasiune. Și chiar așa ar fitrebuit să mă cheme: „Pasiunea”, nu „Passi-onaria”!

Dacă la București m-am născut ca,vorba lui Creangă, „un boț cu ochi”, la Buzăum-am format ca „ființă culturală”, ca învăță-tor și poet. Repet cu mândrie, emulația int-electuală a acelor ani, Școala pedagogică,Profesorii ei excepționali, Biblioteca orașului,

(Continuare în pag. 4)

REVISTĂ DE CULTURĂ - MizilREVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 3

Atlantida din sufletAtlantida din suflet(Interviu cu scriitoarea Passionaria Stoicescu)

Da, poetul e „un exilat în copilărie”, fiindcă exilul e o stare de singurătate într-unteritoriu impus, pentru o pedeapsă nemeritată.

Pedeapsa e aceea de a simţi altfel decât simt ceilalţi, de a vedea cu alţi ochi Viaţa,de a pipăi cu alte mâini Clipa, de a auzi altfel Curgerea, de a amuşina cu alte nări Moartea.

Doar copiii vorbesc cu lucrurile şi tot ei răspund, doar copiii însufleţesc păpuşileşi jucăriile…

Doar poeţii vorbesc cu lucrurile şi tot ei răspund, doar poeţii însufleţesc literele şisensurile…

A consemnat: Lucian MĂNĂILESCU

Pagina 4 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

(Urmare din pag. 3)

Scriitorii de atunci, Colegii de cenaclu (Toatecu literă majusculă, fiindcă au însemnatenorm pentru mine!), m-au învrednicit să fiuașa cum sunt. Mult, puțin?

„Mi-am bătut joc” de repartiția gu-vernamentală primită în mod excepțional pen-tru a da examen la facultate, curs de zi, absol-venții de pedagogică din acea vreme avândobligativitatea de a lucra trei ani în învățământ(și deci de a studia la fără frecvență pentru în-vățământul superior) și, în loc să mă duc la fi-lologie (publicasem poezii prin reviste, câști-gasem trofee la olimpiade și concursuri liter-are), am dat la teatru! Nimeni n-a știut de „tră-darea” mea, nici mama, cu excepția profeso-rului meu de limba română, același TiberiuBordea, care m-a sfătuit să încerc. „Du-te ,Minune, (așa îmi zicea), tu ești și artistă: recițifrumos, cânți, dansezi!” Dar lui Ion Finteștea-nu, Eugeniei Popovici și lui Mony Ghelerternu le-a plăcut. Trei concurente dinaintea mearecitaseră tot „Dușmancele” lui Coșbuc, iar laproba de mimă am fost jalnică. Nu făcusemnici o pregătire, nu știam cu „ce se mănâncă”. Nu, nu m-am răzbunat pe teatru! Eșecul acelam-a făcut să mă întorc mai înverșunată la cititși scris, să-mi desăvârșesc cunoștințele de lim-ba română, să fiu învățătoare și să învăț, să fiuprofesoară și să învăț, să fiu redactor și să în-văț! Cum se face o carte, cum se scrie o carte,cum te scrie o carte! Iar dacă vreau să inter-pretez ceva, o fac cu tot sufletul meu și cu toa-tă fărâma de talent dramatic povestind, spu-nând anecdote, recitându-mi versurile. Ca oactriță neșcolită, ca o poetă împlinită.

L.M.: Aţi debutat publicistic în revis-tele de copii ale vremii (Luminiţa, Arici Po-gonici), mai târziu în Flamura Prahovei,apoi în Luceafărul (1968), iar editorial în1971 cu volumul pentru copii „Lume mică,lume mare”. Peste trei ani v-a apărut volu-mul de versuri „Zăpezile de jertfă", dedicatsoţului dumneavoastră, profesorul universitarAndrei Ivanov. Cum arăta literatura română aacelor timpuri, văzută prin ochii unui debu-tant?

P.S.: Debutul e o stare care te înver-șunează. Ca și în viață, nu poți fi iubit de toatălumea, oricâte strădanii ai depune. Ca femeieresimți încă un handicap: acela al feminitățiitale. A te lupta pentru a fi publicată și apreci-ată literar, și nu pentru că ai ochii lucitori, bu-zele pline și umede și nările fremătătoare, teîncrâncenează și te umple de tristețe.

La început, confrații bărbați care teajută (ba chiar și femeile!) sunt amabili, te ca-ută, te recunosc, te prețuiesc. Mai apoi suntcapabili să te jignească, pradă unui motiv știutnumai de ei (ele) sau chiar să nu te mai (re) cu-noască.

Orice carte nouă, pe care o publici, eun debut. Mă simt ca un actor, care deși știebine rolul, când iese în lumina rampei are flu-turi în stomac. Lumea literară e un fel de pu-blic avizat, care privește cu interes sau fărăapariția ta, unii sunt gata să te laude, alții să tedesființeze. Comanda socială, de care se făceaatâta caz cândva, funcționează și acum. A știsă îți vâri cartea în ochii, în patul, la masa, înbătaia puștii „presarului” sau presei care ți-arfi favorabile, rămâne un gest străin de mine.Pentru debutul meu - și în periodice, și învolum - rămân datoare unor doi mari Ioni aiBuzăului: Ion Gheorghe pentru poezie și lite-ratură pentru copii și Ion Caraion pentru pro-ză, traduceri și caligrame.

Lumea literară nu s-a schimbat, atâtadoar că s-au mai diversificat stilurile, cred cădin dorința de originaliatate, dar care vai!, în

ultimul timp a ajuns să se confunde cu trivia-litatea și cu diluția mesajului liric sau epic pâ-nă la dispariția lor.

L.M.: A urmat o carieră strălucită, încare, dacă am numărat bine, s-au strâns 10volume de poezie, 5 de proză şi 31 de cărţipentru copii. La care se adaugă traducerile(din poezia rusă, bulgară şi polonă), sau ac-tivitatea de editor la „Litera” şi ulterior la„Ion Creangă”. Cum aţi caracteriza acest„bilanţ”? Există o carte nescrisă, care s-ar fiputut adăuga şi a rămas ascunsă în sufletulautoarei?

P.S.: Nu înțeleg de ce vi se pare că așfi avut o carieră strălucită. A sta destui ani lacorectura unei edituri, deși fusesem repartiza-tă ca redactor, fiindcă jignisem cu trufia mea(citește refuzul) pe unul dintre conducătoriibreslei de atunci, a trece într-o redacție undepostul mi se potrivea mănușă și unde făceamdouă norme, de lector și de documentarist și afi dată afară, de fapt avansată (pe linie moartăîn Centrala editorială!), fiindcă aveam dosarulde cadre pătat (mama fusese exclusă dinPartidul Comunist, iar pe mine mă chema, vai!Passionaria), a reveni cu greu în editură și nula Eminescu sau Albatros, de care pasămiterăspunsesem în Centrală, deoarece colegiimei, poeți și prozatori, redactori acolo, se opu-seseră în C.O.M. și a ajunge la BPT Minerva,unde deși onorant, ni se spunea de zece ori pezi, că noii veniți trebuie să-și caute altă editu-ră, a ajunge în Guvernul României (cel maiurât loc de muncă pe care l-am avut) și a plecascârbită de declinul de după Revoluție al edi-turilor la Ziarul Camerei de Comerț și In-dus-trie, unde mi se măcelăreau articolele pe motivcă „aici facem presă de comerț și nu liter-atură”, a dedica scrisul meu, cel mai adeseacelor care nu l-au înțeles și prețuit, nu poateînsemna nicicum „o carieră strălucită”!Sunteți prea generos cu mine, iar eu nu măsimt bine așa.

În spatele fiecărei cărți sunt eu, ceahăcuită sau mai bine-zis versul deloc întâm-plător scrijelat în tabloul „Demonul poet”,dăruit Bibliotecii Județene „Vasile Voicules-cu” din Buzău: „Încă pace, încă luptă, / de-desubt armura ruptă!” Acesta e bilanțul, darsufletul meu e totuși gravid de noi cărți. Scri-sul poate fi cathartic și vindecător. Sănătate săam!

L.M.: Aţi obţinut, printre altele,Premiul Uniunii Scriitorilor din România(1996); Trofeul Micului Cititor (1985, 1996,2003); Diploma de onoare a Festivaluli In-ternaţional de Poezie, EMIA, (2001); Pre-miul Asociatiei UNESCO „Iulia Hasdeu”(2002); Diploma Professional Women'sAdvisory Institute, SUA (2004); Insigna Whois Who a Enciclopediei Personalităţilor dinRomânia, „Onoare, recunoaştere, prestaţie"(2007); Premiul Asociatiei Scriitorilor dinBucureşti (2007) pentru traduceri din litera-turi străine etc.

Premiul pentru fericire l-aţi câştigat

de multe ori în viaţă?...P.S.: Într-o izbutită revistă literară a

Buzăului, „Diagonale”, care din păcate nu maiapare (având soarta lucrurilor bine făcute), mis-a publicat o proză: „Premiul”. Ea e edifica-toare pentru ce poate să-mi aducă fericirea.Cât privește „fericirea ca premiu în viață”,sunt corijentă… Aparent sunt o făptură veselăși tonică pentru cei din jur, dar de fapt Fe-ricirea mea e soră cu Poezia mea. „Ea dez-văluie acoperind / praguri, ferestre și porți / șiclădește ca să dărâme… / Ea se măsoară doarîn fărâme /…/ altfel n-ai putea s-o suporți…”

L.M.: Scriitorul român contemporan„...are-o ţară, dar nu o patrie... / Contem-poranii i-au uitat pe străbuni; / el are-o cruce,dar şi Crucea Sudului / înnegrită de pătimaşefurtuni. / El tace, pentru cã preţul vorbelor /l-ar putea ucide sau devasta... / El e cu cine-va, dar de fapt e singur, / pentru că nu poateuita şi ierta. / Ochii lui cad cu oblice fante, /ochi când buni, când răi, de tătar; / e aici şi etotuşi departe, / a venit şi deja pleacã iar. / Nedeschide aceeaşi stranie cheie / vâslind subCrucea Sudului greu – / ape tulburi ne despartşi ne leagã... / Dacă Iisus ar fi fost femeie, / pecruce m-aş fi răstignit eu” (Crucea Sudului).Ce se va întâmpla, totuşi, cu limba şi culturaromână, în acest vacarm al telenovelelor şimanelelor pe care-l trăim?

P.S.: Acela nu e scriitorul român con-temporan, dar dacă dumneavoastră l-ați simțitastfel, desigur, poate fi. În vacarmul telenov-elelor și manelelor, dar și al informației com-puterizate prin care școlarii contemporani îșidesăvârșesc lenea lor de gândire și de lectură,luând de pe Wikipedia rezumate sterpe, gataconfecționate, biata limbă română, corcită cuargoul țigănesc și cu snobismul englezesc, vavegeta trist așteptând vremuri mai bune. Cinevrea însă să citească și să scrie corect româ-nește, să creeze chiar, o poate face. Cena-clurile literare încă există, revistele literare ca-re să-i sprijine încă mai sunt, profesori filolo-gi, totodată și scriitori, iubindu-și meseria șiobârșia, de asemenea.

L.M.: În context literatura pentru co-pii înseamnă o şansă? Ce ar trebui făcut pen-tru a păstra (măcar) această şansă?

P.S.: În contextul creației mele, da.Întâlnirile cu copiii mă fericesc dublu: odatăca învățătoare și profesoară de limba română,titluri cu care mă mândresc, apoi ca scriitor.Prin manualele școlare, de literatură sau degramatică, prin antologii, exist: ca poet con-temporan, autor de caligrame (manualul deromână de clasa a V-a, editura Humanitas), caautor de dicționare (în versuri!) cu antonime,paronime și antonomaze, cu diverse poezii șipovestiri în culegerile de texte pentru lectură(cls.I-IV, V-VIII).

La ora actuală am peste 30 de cărțipentru copii, divers reprezentate tematic: po-ezie, proză, proză rimată, teatru, dicționare,traduceri. Șansa ar mai fi și să există edituricare mă vor și îmi comandă carte. Edituri careși plătesc. Dar la urma urmei, șansa ți-o daisingur. Scrisul trebuie să fie ca respirația, camersul, sincer și firesc, să te reprezinte și, maiales, să-l reprezinte pe cititorul tău, curiozita-tea lui, gingășia, năzdrăvănia, aspirația luicătre frumos, către bine. Darul povestitului șicel al scrisului nu vin din nimic. El se închea-gă din observație, minunare, iubire, ascultare,lectură, scris, lectură, scris, șters, lectură, cu-raj, scris, iubire.

L.M.: Dacă ar fi să luaţi „lumea” dela capăt, aţi schimba ceva din existenţa dum-neavoastră. De pildă, să zicem, aţi trăda

(Continuare în pag. 5)

FEMEIE -Lucrare de Passionaria Stoicescu

Girată de doi cărturari onorabili - emi-nentul prof. George Zaharia şi filosoful IonelNecula -, cărora li se alătură şi publicistul -poet Marin Ifrim, antologia cu titlul de maisus, (Editura Omega, Buzău, 2010) întocmităde vrânceanul Vasile Buruiană, se aşază lângălampa noastră de veşnică veghe la căpătâiulcelui omologat drept ,,cea mai înaltă încorpo-rare a inteligenţei române‘‘ (Titu Maiorescu).

Vasile Buruiană e – sper să nu se su-pere – un scriitor în formare. A rezistat, însă,cu brio, unor atacuri directe apărute în presacultural-vrânceană, semn că tenacitatea lui aresevă. Dovadă şi această iniţiativă temerară.

Gestul lui V. Buruiană este al unui pi-os curat, care iubeşte poezia eminesciană cumult mai mult decât un cititor obişnuit - şiacest fapt este cu prisosinţă merituos. Nimănuinu-i prisoseşte să aibă totdeauna în bibliotecăşi lângă tâmplă cât mai multe ediţii Eminescu– a cărui poezie este Biblia noastră cea de toatezilele. Şi, bănuiesc că blândul Vasile Buruianăcu acest gând a cutezat să-şi alcătuiască o se-lecţie, mai întâi pentru sine.

În afara poemelor unor poeţi clasicisau în curs de clasicizare, binecunoscuţi:Arghezi, Bacovia, Beniuc, Botta, Codreanu,Cotruş, Enăşescu, Labiş, Adrian Maniu,Veronica Micle, Pillat, Cincinat Pavelescu,Sorescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru,Alexandru Vlahuţă, V. Voiculescu, DuiliuZamfirescu – plus alţii intermediari –, apar şinume aproape necunoscute (români şi străini),care produc surprize plăcute la lectură. Unuldintre ele este cel al ungurului Tocacs Tibor,într-o impecabilă traducere a regretatului Ru-salin Mureşanu; apoi, basarabeanul SerafimBelicov; francezul Hubert Juin, tălmăcit de

Romulus Vulpescu; iarăşi un maghiar, Maj-tenyi Eric, într-o cursivă echivalenţă a lui EmilGiurgiuca; grecul Nikos Papas, tradus tot deun grec românizat, Dimos Rendis; în fine,cehoaica Bojena Maria Hade-Vernyj, în tăl-măcirea destul de fluentă a lui Ion Potopin.

Din păcate, din acest flux lipsescmulte ,,piese‘‘ esenţiale. Una dintre ele este ce-lebrul poem ,,Eminescu‘‘ (cântec) al lui Gri-gore Vieru, pe care magistral l-au interpretat –până în clipa tragică a morţii lor – strălucitulcuplu Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, într-ooriginală creaţie muzicală pe măsura versurilortot atât de tragicului şi mesianicului poet ba-sarabean.

Şi încă o observaţie: e o eroare gravăsă-ţi treci numele, sus, ca autor, pe pagina degardă a unei antologii din poeţii lumii. Trebuia,firesc şi cu decenţă, să fi fost păstrat numaisubtitlul ei: ,,Ediţie selectată şi îngrijită deVasile Buruiană.‘‘ Meritul ar fi rămas acelaşi.E de mirare că niciunul dintre cei trei ,,media-tori‘‘, pomeniţi mai sus, nu a observat aceastăinadecvare.

Mulţumindu-i pentru actul generos-cultural, îi sugerez lui Vasile Buruiană ca, la oa doua ediţie, ceva mai cuprinzătoare, să aşezeîn bibliografia cărţii, în dreptul numelui fie-cărui autor, şi anul de naştere, dar şi al morţii –acolo unde este cazul. E o datorie înscrisă fermîn ,,regulamentul‘‘ antologărilor.

Pe când o selecţie şi din omagiile înproză aduse lui Eminescu (G.. B. Shaw,Călinescu, Mircea Eliade ş.a.)?

Ion Caraion scria că, pentru noi,românii, Eminescu este un fel de laptematern... Gh. Istrate,

iulie 2010

REVISTĂ DE CULTURĂ - MizilREVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 5

(Urmare din pag.4)

cuvintele pentru tăcerile, uneori mai pro-funde, ale picturii?

P.S.: Zilnic iau lumea de la capătși nu-i dau de capăt! Sunt Taur, o zodieîncăpățânată și truditoare, nu prea dispusăsă schimbe ceva. Iar de trădat, nu trădez.Cu atât mai mult cuvintele. „E datul meus-alint orice cuvânt, / să-l urmăresc cu pati-mă și teamă / până răzbește și se facecânt.” scriam (mă descriam!) într-un poemmai vechi.

Caligrama e un poem desenat, a-șadar n-am trădat poemul. În acuarele, șimai nou în modelajul în lut, îmi completezmetaforele din cuvintele obosite. Sau dinoboseala către cuvânt. În mărunta sculptu-ră „Femeie” (reprodusă în pag. 4 - n.n.),trupul ține o inimă în loc de cap, iar mâi-nile sunt niște aripi. Jur că e un poem în lut.Tot ce fac cu modestie în domeniul pic-turii, e o completare și nicidecum o trădarea cuvintelor.

L.M.: Într-o superbă dedublaresimbolică spuneaţi: „Cine-mi citeşte po-eziile, / e ca şi cum ar ţine-o în braţe / pesora mea oarbă”. Ce şanse are „orbul”din fiecare din noi, ca râcâind cu ungiilepojgiţa de zgură a istoriei (care: „Setrăieşte, / se scrie / justificând fiecareomor...”) să descopere lumina?

P.S.: Sunteți obsedat de „șanse”,firește, într-un timp de criză, care nu le maioferă! Șansa însă presupune o reacție re-versibilă: dă, ca să ți se dea! Ca „orb” să aiburice de degete extrem de fine, cu care„să citești” în Braille, un relief cu suflet.Sub stâncă să simți inima muntelui bătând.Toți purtăm în noi câte un orb, puțini însădoresc să vadă, să descopere cu adevăratLumina.

L.M.: Dacă aţi „provocat” titlulacestui interviu, daţi-mi voie să-i „pro-voc” şi eu finalul, cu un minunat vers alDomniei Voastre: „Albastră e tăcerea... Sătăcem.” Vă mulţumesc din suflet pentruamabilitatea de a acorda revistei noastreacest interviu!

IDENTITATE

Nu-l văd şi nu-l ating - dar este,nu urc, dar el mă ia pe creste,nu-i foc, dar arde nevăzutşi cântă diserat şi mut.

Mi-e mire fără legământşi cer imens, fără pământ,drag mort din patima mea vie...

El?

Eu?

- Poemul - când mă scrie

(Din volumul „Celălalt soare” - EdituraLitera, 2010)

PULSPULS

O antologie onestă: O antologie onestă: „Omagii pentru Eminescu de-a lungul timpului”„Omagii pentru Eminescu de-a lungul timpului”

Concursului Naţional de poezie şi epigrame„Romeo şi Julieta la Mizil”, ediţia a IV-a, 2010-2011

„Mizilul!... Aşezată la poalele Tohanilor, celebre pod-gorii, această urbe - o grădină - se răsfaţă cu multăcochetărie pe o pajişte plană, asupra căreia batesoarele în plin de cum răsare şi până apune, iarna şivara. Rar se găseşte o panoramă aşa de plăcută şi atâtde luminată: la miazănoapte, trâmba podgoriilor aciaproape, şi mai sus, în depărtare, treptele din ce în cemai azurii ale Carpaţilor; la miazăzi, câmpia vastă,care se-ntinde, uşor povârnită, până departe-nDunăre. La spate, cea din urmă treaptă a munţilor; înfaţă, neţărmurita zare a câmpiei. Se poate zice căMizilul este poarta Bărăganului.”

(I.L Caragiale, O zi solemnă )

g Înscrieri: (30 iulie - 30 decembrie 2010).

La concurs pot participa tinerii românide orice vârstă!!! Înscrierea se face utilizândadresa: www.romeojulietalamizil.ro sau prinpoştă (pe adresa: prof. Bădicioiu Laurenţiu,Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu", str. N.Balcescu, nr.131, Mizil, Prahova, cod 105800;cu menţiunea: „Pentru concursul Romeo si Ju-

lieta la Mizil, ediţia a IV-a”. Taxa de participare (20 lei) va fi trimisă prin mandat postal laadresa menţionată.

g Concursul are două secţiuni: POEZIE (la care se trimit maximum 4 poezii) şiEPIGRAMĂ (maxim 4 epigrame). O epigramă va avea ca temă impusă „Mizilul”, celelalte treiavând teme libere.

Precizăm că, pentru cei care nu au internet, materialele pot fi trimise prin poştă (adresaeste mai sus), semnate cu un moto, în acelaşi plic introducându-se încă un plic închis, pe careva fi scris acelaşi moto, în interiorul căruia va fi fişa de înscriere cu datele de identificare.

Anul trecut, laBrăila, pe 26 septem-brie, scriitorul MirceaMicu a fost invitat deonoare al Festivaluluiinternaţional „Balca-nica”, primind Pre-miul Opera Omnia.

A fost ultimulfestival la care a participat din lunga sa carierăprodigioasă, a fost ultimul premiu primit din-tre zecile de premii decernate pentru opera sabogată şi variată. Mircea Micu iubea Brăiladatorită bunilor săi prieteni Fănuş Neagu şiNicolae Grigore Mărăşanu, alături de care arisipit multe zile şi nopţi înmiresmate de al-coolurile şi pitorescul vechiului port dunărean(Nopţile risipitorului, Frumuseţile zilnice).

Acolo, printre invitaţii festivalului,Mircea Micu era o prezenţă distinctă, agrea-bilă prin naturaleţe şi spontaneitate, cu o re-plică ce putea stârni uşor un hohot de râs,chiar dacă uneori era şi acidă. N-aş putea spu-ne ce culoare aveau ochii săi, dar în lumina lorse ivea un licăr şugubăţ, de şcolar pus pe şotii;doar fusese învăţător şi împrumutase ceva dincandoarea acelor copii pe care îi învăţase lim-ba română şi istoria ţării. Riposta cu inte-ligenţă şi umor. La recepţia hotelului unde fu-sese cazat i s-a spus că e repartizat în camerăcu încă o persoană. Nu a acceptat să-şi împartăintimitatea somnului cu altcineva: „Plătesc!”.Şi a plătit o cameră separată. La masa deprânz, când i s-a adus ciorba aburindă, a cerutşi smântână. „O plătesc!” Mânca tacticosrefuzând cu îndârjire ispitirile bahice: „M-amlăsat de băut”. Avea ceva din eleganţa şi dem-nitatea cavalerilor de altădată. Cu femeile eracurtenitor, ceea ce-i aducea multe admiratoa-re. Povestea scurte întâmplări din lumea litera-ră (Întâmplări cu scriitori), cu un farmecunic, fiind o istorie literară vie. Jovialitatea sanu excludea însă evaluarea şi etichetarea lu-cidă şi exactă a unor situaţii sau personaje.Odată, spunea, când cineva îl acuzase de anti-semitism, îi trântise aceluia o înjurătură nea-oşă, indignat, spre stupoarea aceluia rămas fă-ră argumente. Era un ardelean pur-sânge ce-şiiubea ţara şi trecutul ei, dovadă scrierile sale,şi e suficient să-l amintesc pe cel mai dragerou al săi, Avram Iancu, cel căruia i-a dedicato piesă de teatru jucată de Naţionalul clujean,nemaivorbind de activitatea sa îndelungată înslujba scriitorimii române, din cadrul UniuniiScriitorilor.

Prezenţa sa a înnobilat şi a ridicat şta-cheta valorică a ,,Balcanicei‘‘ din 2009. Chiardacă a observat unele bâlbâieli din parteaorganizatorilor, şi-a păstrat calmul, trecându-le cu vederea în spiritul unei largi înţelegerifaţă de natura umană. Am fost în micul grupplecat din Bucureşti, cu care a vizitat Brăila;s-a plimbat prin Grădina Mare din municipiu,pe ţărmul Dunării. Aici, pe un ponton, invitaţide poetul Stere Bucovală, am avut parte de unprânz pescăresc tipic. Mircea Micu era încân-tat. Un ardelean mânca peşte, cunoscând felulşi gustul, alegând cu grijă oasele, sorbind cuplăcere din ciorba pescărească preparată cuapă din Dunăre. Era fericit, glumea, respiraadânc spre cerul senin ce se oglindea în apamişcătoare şi misterioasă din care criticul Au-reliu Goci, cu o undiţă, scotea peşti ce se zvâr-coleau disperaţi, în timp ce noi îi aplaudam

performanţele. La întoarcerea acasă, în Dacia con-

dusă de Grigore Mărăşanu, Mircea Micu s-aîntors către mine scuzându-se mucalit: „Lă-saţi-mă să stau eu pe locul mortului”. Îndreapta şi în stânga noastră se derulau câmpuriaurite de coacere şi de soarele unei amiezi târ-zii. Eram bine dispuşi, Mircea Micu cânta ro-manţe şi cântece ardeleneşti cu binecunoscu-ta-i voce plăcută şi profundă. După un timp,ne-am oprit pentru o scurtă pauză. Nu departede şosea se zărea un adăpost încropit ca unbordei. De acolo venea un scâncet sfâşietor.Mircea Micu a urcat sprinten din şosea sprecâmp, iar eu l-am urmat, gândindu-ne că amputea fi de ajutor. Priveliştea era greu de su-portat. În bezna interiorului acelui bordei, subun roi de muşte mari şi verzi, cu zumzăit ame-ţitor, se zăreau, după cum abia am reuşit să nedăm seama, câţiva căţeluşi în agonia morţii.Deodată, dintre ei a ieşit, clătinându-se, o mi-că vietate. S-a îndreptat din instinct spre pan-tofii lui Mircea Micu ce rămăsese împietrit.M-am dus la maşină şi am adus o sticlă cu apă,dar nu găseam niciun vas din care să-i dăm săbea acelui sufleţel ce voia să trăiască. AtunciMircea Micu a îngenuncheat în faţa căţeluşu-lui orb şi i-a dat să bea apă din palma sa făcutăcăuş. Am pus apă de câteva ori în acel căuş,sorbită de mica vietate ce primea în ultimeleclipe de viaţă câteva picături de apă din palmanobilă a unui scriitor. Chipul lui Mircea Micuse profila în amurgul de toamnă pe orizontullarg, ca o efigie a tristeţii. S-a ridicat, era înalt,subţire, sobru. Mult timp am rămas cu aceastăimagine, gândindu-mă că atunci când apăreadur şi aspru o făcea pentru a-şi ascunde uriaşasa sensibilitate. În şanţul drumului, am des-coperit-o şi pe mama căţeluşilor, moartă, lo-vită de o maşină. Nimeni nu a mai spus nimicpână la Bucureşti. A doua zi, în calculator, amgăsit un mesaj de la Mircea Micu: „Am sufer-it până la durerea fizică pentru acel căţeluşorb care voia să trăiască”. Am avut acelaşisentiment în cazul regretatului nostru scriitor.Era grav bolnav, dar muncea cu frenezie, cuimensă dragoste de viaţă. Făcea emisiuni deteleviziune, scotea revista ,,Literatorul‘‘, con-ducea cenaclul cu acelaşi nume, scria articole,lansa cărţi etc. La spectacolul „Chemarea pă-sării de-acasă” susţinut de Tudor Gheorghe,pe versurile lui Mircea Micu, la Sala Palatului,cenacliştii care erau în sală ascultau cu un nodîn gât ştiind că poetul este în acel moment peun pat de spital, nu pe scenă, pentru a-şi salu-ta publicul în momentul său de glorie. Şitotuşi, nu ne înduram să părăsim sala dupăultimele acorduri ale menestrelului ce cântasecu o lacrimă pe obraz. Aşteptam ca maestrulnostru să apară, hâtru, cu tonul său inimitabil,cu sclipirea aceea jucăuşă în ochi. Îngrijorareavenea din faptul că nu aveam la noi trandafiriicare-i plăceau atât de mult. Trandafiri albi pecare îi primise şi când îl sărbătorisem astă-iarnă, la Biblioteca metropolitană, la împli-nirea vârstei de 73 de ani, discret, fiindcă nu-iplăcea să fie sărbătorit, după cum spunea.Atunci, mergând seara spre casă, fiindcălocuiam în acelaşi cartier, Militari, m-a între-bat: „Domniţa, ce fel de flori sunt astea?” Nuştiam dacă glumea sau vorbea serios, dacăvederea îi era alterată de strălucirea zăpezii,ori aştepta un altfel de răspuns. Abia am rostit:„Trandafiri, domnule Mic”.

Trandafiri mulţi, roşii, i-a depus lacrematoriul Vitan Bârzeşti şi doamna MihaelaSfârlea de la BMB, care-i pregătea cu devota-ment ceaiul când avea filmări în acest sediu,lucru pe care Mircea Micu nu i l-a cerut nicio-dată, dar pentru care îi mulţumea în aşa fel în-cât oricine s-ar fi simţit cel mai onorat om dinlume. La crematoriul uman Vitan Bârzeşti, deunde ne-am luat rămas-bun de la maestrulnostru, m-a încercat acelaşi gând. Cum sicriulera acoperit, poate că acolo nu era nimeni.Când acest sicriu s-a scufundat în aplauzeleasistenţei, am crezut că maestrul va apăreacumva, după o uşă, zâmbind ca la o farsă re-uşită. Dar nu a mai apărut, ocupat fiind cuscrierea unor duioase versuri pentru mama sadragă, unele dintre cele mai frumoase versuricare s-au scris în literatura română pentru ma-ma. Aşa ne-a rămas în suflet Mircea Micu: unmare scriitor, dar modest ca om, onest şi cald,ataşat valorilor naţionale, înfruntând viaţa cumult curaj şi umor. În caietul în care consem-nasem sedinţele cenaclului ,,Literatorul‘‘, învirtutea funcţiei de secretară a cenaclului pecare mi-o acordase maestrul, am descoperit cusurprindere, scris, nu ştiu dacă de mine sau dealtcineva: „Noi vă aşteptăm.”

Pagina 6 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

REMEMBERREMEMBERVictoria MILESCU

Maestrului nostru, cu dragosteMaestrului nostru, cu dragoste

A fi la ClujSă fii la Cluj în vară, să ţi se facă dor,Sub cerul ca o laxcrimă fierbinte,lăsând peste atâtea lucruri sfintebalsamul lui atot-cuprinzător.Dinspre feleac să curgă lumina parfumată,şi să te-mbeţi de aer ca de un vin prea bun,să simţi, în înserare, cum prinde să răzbatădin nemurire, pulsul pământului străbun.Să simţi că eşti acolo şi-acolo vei rămâne,că fiecare vorbă e aur din psaltiriîncremenit în arbori, în piatră, în zidiri;voalul de puritate al naţiei române.Pământul să-şi înceapă cuprinderea lui linăşi morţii să se facă mai vii decât cândva.Iancu Avram, alături, îngândurat să-ţi steaca un gorun subţire iradiind lumină.Apoi, în neclintirea acelui spaţiu blândsă stai ca o monadă vibrând până în zori.Şi-acoperit de taină, ca într-un vechi mormânt,să-nveţi încă o dată ce simplu e să mori.

AcasăMi se sfieşte pasul, simt teilor parfumul,dinspre adânc pământul, oftând, se face deal,sânt mai bătrân ca lumea şi mă cunoaşte drumulcând mă întorc la mine, acasă, în Ardeal.Pe clinuri dulci căpiţe de fân înrourate,de greieri ameţite, visează mari răcori...Un clopot, cel din urmă, nădejdile îşi bateşi scutură polenul de aur de pe flori.Aţi fost aici vreodată? Aţi auzit cum sunăîn dunga serii bradul stingher dar neînfrânt?noaptea târziu, când trece Iancu Avram sub lunăieşit ca o nălucă albastră din pământ?Aş vrea să-mi fie clipa frumoasă ca o iarnă.Să mă opresc la Ţebea călare pe un cal.Să nu mai ştiu de-i vară sau dac-a prins să cearnăgreu norul amintirii. Să simt că-s în Ardeal!

MIRCEA MICU

REVISTĂ DE CULTURĂ - MizilREVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 7

APUSUL UNUI MARE SENIOR: MIRCEA MICU(31 ian. – 18 iul. 2010)

Se numea Micu – dar era Mare. I mă adresam cu invariabilul ,,coane Mircea‘‘. Îi plăcea for-mula de politeţe, mi-a şi mărturisit-o, odată. Şi chiar era un cucon în sens ardelenesc, adică un domn însens muntenesc. Avea un anume şarm, începând de la îmbrăcăminte şi până la grai. Un grai rămuros, încare mustea umorul gingaş, dar şi apăsat, uneori, însoţit mereu de un zâmbet de îngăduinţă.

Am cu şi despre el nenumărate amintiri – bucureştene, de la Mogoşoaia (bineînţeles, alăturaţicu mon cher Preda ori chisnovaticul genial (pe atunci) Dinescu, ori uriaşul urs brăilean Fănuş Neagu,fie umbrosul Florin Pucă, sau cititorul în Cosmos, Gh. Pituţ.

Neîndoios, capodoperele sale rămân romanul Patima (transcris şi pe peliculă cinematografică)şi poemele închinate Mamei – esenţa neamului. Se alătură, prin performanţa lirică a acestui gen luiEminescu, lui Labiş şi Grigore Vieru. Era unic în felul său şi îndrăgostit de cultură. De Cultura Mare.

Ne-am cunoscut în vara anului 1962, eu fiind încătărămat ca soldat în termen şi feroviar – şine-am împrietenit instantaneu. Cândva, în preajma lui Gh. Tomozei, rosteşte: „Tom, lui Istrate nu-iplace poezia ta.” Inventa pentru a-şi ascunde propria-i părere. Alumnul a zâmbit imperturbabil, dar eum-am zburlit de neadevăr. Cine ştie ce şicane se ascundeau între ei sub acest transfer pe spinarea mea denufăr împietrit.

În ultimii 6-7 ani, am fost vecini, el la Lujerului, eu la Veteranilor, în Militari –, şi de câteva ori pe săptămână făceam împreună piaţa. Era cunos-cut de precupeţi (mai mult femei!). Şi nu se târguia, plătea preţul întreg.

Mi-a dăruit (cu un autograf ameţitor) volumul său omagial-antologic Romanticul întârziat, din care citez, sugrumat de lacrimi: „Mamă, acesta sunt/ jumătate acoperit cu pământ, / cealaltă jumătate se duce / şi nici n-are cruce...”

Pedepsesc cu buzele strânse pe cei care l-au încenuşat, în loc să-l aşeze în copârşeu, lângă Arad şi lângă mămucă-sa dulce...Noapte înaltă şi sfântă, coane Mircea! Şi hai să mai recităm împreună din poezia Dumneavoastră: „Să adormim, e ceasul înşelător de dulce, / departe,

în mansarde, pereţii se-nmulţesc! / E ora zero. Veacul se duce să se culce / cu tot ce are dânsul urât şi nebunesc. / Cât se mai poate încă. Atât cât se mai poate,/ Să ne ferim de zgomot, de vin şi de maşini. / Reinventa-vom birja de târg cu patru roate / Şi când vom fi pe mare, vom înhăma delfini”...

Gheorghe Istrate19 iul. 2010

Gheorghe ISTRATE

Aveţi cumva un cal?

Daţi-mi un cal şi plec pân-la Buzăuaceste suple paracopitatenăluci de fum cum s-au născut din hăude biciurile lunii însemnate.

Daţi-mi un cal să-l scutur de nămolca pe un prunc să-l scald, să-l scarpin iutesub coama lui ce flutură domolsub pleoapa unei stele nevăzute.

Daţi-mi un cal oricât ar fi de slabdurerea după dânsul mă despică,mi-e dor de el cum doar lui El Zorabşi cum unui pescar de o plătică.

Daţi-mi un cal, un roib setos de fum,copita lui e-o seceră subţireextaziat în faţă să-i rămâncum stă în faţa socrilor un mire.

Daţi-mi un cal, să fie vorbitorsă zică: hai, dragă Gheorghe Istrate,să ne mutăm imperiul într-un nordeparte de femei şi de păcate.

Daţi-mi un cal de orice sex ar ficu ochi frumoşţi ca două crizanteme,să-l culc în pat, să-i fac scamatoriişi să-i citesc cu glas duios poeme.

Adi CUSIN

Dificultăţi

N-ai observat că seara sunt mai trist?Când port bretele şi un basc de pictor?Şi ca să pot iubito, să exist,Citesc poeme lungi de Hugo Victor.

Tu nu băga de seamă, fă baletÎn şorţul cu albastre picăţeleŞi-ascultă cum se mistuie încetÎn vechi potcoave, tinere caiele.

Am cunoscut un tip din Nord de tot,Era poet şi-avea mănuşi şi pipă,

Venind la noi, s-a întâlnit pe-un podCu o frumoasă şi distinsă tipă.

Ah, viaţă, viaţă, ce noroc pe elSă umble seara teleleu prin urbe,Era înalt, n-avea talent de felŞi era construit din linii curbe.

Am fost făcut să sufăr în zadarÎndrăgostit pe veci de macaroaneAceste lungi întruchipări de varCe se consumă seara în saloane.

N-ai observat că seara sunt mai blegŞi am temperatură nepermisăŞi de la 8 în sus nu înţelegOricât aş vrea – literatura scrisă.

Alexandru ANDRIŢOIU

De-atunci urăscTu care-ai fost un porţelan de Saxa,blând trandafir amirosind discret,mi-ai zdruncinat cuvinelor sintaxaşi-o parte din chenzina de poet.Seara veneai în urbea solitarăunde creşteau arţari şi sincofanţi.Eram elev la şcoala militarăşi-aveam sfieli şi... pantaloni bufanţi.Erai frumoasă, văduvă, distinsăşi-ntr-un amurg ce-agoniza în spume,deodată, fără jenă mi-ai pretins săfugim la naiba, amândoi în lume.Răpus de pielea cu miros de cetini,de tremurul sprâncenelor de tuş,am adunat un pol de pe la prietenişi-am luat bilete până la Beiuş.Acolo, însă, fire muierească,tu ai sedus un doctor bătrâior.La şcoală n-au mai vrut să mă primeascăşi am rămas în sat agricultor.

Cezar IVĂNESCU

Descântec şi bocet

„Şade pasărea galbinăpe o aţă de lumină

şi-aşa cântă de frumoscă pică stelele jos.”

Azi am să-ţi cânt ceva cumplit,bum-bum, la-la, la-la, bum-bum.Aud un mag încet venindDinspre cavoul Malcadumla-la, la-la, bum-bum.

Auzi cum sună oaselebum-bum, la-la, la-la, bum-bum!Vom trage toţi ponoasele,purtaţi întinşi pe-un şubred drums-alimentăm foioasele.

bum-bum, la-la, bum, la-la, lamă voi întinde draga meauşor, comod, orizontal,într-o cutie de santalşi nimeni nu mă va scula...M-am dus, te pup, adio, pa!Bum-bum, la-la, bum-bum, la-la...

N-am să mai scriu parodiiN-am să mai scriu parodii niciodată,e o meserie de care promit să mă lascăci ce e parodia dacă nu mănuşacu care încerci să încălzeşti când e germâna ostenită a poeţilor.E bumerangul de zahăr ars,floarea cu care ating confraţiiamintindu-le că-i citesc.Voi scrie despre fragilitatea plopilor,despre scâncetul vulpii la vizuina pustie,despre melancolia ursului din captivitate,despre felul în care iubitaîmi fură răsuflarea şi-o ascundeîn părul ei ocrotitor.Voi scrie despre singurătatea pelicanilorcăzuţi în bălţi ca nişte meteoriţi,despre casa părintească în zidurile căreiagreierii cântă atât de frumosîncât tencuiala se desprinde ca lacrima.

N-am să mai scriu parodii niciodată! Şi-o să-mi fie dor de mineca urşilor de stupii părăsiţi de albine.

Mircea MicuMircea Micu

N-am să mai scriu parodii

Caliopi DICU

Uncuvânt înfipt

până laumăr

îmi pun în clepsidră fiinţa,Care se scurge dincolo de voi,într-o mie de zerouri albastre,Aceste simple cercuri pe care

le despicMai adâncPână la jumătatea mea oarbăde nelinişte pură.Inima mea fără timp,Un cuvânt înfipt până la umăr

în adevărO las să hoinărească pe drumuriCa un pătrat deschis către searăîntre oglinzile paralele să înveţeJocul cu viaţa.

Cântecul fără nume

Întoarcem cântecul fără numeacela vechi cules din vise

de şarpePentru dragostea mea.Se scutură florile în ceaţă- mărturie a unui timp iertat

de îngeri.Misterul nu se mai risipeşteCa pe vremuri în întrebăriSe logodeşte spre nordCu o rudă divină.Pentru tine am oprit cuvinteleSă doarmă,Le-am trezit dimineaţaRăstignindu-le de prisos prin

lumeCa să înţelegi că tristeţile uneoriBat ca nişte clopote izbite de ger.

Anotimpul

Iert mai puţin decât DumnezeuO picătură pe care nu s-au uscat

culorileÎnnoită mereu cu o naştereCât o călătorie goală…înapoi sunt dovezile firiiLinişte până la cuvânt,înapoi privindUnu şi cu unu fac o mulţimeCare se iubeşte de-adevăratelea,Care adună o mie de scoici

inventateşi dezleagă o mie de blestemeDin morminte.Doamne, iert mai puţin decât tineCifrele venite să aplaude

Demenţa anotimpului din trecerea mea.

Am scris

Am scris un poem, trecătorule, despre cum să loveşti fericirea cu un cântec. Tonul să-l dai departe de lume şi trei zile să păstrezi o lacrimă în colţul ochiului, s-o duci la biserică şi în genunchi să plăteşti nesocotinţa că ai anunţat moartea. Îngerii vor dansa ca atunci când se leapădă omul de păcate în fântânile sfâşiate de soare. Aseară am scris un poem,

trecătorule, lângă sticle abia începute şi nu i-am greşit rostul pentru că la mare n-aş putea fi niciodată decât un cântec prăbuşit

în iubire.

Pe cercul polar

Poemele mari se scriu în vremeatotală

când drumurile de secetăîmbătrânesc

şi cer o nouă existenţăpentru mişcătoarele porţi

ale amiezii.Şi dacă s-ar aprinde luminile lumiipeste pragurile amintiriiar veni călătorii ursiţi să-şi joacepoverile fără umbră la ruleta aşteptărilor,şi s-ar deschide o fereastrăca adăpost între cumpenipentru viitorii paznici de păcate.Poemele mari se scriu în toate glasurile cu taine pedestreîn nopţi mult prea lungi şi diformeîn care se alunecă înadinsca o naştere-nsemnatăpe cercul polar.

Aveţi o durere???

Cară în spinare cocoşatulo salbă sfârşită în cântec.Nu-i este frig, nu-i este foameşi nu doreşte încoronare pe tron..Ispitit a fost când începusesă desluşească faţa lumii.Bolborosea cuvinte încătuşateramase bătrâne două câte două,împărţea lumânăripentru lipsa veşnicieişi întreba convoaie de astre:- Aveţi o durere?

împrumutaţi-mi-opână la judecata atât de aproape.ştiţi... icoanele au rămas pe gândurialtminteriaş fi murit în tăcere!

Ana Maria ZLĂVOG

Oameni şi berzepe

strada de catifea

Ploaie efemerăPloaie amară pe strada de catifeaPloaie cu prea multe cuie deplastic revărsate din matcăÎn gradina cu flori de argint de pe balcon vorbesc de la etajprin semne cu ploaiasă i se facă milă de stâlpi şi de berze

Printre firele de înaltă tensiune,albe şi gri,oamenii s-au cazat pentru o zi în cuiburile lor şi stau aşa, lipiţi unii de alţii, cât mai aproape de cer ca să amâne cu încă o noapte surogatul pulsului vital şi urgiasă treacă fără drept de apel

Uneori, şi oamenii şi berzelebeau apă de ploaieacum nu mai e vorba doar de cancerul care a secerat vise din faşăordinul de evacuare a intratserios la apăşi sfinţeşte cu urlete rebelehornurile tapetate în pansamente sterile

Pe strada de catifeaoameni şi berze au aceeaşi menirede a urmări cum moartea se-nclină în reverenţepână aproape de pământul verdeînfometat de ploaia amară

Fugim

Fugim de timp în contratimp,avem un singur bilet pentru o călătorie aşa complicată dar supravieţuim şi nu oricum,ceea ce e cel mai important, fără operaţii pe cord deschis, fără resuscitări, analgezice sau vitamine.

Fugim de rechinii care atacă din nou atât de aproape de ţărm,carne vie în colţii lor agresivisuntem atunci când nu ne mai suportăm unul lângăaltul, umăr lângă umăr, ceafă peste ceafă,şi de atâta înghesuială efectul de perpetuare a speciei în ritm galopant ne sufocă mai mult, dar noifugim mai departe.

Câteodată ne înălţăm atât de suscă frica de a coborî pe pământne face şi mai feroce, înveliţi în măduvă ca-ntr-o armură medievală,printre spini, cu coatele, ne facem loc lângă o cruce albă ca untulca s-avem loc de înnoptare şi aşa, dintr-o karmă în alta,moartea pare mai blândă, mai înţelegătoare.Pentru ea totul e un joc cu lemneputrede şi oglinzi înclinatedar nu de moarte fugim noi,aşchii sunt peste tot,albastre, verzi, aurii, se amestecăîn aluatul cu confettiîn cap, sub unghii, şi pe rând, înfiecare lună, în ambii ochi.

De la o vreme moartea e calmă,adâncă şi rece,amintirea ei ne trece prin vine la fel ca altădată, obsedant şi crispat,ne electrizează, ne amuză cuspaima şi văicăielile eidar fugim cu ea mai departe,coborâm sau urcăm, acelaşi sens unic e în fuga noastrăşi plângem, ne acoperim faţa în batistă, schimbăm numere de telefon,facem rost de bani de buzunar,apoi… ne tăvălim pe jos de atâta râscă nu ne mai încape nimic în fălcile ce rămân încleştate în acest vis absurdşi durerea ajunge, cât ai clipi,până la os.

Colet pentru îngeri

Mamă, azi trebuie neapărat să-ţi dedic acest poem, mâine vor fi prea multe păsăriîmpuşcate în inima Deltei.

Un simplu zid violet construitîmpotriva exploziei solaremă face să ignor simfonia stelarăa cuiburilor ce vor rămâne goale.

De fapt, acum nu mai contează cine cu cine şi de ce se întâlneşte în lumea aceasta virtuală.

Eu ştiu doar atât:Că am un colet pentru îngeriŞi în el, răvaşe pentru masa de seară.

Pagina 8 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

CALIGRAFIA

SUBLIMTULUI

AA RR CC AA DD EELL II RR II CC EE

Motto:„Teama de infern este un infern, iar dorul de par-adis este un paradis”

(D. H. Djubran)

Numele Hertei Muller a intrat în via-ţa mea la fel de brusc ca o frunză aruncată devânt în calea primului venit în parc la ora cândtoţi încă mai dorm sau ca un răsărit de soaresurprins printre gene când, rupt din somn, terevolţi împotriva insomniei buimace. Nu şti-am absolut nimic despre ea. Aşa cum nu ştiiabsolut nimic despre clipa surprinsă cu zâm-betul pe buze. Faptul că nu ştii nimic desprecineva care tocmai a luat Premiul Nobel pen-tru literatură şi care mai este şi român este maiîntâi stânjenitor, apoi devine pur şi simplu…provocare. Provocarea se transformă în căuta-re… căutarea în lectură… lectura în uimire…iar uimirea din nou în provocare…

Şi asta pentru că… prima reacţie cândciteşti o carte a acestei scriitoare este să des-chizi ochii mari, uimiţi, şi, cu respiraţia oprită,să cauţi să cuprinzi în ei imaginile de dincolode cuvinte, de dincolo de sensurile lor prozai-ce. Jocul frazelor e fascinant. Cuvintele par săse împletească în jocuri magice de lumini şiumbre, alunecând între denotativ şi conotativcu o dexteritate şi o eleganţă de invidiat şi greude urmărit. Când îţi pare că sensul unei frazeeste limpede, cu un singur cuvânt aceasta alu-necă spre un cu totul alt sens, într-un joc aliluziilor ce transpun chiar ideea esenţială atextului. Un joc construit cu ajutorul unui dis-curs narativ impregnat de un profund lirismcare, departe de a construi subiectul, îl frag-mentează într-un soi de puzzle ale cărui pieseapar într-o ordine strict subordonată memorieiafective. Pentru a-i descifra sensul întreg, eabsolut necesar să o citeşti în întregime. Iaratunci când ai ajuns la ultimele pagini îţi daiseama că trebuie să o iei de la capăt, iar şi iar,deoarece senzaţia cu care rămâi e că, într-unfel, chiar dacă ai citit cuvânt cu cuvânt, îţi sca-pă esenţialul.

După primele pagini ritmul scriituriite prinde. Te prinde şi te apasă. Sufocant chiar.Frazele incredibil de scurte, de multe ori re-duse la o singură propoziţie se succed cu repe-ziciune, într-un ritm absolut fascinant, care teţine prizonier şi-ţi lasă pe cerul gurii un gustamar, de viaţă ratată. Ca în tragediile antice,personajele – la „adăpostul” măştilor pe caresunt nevoite să le poarte - se mişcă în tiparedeja stabilite, din care nu reuşesc să se smul-gă. Spaţiul devine unul concentric, izolat delumea din afară şi izolant pentru fiecare indi-vid în parte. Aşa cum observă însăşi autoarea,„fiecare individ forma o insulă în sine, iar ţaraîntreagă, şi ea, un spaţiu etanş în afară, su-pravegheat în interior”1

În acest spaţiu sufocant se deruleazăacţiunea celor două romane, Încă de pe atun-ci vulpea era vânătorul şi Animalul inimii.Un spaţiu în care totul stă sub semnul fricii. Ofrică insidioasă, ce se insinuează cu agresivi-tate, cu perversitate, cu perseverenţă, o fricăpe care nu reuşesc s-o alunge nici statul împre-ună, nici râsul. Doar frigul, îngheţul, moarteadeci, reuşesc s-o facă să stea deoparte. Nupleacă însă, ci bântuie prin preajmă, pentru a

profita de prima scânteiede căldură umană şi a-şilua din nou individul înstăpânire: „Pentru că neera frică, Edgar, Kurt,Georg şi cu mine eram înfiecare zi împreună. Şe-deam împreună la masă,dar frica rămânea atât depersonală în fiecare cap,exact cum o aduseserămcu noi, când ne-am întâlnit. Râdeam mult cas-o ascundem de ceilalţi. Dar frica îşi pierdeurma. Când îţi stăpâneşti obrazul, se strecoa-ră în glas. Când reuşeşti să-ţi ţii în frig obra-zul şi glasul, ca pe ceva fără viaţă, frica îţipărăseşte până şi degetele. Se aşază undeva,în afara pielii. Zace liberă în jurul tău, o poţizări pe lucrurile din preajmă.” (Animalulinimii)

În casa Adinei, frica este adusă prinintermediul unei blăni de vulpe, căreia secu-riştii care percheziţionează locuinţa îi taie, perând, coada şi labele. „Asta e o vulpe să-ţipierzi minţile, nu alta” – comentează Paul. Lafabrica unde lucrează Clara, portarul este celcare ţine în mână cheile fricii: „Mâinile por-tarului nu percheziţionează toate buzunarele./…/ Portarul miroase frica, ea suie ca un aerstricat din bărbaţi şi femei şi atârnă la înăl-ţimea genunchilor”, iar la concerte, odată cuintervenţia miliţienilor, „cântecul s-a vlăguit,a răsuflat frică, o frică mare cât gura, câtprivirea. Mare cât sala”( Încă de pe atunci,vulpea era vânătorul).

Frica este răspândită de dictator şipaznicii săi. Oamenii îi simt pretutindeni, pân-dind: „Fabrica toată, cârciuma, magazinele şicvartalul de blocuri, sălile de aşteptare dingări, transporturile cu câmpuri întregi degrâu, de porumb stăteau la pândă. Tramva-iele. Spitalele. Cimitirele. Pereţii şi acoper-işurile şi cerul liber”. Ţara toată este un imensclopot de sticlă în care ţi se cunoaşte fiecaremişcare, fiecare cuvânt, fiecare zâmbet, uneorişi fiecare gând. Astfel, cuvântul frică devinesinonim cu cuvântul acasă: În frică se simţeauacasă.

Interogatoriile de la Securitate suntexerciţii de iniţiere în frică. Căpitanul Piele(însoţit de câinele Piele) sau Pavel Murgu suntdoar doi dintre exponenţii unui regim terifiant,a cărui principală ocupaţie pare a fi cea de ateroriza: Tereza îşi dădu drumul la lănţişor. Şice vrea acela de la voi, întrebă ea. Frică, amspus.

Simbolul care concentrează cel maibine toate „calităţile” regimului este sfrâncio-cul, cel ce ucide de nouă ori. Regimul totalitarucide fiecare fiinţă în parte de o multitudine deori ucigându-i libertatea, dreptul la libera ale-gere, dreptul la libera exprimare, dreptul laiubire, speranţă, prietenie, siguranţă, dreptulde a visa şi, în final, dorinţa de a trăi. Contex-tul în care apare acest nume de pasăre – în in-strucţiunile scrise de Georg pe scândura de laSpaima Găinilor – devine el însuşi, din per-spectiva întâmplărilor ulterioare, simbolic:

Instrucţiune: Când necazul e preamare, agitaţi scândura în direcţia mea

Voi, sfrânciocilor

Spaima Găinilor este o scândură rotundă şiverde, cu un mâner. Pe scândură se aflau şap-te găini galbene, roşii şi albe. Prin gâturile şiburţile lor erau trase şnururi. Acestea eraulegate sub scândură cu o bilă de lemn. Bila seclătina când ţineai scândura în mână. Şnuru-rile se încordau ca spiţele unei umbrele. Agi-tam scândura în mână şi găinile îşi coborauşi-şi ridicau capetele. - alegorie perfectă aunui regim în care nu există nici urmă de liber-tate, în care toţi se mişcă la comandă, în carenimeni nu are dreptul la alegere şi fiecare estesilit să se comporte la fel cu ceilalţi. Instrucţiu-nile de pe spatele scândurii vorbesc, astfel,despre modalităţile de a căuta ţapi ispăşitoriprintre cei care nu se conformează regimului.

Atât cifra şapte, cât şi cifra nouă suntîncărcate de semnificaţii simbolice. Cele şaptegăini trimit la impresia pe care vrea s-o laseregimul, cea de totalitate a spaţiului şi totali-tate a timpului2, de totalitate a vieţii morale3,o impresie în totală antiteză cu realitatea: osocietate alcătuită din marionete mişcându-sedoar în limitele permise de sfori. În acelaşitimp, nouă devine o cifră a realului, anunţânddeopotrivă un sfârşit şi o reîncepere, adică omutare pe alt plan. Aici se regăseşte ideea denaştere nouă şi de germinare, precum şi ceade moarte/…/exprimă sfârşitul unui ciclu, fi-nalul unei curse, închiderea unei verigi4.

Citind în această cheie, universul ce-lor două cărţi este unul ce pare să stea subsemnul fatidic al cifrei şapte, un univers ciclic,repetabil, cu pretenţie de univers perfect, dincare nu poţi evada. Şi totuşi… posibilitatea deevadare există şi se regăseşte în simbolisticacifrei nouă: în momentul în care frica atingepunctul culminant, când fiecare ins a fost ucisdeja de nouă ori, e timpul unei renaşteri, aunei evadări. (pentru aceeaşi simbolistică ple-dează şi cele nouă poezii găsite în dulapul luiGeorg, dintre care opt poartă numele Sfrân-ciocul, iar ultima Cine poate să facă un pas cupropriul lui cap: uciderile repetate ale umani-tăţii unui ins îl obligă pe acesta să renască, sătreacă în alt plan – într-un plan în care poatesă-şi exprime independenţa, să se conducă du-pă propriile idei).

Ilie este unul dintre cei cărora nu lemai este frică, unul dintre cei care au murit de-ja de nouă ori. De tine e bine – îi mărturiseşteel Adinei – ţie îţi este încă frică, mie mi s-a în-tunecat capul, de multă vreme nu am mai visatnimic./…/e vară, şi nu cunosc alt drum moaledecât Dunărea. La fel e şi Georg, care trecedincolo de margini (Dincolo de margini e o fe-reastră, care nu dispare când cineva se aruncăde acolo – meditează eroina noastră la mor-mântul lui Georg. Adevărata fereastră poatecă era aici, jos, în mormânt) şi pentru careemigrarea este o soluţie târzie, sau poate preaîntârziată: La şase săptămâni de la plecare,Georg zăcea în zorii zilei, la Frankfurt, pe cal-darâm. La etajul cinci al palierului era ungeam deschis.

Toţi ştiu că existenţa lor insulară nu esingura realitate posibilă, toţi ştiu că există undincolo, unde existau blugi şi portocale, jucă-rii moi pentru copii şi televizoare portabilepentru taţi şi dresuri subţiri ca un abur şi tuş

(Continuare în pag. 10)

REVISTĂ DE CULTURĂ - MizilREVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 9

Cristina BINDIU

Evadare din insula spaimeisau despre frică,

infern şi viziunea paradisului

(Urmare din pag. 9)

veritabil de gene pentru mame. Şi toţi caută ocale să ajungă acolo. Metafora acestei căutărieste mesteacănul cu clanţa în trunchi, din casaTerezei, sugerând posibilitatea de evadare, ouşă care aşteaptă doar să fie deschisă, atât deaproape de fiecare, dar atât de greu de văzut(poate pentru că frica din fiecare duce la or-bire): La trunchiurile copacilor ar fi trebuit săfie clanţe. Oarbă cum eram, atunci în pădure,nu le-am văzut – mărturiseşte personajul-nara-tor.

Şi totuşi, fiecare din personajele adu-se în prim–plan de cărţile Hertei Müller îşicaută propriul mesteacăn cu clanţa în trunchi,alegându-şi propria ieşire, propria fereastră,propria cale de evadare.

Unii aleg să fugă, pur şi simplu, dinţară; alegere ce echivalează, în general, cu si-nuciderea, pentru că cei care aleg această ie-şire sunt prinşi de cele mai multe ori şi omo-râţi. Poveştile despre Dunărea pe care plutesccadavrele, sau despre lanurile de porumb depe graniţă, cu rămăşiţe umane, circulă. Pro-tagonista romanului Animalul inimii şi prie-tenii ei întocmesc o listă cu fugarii morţi des-

pre care auziseră („două pagini”) pe care Ed-gar o trimite în străinătate. La rândul lor, Adi-na şi Paul află de la Liviu că în satul de pe ma-lul Dunării oamenii ţin câini mulţi ca să numai audă împuşcăturile şi cresc gâşte în loc degăini pentru că fac gălăgie toată noaptea. Daroamenii s-au învăţat, nu mai aud lătrăturile şigâgâitul, aud împuşcăturile.

Alţii emigrează, deşi plecarea se facesub semnul spaimei că li se poate întâmpla ce-va: Dacă nu mă vor arunca din tren, în timpulmersului – meditează Georg.

Unii aleg demenţa (Ei îşi schimba-seră frica pe demenţă): Kurt spusese că ne-bunii oraşului nu mor niciodată. Când se pră-buşesc la pământ, din asfalt, în locul unde stă-tuseră, se ridică unul identic.

Alţii aleg sinuciderea: Când şi când,câte unul nu se întorcea, deoarece voia să in-tre în apă. Motivul, spuneau oamenii, nu erarâul, el era acelaşi pentru toţi. Motivul, spu-neau oamenii, ar fi fost chiar insul care nuvoia să se întoarcă. El era o excepţie.

Tot un fel de eliberare, care se identi-fică atât cu demenţa, cât şi cu sinuciderea, ca-ută şi bătrânul ce cântă cântecul interzis –Deşteptă-te, române! – după care îi cere soco-teală lui Dumnezeu pentru destinul tragic alpoporului român: Deşteptă-te, române dinsomnul cel de moarte, cântă un bătrân. Cân-tecul e interzis, se aşază pe o piatră mai la oparte, zăreşte botul unui câine şi pantofii unuimiliţian, prin cântec se smulge din frică/…/dumnezeule, rosteşte el către salcâmul des-frunzit, ce-am putea noi să fim pe lumea astaşi n-avem nici măcar o coajă de pâine de mân-care.

Şi protagonista romanului Animalulinimii are intenţia de a evada prin sinucidere:„Moartea mă fluiera de departe, trebuia să-miiau avânt să ajung la ea. Aproape că măaveam în mână, doar o parte din mine nu măasculta.” Ceea ce o salvează, este - presupuneea – animalul inimii, fapt care trimite spre onouă conotaţie a metaforei din titlu: viaţa estesingura care îţi poate oferi şansa unei realeevadări, pentru că în viaţă nimic nu e definitiv.

Doar moartea e definitivă. Iar animalul inimiidevine astfel simbol al umanităţii din fiecaredin noi. Respingerea sinuciderii echivaleazăcu victoria omului în faţa fricii, în faţa terorii,în faţa dezumanizării prin frică şi teroare.

Cele două romane ale Hertei Müllerconstruiesc, aşadar, o simbolistică inversată ainsulei, atât a statului-insulă cât şi a individu-lui-insulă. Ceea ce ar trebui să reprezinte unloc privilegiat, hărăzit ştiinţei şi păcii, prezentîn mijlocul ignoranţei şi agitaţiei lumii profa-ne5 şi a cărui trăsătură esenţială este faptul căevocă un refugiu6, nu este altceva decât unspaţiu închis, izolant, terorizant, un infern încare fiecare îşi duce povara propriului infern,amintind de piesele lui Jean-Paul Sartre. Într-adevăr, pare că „infernul sunt ceilalţi” (Sartre,Cu uşile închise), dar, în acelaşi timp, dacăpentru unele din personajele celor două roma-ne contează doar adaptarea la mediu, încerca-rea de a obţine un minim de confort material,chiar prin mijloace ilegale şi imorale (exemplu- se fură din fabrici tot ce se poate, de la câr-lige de plastic şi oale de noapte, la parchet, fe-meile aduc aur din Ungaria ascunzându-l înzonele intime sau fac sex cu Grigore pentru oscurtă cenuşie, colaborează cu Securitatea –Tereza – sau beneficiază de un statut apartepentru că sunt amantele securiştilor – Clara),pentru altele „Important nu este să spui «Iatăce au făcut din mine!» ci « Iată ce am făcut eudin ceea ce au făcut din mine!»” (Sartre).Acestea din urmă sunt însă cele care câştigăpariul cu viaţa, reuşind să evadeze din insulafricii, indiferent prin ce mijloc, câştigându-şidreptul la dorul de paradis.

Şi, prin aceste personaje, cărţileHertei Müller „te învaţă să rezişti, să tesalvezi, să trăieşti” (Nora Iuga).

NOTE

1. Muller, Herta, Insula e înăuntru – graniţa, în afară,în Regele se-nclină şi ucide, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pag. 180

2. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar desimboluri, vol. 3, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, pag. 289

3. idem4. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de

simboluri, vol. 2, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, pag. 3525. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de

simboluri, vol. 2, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, pag. 156-1576. idem

Pagina 10 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

Magul cititor în runeA vorbi/scrie despre Ion

Gheorghe este o temeritate.George Călinescu se ridi-

ca la înălţimea „personajelor”Istoriei... sale; oricum, făcea ma-rele efort spiritual şi cinstit de a„conversa” cu faptele unei litera-turi mari şi fosforescente.

Noi, cei de astăzi, mă-runţi, cum să „conversăm” cu IonGheorghe? Limbajul şi expresivi-tatea lui vin dintr-o peşteră secre-tă a lui Zamolxe, numai de el des-coperită. Nu ne umilim în faţaversurilor sale, fiindcă le ştim pedinlăuntru ca pe o icoană cu carene hrănim zi de zi.

Ion Gheorghe nu ne inhi-bă – el dezleagă! Are carisma şiputerea profeţilor care comunicădirect cu cosmosul. Noi, deabia,cu salcâmul şi salcia.

Rog pe Ion Gheorghe sămă ierte că nu scriu, acum, maimult despre Dânsul. Abia m-amridicat din nişte boli proaspete,provocate de mine însumi. Ori-cum, condeiul meu este gravid în

ce priveşte introspecţia lucidă ageniului său indiscutabil.

Am clarviziunea că Ion

Gheorghe este ultimul clasic ro-mân în viaţă – şi la pontonul luiîmi leg şi eu mica mea luntre se-cetoasă, ivită din lanurile de cos-trei ale Limpezişului natal, înve-cinat cu Florica Măriei Sale.

Aici, la noi, bărăgănenii,e o taină, o uzină a pământului şia adâncurilor lui, un magnetism

puternic, care ne consumă, con-vulsionat, în înfrăţiri nesfârşite,prin logosuri inscripţionate pegranitul arhaicităţii.

Eu mă târăsc cu paşi deurs în spatele arheului Ion Gheor-

ghe, amuşinând descoperirile saleuriaşe, un tezaur care echivaleazăcu tot aurul Daciei subterane deazi şi pentru totdeauna. Cine ştiesă citescă, dar mai ales să pipăieliterele, înscrisul, răbojul lacrimi-lor milenar-pietrificate, e un înţe-lept.

Ion Gheorghe are vârstacelestă a lui Labiş, un astru refor-mator al liricii postbelice. Şi toc-mai de aceea ucis. Au locuit înacelaşi sanctuar al visătorilor au-tentici şi au dat curs liber verbelorliteraturii române, înnăbuşite vre-me de peste un deceniu.

Eu, cel care, uneori, mă-resc excesiv cantitatea de admi-raţie -, cazul lui Ion Gheorghe îlcontemplu echilibrat pe cântarulneiertător şi sacru al perenităţii,acolo unde îi şi este locul.

Gheorghe Istrateiulie 2010

Ion Gheorghe - 75!

„Auzi cum iar se prăbuşeşte-afară ograda traversată de bătrâni? Exodul lor spre peştera amară

e-un haos ne-ntrerupt de săptămâni.”

Aceşti bătrâni, probabil născuţi odatăcu timpul, se retrag spre o peşteră secretă, caîn cine ştie ce fel de ritual dacic, cu urma pier-dută. Risc să masacrez aici unul dintre primeleşi cele mai uluitoare poeme ale lui GheorgheIstrate şi, cu toate acestea, voi continua să po-vestesc cum ei, parcă într-un fel de anabasis,îşi abandonează ca o oaste înfrântă steagurile.Trec cu porii plini de pruncii ce vor fi să vină,iar cerul nu e decât o ţoală cu care îşi acoperăspatele gol.

Imaginea devine apocaliptică atuncicând întreg văzduhul putrezeşte de bătrâni, iarcaii, în grajduri, parcă presimţind cataclismul,mestecă rugină, tot aşa cum femeile care nascîşi destupă sânii doar ca să acopere cu laptemort lumina. Mai grafic şi vizual, Istrate – unpoet prin excelenţă olfactiv - nu poate fi decâtatunci când vede până şi ţărâna vuind goală,când nu mai ştim dacă bătrânii cară bolovaniori copii. E o stranie metamorfoză la care în-suşi poetul participă: ,,Mă-ngrop cu ochii-npalma lor de lut / Şi carnea-ncet pe-un altschelet se trage / Şi mă răstorn iluminat şi mut/ În hruba lor proptită pe toiage‘‘...

Gheorhe Istrate a ales dintru-nceputulpoeziei sale, primită nu fără puţină mirare şivâlvă la vremea respectivă – într-un timp încare nu ne lipseau poeţii! –, încercarea de acapta prin ritual, printr-un ceremonial al ros-tirii, arhetipul obsedant al fiinţei sale lirice.Este vorba, cum lesne se poate observa într-ooperă ce acoperă astăzi, iată, nu mai puţin de50 de ani, că poetul din Limpezişul Buzăului,atât de drag şi adesea evocat ca un mirabilislocum, se prosternează în faţa copilului pri-mordial, a acelui prunc aruncat în lume, o ale-gorie a purităţii, a totalităţii, zeu atotputernicşi mărturisind despre forţa invincibilă a vieţiiîn mai toate religiile şi tradiţiile populare, in-cluzând folclorul românesc. Iar copilul pri-mordial al poeziei lui Istrate e un veritabilsimbol al totalităţii: minuscul şi uriaş totodată,în stare să umbrescă lumea cu simpla închi-dere a pleoapelor sale. Întrupare a purităţii darşi a logosului, pus temelie începuturilor; hi-meră pierdută a cărei regăsire e posibilă doarprin drumul invers, dinspre prezent spre iz-voare, prin timpul care, în atâtea rânduri, laIstrate capătă caracteristicile maculării.

Nu altminteri se structurează poeticaacestui autor fără o artă poetică explicită, darcu scântei ameţitoare, de mare substanţă şi ex-presivitate, concentrate, uneori până la mar-ginea obstinaţiei, într-un drum purificator, că-tre origini: ,,în inima bisericii care ne-adună /umflându-şi lemnul cu porunci eterne / pe ro-ua somnului cu lună / mama de moarte îşi aş-terne// vai tată vorbele noastre sunt / lilieciitârzii ai rugăciunii – / iată-i cum ies vălătu-cindu-se-n sus / din gura adormită a mumii.”

Această tânjire după puritate, ca şi cum macu-larea timpului ne-ar îndepărta de paradisulpierdut, o observa şi Nicolae Manolescu, indi-rect, ce-i drept, într-o cronică ce saluta entuzi-asmat debutul cu Măştile Somnului: ,,Poezialui Gheorghe Istrate este o ispăşire, o asumarea unor răspunderi de care depinde adevărulmoral.‘‘ Din păcate, aici criticul greşeşte, vă-zând în versurile ce urmează o apărare de min-ciună şi făţărnicie: ,,Stai, nu rosti / şi vorba eo mască mincinoasă / sub cerul sfărâmat algurii / nu poate fi ascunzătoare // în roata vor-bei sufletul asudă / şi ochiul stâng al lumii /ne-acoperă cu pleoapa udă // tu trebuie întâisă te cobori / pe firul smuls din prima ta gre-şeală / să-ţi tulburi zeul şi apoi / să-i năruitronul şubrezit de jertfe // abia atunci când aisă poţi fugi întreagă / prin vămile pedepselor/ putea-vei să îţi treci nepedepsită / semneletoate înapoia vieţii // de-aici va-ncepe un de-şert de-absenţă / şi în gropile în care acestezile mor / izvoare roşii de rugină / s-or scurge-ncet din capetele drumului // şi bălării vorcreşte în muşchiul măştii / acelui zeu al dra-gostei bătrân / nevindecat şi orb ca toţi bă-trânii / ce dau în mintea morţii.”

Acest poem crucial în prima carte alui Istrate indică, de fapt, cea de-a doua marelinie de rezistenţă a poeticii sale, foarte apro-piată de ipostaza congenială a căutării la Ni-chita Stănescu, şi anume : neîncrederea în cu-vinte, în rostire; de aici o întreagă dialecticăîntre rostire şi tăcere, numit şi ne-numit, dintrecuvinte şi ne-cuvinte, ce va reveni obsesiv maicu seamă în volumele de maturitate ale poetu-lui. E aproape inutil să spunem că asta e multmai mult decât o problemă a adevărului sau aminciunii rostite prin cuvinte. Unde Mano-lescu vede o susceptibilitate taxonomică, evorba de fapt despre o îndoială ontologică. În-să nu se înşela deloc atunci, în 1968, foileto-nistul şi, mai recent, istoricul literar universi-tar, când îl numea pe Gheorge Istrate un poetexcepţional. A greşit din nou, însă, având pro-babil memoria prea scurtă sau trădându-şiinexplicabil harul afinităţilor elective, remar-cabile din vremea foiletonisticii, cu patruzecide ani mai târziu, când nici măcar nu îl pome-neşte pe Gheorghe Istrate în Istoria sa criti-că…

Să remarcăm acum că, în ciuda tre-cerii deceniilor, cu aceste două trăsături fun-damentale ale poeticii lui – neîntinarea, prun-cul primordial şi întoarcerea spre izvoare pede o parte („hai să vâslim, copile, înapoi / să-mpingem calul din cuvânt în sânge / să rupăumbra care ne tot strânge / în hamurile-i as-pre pe-amândoi // hai să vâslim spre calul tu-telar / prin el destinul nostru luminează / alu-necarea-n marele cântar / ce ne măsoară pu-rurea c-o rază // vai, pruncule, zăpada n-arerost / noi mirosim a păsări care-au fost”) şitensiunea dintre rostire şi nerostire, dintre po-ezia incantatorie a ritualului, şi... rituala, aşzice, neîncredere în cuvinte, exprimată tot princuvinte, ca aici, de pildă: „Nu mai mi-e frică

de cuvinte / ele mi-au fost un timp veşminte /de când le-am lepădat şi-s gol / în larma lornu mă mai scol // că se-ncuibaseră în mine /prea răsfăţate prea feline / sub sărutarea lorde fum / mă despărţeam de gândul bun // înpoarta veşnicului rut / ele vorbeau şi eu stammut / în pânza care-mi creşte anii / ele năşteauşerpoaice stranii // acum stau singur şi ascult/ tăcerea mea grăind demult” –, GheorgeIstrate a dominat o întreagă epocă în poeziaromânească, cu sau fără recunoaşterea „oficia-lă” a criticii care, după debut, l-a asumat drepto valoare, dar nu una care să răspundă atât demult spiritului zilei încât să-i consolideze lo-cul de frunte pe care, de fapt, îl premerită înliteratura română.

Remarcat de Tudor Arghezi încă dinvremea adolescenţei, Gheorghe Istrate îm-parte, e drept, o serie de caracteristici cu poe-tul Florilor de mucigai. Dacă aflăm asemănăriîn cantabilitate, în meşteşugita alcătuire a ver-sului, nu tot astfel se poate vorbi despre ide-aţia transcendenţei, care la Arghezi are o clarăşi dramatică pecete creştină, câtă vreme, cusimilare mijloace, Istrate se revendică mai cuseamă de la un păgânism mult mai vechi, îngeneral fundamentat pe cultul bătrânilor:„Dospeşte casa-n nopţi străvechi / rotindu-şitalpa-n lutul sferic / se-aude câinele lovindu-şi / grumazul gros de întuneric // eram al caseirege scit / furtunile m-au smuls din vatră / totneamul meu a coborât / în sarcofagele de pia-tră // eu de trei ori le înconjor / singurăta-tea-n urmă creşte / doar eu lipsesc din somnullor / ca din oceanul morţii-un peşte // înalţ oscară albă-n cer / prin care-o pasăre de sânge/ mai are dogorind de ger / o rugă doar şi măajunge // asemeni ei sparg vraja runii / să-audîn vid tăciunii puri / la care îşi aprind stră-bunii / cuvintele-adormite-n guri.”

Cititorul atent va observa numaidecâtcă Istrate, chiar dacă produce un alt fel depsalmi, cu un minimalism aproape blagian,deopotrivă în rostire şi noimă („Tu şi tu şi tu /doar atât - / restul alunecă / în Urât // tu –fiindcă ştii / să asculţi apele / şi să adulmeciploaia / cu pleoapele // şi tu – fiindcă în somn/ te-ai îngropat / într-o pasăre / şi ai uitat / şitu – // lespede de altar / părăsită de zeu / că-reia mă închin numai eu // restul se-ngroa-pă-n Urât / tu şi tu şi tu / doar atât...”), îm-parte cu Arghezi imensa putere de a îngemănaarhaisme cu neologisme, de a folosi cu artă şiprofunde semnificaţii oximoroanele, asemenicelui care din bube, mucigaiuri şi noroi a iscatîn poezia românească frumuseţi şi preţuri noi:„urăsc oraşul urinar / râma fecundă scârna şiscaieţii / cioarba de bale împroşcând pereţii /şi sângele virgin şi doctrinar // am ocărât învi-novat poeţii / crezând că ei se lăcomesc la har/ şi uită lumea care-i un bazar / cu şobolani celunecă-n erecţii // dar gândul brun m-a-ntorsîn hiacint / în fumul basmelor prevestitoare /în gura vorbei cu hiatul mare / în verbul caresună a argint // şi am urât oraşul mineral /

(Continuare în pag. 12)

REVISTĂ DE CULTURĂ - MizilREVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 11

Rapsodul esenţial al Ritualurilor: Rapsodul esenţial al Ritualurilor: GHEORGHE ISTRATEGHEORGHE ISTRATE

Dumitru Radu POPA (New York)

Prefaţă la volumul DIALOG CU INVIZIBILUL. Scrisori către irealitate

Colecţia „101 poeme”. Selecţie de autor.În curs de apariţie la „Editura Academiei Române”

(Urmare din pag. 11)

carbonul zgura sângele larvar.” E acestaunul dintre puţinele poeme din opera de oviaţă a lui Gheorghe Istrate în care se po-meneşte oraşul. Şi, nu întâmplător, prin re-jecţie totală! Tot aşa cum Bacovia e pro-babil unicul nostru virtuoz monocord pen-tru că, practic, cântă numai disperarea, de-zagregarea, umiditatea, ceaţa, tuberculozatârgului, reuşind să exprime coerent şi la omare înălţime estetică un spaţiu ce, prinextensie poetică, primeşte un veritabilstatut ontologic într-o cultură nu prea obiş-nuită cu târgul ca un concept de sine stătă-tor. Gheorge Istrate îşi restrânge virtuozi-tatea la numai două linii de forţă, de faptconvergente într-o anumită măsură şi care,fără să exalte satul ca realitate, îl împing îndomeniul primordial, acolo unde mersul àrebours în căutarea purităţii din cultul Stră-moşilor întâlneşte dilema rostirii şi nero-stirii. Cuvântul devine, într-un poem dematuritate de o splendoare absolută, esenţaChristică. E un întreg ritual, când creştin,când aluziv la nuanţa păgână a nunţii ele-mentelor : „mi-s buzele gravide în curând/ suspinul lor rotund va naşte floare / va ficuvântul magic bucurând / dezvirginareanopţii către soare // putere grea se va-n-sfinţi în trup / cuibar voi fi rostirii aştepta-te / mi-e carnea unsă rănile mi-astup / cuceara pergamentelor uscate // miros înzori a viaţă şi a faptă / de lacăte mi-e cerulgurii plin / mi-s buzele gravide se aşteap-tă / să nasc cuvântul: / Puberul Divin.”

Fi-va acesta, oare, cuvântul sal-vator care izbăveşte păcatele lumii, sau enumai o puternică metaforă ori metonimiapoetului în genere? E greu de spus, maiales din pricină că semnele pe care le sea-mănă poetul ici şi colo ca pe nişte rune(cuvântul revine aproape la fel de obsedantca şi ritualul) nu dau temeiuri de descifrareunivocă. De ce sunt, în cele din urmă, ru-nele rune şi nu texte lungi, explicite? Înîndoiala funciară a poetului faţă de limbaj,prin care paradoxal el exprimă această sus-piciune, se amestecă, de fapt, un alt palierde abordare: acela al metalimbajului. Nusunt mulţi poeţi în literatura română caresă se fi dedicat atât de mult - într-o poeziecare nu se vrea şi nu are aparent nicio nu-anţă teoretică - tainicului, enigmaticului,misterului, confuziei, dar şi revelaţiei adu-se de cuvinte, fie ele inscripţii, semne orisemnale. Poetul este în mod cert adeseabolnav de cuvinte, cum alteori e captiv saumântuit. Toate aceste ipostaze vorbescdespre o filosofie adâncă, ancestrală, curădăcini atât de vechi – şi totuşi atât demodernă în felul rostirii, chiar într-unuldin poemele anabasice ale primului săuvolum din 1968, nu mai puţin actual pen-tru starea poeziei lui Gheorge Istrate, celcare a preferat frivolităţii răspândirii sauexpansiunii libere, libertatea închideriiîntr-o singură, profundă paradigmă: „Cine-ar putea să-mi spună drumul înapoi? / Măumplu de-un miros ciudat al lumii / Fărăpovara vorbelor îmi seacă spatele / Şi in-tru fără umbră în pământ / Neglăsuit şi de-andăratele.” Regresia este limpede aici oformă de evoluţie, o regăsire superioară aoriginilor unde nenăscutul se îngemăneazăcu neglăsuitului.

Ambiguă e lumea, ambiguie suntşi cuvintele, rostirea. Iar în absenţa cuvin-telor, runele, cum bine observa într-unstrălucit studiu Cornel Mihai Ionescu,devin răni, alternanţa rană-rună fiind o altăconstantă esenţială a poeziei lui Istrate,pentru că ea ilustrează o durere cosmică, onevindecare ce este tocmai existenţa. Or-fismul lui Gheorghe Istrate este de un felparticular, căci cântarea şi în-cântarea,cântul şi des-cântul pot fi privite deo-potrivă ca rostire simfonică, dar, într-o per-spectivă mult mai modernă şi de nerefuzat,ca simple hiaturi, cezuri, sincope, auftacteale unei ameninţătoare, iminente, chiar da-că neîmplinite niciodată încă, deoarece enumită tot prin cuvinte, tăceri.

Astfel se prezintă poetul acum, la70 de ani, cu o operă considerabilă în spa-te, reclus în armura lui mitică, în ritualuricare nu-şi mai ştiu începutul, în rune cucheia pierdută, un poet esenţial, funda-mental în literatura română, care seamănăcel mai mult... cu el însuşi, precum înaceastă desăvârşită efigie:

„Dar nu-i a mea memoria aceasta Nici graiul ce-l rostesc înlăcrămat

Şi nici icoana galbenă în careUn Dumnezeu străin s-a aşezat

Demult în lemnul ei dormeau PărinţiiAlăturea cu zeii lor; vreun norLe-o fi furat pedepsitor voinţa

Şi sceptrele singurătăţii lor

Nici boala Doamne care-mi soarbe lacomLumina braţului nu e a mea –

Eu sunt doar o memorie-n derivăDin cerul altui adevăr o stea

Eu sunt o apă roasă de vechimePrin care trece grav şi dureros

Pluta de carne-a neamului ce duceCapul părintelui dintâi bărbos”

În zeghea lui adulmecând a miro-suri străvechi, cu sceptrul singurătăţii înmâna stângă şi Cartea în mâna dreaptă,Poetul nu mai aşteaptă poate nimic de laspiritul zilei, acela ce produce efemere cla-samente, ierarhii frivole, istorii şi antologiidestinate hărmălaiei circumstanţiale şi, înconsecinţă, uitării. Dar steaua lui rece, sin-gulară, străluceşte a mustrare, poate - căcinu ştim dacă vom apuca, trăitori efemeri şicălători spre moarte, ziua ce sigur va venisă ne-o recomande ca pe un astru fix, imu-tabil, pe vecie!

Gheorghe Istrate, iată un numede care, fără cea mai mică umbră de în-doială, vom avea să dăm seamă la jude-cata din urmă a poeţilor, când, cum şiunde va fi să fie ea!

Şi o operă ce şi-a câştigat rândulîntâi chiar şi în cele mai selective, severebiblioteci!

Pagina 12 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

Adrian BOTEZ

MANE, TEKEL, FARES - „NUMĂRAT, CÂNTĂRIT, ÎMPĂRŢIT”loveşte – loveşte – loveştesânge fierbinte ţâşnească – sângeclocotit – să se-ntindă subcumpliţi pumnii tăi – sânge fierbinte – sânge clocotit - să se-ntindă – pe hârtia pe care – fă rogu-te un pustiu luminat de bine – şin-o mai ocroti cu Pana de Cloşcă – ci cu LanceFuribundă – străpunge-o ţintuieşte-o deiconostasul în flăcări al gândurilor – smintiteentuziasme apocaliptic pe câmpii Morţii celei de Obşte lunar nechezând

a fi viu – a fi exasperat desincer – nu înseamnă a fideocheat: blestemat în veci fie - celneînţelegător şi muşcat de înnebunite aspide!

vine vremea când nu-L mai suporţi nici peDumnezeu – ca Maestru: crâncen – braţul tăusmulge şi piele şi carne – de pe imagini –zdrobeşte chiar şi ciolane de sfinţi: de dedesubtul cuviinţei slugarnice – ţâşneştetrâmbiţând victoria întreagă Cavalerul Duhului –cu un deget scriind trăsnet de sorţi şi de zodii:

„MANE, TEKEL, FARES!”

nimic nu cruţă – totul el devastează primăvăratic –pe câmpii cuvintelor: incendiază – veselcolibe – palate – judecători – judecaţi – precumscrie (pecingini de aur peste piele de-azur) – la Cartea cea Sfântă:

„MANE, TEKEL, FARES!”

puhoaie de foc – apoi zguri şi cenuşă – se vor face obişnuinţele

Cavalerul Neobişnuirii îşi şterge spada-nsângerată– de coltucul de pâine uitat – la margini de-ospăţdezmăţat: înmuindu-l în groază - şisperanţe de văzuri ascunse:

şi pâine şi sabie – se preschimbă înPrivirea şi Gura - cu care se taie văzduhul – sprepuntea pe care arhanghelii – de-oistorie-ntreagă – n-o mai păzesc!

„MANE, TEKEL, FARES!”

toţi o ştiau puntea – numai el – barbar nemilos –după ce-o află – n-adoarme savant: cutremurător elo urlă – mistic nebun mărturisitor – spre folos şi Călăuză Măririi

veniţi după cel ce a spus – veniţi de luaţiLumina Rostirii: Poetul nu pune pe nimeni să i se-nchine – ori mizer – să-i pupe papucul:neîndurat întru Frunte şi Fulger – devot alLuminii de Spadă – să ardă el lasă - superb - până ce toate zidurile – huruind ca laorice final săvârşit – vor cădea – prăfuind universu-n ruină – lăsând privireasă vadă!

„MANE, TEKEL, FARES!”

cine nu îndrăzneşte Grădina s-oîntr-adevăr - desăvârşit biruiască – incendiind-o-ntr-o Unică Frază:să moară!

astfel – Cavalerii Focului – îngemănându-şi înUnic Fulger de-Agheasmă – spadele lornu doar Îl înconjoară preDumnezeu: ci eiSUNT!

Umanitatea înfăţişată decătre Ion Cristoiu în noul său vo-lum de proză scurtă umoristică –Găina fără bilet, Editura Adevă-rul holding, Bucureşti, 2010 – esteo lume sucită, cu nebunia ei, fi-rească pentru ea însăşi, căci non-valorile mişună la tot pasul, amin-tind prin unele situaţii sau perso-naje de proza lui Caragiale – Că-nuţă om sucit.

Prozele acestea satirice –în fond, oglinda fidelă a societăţiiromâneşti din zilele noastre – potfi socotite continuarea celor dinvolumul Veselie generală (1992),dovadă fiind moto-ul noului vo-lum: „Doamne, ce catastrofă o săfie! O să ne stricăm de râs!” Au-torul a intuit perfect faptul că într-o lume buimacă – aşa cum apareîn cele două volume amintite –,graniţa dintre tragic (în variantaabsurdului) şi comic se estompea-ză, încât nefirescul e socotit firesc,aparenţa fiind luată drept esenţă.

Remarcăm faptul că une-le proze, prin maniera neutră a no-taţiei reportericeşti, sunt foarte a-proape de pamfletele argheziene,a căror notă definitorie este satira.

În marea lor majoritate,prozele din Găina fără bilet auun sâmbure anecdotic, având la fi-nal o poantă, care stârneşte vese-lia generală.

Spre pildă, în La tribu-nal, aflăm despre doi indivizi, a-cuzaţi că ar fi sucit gâtul câtorva

lebede, dintr-un parc. Rizibilă este„metoda” folosită, spre a ademenibietele păsări: „Aşezaţi pe malullacului, cei doi făceau lebedele săvină la ei, şoptindu-le vorbe dulcidin arsenalul cuceritorilor de ma-hala.” (p. 32). Rizibil este şi ex-pozeul Acuzării, făcut de un orni-tolog, care „ţinuse o splendidă di-sertaţie despre gâtul lebedelor,considerat, fără excepţie, dreptpodoaba de preţ a acestei cate-gorii de păsări.” (p. 33). Spre a fişi mai convingător, recită din liri-ca dedicată lebedelor. Câtă culturăşi sensibilitate la oamenii justiţiei!Apărarea vine cu un „arsenal” şimai greu: un doctor docent, expertîn „Comportamentul oamenilorsimpli”, care a încercat să con-vingă instanţa că cei doi învinuiţinu puteau face deosebirea dintrelebede şi gâşte. Poanta cu care seîncheie naraţiunea e de tot hazul:puşi în faţa unei „probe practice”,căci apărătorul a adus în sala dejudecată o lebădă şi o gâscă, îm-pricinaţii „declarară că amân-două sunt raţe.” (p. 33).

Mortul accidentat este oproză în absurd. Protagonistul –Culai Lovin – un escroc notoriu,dat în urmărire generală, e nevoitsă lupte cu birocraţia locală, ne-putând să-şi recupereze lotul depământ confiscat de comunişti,căci dintr-o greşeală a unor fun-cţionari de la primăria din sat fu-sese declarat mort. După ce secăzneşte să adune tot felul de do-vezi că e viu (printre care şi de-claraţia unei amante, cu care seculcase), Culai Lovin se lasă acci-dentat, însă este dezamăgit, cândla adeverinţa prezentată i se răs-punde că „Un mort nu putea fivictima unui accident de circu-laţie” (p. 95). Disperat, se aruncăîn faţa unui TIR. Explicaţia au-torităţilor dată rudelor este ilară şiabsurdă în egală măsură: „Li sespuse peste tot că respectivul mu-rise o dată şi că învierea mortuluise mai întâmplase, dar moarteamortului, nu.” (p. 95).

Sunt şi proze care, dindorinţa autorului de a fi mai ex-plicit în privinţa unor situaţii sau

al comportamentului unor perso-naje, au inserate după poantă altecâteva informaţii. Aşa sunt: Go-blenuri cu bucluc, Un traficantde handicapaţi şi Falsul luptător.În prima proză, mai sus menţio-nată, găselniţa conducerii unui pe-nitenciar, în privinţa autogesti-onării – confecţionarea de gob-lenuri de către hoţii de buzunare,„înzestraţi cu degete lungi şi agi-le, indispensabile lucrului migă-los” (p. 40) – este credibilă, maicu seamă că Ministerul de Internetot întârzia virarea banilor pentrucheltuielile de întreţinere. Chiardacă lucrează pe stoc, motivaţiadin punctul de vedere al deţinu-ţilor este logică, însă pentru citi-tori ea stârneşte râsul: „…deţinuţiise zbat să dea gata cât mai multegoblenuri. E un bun prilej (…) dea-şi exersa îndemânările de hoţide buzunare, fără de care, la ie-şire, riscă să moară de foame.” (s.n., p. 40). Aici ar fi trebuit să se o-prească autorul.

A doua proză ironizeazădirect şi indirect prostul gust şigrosolănia unui aşa-zis traficantde handicapaţi, care la revenireaîn ţară, după destrămarea reţeleisale, vrea să-şi ridice un castel caîn basme. Pentru că erau destuigură-cască şi după ce opreau ma-şinile şi înjurau „bandiţii care je-fuiseră ţara”, la vederea castelu-lui ridicat pe o colină artificială(căci zona respectivă era una decâmpie, iar un castel trebuie mu-sai să fie măcar pe o colină sau pe„o stâncă neagră”), un investitoristeţ „trânti rapid, la marginea şo-selei, lângă locul unde se expri-mau revoltaţii, o terasă cu mici şibere.” (p. 69). Şi pentru că afac-erea prospera, acelaşi investitor aridicat şi un motel, având o firmăsugestivă: La jos bandiţii. Din do-rinţa de a evidenţia naivitatea oa-menilor şi a augmenta absurdul si-tuaţiei înfăţişate, autorul relateazămai departe despre acelaşi inves-titor (un bun prilej de a exacerbaisteţimea aceluia), care tocmise oechipă TV, ce ar fi dat posibilita-tea celor revoltaţi să înjure în di-rect bandiţii.

A treia proză de care a-minteam – Falsul luptător – aremai multe secvenţe comice. Înprimul rând, sesizăm de ce pro-tagonistul – Toader Cloanţată – nua dat bir cu fugiţii, care se înde-părtaseră de îndată ce se apropiarăceva mai mult de nepoata mafio-tului sicilian: „Bărbaţii fugeau deea ca de dracu', din cauza miro-sului de grajd, pe care-l răspân-dea în jur (…) Lui Toader Cloan-ţată nu i se făcea scârbă. Dimpo-trivă, mirosul acesta, de grajd, îiplăcea. Întreaga copilărie dor-mise în casă cu viţelul proaspătfătat(…) Mirosul Ceraselei îi deş-tepta amintiri din copilărie…” (p.132).

Aşa-zisa disidenţă faţă defostul regim comunist stârneşterâsul cititorilor: spre a impresionapresa din Italia, unde încercase săse aciuieze după decembrie 1989,protagonistul declară că pe vre-mea dictaturii, ca actor la TeatrulNaţional, în preajma sărbătorilorde iarnă se deghiza ca Moş Gerilă,însă avea grijă să şoptească la ure-chea copiilor tovarăşilor că defapt este Moş Crăciun, „nomen-clatură” ce i-a adus mari suferinţe.Rizibilă – ca poantă – este şi moti-vaţia renunţării de a trimite o scri-soare deschisă Mafiei, al căreiCapo di tutti capi refuza să-i deanepoata de soţie: „…se gândi sătrimită Mafiei o scrisoare des-chisă. Renunţă (…) nu doar cănici un ziar din Sicilia n-ar fi avutcuraj s-o dea publicităţii, ci pen-tru că Mafia ar fi trecut la con-traatac, solicitând dosarul săudin Arhiva fostei Securităţi. Or,din câte ştia el, un asemenea do-sar nu exista.” (p. 133).

Oricât ar părea de gravă,realitatea are, sub scoria drama-tismului şi al absurdului ei, as-pecte comice.

Aceasta este şi ideea cen-trală a interviului acordat de cătreIon Cristoiu ziarului Ring, înpreajma lansării noului său volumde proză scurtă: „…eu cred că nupot să bat realitatea românească,care este fascinant de comică”.

REVISTĂ DE CULTURĂ - MizilREVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 13

«Realitatea românească – «Realitatea românească – fascinant de comică»fascinant de comică»

Prof. Dr. Constantin MIU

RA

FTU

L C

U C

ĂR

ŢI

Rubrică amânată din motive obiectiveMotive obiective au impus restructurarea unor pagini din

revista Fereastra, astfel încât o serie de materiale, printre care şinotele critice sau cronicile la volumele trimise pentru rubrica Raf-tul cu cărţi, urmează să fie „redistribuite” în numerele viitoare sauîn paginile Almanahului cultural 2011.

Au fost reţinute, pentru a fi comentate, următoarele volu-me: u Ion Gheorghe - Sutrele ţăranului Iancu Arsene şi Con-cluziile senectuţii (Editura Rafet, 2010) u Passionaria Stoicescu- Solitaire (Editura Omega 2010) şi Celălalt Soare (Editura Litera2010) u Gheorghe Postelnicu - Opera lui Ion Gheorghe(Editura Lorilav, 2010); u Corneliu Vasile - Scriitorul vremii,

vremea scriitorului (Editura EuroPress 2010) u Nicolae Cabel -Lăstun, sub strigătul frunzei (Editura MAD Linotype, 2010) uIon Nicolescu - Mioriţiada (Editura Rafet, 2009. Reeditare) uNicolae Pogonaru - Amintiri din prezent (Editura EditGraph,2010) u Calistrat Costin - Om fi greşit galaxia (Editura AteneulScriitorilor, 2010) u Nicolae Tăicuţu - Dincolo de semn (EdituraEditGraph, 2010) u Nicolae Zahiu - Poemele Lordului de laBerca (Editura Lorilav, 2010) u Valentin Cojocaru - Podul rupt(Editura Lorilav, 2010) u Nicoleta Gâlmeanu - Din nou în zid(Editura Renaşterea Culturală 2010) u Carmen Tania Grigore -Pulsul ţărânei (Editura Rafet, 2009) uMihaela Roxana Boboc -Poemele Ioanei ( (Editura Lorilav, 2010). Cronicar

I. Fariseismul literar românescMoto:„Dacă eşti dispus să suferi, să te sfâşii, să suporţimeschinăria şi răutatea, neînţelegerea şi prostia, re-sentimentul şi nesfârşita singurătate, atunci da,dragul meu B., abia atunci vei fi pregătit pentru adepune mărturie.” (Abaddon exterminatorul – Ernesto Sabato)

Există atâtea exemple de oameni careau suportat în linişte calvarul pregătit cu minu-ţie de chiar semenii lor, de la geniile muziciiprecum Beethoven sau Brahms până la scrii-torii din toate timpurile, cei cu adevărat scrii-tori. Însă, tot atât de lipsiţi de modestie suntemdacă ne comparăm suferinţele cu ale lor; e caşi cum am pretinde un familiarism „peste tim-puri” celor care ne-au încântat prin capodope-rele devenite valori/repere ale umanităţii.

Vorbim aici de oamenii care îşi văd înoglindă chipul imaginându-se genii – există ocaricatură cu un pisoi ce se priveşte în oglindacare i-arată un cap de leu… Vorbim de con-diţia artistului din spaţiul carpato-danubiano-pontic, de individul cu monoclu şi barbişon,de cel cu T-shirt şi tatuaje pe mâini, de coanaChiriţa updatată la ultima modă literară, poateşi de arhaicul „complex al provincialului”, ti-pic scriitorilor care au detronat „bucureştenis-mul” (un termen manolescian) unor vedete deieri şi de azi – în sfârşit, de literatura ca un câi-ne mort, plin de larvele parvenirii. Toţi cititoriide reviste şi majoritatea bloggerilor axaţi peştiri sau bârfe „culturale”, află din spaţiile alo-cate replicii destule amănunte, compromiţă-toare pentru anumiţi scriitori sau instituţii cul-turale din zilele noastre.

Sunt atâtea scandaluri şi nume dis-puse să încrucişeze spada în numele unui„adevăr”, oameni cu ingerinţe politice şi „alteafaceri” care au dezvoltat programe editoriale,spirit de bisericuţă şi tabu-uri de tip mafia si-ciliană a politicilor editoriale. Ei, şi ce? „Câi-nii latră, caravana trece”… Cumperi o cartesau citeşti o coloană de revistă: X îl atacă pe Ybănuindu-l pentru colaborări cu secu’, o tanti„face garagaţă” pentru că i se recunoaşte va-loarea implicit neliterară, un critic „experi-mentalist” e condus pe ultimul drum, o cartede poezie bună nu a fost propusă pentru Pre-miul USR, procese şi acuzaţii, lovituri subcentură… Mai sunt destul de păguboase ieşiri-le în termeni nelalocul lor ale unor voci consa-crate – poeţi sau critici care se iau de barbă lavârsta plimbărilor în parc cu nepoţii, premianţisau scriitori eminenţi al căror aport adus litera-turii din toate timpurile ar depăşi, chipurile,pălăria albă şi cam pătată a criticii contempo-rane…

Personal, îi iubesc pe scriitori pentrucărţile lor. Pe unii, fiindcă îi regăsesc în cuvin-tele puse în gura personajelor, în felul în careiau atitudine… Pe alţii, nu pot să-i cunosc da-torită aşezării geografice, sau altor pricini, darîi respect pe toţi începând de la omul care nu a

scris nici o carte şi mitraliază site-uri de po-ezie virtuală. Fiecare are bastonul lui de ma-reşal… Ce nu pot înţelege, deşi e la minteacocoşului, e diferenţa prea mare de opinii întreceea ce este literatura în România şi cum eprezentată ea în lume; la această diferenţă ma-joră dintre teorie şi practică, sau măcar pentruea – scriitorii ar trebui să fie o singură inimă.Patetic, dar e mesajul unuia care nu face (încă)parte din nici o grupare literară şi care are toa-te şansele să rămână un anonim. Tânărul aspi-rant la frăţietatea scriitoricească e năucit şi in-capabil să discearnă – cine e cu cine, a cui erevista aia dacă e condusă de cutare, cum săstea între ei şi de partea cui să fie dacă haitaare şefi de echipă, unul e la pupitru şi încăvreo 20 au puterea funcţiei lui Z ş.a.m.d…

Noroc cu Ernesto Sabato, ale căruisfaturi de prieten m-au cucerit în totalitate:„Va trebui să suporţi până şi această injustiţie,să-ţi pleci spinarea şi să continui să-ţi real-izezi opera, ca şi când ai ridica o statuie într-o cocină”…

II. Rudimentarismul omuluimodern - dărâmarea valorilor

Fiecare domeniu de manifestare a in-teligenţei umane a excelat într-un fel sau altulprin personalităţi ale epocii, eminenţe care şi-au pus definitiv amprenta originalităţii în artă,filozofie, psihologie şi ştiinţă. Astfel, în urmalecturării operelor în sine, pe baza criteriiloraxiologice (valorizatoare) formulate de criticiliterari, putem constata existenţa unor vârfuriîn cultura unui popor; fiecare epocă sau pe-rioadă culturală îşi are promotorii şi „părinţii”specifici, creaţii clasicizate şi suprapuse ca te-melie culturală a generaţiilor următoare. Alt-fel spus, există o retorică a oricărei discipline,acea „dogmă” care-i asigură perpetuitatea înavalanşa de idei ce apar ulterior să o combată.

Hermeneutica reprezintă un domeniuînzestrat cu o anumită detentă etimologică şisemiotică, şi ea excavează operele culturale înfuncţie de acumulările în baza-de-date: „Ohermeneutică a dialecticii prezent-trecut-pre-zent, orientată sistematic spre prezent, elabo-rată de la nivelul prezentului, capabilă să «in-struiască» despre prezent.” – este parafraza luiAdrian Marino la un articol aparţinând luiJohn Hogan, Gadamer and hermeneutical ex-perience, apărut în revista Philosophy Today,1976. Adrian Marino dezvoltă aceste conside-rente pe marginea incursiunii lui Eliade îndreptul hermeneuticii, evidenţiind dublul re-gistru al disciplinei în cauză: „înţelegerea tre-cutului prin prezent, a prezentului prin tre-cut”,( p.295, Adrian Marino, Hermeneutica

lui Mircea Eliade, Ed. Dacia, Cluj, 1980). Dacă în ştiinţă unele lucruri s-au lim-

pezit, anume a trecut vremea lui Galilei, Co-pernic, Edison, Niels Bohr sau Einstein – acestlucru nu denotă că marile descoperiri ale omu-lui sunt „la final de mandat”, sau că alte tainevor rămâne intangibile multă vreme… dar niciinversul. Se obţine totuşi, din partea ştiinţei oîntoarcere nesperată la filozofie, la neobositeleinterogaţii banale asupra scopului vieţii…Omul de ştiinţă devine un pic visător, filosofulînclină spre experimentalism, arta sucombă înkitsch şi derizoriu – totul pentru o hermeneu-tică personală, o paradigmă autentică a indi-

vidului – un modus vivendi în mijlocul soci-etăţii care nivelează banalul deja văzut în modalarmant. E mereu nevoie de altceva, de altmod de raportare a cunoaşterii – cât mai origi-nal cu putinţă…

Lumea veche a avut miturile ei şi lu-mea modernă se simte „obligată” prin tradiţie– să fabrice miturile omului nou, acel patterncare să îi ateste şi mai mult trecerea triumfală. Astfel, cinematografia americană evadează închip romantic prin pelicule cu parcuri din Ju-rasic, Superman trebuie să-l subtituie pe Her-cule, etc. Artiştii caută inovaţii răsunătoare,poeţii un lexic aparte, mărci textuale care să ledefinească stilul între o sută şi una de cărţi. Iardacă vârfurile nu pot fi depăşite prin noi apro-fundări ale cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice,omul modern tinde, ca şi cel al Renaşterii, pre-cedat la rândul său de cel medieval – la dărâ-marea zeilor. Această muşcare a cozii face par-te din ritualul şarpelui, simbol al înţelepciuniiuniversale, dar şi al păcatului cunoaşterii pre-valând în dauna curăţiei spirituale. Cu alte cu-vinte, ceea ce unii aşază pe un piedestal, alţiidau jos cu încrâncenarea unui sclav dornic săscape de tirania unui model imposibil de depă-şit. Aşa pot fi explicate majoritatea curentelorliterare, valul de replici şi reacţii la un statusquo inviolabil; astfel pot fi înţelese proceselecomportamentiste (behavioriste), când sumadezideratelor umane este mai mică decât cea adezamăgirilor existenţiale. Domeniul cercetă-rii noastre este manifestarea culturală prin toa-te formele ei: pictură, sculptură, film, litera-tură, muzică şi dans; nu aducem în discuţie„nevoia de importanţă”, concept care alăturide instinctul de conservare şi cel sexual con-stituiesc deliciul excursurilor psihanalitice, cine vom axa traiectul argumentării asupra mi-tului creatorului unic, atoatedominator, deve-nit prin originalitatea sa un tabu, model de ur-mat şi de ocolit în acelaşi timp…

Dacă ne referim la privilegiile de caredispune omul modern faţă de omul secoluluial XIX-lea, constatăm cu uşurinţă evoluţia teh-nică, stabilizarea administrativă a unor terito-rii între graniţe statale unanim recunoscute,explozia realizărilor mecanice şi cibernetice –domeniul lui homo faber a înflorit ca pe vre-mea mozaicarilor mesopotamieni, când culoa-rea se turna în zeci de forme şi arta avea săcunoască apogeul şi decăderea în straturile is-torice. Cu toată evoluţia pe orizontala cunoaş-terii ştiinţifice, chiar şi a zborului în spaţiu,omul modern suferă o etapă retrogradă a spiri-tului; nu vorbim aici de marile biblioteci alelumii, de politicile editoriale care s-au priceputsă ne umple rafturile cu orice moft, ci de crizaspirituală a omului, care a început de la primascânteie a conştiinţei umane şi se continuă maiabrupt, în ciuda revelaţiilor pe care omul le-aavut prin religiile lumii – omul modern e unînapoiat cu unelte rudimentare, mult inferioaresemenilor săi din illo tempore.

Considerăm binevenită o paralelă ca-re ilustrează condiţia religioasă a omului mod-ern, acest titan atoatedominator şi mediocru înars amandi: „Am în faţă imaginea unui ţăranardelean aplecat într-un efort al muşchilor în-cordaţi asupra coarnelor unui plug de lemn.Rudimentar, neschimbat de pe vremea «ara-trului» romanilor. Trage brazdă grea în ţarina

(Continuare în pag. 15)

Pagina 14 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

Liviu OFILEANU Liviu OFILEANU

Retorica golului – fariseimul omului modern(conştiinţă literară versus conştiinţă religioasă)

ESEU

(Urmare din pag. 14)

seacă. O pereche de bivoli negri, animaleprimitive, greoaie sunt înhămate la ingratamuncă de sub cerul plumburiu, cu aerul lorfilosofic-resemnat. Portul bărbatului e ace-la al saşilor, desenat cu elemente aproapedocumentare. Bauer mit Buffeln ackernd,gravura lui Hans Hermann, e chiar măr-turia artistică a unei colectivităţi etnice, cuspecificul ei azi în derivă.” (Mircea Zaciu,Ca o imensă scenă, Transilvania, Ed. Fun-daţiilor Culturale Române, 1996, p.267).

Există trei clase de aproximare: uti-lizarea în mod voit imprecisă a unui termen,semnificantul corespunde parţial semnifica-tului, şi figurativul prin utilizarea ghilime-lelor asupra unui termen: „Aproximarea esteo operaţie nonrelaţională care constă în in-troducerea termenilor în metalimbaj numaicu ajutorul operatorilor. După rolul pe careîl îndeplinec, aceştia se clasifică în trei gru-pe...”,(Doina Bogdan-Dascălu, Critica –limbaj secund, Ed. Facla, 1981, p. 120-121 ).La prima vedere lucrurile par să stea cuminţiîn făgaşul lor atribuit de generaţii de criticişi semioticieni, oameni care au dăltuit rolullimbajului vorbit şi scris în tomuri consis-tente. Pentru orice student e foarte clar căexistă o teorie a literaturii, una a esteticii,una a romanului şi o alta a poeziei. Nume caBenedetto Croce, Umberto Eco, GeorgLucàcs şi Şcoala franceză de lingvistică –sunt repere sonore în descriptarea oricăreiambiguităţi legate de cum se face textul saucum se spune textul pe sine; toţi teoreticieniisunt de acord că literatura e un conglomeratde fiinţă translată în Text, apoi prin lectură,textul redevine Fiinţă; apoi, actul lecturii arcontinua în fel şi chip premisele autorului deText; pentru că toţi ne aflăm în căutarea Căr-ţii Personale.

Am parafrazat câteva deducţii arhi-cunoscute cu scopul de a reliefa un capăt dedrum al oricărei Retorici – a lucrului de spusşi a lucrului de afirmat în legătură cu celespuse; acela de a transgresa textele despretexte, şi de a purcede la demonstrarea uneiretorici a Golului, care ar ţine exclusiv deincapacitatea rezonării colective, de ruptu-rile Spiritului puse în scenă în cu totul altchip decât cel unanim acceptat… Aceastăretorică a Golului desfide tot ce s-a spuspână acum despre actul creaţiei, înţeles canevoie de depăşire, prin stil sau tehnică aînaintaşilor în cultură. De obsesia unei cău-tări în extremis se lovesc de peste două miide ani două conştiinţe, fără a se lua cum tre-buie una pe alta în discuţie – conştiinţa lite-rară şi cea religioasă. De aici, retorica Go-lului se subînţelege ca o categorie dilemati-că: omul religios versus omul artistic, şi carenu poate fi extrapolată în termenii nici unuidomeniu specific; omul religios autentic nuîşi va face „chip cioplit” din arta mimesisu-lui creativ, nu îşi va acorda ritmul existenţialpe notele culturii laice; apoi, nici omul artis-tic, nu va face concesii conştiinţei religioasedecât într-o mică măsură, varianta duplici-tară de care se dezice homo religiosus…

Iată retorica Golului: a trăi conformscripturii, acesta e dezideratul omului-reli-gios, nicidecum o ars-scribendi; a face lite-ratură şi a trăi conform preceptelor creşti-neşti este o erezie blândă, deoarece literatu-ra preînchipuie şi finalizează mituri şi fapteprobabile, scenarii care există sau nu… Cualte cuvinte, literatura descrie omul în toatevariantele sale, îi este cel mai fidel însoţitorşi totuşi, tot cultura apare drept cel mai aprig

duşman – datorită timpului pe care ea îlocupă în viaţa omului, în dauna celui petre-cut cu Hristos în cuminecare spirituală. De-sigur, putem afirma inutil că omul de litera-tură e un credincios-sadea, el merge la Bi-serică şi se roagă – dar e un jalnic fariseu,trăitor mai mult între personajele cărţilor sa-le (cele pe care le scrie sau le citeşte, doar eacelaşi lucru dacă lectura învie sau creează)decât în file de Scriptură sau între semeni –cei care ar trebui să îi fie „aproapele bib-lic”…

Literatura nu e un păcat, spun ceicare fac literatură, ci numai „un fel de”... lit-eratură. La fel se scuză şi popii adulterini…Apoi, mai există o altă literatură, una de-clasată, ca să spunem aşa, care nu poate facecorp comun cu „Marea literatură”, un eufe-mism pentru o literatură şi mai gregară…Dar, literatura ca necesitate spirituală şi fi-zică, e cel mai bătut clişeu teoretic, conformcăruia rolul ei consistă întru determinareamăreţiei gânditoarei trestii pascaliene; şi to-tuşi, conştiinţa religioasă autentică refuzăafiliaţii cu laicul – mai precis, literatura pa-tristică e o dovadă a obstinaţiei pentru subi-ectul principal al vieţii omului, Dumnezeu,şi nu omul cu umorile lui – fiindcă acesteadin urmă sunt trancense într-un dincolo încăde aici…

Morala: fariseimul speciei noastrese raţionalizează între arcanele retoricii Go-lului spiritual. Visul nemuririi nu a fost îm-plinit, însă există pentru acesta un experi-ment placebo redutabil: cultura şi opera fi-nită şi, pour qua pas non? – infinită; omul nuare timp să creadă, el scrie despre cum artrebui să creadă, despre cum trebuie să se în-doiască de cele scrise… În plus, are de-a-cum aura unui patrician care poate vorbiucenicilor, în sfârşit, şi după moarte… dacăpână şi un bilet de autobuz se desemneazăca purtător de semn şi semnificaţie pestetimp.

III. Pasivitate şi activism politic– (ne)implicarea politică

a scriitoruluiAbsenţa celor 7 ani de-acasă pro-

pulsează tineretul bovin, fariseul modern.„Motivul acestei asocieri în limba română?Greu de definit. (…) dacă boii pot fi tineri,de ce n-ar putea forma tineretul bovin?...”,(Victor Iancu, Limbaj cotidian şi rostireliterară, Ed. Facla, p. 137). Implicaţiileeducaţiei în formarea fariseului modern sedecodează prin paralelism – omul de azi,vorace şi vitezoman, exprimându-se alăturide cel de ieri. Avem mai jos două ipostaze ceindică gradul de interiorizare specifică aomului creştin şi a celui pretins intelectualpolitic – discursul omului-de-ieri: „Pentru aputea după cuviinţă număra virtutele celecereşti cu care tu, ilustrisime, străluceşti icijos în negura pământului, unde tu, dintr-oaplecăciune a inimii cei mari ţie înnăscută,pre tot omu, făr uitarea la naţiune sau larelighie, care numai trebuie ajutoriu tău,acoperi, rugăciunele celor mişei asculţi şineostenit umbli…”, (Paul Iorgovici, Ob-servaţii de limbă rumânească – în Budas-au tipărit la crăiasa universităţii tipogra-fie, 1799); discursul fariseului-modern: aavea – devine trebuie să am; a cunoaşte –doar dacă e util; a crede în Dumnezeu – dacăşi alţii fac la fel…

Evidenţa că omul trebuie adus cupicioarele pe pământ din schizoidia cu vise

de grandomanie e încă un deziderat –„Malraux spunea odată că trebuie să re-topim omul. Cred că avea dreptate şi maicred că trebuie să regândim românul.”(p.268, Sorin Comoroşan, România, soci-etate cu răspundere limitată, Ed. Cartearomânească, Bucureşti, 1995). Datoria kan-tiană include şi pe cea moral-creştină alăturide cea laică: „cerul înstelat deasupra şi le-gea morală în mine”. Morala: a fi util urbei,a-ţi face datoria faţă de semenii tăi înseam-nă a participa la viaţa Cetăţii, a locui în mij-locul ei, a-i cunoaşte pulsul şi temerile.

E târziu să repetăm acum dacă exis-tă sau nu vreun om care nu face politică(chiar şi la second-hand) – e clar că doarnebunii nu fac politică, iar când au de gând,confundă personajele, scrisorile se pierd şiajung subiect de scenariu. Toţi facem poli-tică, începând de la mercurialul pieţei sta-bilit în familie, de la preţul kilogramului deceapă şi până la forţele nato implicate încutare conflict… Şi-atunci, dacă datoria lai-că cere sacrificii la fiecare pas, morala creş-tină autentică de ce nu permite implicarea înpolitic a creştinilor? Răspunsul ţine de fari-seimul noii specii humanoide – „o mânăspală pe alta, şi amândouă obrazul”…

Orice domeniu de activitate pretin-de o detaşare faţă de vechi, o înnoire a per-cepţiilor asupra existenţei. Biserica protes-tantă crede una, cea tradiţională altceva. Înaceastă prăpastie e aruncat omul care nu cre-de decât ceea ce-i spun alţii, fiindcă neştiu-torul nu ştie alt lucru decât să imite pe altom. Datoria creştină nu înseamnă să cauţiun loc în Parlamentul Europei, dar nici să-lrefuzi dacă eşti pornit să faci bine semenilortăi. Roadele se vădesc în faptele fiecărui om,căci nu ţara te face român sau creştin, cifaptele care te aşază în ţarcul oilor sau al ca-prelor… Omul modern agreează starea am-biguă pe care Biserica Tradiţională o bine-cuvântează şi o „sfinţeşte”, „dracii cred şise-nfioară”, dar nici un pui de drac nu vaface ceea ce i se cere omului prin Scriptură:„Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”.

Implicarea în politică ţine de resor-turi şi aptitudini, trebuie să ai un har pentrua face politică, carisma omului care ştie cume viaţa celor din stradă. Dacă legea morală alaicului se pretează la incursiuni în cocină,la roşcovele porcilor, cerul înstelat rămâneintangibil… Ce e de făcut? A căuta mai de-parte pe urmele lui Diogene, un om moral,un român autentic, şi să ne zvârlim cu toţiisub aripile lui, să-i studiem textura penelor,cântecul de privighetoare. Iar întrebărilemari sunt tot cele vechi: „ – Există o fărâmăde regret că aţi apucat atunci pe drumulacesta? (al carierei gazetăreşti, n.n.) – Cineregretă, a trăit degeaba acei ani. FrançoisMauriac mărturiseşte undeva: Am devenitscriitor fiindcă n-am ştiut să fac altceva.”,(interviul cu Aurel Leon, p.150, GrigoreIlisei, Portrete în timp, Ed. Junimea, Iaşi,1990).

(Continuare în pag. 16)

REVISTĂ DE CULTURĂ - MizilREVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 15

(Urmare din pag. 15)

Încheiem cu un alt exemplu de nepu-tinţă în genul flaubertian: „Nu mai poţi scriecând nu mai ai nici o stimă pentru tine în-suţi”… Tocmai pentru că nu ştim să facem alt-ceva, în afara faptului că începem întruna zidi-rea Omului Nou, pentru că ne pierdem stima şipătimim ca naţiune la nivel de individ în ori-care colţ al lumii – Legea morală e la tom-beron, „cerul înstelat” e acoperit cu bidineauapurităţii de circumstanţă…

Paradigma omul modern nu diferă decea a predecesorului său din Renaştere – întu-nericul medieval a fost înlăturat şi Spiritul re-nunţă la temniţa habotnică a religiei, luminacreaţiei ţâşneşte pe orizontala cunoaşterii; ast-fel, au apărut descoperiri epocale şi geniuldescătuşat şi-a spus cuvântul. Ca şi predece-sorii săi, omul mileniului trei caută noi varian-te de exprimare, îşi forţează originalitatea fri-zând ridicolul, apoi, când nu poate depăşi unmodel, îl paştişează în numele recuperării unorsensuri şi al întreţinerii lor (în fapt este ultimadelimitare de un subiect categorisit mai slab,sau ineficient noilor aspiraţii, înţelese ca oemulaţie tardivă peste arcul timpului); aşadar,

îl detronează pentru totdeauna în numele apro-pierii de el.

Cultura precedentă e o materie cre-pusculară: postmodernismul continuă sensuri-le ei delimitându-se de formă, şi implicit desolemnitatea trubadurilor de curte, de a picto-rilor cerşetori şi de jelania romantică; omul-vi-teză nu are timp nici măcar să constate încotrose îndreaptă, e ca un orb pe o pereche de pa-tine cu rotile într-o piaţă cu bibelouri – oriceatinge, dărâmă cu iluzia că pune ceva autenticîn loc… Iată şi o mostră de modestie, unde cu-vintele orbului Borges, referindu-se la mitulpoetului absolut par să nu susţină ideea de mo-del intangibil: „Desigur, acum îmi dau seamacă nu aveam dreptate, din moment ce toţi po-eţii sunt buni în felul lor şi cred că nu trebuienici unul considerat ca fiind poetul «princi-pal». De fapt, bănuiesc că poezia nu este unlucru neobişnuit. Cred că şi cei mai slabi po-eţi, cum aş fi eu de exemplu, au reuşit din cândîn când câte un vers foarte frumos.” (WillisBarnstone, Borges despre Borges, Ed. Dacia,Cluj, 1990, p. 94). Şi tocmai delimitarea deobiceiuri şi carisme aduce în mod paradoxalcarisma şi tradiţia ei… Apoi, chiar mitul insta-lat rapid în conştiinţa contemporanilor şi deve-nit modelul de urmat, „trebuie” distrus pentruforţa lui acaparatoare, trebuie înlăturat pentrudictatura frumuseţii sale – iată măcinarea îngol a retoricii spiritului de competiţie, decli-nând model după model în numele originali-tăţii. Omul însetează în goliciunea sa spiritu-ală, iar singurul plin care îl poate locui e meta-fizic; aceasta e drama omului pe pământ – ui-tându-şi finitudinea, omul râde, cântă şi dan-sează cuprins de un dor nelămurit.

Liviu Ofileanu

Bibliografie:

u Adrian Marino, Hermeneutica lui MirceaEliade, ed. Dacia, Cluj, 1980.u André Glucksmann, Bucătăreasa şi Mân-cătorul de oameni, Ed. Humanitas, Bucureşti,1991.u Andrei Codrescu, Dispariţia lui „Afară”,Ed. Univers, Bucureşti, 1995.u Constantin Schifirneţ, Civilizaţie moder-nă şi naţiune, Ed. Didactică şi pedagogică,1996.u Cornel Ungureanu, O introducere în lite-ratura exilului, Ed. Amarcord, Timişoara,1995.u Doina Bogdan-Dascălu, Critica – limbajsecund, Ed. Facla, 1981. u Heinrich Zimmer, Mituri şi simboluri încivilizaţia indiană, Ed. Humanitas, Bucureşti,1994.u Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fărăjurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991.u Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Tran-silvania, Ed. Fundaţiei Culturale Române,1996.u Paul Iorgovici, Observaţii de limbărumânească, Ed. Facla, 1979.u Sorin Comoroşan, România, societate curăspundere limitată, Ed. Cartea romînească,1995.u Rubem A. Alves, Cartea cuvintelor bunede mâncat sau Bucătăria ca parabolă teo-logică, Ed. Deisis, Sibiu, 1998.u Victor Iancu, Limbaj cotidian şi rostire li-terară, Ed. Facla, 1977.u Victor Isac, Religia în perspectiva viitoru-lui, Ed. S.E.R & CO, Bucureşti, 1998.u Willis Barnstone, Borges despre Borges,Ed. Dacia, Cluj, 1990.

Pagina 16 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

POEMEPOEME

de ce plâng bunicii

nu înţeleg de celăcrimează buniciiîn vechile fotografiiaşa în felul lor s-au iubit au făcut copii şi ceva in viaţăau trăit după ritmurile anotimpurilor şi ale ceruluiau cunoscut viaţa cu bunele şi relele eişi-au plâns destulîn vremea lormă întreb de ce ar plânge acum aşa de târziude găsesc fotografiiletot mai udeşi mereu mai ceţoasede parcă acoloîn lumea pozelor vechiar fi un anotimp apartecu ceaţă şi ploi

viaţa noastră(după un film de Tarkovski)

o apă limpedecare ascundetot felul de gunoaieo apă limpedesoarele se reflectă în eaşi în mătasea broaşteio apă limpedeşi multă liniştesub luciugunoaiele au uitatsă mai trăiascăoamenii nici nu se vădpoate nici nu existăo apă limpedeşi lumina soareluiaşa cum erala începutul lumiişi înţelesul ascunse acolo printre gunoaielece abia se vădsub luciul apei

ochii tăi

chiar dacă ochii tăisunt precum dealurilearidecu iarbă măruntăunde nu creşte nici un copacşi animalele nu trecnu pascdoar corbii zboarăpe deasupra lorchiar dacă ochii tăisunt precum dealurilesterpe

cu iarbă arsă de soarenu înseamnă că numi-e dor de ei şi nu aş vrea să-mi fac o casăacolo susîn bătaia tuturor vânturilorpe dealurile aridecu iarbă măruntăşi arsă de soare.

spiritul

eram obositam aţipit numai o secundăsuficient ca spiritul meusă intre într-o broascăţestoasăşi să trăiască acoloo mie de ani.

fragilitate

ce fragili mai suntemnoi oameniipietricele pe care Dumnezeule ia din râu dă cu eleîn ferestrele îngerilorsă-i trezeascăşi căderea noastrănu facenici un zgomot

servicii secrete

noaptea am control deplinasupra serviciilor secreteşi atunci când cuvintelevin la mine să dea raportulle pun coroniţe pe frunteşi ele se transformăîn aure de sfinţi

oraşul de sub oraş

cineva îmi spune că sub oraşexistă un alt oraş de tuneleunde trăieşteun întreg popor necunoscutuneori când sunt tristregret că nu trăiescşi eu acolo anonim în oraşul de sub oraş

duminicile

toate duminicilemă dore ziua când ai puteasă mă vezicum îngerul îşi viziteazăcondamnatulam o bibliotecă de tristeţivino s-o citim împreunăpe sub casa mea trecstoluri de păsărise duc înspre polşi toate întreabăde tineeu le spun că te-am văzutacum un secolîntr-o carte cu poze

Ion MARIA

REVISTĂ DE CULTURĂ - MizilREVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 17

Uneori bătrânii iau decizii ciudate.Ciudată era şi hotărârea lui moş Babucea de ascoate în dimineaţa aceea oile din ogradă,chiar dacă peste noapte dăduse un pospai deomăt în toamna târzie şi rece.

Mai rece decât omătul şi gerul trecupeste sat vestea că deasupra Strâmtorii, la răs-crucea cărărilor, bătrânul oier îl găsise „mort-mort” pe Toni Torache. Aproape toată suflareasatului s-a înghesuit pe micuţul podeac, încon-jurând, la o distanţă anevoios strunită, trupulinert al pădurarului, aflat într-o poziţie tea-trală, cu un genunchi uşor îndoit, având puşcaîntre picioare, cu nările ţevilor pe abdomen,lângă muşcătura plină de sânge din furca piep-tului; în mâna dreaptă, atârnată într-o părere, onuia cu o crăcană la capăt.

Printre ţipetele sfâşietoare ale soţiei şiale fiicei, care erau ţinute cu greu la depărtarede terifianta scenă, dar şi peste bocetul feme-ilor stins în colţul tulpanelor, se auzi o sentinţăseacă, nemiloasă:

– Vedeţi-vă de treabă, oameni buni,acest om nu s-a omorât, cum nu-s io potropopacu’! Ce necazuri avea Toni Torache să seîmpuşte? Toni Torache purta căciula pe-o ure-che, ca un om mândru ce era şi nu îndesată peochi ca orice adormit!…

La auzul vorbelor, toată adunarea, cala o comandă neşovăitoare, făcu semnul cruciişi murmurară, cu cea mai profundă smerenieşi teamă, un „Dumnezeu să ne ierte!”. În clipaaceea, dacă ai fi avut o altă părere, pe loc ţi-arfi fost umplută gura cu ţărână. Or, ce motiv săfi avut?

De la geamul mic, pe care îl tot şter-gea de transpiraţie cu o cârpă soioasă – încă nuse îndurase să pună dublura la fereastră, ca sănu văduvească florile din glastre de lumină –mama lui Toni Torache vedea cum pâlcuri-pâl-curi de oameni trec pe uliţă în sus, privind în-spre locuinţa sa, ba unii dintre ei se cocoţau pegard pentru a cerceta curtea. O presimţiresumbră îi străbătu bătrânul trup vămuit deanotimpuri şi dureri. Se ridică anevoie de pescaun, apucă tremurând cele două beţe şi, spri-jinindu-se în ele, plecă după şuvoiul de lumece nu mai contenea. Ajunse cu mari eforturi îndrumul bolovănos. Din ochi îi curgeau lacrimimari, poate din cauza gerului... Oamenii care odepăşeau îşi fereau privirea ocolind-o, iar dacăvroia să-i întrebe ceva, aceştia se prefăceau cănu o aud ori îi răspundeau încet, aşa încât sănu se facă auziţi de urechile ei bătrâne. În gândi se lăsă un fel de pâclă şi se pomeni murmu-rând şi repetând întruna:

– Nu, Dumnezeu Bunul nu poate sămi-l ia şi pe el. De ajuns că am rămas fără feteşi fără celălalt fecior… Să nu aibă cine mă bo-ci la căpătâi? Să nu aibă cine-mi da o cană cuapă de pomană? Bunule Dumnezeu, nu poţiface asta… Nu-i aşa? Nu-i aşa?!...

Mâinile descărnate îi îngheţaseră pebeţele ude şi nu mai puteau să sprijine cu ni-mic trupul care sta să se prăbuşească la fiecaremişcare. În faţa ei, din întunericul lapoviţei,apăru o maşină de teren, ca un duşman hotărât

să-i facă rău. Panicată, dădu să se ferească dincale. Alunecă pe bolovanii acoperiţi de zloată,iar beţele parcă se frânseră. Învinsă şi de frigulce-i înţepenise încheieturile, se lăsă să cadă înstratul subţire de zăpadă murdară. Dacă ar firămas în picioare, poate că ar fi văzut căciulaîndesată pe ochi a fiului ei…

Holurile dispensarului, acolo unde afost dus de către poliţie trupul lui Toni, înaşteptarea medicului legist care să facă ne-cropsia, se umplură imediat cu tot soiul de cu-rioşi. Mirosul de haine jilave se amesteca tică-los cu cel de medicamente, de alcool medici-nal şi de formol. Când uşa se mai deschidea,vântul duşmănos arunca înăuntru câte o palăde aer curat şi rece. Oamenii se înghesuiauunii în alţii ca să-şi ţină de cald, dar mai alesca să simtă că aparţin unei comunităţi, uneimulţimi, numai astfel se credeau ocrotiţi.Printre ei, doar Norica lui Pasat părea că nu-şiare locul. Toţi o fulgerau cu privirile – o ştiaudrept ibovnica lui Toni Torache. La rândul ei,aceasta avea senzaţia că orice mişcare ar faceva fi imediat imitată de cei din preajmă sau vafi interpretată absurd. Asumându-şi riscul, îşifăcu loc printre consăteni şi ieşi în vântul tă-ios. Haina subţirică, pe care în grabă şi-o arun-case pe umeri când auzise de grozăvie, se do-vedea a fi doar o părere. Zgribulită şi zbârlită,hotărî să treacă pe la ţiganca lui Floreac pen-tru a-şi deschide ghiocul. De la ghicitoare ieşitotal bulversată – cum adică să şi-o fi făcut cumâna lui? Se îndârji în sinea ei şi hotărî să-icalce pragul şi babei Lina, să-şi dea în bobi.Cei patruzeci şi unul de fraţi, patruzeci şi unulde bobi pătaţi, i-au dat o cu totul altă variantăa dramei. Ceaţa toată de pe lume parcă se adu-nase în capul ei.

Mai rămăsese fostul preot. De cândfusese mătrăşit din funcţie, fiindcă dăduse înharul beţiei şi se apucase să aprofundeze şti-inţele oculte, ţinând slujbele numai în ebraicaveche. Vestea noii sale vocaţii trecuse hotarelea şapte sate. Cu toate acestea, consătenii nuapelau la serviciile lui. Le era teamă că vascoate la iveală ceea ce ştia despre ei, de petimpul cât le-a fost duhovnic. Şi câte mizeriinu ascund tainiţele sufletului? Norica, ajunsăpe nebăgată seamă în pragul casei răspopitu-lui, îşi reveni ca dintr-un leşin: „Doamne, cegreşeală mare fac eu!” gândi speriată. Nu aavut însă timp să facă la stânga-împrejur căuşa se deschise la jumătate şi răspopitul, des-culţ, îmbrăcat în odăjdii negre, înalt şi slab, cubarbă lungă, rară, neagră şi total neîngrijită, oprivi adânc în ochi, iar ea simţi că nu are put-ere să fugă, să i se împotrivească:

– Ştiu, ştiu la ce ai venit. Intră!Dacă nu ar fi fost atât de tulburată de

privirea pătrunzătoare, care-i străfulgera vo-inţa, maţele i s-ar fi întors pe dos de la aeruljilav şi stătut, plin de putoare de urină, de tran-spiraţie, de alcool şi de chiştoace mucegăite.Ferestrele erau înfundate cu bucăţi de păturiponosite, iar întunericul te făcea să crezi că aiintrat într-un cavou adânc în care s-a adusmarfă proaspătă, prost îmbălsămată, ţinută însoare toată vara. Răspopitul îşi freca mâinilefrenetic. Nu se aştepta la o aşa vizită, la o aşapradă. De dragul artei, avea o urmă vagă de re-gret că Norica a venit singurică:

– Ah!… dacă ai mai fi adus două-treipersoane, am fi putut folosi planşa Ouja. Con-diţiile sunt excelente! Maxime! Excelente!...

Ce păcat, Doamne! Ce păcat!… Transfigurat de emoţii, se repezi şi

aprinse lumânările din cele patru colţuri ale în-căperii, dar şi feştila sfeşnicului din alpaca depe masa ce părea un mic altar păgân, plin decristale, amulete şi artefacte, de pachete di-verse cu cărţi de joc, plus multe alte obiecte cear fi spus ceva doar iniţiaţilor. Printre ele, ră-tăcit, un crucifix din abanos. Luă cărţile detarot în mâna stângă, făcu deasupra lor o pasăcu cealaltă mână, apoi le aşeză nemulţumit lalocul lor:

– Nu, nu-s disponibile! Pe chipulnegricios apărură picături de transpiraţie, deşiîn încăpere era aproape ca afară de frig. Res-piraţia profundă şi precipitată, ochii cu mişcărivioaie căutau neputincioşi un ajutor: Vrei săîncercăm ceva nou? Metoda e inedită. Încămai lucrez cu Maestrul la tainele ei. E vorbadespre teletextul televizorului. Apar pe ecrandoar consoanele, ca la stenografie. Apar şi zo-ne cu hieroglife. Probabil că instanţa supe-rioară ştie că nu suntem pregătiţi să ni se dez-văluie tot viitorul, tot adevărul. Când subiectulnu vrea sau se teme să colaboreze, apar zoneîntunecate pe ecran. La fel şi dacă e un mediuslab. Hai, hai să încercăm…

Norica abia acum vedea televizorulundeva în faţa ei, lângă peretele din fund, aşe-zat pe podeaua jegoasă de lemn. Tare ar fi vrutsă deschidă uşa şi să plece teafără de acolo. Şichiar că ar fi făcut gestul în clipa următoaredacă n-ar fi fost luată cu blândeţe de dupăumeri şi dusă pe mijlocul covorului, a căruiculoare iniţială era greu de stabilit.

– Şezi în poziţia lotus, cu mâinile pegenunchi, cu palmele spre cer. Aşa… Acumînchide ochii.

Răspopitul acţionă cu degetul gros dela piciorul stâng butonul de pornire al televi-zorului. Un fâşâit difuz umplu încăperea, ilu-minând-o slab. Cu acelaşi deget apăsă şi unbuton de la telecomandă, căutând un canalanume. Aduse sfeşnicul şi îl aşeză în faţa No-ricăi. Pe urmă, ca pe un odor de mare preţ, îipuse în poală antena formată din două braţetelescopice, de inox:

– Ţine-o cu amândouă mâinile şiîncearcă să te gândeşti la prezenţa ta aici!

După aceste şoapte, îngenunchind înspatele Noricăi, răspopitul îi prinse capul întrepalme şi cu degetele lungi de la ambele mâinise apucă să îi maseze fruntea cu mişcări con-centrice, puţin mai sus de rădăcina subţire anasului. Ecranul începu să se întunece. Pre-sărate peste tot răsăreau hieroglife şi simbo-luri. Unele dintre ele se transformau repede orimai greoi în litere, altele refuzau schimbarea:

– Relaxează-te… relaxează-te… Eştiaici… Aici… Da… E bine, e bine aşa… Dejaliterele se leagă. Se leagă… Ascultă-mă culuare aminte: tot speri, tot crezi ca fiul tău celmare să fie al bărbatului cu care ai legat piros-triile. Da’ nu e aşa. Deşi nu-ţi doreai, celălaltbărbat a reapărut în viaţa ta. Ăă… nu ştiu cumsă-ţi spun, el nu mai e aici. E în alt nivel. Dela el o să primeşti un mesaj… Nu prea înţe-leg… O să-l afli în curând… A fost constrânsde către doi duşmani să lase acest mesaj. Chiarcă nu înţeleg. …Parcă ar fi între lumi.

Norica se vedea potopită de monoto-nia şoaptelor, de greutatea lor. Simţea că seexpune unui rău inevitabil, însă nu avea putere

(Continuare în pag. 18)

PROZĂ SCURTĂ

Ion LAZĂR DA COZA

OOIILLEE

(Urmare din pag. 17)

să se împotrivească. Universul în care trăia seprăbuşea implacabil într-un somn profund, calm…O pală rece de vânt o readuse la realitate. Se trezi înfaţa uşii răspopitului. Pe umeri, haina subţire ca opărere, legată cu un şnur, flutura ca o mantie săracă.Speriată de prezenţa sa acolo, se grăbi să ajungă îndrum. O altă pală de vânt rece îi împinse poalelecapotului între picioare. Se simţi umedă. Speriată,se opri şi îşi strânse genunchii. „Oare m-a siluit?”Gândul că ar putea fi adevărat o îngrozi. Fără săvrea o luă la fugă. Fulgii rari de nea îi cădeau pe faţarăvăşită. Din goana ei se domoli când desluşi că înpoarta casei parohiale era adunată multă lume. No-rica îşi dădu seama că sunt cam aceleaşi persoanecare erau şi la dispensar. Nu ar fi avut rost să treacăpe lângă grup ca o venetică vinovată, aşa că li sealătură sfioasă.

– …Dar ce motiv să fi avut?!– Mare pildă. Mare…– Asta nu-i pildă, părinte. Asta-i crimă! Să

vă spun eu cum stau lucrurile: Toni Torache aveapădurăria în sânge. Iubea pădurea. Mereu zicea:„Cum putem să spunem că pădurea e a noastră?Noi, nevolnicii, suntem ai pădurii! Ai intrat vreo-dată într-o pădure veche de o sută de ani?” maiîntreba el. S-a opus făţiş exploatării de către privaţia lemnului, căci mai zicea: „Privatizatul nu-şi vede

decât interesul!” Ce făceau ăştia? Se formacomisia, marca din parchet doar arborii scorburoşi,strâmbi şi uscaţi – aşa-zisă tăiere de igienizare – seprevedea în procesul-verbal că trebuie extraşi, săzicem, o mie de arbori; în urma comisiei, patronulde gater, cu tehnicianul care avea ciocanul de mar-cat, se duceau şi eliminau marcajul de pe strâmbă-turi şi-l aplicau pe arborii valoroşi. Păi ce, la exportar fi primit toate ciurucurile?! Toni le-a descoperitmişmaşurile şi l-au lichidat! Şi nici de vânat nu-ilăsa să vâneze ca pe moşiile lor… Şi-apoi ce rostavea moş Babucea să iasă tocmai azi, pe vremeaasta, cu oile la frunză uscată? Tehnicianul nu e ne-potul lui?... Ia ziceţi!

– Şi încă ceva! sări un altul cu gura. Dinprag, medicul legist a întrebat că cine a spălat victi-ma pe ochi, pentru că atunci când a ieşit să ne spunăcă s-a sinucis… Câţi n-au intrat peste el în salon?De la primărie, toţi. De pe la judeţ… dracu’ îi maiştie? Iartă-mă părinte, că de astă dată îs nervos…

– Păi, băiatul lui nu-i în anul trei la Sil-vică? întrebă o femeie. Ce rost a avut să scrie înbiletul de adio vorba asta: „Nu-l da pe fiul nostru laŞcoala Silvică”?

Norica tresări în frigul cumplit, făcându-se şi mai mică. Plecă fără să fie observată de cine-va. De câte ori nu se contrazisese cu Toni că ea aveasă-şi facă fiul inginer silvic?

– Părinte, unde săpăm groapa? Că ceicare şi-au făcut-o cu mâna lor, n-au loc în cimitir.

– Să aşteptăm să se elibereze certificatulde deces şi apoi om vedea…

– Da’ groapa trebuie săpată acum!Ştia şi preotul că o groapă trebuia să stea

cât mai mult timp goală pentru ca să vadă şi Dânsacă nu prea are cu ce să fi umplută şi astfel să nu vinăprea des pe acolo.

– Să aşteptăm… Să aşteptăm…– Nu mai aşteptăm nimic, părinte! Îi fa-

cem mormânt în cimitir. Ca unui bun creştin ce afost! hotărî un altul...

Oile lui moş Babucea, conduse de doicâini jigăriţi, au mers cât au mers singure, în aceadimineaţă, pe cărăruia care ducea spre luminişulunde ştiau ele că mai este ceva frunză uscată şiiarbă. La un moment dat, câinii, mârâind, s-au opritsă lingă nişte sânge închegat pe potecuţa întu-necată, iar oile, cum nu era nimeni să le îndemne ladrum, au aşteptat cât au aşteptat, apoi s-au întors însat. Doar una dintre ele s-a abătut să culeagă câtevapaie răscoapte, însă o creangă lungă de mărăcines-a prins de blana ei. Înserarea le-a prins în faţaporţii, behăind…

(*Povestirea face parte din volumulApusul îngerilor, aflat în curs de apariţie.)

Pagina 18 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

Review

sunt omul cald, susţinut de oase moi şi încheieturi roase pe dinăuntru.i-am dat înapoi bărbatului coasta împachetată frumos

nu am spus niciodată că îmi aniversez căderea!

cu o confidenţialitate stânjenitoareo nebună m-a sfătuit să nu adun pământuri inutilela intrarea în torace-acolo e cămara pentru iarnă,acolo trăieşte o desagă veche cusută dintr-un fost capot de mătase rozumplută toată cu talanţi uşori şi talanţi străini.

sunt omul care îşi roade unghiileca să elibereze lumina,eram Tânără când îmi plăcea să fug prin corpul vântului

acum sunt o bătrână cu botinerotunde şi degete subţiri,un păianjen subnutrit din pricina milei

îmi împletesc drumul din mers.la capătul lui mă aflu - femeiacare decojeşte gâtlejuri uscatemâncând pe ascuns bucăţi de mere bune şi rele.

Sonată neobişnuită de iubire

N-aş putea cântări pasiunea astaîn centimetri pătraţi de hormoni,nici să-i conving pe eide mâinile lui puternice ca braţele unor stejari arămii,arămii şi frumoşi.

N-aş putea să le povestescşoldurilor de-abia coapte,că ele nu trebuie să se simtăşolduri de femeiedacă miezul mărului de lângă mine aduce în decormireasma unui anotimp prăfuit.

O, oameni didactici şi cum se cuvine,ce v-aţi înscăunat pe tronurimulte în craniul meu deschis,de-atunci de când hatmanulÎnrândculumeaa obligat copilăria să abdice,de-atunci nimic în mine nu arevoie să treacădincolo de timpul cărnii.

Dar oameni din craniul meu cel moale,nici a mea ţărână nu este veşnică, iar în ochii lui...lumina albastră nu se simte niciodată strâmtorată.Şi nu m-aţi crede că pe buzele luieu văd rănile roşii,din mirosul veşmintelor sale vechisetea mea se bucură,eu sărut cu ochiul cearcănele de pe buzele-i temătoare,vindec urmele lăsate luide mâine cel bătrânşi de trecut.

Ave End

unde corpurile se deschid ca nişte alveole uriaşe

detaşarea începe din colţul guriidetaşarea cedeazăîn următorul momentstrivită între două palme adânci,diferite ca număr de nervuri şi formăstrânse într-o singură piele

http://www.youtube.com/watch?v=iMH5GE11pwo

acolo ne-am recunoscutcu trunchiuri pietrificate şi silacare face din ţigăriun fel de combustibil

am zis că aşa e bine să ne legăm copilăria de gât ca pe un cordon ombilical

lucrurile vor fiaproape ca în serile alea opacecând tăcerea era palpabilăodată cu respiraţia femeii care păstra dragoste şi căldură în sânii greifebramirosul de portocale febra

respiraţia mamei poate fi mimatălucrurile vor fi aproape la fel

unde străinii ştiu să facă arcuri cu săgeţi şi avioane din hârtieunde străinii ştiu să rămânăcu falangele în părul tău despletitunde străinii miros ca taţii adevăraţi

să ne legăm copilăria de gâtca o piatră de moară, apoi -un pod şi o apă unde poţi sări lejer ca într-unbioritm de one night stand-uriApropiereîn dimineaţa aceea soarele arăsărit greu

a răsărit cu frică şi aburii seîmbrânceau din frunzecopacii erau agitaţicu ei zăceam în penumbră

din fiecare apartament cu luminăstinsă vedeam cum se ridicămâini calde şi amorţite

îşi prindeau degetele într-un fel de circuitca nişte unde aşezate pe oglinzi mari şi adânciaerul era rece şi se contracta însine se întorcea pe toate părţilemă înfăşura parcă într-o bucatăşifonată de stofă

în dimineaţa aceea îmi simţeam oaseleo coajă udă de copac

eram o plantă cu porii deschişimă hrăneam cu iluzia luminii mă hrăneam de frica bucăţilor de carne ce dormeau în aburi de alcoolpe jos şi pe paturidin palmele lor un miros dens ca o lumină subtil ca un cancer umplea camera goală ca pe unparalelipiped malignîn baie, rezemată de uşăo evă de treabă dormea cu lumină albă şi solubilă cursă pe buze şi pe corsetde sânul ei limpede atârna un felde cruciuliţă mică din aur.

Roxana Diana BALTARU

Ave EndAve End

. Străbatem în taxi, Wuxi-ul. Oraşvechi, aşezat pe Marele Canal, care-l străbateîn partea de Vest şi din care se desprind altemulte şi mici canale ce trec prin oraş şi-i con-feră acestuia un pitoresc aparte prin caselevechi construite la malul apei. Văzându-le,gândul te poartă în China imperială a dinasti-ilor, cunoscută din filmele de epocă şi din li-teratură. Wuxi-ul este un oraş deosebit de cu-rat, cu multă verdeaţă şi aer respirabil precumîn clima noastră de pe Valea Prahovei.

Oraşul vechi?! O încântare pentruochi şi suflet. Străbătându-l, găsim China ve-che, pe care doream să o vedem: misterioasă,pitorească, exotică. Pentru început vizitămtemplul, urcăm cele nouă etaje ale Pagodei(nelipsită din arhitectura oricărui templu bud-dhist). De sus admirăm planul arhitectural alvechiului oraş, labirintul curţilor interioare aletemplului, bazine, poduri, pasaje, pavilioaneprecum şi păianjenul străduţelor comerciale,înguste şi întortocheate (şi totuşi logice cândle străbaţi cu piciorul), ce înconjură templul.Facem poze cu nemiluita... Şi uite aşa a venitora prânzului, care nici la Wuxi nu se negli-jează. Dimpotrivă, se respectă cu sfinţenie.Deşi nu e decât 1130 dimineaţa, „Păpăluţă” alnostru moare de foame. Murim şi noi, n-avemîncotro. Pe străduţele orăşelului, mulţime delume. Se prăbuşeşte, făcând valuri, valuri, (încare ne prinde şi pe noi), în locantele ce vândmâncare fiartă. Intrăm într-unul din aceste res-taurante: foarte curat, varietate uimitoare deproduse alimentare, mulţime de consumatori.Cu greu găsim loc la o masă. „Păpăluţă” neumple masa cu bunătăţi care mai de care, dupăritualul chinez. Noi alegem două boluri (unulde fiecare) cu o delicioasă supă aburindă decolţunaşi umpluţi cu creveţi. Şi cam atât...Încă n-am digerat copioasa masă oferită deQian He şi soţul ei seara trecută la restauran-tul universitar. Restul bunătăţilor, (încă vreounsprezece feluri de mâncare) le-a îngurgitatînsoţitorul nostru, cu o poftă şi o plăcere cene-a dat de gândit. Lucru cert (constatat şi cualte ocazii), naţia chineză are enzime minu-nate, uimitoare, mănâncă mult, variat la oricemasă din zi şi rămâne tot slabă. Demne de in-vidiat enzimele Orientului Îndepărtat.

După-amiază intrăm prin micile ma-gazine de pe strada comercială principală.Multe kitsch-uri, preţuri piperate. Privim doar.În piaţa centrului cultural al orăşelului, mulţi-mi de gură-cască. Se pregăteşte un spectacoltradiţional. Ne amestecăm şi noi printre privi-tori, cu grijă să nu ne pierdem unii de alţii.Pregătirile durează şi durează, căci naţia etitirită, patronată de semnul zodiacal al Ber-becului. În cele din urmă, cam după trei sfer-turi de oră de aşteptare, show-ul începe. Esteexact ceea ce doream să vedem de Anul NouChinez, spectacol tradiţional teribil de arhaic:tobe (formaţie feminină bine trecută de primatinereţe, foarte simpatică – dans şi percuţie),dans al evantaielor, (executat de vârstnice camde seama mea, deci în jurul a 60 de ani), dan-sul bărcilor, (care seamănă uimitor cu gondo-lele Veneţiei), dansul scoicilor şi al pescarilor,acrobaţii pe catalige, o formaţie de copii culupte tradiţionale (ce încântă publicul până ladelir) şi în sfârşit, finalul grandios cu mult

aşteptatul dans (numai în ritmul tobelor, bătutecu măiestrie de femeile toboşar) al leilor-drag-oni. Oana îmi traduce, după propria ei gândire(şi se dovedeşte a fi la obiect, ca tot ce gândeş-te ea) metafora dansului. Balaurii sunt noriisau valurile mării, fiinţe himerice, celeste saumarine, care aleargă să prindă mingea de foc,adică soarele sau perla. Simplu în general,dansul simbolizează jocul norilor cu soarele.Încântător spectacol, ancestral şi tribal toto-dată, păstrat cu sfinţenie până în secolul alXXI-lea, coborât dacă vreţi, din „Cer pePământ”!

Ne mai pierdem vreo două ceasuristrăbătând întortocheatele străduţe comercialepline cu magazine de porţelanuri, cloisonné-uri, ceramică (uimitoare ceainice de toate mă-rimile şi puterile fanteziei ca formă), uriaşevaze de porţelan, depăşind înălţimea unui omşi mai mult, bijuterii, păsări exotice, flori,câini, pisici, papagali, nenumărate acvarii cupeştişori care mai de care mai atrăgători, ca-rusel, ochelari, mâncare pe la toate colţurile şilume, lume chineză, într-un spectacol de sunetşi mişcare de te apucă ameţeala. Ziua nu seîncheie aici. În oraş, după indicaţia lui QianHe, care ştie ce vrem noi să vedem în China,Păpăluţă ne duce să vizităm o grădină tra-diţională chineză, care le va prefaţa pe cele ceurmea să le vizităm la Suzhou. Se află undevala întretăierea unor străduţe pitoreşti, vechi şioriginale, în apropierea căsuţei lui MasterLuo. Numele ei se traduce tot într-o metaforă– Grădina creierului limpede – adică grădinaunde creierul se „spală” şi într-adevăr aşa se şiîntâmplă. A fost construită de un mare manda-rin, în secolul al XVI-lea, oarecum de un con-temporan al lui Şefan cel Mare al nostru. Oanae în al nouălea cer. Respiră alt aer, s-a întorsacasă, dar în alt secol. Undeva, cândva... Ve-getaţie exotică, galerii miniaturale, păduri debambus, poduri, heleştee cu peşti, broaşte ţes-toase şi lotuşi, ferestre măiestrit tăiate în ideeade a încadra un peisaj natural ca-n rama unuitablou, pasaj din pietre de râu în mozaic, în-chipuind flori, phoenicşi, motive geometrice(unele seamănă uimitor cu Infinita coloană alui Brâncuşi) – romburi. Şi uite cum ne găsimpentru o clipă cu ochii minţii străbătând ţinu-tul Vâlcei şi admirând stâlpii de la cerdacurile„hulelor” olteneşti. Străbatem curţile interi-oare. Ne odihnim pe bănci de piatră, deşi aeruleste destul de rece şi în final ajungem la tem-plu. S-a lăsat seara şi s-au aprins luminile înpavilion, prilej de a ne minuna de înfăţişareastrălucitoare a uriaşului Buddha aurit şi a in-carnărilor sale. Magnific! În spatele templului,prin labirinturi întortocheate, se urcă la Pa-godă. Nu ne mai ţin picioarele, dar mergemînainte. Cu ajutorul unui drug din lemn, facemsă sune clopotul uriaş aflat într-un pavilion pelatura dreaptă a templului, ca să ne audăBuddha dorinţele şi să le îndeplinească. Aşafac toţi credincioşii prezenţi aici. Aşa facem şinoi! N-ar fi rău să ne audă A Mi To Fo sauBoddhisatva, sau Amita Buddha – care-i unulşi acelaşi. După două ore petrecute în aceastăseculară şi rafinată grădină chineză, ne simţimîntr-adevăr total relaxate şi încântate.

Dar ziua nu s-a sfârşit încă. Neaşteaptă Qian He la masa de seară, la ea acasă,

după model românesc, prilej să-i vedem lo-cuinţa şi să-i cunoaştem restul familiei. Neconduce în cartierul de reşedinţă tot Păpăluţă,cu taxiul. Vizită la înalt nivel, ce mai! Ne-amdat seama de la început. Cum am tratat-o noiîn România, inteligentă şi educată, Qian He netratează la fel şi ea în ţara ei. Am cumpăratfructe şi porţelanuri să le ducem în dar gazdei,urmând tradiţia chineză, după care trebuie cala orice vizită să duci un dar cât de mic ca sim-bol al atenţiei şi consideraţiei pentru persoa-nele vizitate. Apartamentul familiei lui QianHe, uriaş, situat la etajul I, (parter pentru noi).Modern, elegant, mobilă clasică de înaltă cali-tate, din lemn de esenţă preţioasă în living-ulsufragerie.

Fiul lui Qian He are paisprezece ani,foarte serios şi înţelept. Mama lui Qian He, învârstă de 63 de ani, bolnavă de diabet, cusechele de pareză – o persoană tăcută, plăcutăşi care nu vrea să facă nimic altceva în tot tim-pul pe care şi-l petrece numai în casă decât săse uite la televizor. Qian He are femeie lamenaj şi la îngrijitul mamei. De gătit nu gă-teşte! Nu ştie şi n-a făcut-o niciodată. Găteştemenajera şi din când în când soţul ei. Lecţii cufiul ei nu face acasă pentru că acesta frecven-tează o şcoală cu program de la 8 la 17, undeelevilor li se asigură masa de prânz, somnul dedupă-amiază şi efectuarea temelor pentru adoua zi. Aşa că în gospodărie şi în îngrijireacopiilor unde biata româncă are rol de primadonna, Qian He este total absentă. De fapt nicin-o interesează. Ea se ocupă de munca ei deprofesoară, cercetătoare, manager, expert încontrolul alimentelor şi medicamentelor şichiar în afaceri. A reuşit foarte bine în viaţă,mai ales după întoarcerea din România: douăapartamente în Wuxi, îl construieşte şi pe altreilea pe malul lacului Tai Hu la munte şi aercurat. Curând le va sosi şi maşina mică pe caresoţul o vrea ultimul răcnet.

Soţul lui Qian He e biolog în aceeaşiUniversitate cu ea şi colaborator apropiat înafacerile personale. Se înţeleg bine, în sensulcă Qian He conduce, gândeşte şi el execută.Tot ea şi cu relaţiile! Rezultatele matriarhatu-lui se văd „de la o poştă”: familie unită, boga-tă, închegată, mulţumită.

Masa servită, cu toate bunătăţile chi-nezeşti, 90% dintre ele cumpărate gata gătitedin magazine de specialitate, ce vând produsede excelentă calitate. După orele 930 seara,Qian He în persoană ne conduce la hotel, cum-părându-ne de la un negustor de fructe ambu-lant liqi şi fructul „rege”, să avem pentru sea-ră. Micul dejun ni l-a asigurat deja de când amsosit cu o varietate de produse de patiserie chi-nezească, deliciul trupesc şi sufletesc al Oa-nei, care jinduia după gustul Chinei şi al prăji-turilor cu susan, alune şi mac din vechea liter-atură chineză, în care vizitele se lăsau întot-deauna cu o trataţie cu astfel de dulciuri.Aluatul (foitaj chinezesc) e făcut cu osânză,care-i conferă o textură rafinată. Umpluturaeste din mac, susan, boabe de soia roşie, sâm-buri pisaţi. Fiecare prăjiturică e rotundă şi arepe ea o pecete roşie, închipuind o hieroglifă.

La despărţire He ne înflăcărează ima-ginaţia anunţându-ne o surpriză pentru a douazi.

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 19

Jurnalchinez

O zi la WuxiO zi la WuxiYu Lan Hua (Iolanda Dumitrescu)

Schemă de film

american...

Eroul: poate fi unpoliţist – de obiceial dracului de bun,

însă cu ceva probleme cuşefii – sau un infractornevinovat – ori a omorât

ca să-şi salveze familia ori i se pune în seamăun delict pe care nu l-a săvârşit – oricum, e unsinguratic, are o personalitate foarte puternică,ceva vicii nevinovate, mai mult simpatice (fu-mează mult, bea – ori a băut mult, s-a lăsat,însă prins în vârtejul evenimentelor pe care leprezintă filmul se apucă din nou). De obicei afost însurat, dar a fost părăsit, sau soţia i-a mu-rit într-un accident ori altceva, oricum, un eve-niment l-a marcat profund, l-a făcut un însin-gurat care nu mai crede în oameni dar crede învalorile morale deşi cei din jur nu-l văd aşa(nici nu-i lasă să vadă, pentru că nu vrea să i seştie adevărata faţă).

Numele: John sau Bill sau Frank –trebuie neapărat să fie un nume simplu şi maicu seamă foarte răspândit, astfel încât să coin-cidă cu al cât mai multor (tele)spectatori careurmăresc filmul cu popcornul la gură, refulân-du-şi existenţele banale cu fantazii de capă şispadă – are să vadă toată lumea de ce-i în stareJake, are să vadă şi Mary, care îşi pune bigudi-uri în faţa mea sau pur şi simplu nu mă bagă înseamă pe mine, pe care mă aşteaptă cu nerăb-dare, fremătânde, curbele voluptoase ale blon-dei de pe ecran, are să vadă şi şeful de la ser-vice-ul unde lucrez că greşeşte când îmi facescandal că n-am vulcanizat ca lumea cauciucu-rile rablei băcanului, ca şi cum talentele melenemaipomenite, incomensurabile (deşi as-cunse, încă) trebuie irosite pe vulcanizări şicalibrări de rable!

Dintr-odată, în cursul monoton al vie-ţii sale intervine ceva: dă peste un secret cutre-murător, e martor la ceva la care n-ar trebui săfie, în fine, ceva, ce mai! şi se trezeşte pe capfie cu o gaşcă de mafioţi, fie de poliţişti corup-ţi (oare există şi necorupţi???) (eventual agenţiF.B.I. sau C.I.A., dar la fel de corupţi), agenţiK.G.B., extratereştri care vor să distrugă lumeasau cel puţin să pună stăpânire pe ea sau oa-meni ori roboţi veniţi din viitor ca să schimbecursul istoriei sau să-l împiedice să se schim-be... Dar asta n-are nici o importanţă, e ca în-tr-o reţetă a restaurantului din colţ... cum carerestaurant?! Restaurantul de la colţul uliţeiprincipale din Afumaţii din Deal, sau de lacolţul străzii Sapienţei ori Patienţii dintr-uncartier ieşean, clujan, bucureştean, sau de lacolţul unei X Street sau Strasse sau Rue cumvaori La Strada altcumva; important e că dacălipseşte parmezanul pentru pizza sau paste,poţi pune şi telemea, ce dracu’!, proştii oricum„nu vede”!

Dar cum spuneam, monotonul curs alvieţii eroului nostru e vălmăşit de-o bombă ca-re-i aruncă în aer automobilul jerpelit sau gar-soniera în care ciorapii murdari stau în chiu-vetă, lucrurile sunt azvârlite unde se nimereşte– garsoniera lui unde nimeni în afară de el numai intra... Mare pagubă! – o să spuneţi, obombă nu-i putea răvăşi mai mult lucrurile.Da, dar chestia e că doar întâmplător el scapăsă nu fie împrăştiat asemenea ciorapilor, chi-loţilor şi sticlelor din garsonieră... De regulă al

şaselea (al zecelea?) simţ îl avertizează – puţincam târziu, e drept, totuşi la timp! – zboarăprin geam şi scapă – plin de funingine şi cuunele răni nu foarte grave, foarte necesarepentru a-i fi ulterior îngrijite de o femeie fru-moasă...

Rămas pe drumuri, plin de sânge, tre-buie să se îndepărteze cât mai repede pe mo-ment, şi doar nu poate lua metroul, tramvaiulsau un taxi în halul în care arată; şi-atunci sareîn prima maşină oprită la stop, unde, ce naiba!nu vă aşteptaţi sa fie nici o babă, nici un banalvânzător de electrocasnice sau vreun poştaş,nu! Soarta nu-i atât de legată la ochi precumJustiţia, şi-i scoate-n cale o fiinţă cu nişte cur-be periculoase, cu părul blond ca mierea şiochii verzi ca de pisică, fata de care tocmai po-menisem în visul diurn al lui Jake (variante:brunetă, roşcată sau ce se mai nimereşte prinpatul producătorului ori al regizorului). Fata –nu-i aşa – e supărată rău, crede că-i un răufăcă-tor care o răpeşte şi poate că vrea s-o violeze,totuşi spiritul samaritean o face să-i oblojeascărănile, să-i şteargă arsurile cu whisky (oareexistă casă americană fără whisky? După fil-mele lor s-ar părea că nu!), îi dă să şi bea unpahar când îi scoate aşchiile sau cioburile dinmusculatura pe care obligatoriu trebuie să şi-oarate – şi ce bine a prins bomba pentru a ajun-ge într-o ipostază atât de intimă cu o femeie pecare abia a cunoscut-o! – el se strâmbă, even-tual scoate şi unele „aah!”-uri şi “oooh”-uri,dar cu măsură, şi-n timpul ăsta micuţii neu-troni – pardon, neuroni – se agită ca nebuniidar cu folos şi-ncep să-l pună pe eroul nostrupe drumul cel bun.

Eh bien, mes amies, îşi aduce amintecă – singuratic-singuratic, dar are totuşi un pri-eten credincios care de regulă locuieşte într-orulotă sau un subsol, ceva, deşi talentele l-arîndreptăţi la o vilă în Primăverii - scuze! m-amprostit, în Myfair sau Bel Air – oricum, la elgăseşte nu doar adăpost ci şi un important spri-jin: de regulă tipul e un vrăjitor al tastaturii ca-re poate sparge cele mai impenetrabile parole(poate fi totuşi un arhivar de la poliţie care de-ţine date secrete, sau un mic infractor-turnătorcare ştie tot ce mişcă în strasse, oricum, e ine-vitabil mic şi sfrijit, cu ochelari ca fundul sti-clelor de spumos. După ce-l pune pe eroulnostru pe drumul cel bun, acesta pleacă iar răiiîl descoperă cumva pe sfrijit şi-i fac felul.Adio vilă în Bel Air! Dar rolul tău e terminatşi nimic nu se obţine pe gratis, atâta tot că-i depreferat să plătească altul. După ce l-ai pus peurmele bandiţilor (poliţiştilor corupţi sau vezivariante), i-ai pus la dispoziţie şi scuterul tăuamărât ca să se poată deplasa. Sit tibi terralevis, old man! Bine că ai scăpat de aceastăVale a Plângerilor, nu mai avem nevoie detine. Acum trebuie să ne focalizăm privirileasupra femeii frumoase, care, deşi încă puţinostilă şi neîncrezătoare (dar bandiţii sunt lip-siţi de subtilitate şi nu sesizează amănuntele,poate de asta văd mai bine şi mai departe canoi şi ştiu că deja ea s-a îndrăgostit de John –cum spuneam, să revenim la blondă – şi maidă-le încolo de paranteze la tot pasul, că măfaci să mă încurc!

Deci, cum spuneam, proştii de bandiţilipsiţi de subtilitate dar înzestraţi cu clarvizi-une o descoperă cumva pe blondă, o iau pri-zonieră şi-i cer lui John în schimbul ei dis-cheta, sau valiza cu droguri, sau planurile se-

crete ori mostrele sau ce-o mai fi; dă şi mieceva, nene, de nu, schimb a ta coroană... nu,nu, asta-i din altă parte; de nu, schimb curbeleei fatale în nişte zig-zaguri letale. Bineînţeles,întâlnirea are loc, nu-i aşa, într-o fabrică deza-fectată dar cu utilajele sub tensiune; după câte-va răsturnări spectaculoase de situaţie care neţin cu sufletul în pioneze, John îi face varză perăi, o salvează pe blondă, din nou rănit, plecăsprijinit de ea, şontâc-şontâc, dar învingător şiîn posesia premiului (bineînţeles, nu mă referla cărticelele pe care le luam noi la şcoală, cila blonda îmblânzită). Şi-am încălecat...

O mică observaţie: eroul e de obiceialb, corupţii sunt obligatoriu albi, nici graşi,nici slabi, nici infirmi, ca să nu sară în sus vreoorganizaţie a graşilor sau slabilor sau una anti-rasistă. Între cei buni, abundă negrii; dacăprintre ei mai există infractori, au fost împinşipe calea fărădelegii de către societete, ei au unfond minunat, nepus în valoare, cam ca ţiganiinoştri. Nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de rasismsau de altceva, mai aveţi puţintică răbdare: cuprima ocazie o să reluăm subiectul.

La ce bun descrierea unui gen de filmfăcut pe bandă rulantă? Păi, să vedeţi! În sfâr-şit, vin... americanii! Or să-şi lase o parte dindolari în România, pentru hotdogi şi beri, pen-tru schimbul de fluide cu băştinaşele etc. Cândor să mai calce pe cineva cu gipanul, poate îşivor regla ţinta mai bine şi-or să-l nimereascăpe Guţă sau pe Vijelie; iar când vor vâna bă-trâni, poate o vor nimeri pe Bunicuţa în loc deo babă oarecare. Oricum, am devenit prieteniiAmericii!!! Ce mândri ne putem simţi! Eroulcel mare şi puternic, heart breaker-ul mondial,catadicseşte să ne bage în seamă! E o onoarepână şi să ştie că existăm, dar să fim şi pri-eteni! Merită să facem orice pentru a-i fi peplac... E drept că ei ştiu că avem capitala cândla Budapesta, când la Sofia, că suntem slavisau poate indieni. E adevărat şi că va trebui săcumpărăm avioanele depăşite, tancurile uzate,pulpele de pui – două kile bucata. În schimb eine vor apăra de irakieni şi iranieni, de afgani,de coreeni şi cubanezi, care abia aşteptau să senăpustească, asemeni hunilor, turcilor sau tă-tarilor de odinioară asupra noastră. Ne vorapăra presupun la fel de bine cum l-a apărat şiJohn pe sfrijitul din film, care o ia pe cocoaşă,are parte de o moarte lipsită de glorie, sfrijitulde care şi uităm când îl vedem pe John puţinşifonat însă victorios şi cu premiul sub braţ!La naiba! Câştigătorul ia tot! Sau?...

În nenumăratele şi dezorganizatelemele lecturi am întâlnit o poveste, nu mai ştiula ce autor. Un oarecare, să-i zicem Nick, sestrăduia din greu dar fără prea mare succes –ba, ca să fiu sincer: fără nici urmă de succes –să-şi îmbunătăţească PIB-ul personal. Era în-surat cu fata pe care-o iubea, avea o dulceaţăde junior, muncea de dimineaţa până seara(You know I work all day to get you money tobuy you things...) dar nimic nu se alegea demunca lui, cum se întâmplă întotdeauna fraie-rilor care muncesc; şi-atunci apare un înger,sau un demon, sau ce-o fi fost! Oricum, aveaaripi, dar penele habar n-am dacă erau albe saunegre sau or fi fost pestriţe, pentru că până şidemonii şi îngerii au început să se amesteceîntre ei în lumea asta modernă, spre deosebirede sexe, care tind să „aglutineze”, ca să nu nemai înmulţim ca... hai să zicem iepurii, că doar

(Continuare în pag. 21)

Pagina 20 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

Învingătorul ia totPROZĂ SCURTĂ

Paul

MIHALACHE

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 21

(Urmare din pag. 20)

nu-s rasist! Dar mă pierd în amănunte. Nick alnostru nu voia la început să fie neapărat bogat,voia însă să se simtă „acoperit”, ca să zic aşa;şi face banalul pact cu diavolul (ori cu înge-rul?). Nu, nu-şi vinde sufletul (poate, de faptn-o fi fost nici diavol şi nici înger, ci un avo-cat ori un notar cu aripi!). Târgul prevedea călui Nick îi va merge totul ca unui parlamenta-rilor români, cu condiţia să se poarte întocmaica aceştia: să nu-i pese de nimic pe lume decâtde propria-i persoană.

Nick îşi vinde barca de pescar şi înfi-inţează o linie de transport, îşi desfiinţează fă-ră milă concurenţa (să fi fost Mitrea cel cu ari-pile?), se umple de bani, dar e atât de ocupatîncât bătrâna sa mamă moare în cel mai bunspital, desigur, dar fără să-şi mai vadă mult-iubitul fiu; soţia, înconjurată de servitori şi delux, însă lipsită de afecţiunea lui se stinge peneobservate. Nick – sau poate Bill? – era foar-te prins bineînţeles că nu de PNA sau DNAsau cum se mai cheamă acum – ci pur şi sim-plu de cumpărarea şi rentabilizarea unui lanţde nu contează ce – când şi unicul său juniorse îmbolnăveşte. În sfârşit, Nick – sau Bill –îşi face puţin timp, se duce la patul micuţului,acesta îi spune: I love you, dady! (ce ştiucopii?!) – lui Nick – sau Bill – i se perindăprin minte întreaga sa viaţă, ochii i se umezescuşor şi spune: I love you! Prea târziu! copilulmoare.

Ei, şi ce-i cu asta? Mai mor oamenii,ba, dacă stau bine să mă gândesc mor până laurmă toţi oamenii, unii chiar de copii. Poves-tea nu spune cum îi merg după aceea afacerilelui... cum ziceam că-l cheamă? a, da acum îmiaduc aminte: cu siguranţă îl chema Steve... saumai curând Bob, ori poate că Scott? Dar nu-ipurtaţi voi de grijă, aveţi destule probleme alevoastre. Atâta doar că – să continuăm să-ispunem Bill – îşi pune întrebarea: la ce bun?Oare învingătorul chiar ia tot?

Casa părea pustie. Prin golurile fărăferestre nu se vedea urmă de mişcare. Nu eraceea ce ai fi putut numi o ascunzătoare, un a-dăpost cât de cât sigur. Ridicată aşa, la nicizece paşi de drum, în pustietatea aia de bolo-vani şi ierburi arse de soare, orice trecător ar fiintrat, măcar să arunce o privire înăuntru, orisă se odihnească două, trei ceasuri, darmite oceată de urmăritori adulmecându-şi prada.

Înfruntarea era inevitabilă – ei toţi că-lări, iar Chioru’ şi Andrei abia târându-se prinarşiţa de început de august. Totul e să nu fimprinşi în câmp deschis, unde ei doi n-ar fi avutnici o speranţă împotriva a şase. Dar fiind epu-izaţi şi, calculând că puseseră între ei şi oame-nii lui Cezar o distanţă de măcar cinci ore îngalopul calului, s-au oprit la umbra scurtă a zi-durilor dinspre răsărit, Andrei amestecând ca-fea în apa rece din cănile de tablă învelite înpiele, Chioru’ răsucind tutun în foiţe, fără săscoată o vorbă, cu toate simţurile încordate.

Printr-o înţelegere tacită - legăturadintre doi bărbaţi care ştiu că nu pot supravie-ţui decât împreună - hotărâseră că nu-şi per-miteau să piardă mai mult de jumătate de ceas.Dacă nu aveau să ajungă la mlaştini până la lă-satul întunericului, erau pierduţi, dar instinctulcelui deprins de-o viaşă să fugă, să se ascun-dă, să rămână în viaţă, le spunea că norocul vafi, şi de această dată, de partea lor.

– Uite, şopti Andrei, arătând cu pri-virea în partea de unde veniseră. Departe, înspate, cerul era acoperit de nori metalici, co-

borâţi peste pământul pârjolit al câmpiei. Astaînsemna furtună, iar galopul cailor avea să fieîncetinit de mocirlă, mult încă după ce fulge-rele şi tunetele - ce înnebunesc animalele despaimă şi pe călăreţi de furie - vor fi trecutspre apus. Desigur, norii aveau să-i ajungă cu-rând, iar ei nu puteau întârzia în casa pără-ginită de la marginea drumului; oricum, bunadispoziţie le mai reveni, iar Andrei îi întinseChiorului cafeaua rece, primind în schimb oţigară pe care o umezi cu limba înainte de a oaprinde. Au fumat în tăcere şi-au pornit fără săşteargă urmele, căci ploaia avea să le-ngroapeînainte de înserare, în plus, urmăritorii ştiaucă singura scăpare era în mlaştini, pe unde ein-ar fi putut trece călare, apoi în pădurea cuumbrele şi ascunzişurile ei labirintice.

Străbătuseră vreo cinci mile - Chioru’învăţase de mic să aprecieze distanţele cu oprecizie care-i dusese faima printre săteni –când, din depărtare, vag, auziră primul tunet,nu înainte ca cerul să fie despicat de-o luminăaspră, mută.

– E întuneric - zise Andrei - şi abiadacă-i trecut de amiază. Dar dacă iese soareleşi usucă pământul, n-ajungem la mlaştini.

– Ajungem, frăţioare. Îţi zic eu căajungem.

Se priviră o clipă, amândoi vrând,parcă, să spună ceva, dar fără să-şi găseascăcuvintele, când alt fulger, urmat imediat de-orăbufnire asurzitoare şi-un vuiet ca de cutre-mur, îi făcu să se-aplece, acoperindu-şi capulcu mâinile.

Chioru’ - i se spunea aşa fiindcă senăscuse cu un ochi mai mic decât celălalt,adâncit în fundul orbitei, şi cu care nu vedeamai deloc - se gândi c-ar fi, poate, mai bine săaştepte să treacă furtuna, apoi să se-abată lastânga, spre munte, dar ar fi avut de mers maibine de-o zi şi, unde mai pui că acum lăsau şiurme adânci în pământul îmbibat de apă.

Când a ridicat capul, Andrei era dejala câţiva paşi în faţă. Îl strigă cât putu de taredar, prin zgomotul ploii şi-al vântului care bă-tea din toate direcţiile, abia de-şi auzi el însuşi,mai mult ca o şoaptă, propriul strigăt. Grăbimersul, dar tot nu reuşi să se-apropie. Îi răsu-nau în urechi cuvintele unei rugăciuni pe care-o spunea maică-sa mai demult, înainte să seîmbolnăvească şi să moară. Se gândea că dacăaveu să scăpăm şi de data asta, o să-şi cum-pere un locşor al lor, poate deschid un bar şi,de ce nu? o să-şi ia şi-o femeie să-i facă unbăiat - de ani de zile îşi dorea un fiu.

Duse mâna sub cămaşa leoarcă dar,brusc, îşi aminti că banii erau la Andrei: Dă-mi mie punga, frăţioare. O pun la chiloţi şi nuo găseşte nici dracu’ - iar el i-o întinsese fărănici o strângere de inimă. Doar erau prieteni.

Un alt fulger, însoţit de-o detunăturăprelungă, îl făcu să se trântească la pământ. Îlvedea în faţa lui ca pe-o nălucă, pierzându-seîn perdeaua albă de ploaie, în mocirla ridicatăde vânt, fără să privească înapoi. Încercând săse ridice, dădu cu mâna peste lama rece, prin-să la pantaloni deasupra bocancilor. Strângândcuţitul în mână, se simţi dintr-o dată în sigu-ranţă. Încercă să alerge, însă o pală de vânt îltrânti iar, cu faţa în jos, făcându-l să înghitănoroiul gros, care-i scrâşnea printre dinţi şi ise lipea de cerul gurii. Rămase nemişcat minu-te în şir ascultând furtuna, tremurând de frig,de spaimă, de încordare. Când se ridică scu-turându-şi cu palmele pământul de pe haine,de pe obraji şi din păr, aerul se mai limpezise,dar Andrei nu era nicăieri. Îl strigă, dar nici unrăspuns. şi-l amintea cum se depărtase - parcăprintr-un tunel - imun la vânt, departe de trăs-nete, iar acum se-apropia, pesemne, de mlaşti-

ni. Porni în fugă strângând cu toată putereacuţitul în mâna dreaptă.

Cei doi trecuseră împreună prin multeclipe grele, muncind pe rupte la câte-un conacori o fermă pentru a câştiga încrederea stăpâ-nului, spionându-l, aşteptând momentul priel-nic, apoi ştergând-o cu bani, bijuterii – tot cele cădea în mână – întotdeauna mai nimica-toată, nu mai mult cât s-o ducă’ntr-o beţie do-uă sau trei săptămâni. Odată, după multe sticlecu vin, Chioru’ se luase la harţă cu un hangiudin Nord, iar Andrei, fără un cuvânt, îi împlân-tase negustorului cuţitul în spate, lăsându-lîntr-o baltă de sânge sub privirile îngrozite aleneveste-sii, şi fură nevoiţi să se-ascundă prinpăduri, mâncând ierburi şi rădăcini, făr-aîndrăzni s-aprindă măcar focul, mai bine de-olună. Se cunoscuseră cu cinşpe ani în urmă, laferma lui Ichim, când Chioru’ abia împliniseşapteşpe, iar Andrei mergea pe douăşcinci.

Fermierul îl alungă pe Chior, că seîncăierase cu unul din argaţi, iar Andrei îispuse că „vin cu tine, băiatule, nu te las sin-gur”, şi de-atunci au fost nedespărţiţi. „Nu măpoate lăsa de izbelişte pentru o pungă cu bani,chiar dacă face cât zece de pân-acum”, însă îireveneau mereu în minte cuvintele celuilalt:„Dă-o’ncoa, frăţioare. O pun la chiloţi, şi n-omai găseşte nici dracu’!”. Alerga fără să-şisimtă trupul, strângând în pumn mânerul delemn al cuţitului cu lamă lungă, zimţată. Eraun cuţit vânătoresc pe care-l câştigase la zaruride la un orăşean zdrenţăros, într-o noapte, înGara Murgeni.

„Nu pot crede că m-ai părăsit, fră-ţioare, doar ştii că ţi-aş da şi cămaşa de pe mi-ne”, iar pe frunte, picături mari de sudoare seamestecau cu noroiul ce i se scurgea din păr,mânjindu-i sprâncenele şi obrajii cu pomeţiînguşti, ciupiţi de vărsat. Să fi trecut vreo treiceasuri de când făcuseră popasul la casa dinmarginea drumului. Urmăritorii erau departede el şi de gândurile lui muncite de ură, dez-nădejde, disperare; s-ar fi putut opri să-şi reca-pete suflul, dar nu o făcu. Continuă să alergecu gura deschisă şi braţele rotindu-le bezme-tic în aer, risipindu-şi energia, pradă nebunieicare-l cuprinsese.

Când căzu lat, fără cunoştinţă, um-brele erau deja lungi, şi se simţea apropiereaserii. Nu-şi putea da seama cât zăcuse acolo,nemişcat, când Andrei îl întoarse pe-o parte,aplecat deasupră-i şi cercetându-l cu faţa a-proape lipită de a lui. Avea sprâncenele co-borâte şi pielea încreţită deasupra nasului.

– Nici nu ştii prin ce spaim-am trecut,frăţioare. M-am adăpostit lângă drum, s-aşteptpână trece blestemata de furtună şi, când a tre-cut, parcă te luaseră diavolii cu dânşii’n pă-mânt, frăţioare. Dar Chioru’ nu auzea cuvin-tele. Începu să plângă, pipăi cu mâna locul un-de căzuse, apucă mânerul cuţitului, îl cuprinsepe Andrei cu un braţ pe după umăr şi îi infipselama la baza gâtului, făcând sângele să ţâş-nească într-un şuvoi fierbinte care-i împroşcafruntea, părul, intrându-i în ochii şi în gură.Trupul greu, inert, se prăbuşi peste al lui, caîntr-o îmbrăţişare tristă, prelungă, din care nuîncerca să se desprindă.

Îşi sprijini capul pe pământ. Fără gân-duri. Fără sentimente. Prin solul rece, acope-rit de noroi, se auzea tropot de copite.

FurtunaFurtuna

William Empson(1906-1984)

Vilanelă

Durerea cea mai mare-i durerea îndurată.

Prin muşchi simt focul chimic al frumuseţii tale.

Ţin mâinile-n balanţă ca tine altădată.

Din taina profundă ce parte-i expurgată?Mai afli-n bunătate balsamuri virtual?Durerea cea mai mare-i durerea îndurată.

S-a stins şi suferinţa de lupte cauzată.Oricum n-a fost din cele cardinale.Ţin mâinile-n balanţă ca tine altădată.

Profund dăunătoare-i memoria bogatăCând inima-ţi propune poveşti sentimentale.Durerea cea mai mare-i durerea îndurată.

Otravă rece-n suflet mi-a fost inoculatăDe tine-n toiul unor orbiri pasionale.Ţin mâinile-n balanţă ca tine altădată.

Ne este dor de ce a(m) fost odată.De împăcare însă nu mai există cale.Durerea cea mai mare-i durerea îndurată.Ţin mâinile-n balanţă ca tine altădată!

Dylan Thomas(1914-1953)

Nu te lăsa docil în voia nopţii

Nu te lăsa docil în voia nopţii ce-n braţe-o să te ţină,

Aruncă-ţi vremea ce te-ajunge pe rugul zilei care moare,

Sfidează totul şi păstrează numai ce-a fost cândva lumină.

Ignoră înţelepţii lumii clipa când moartea o să vină

Vorbele-ar fi putut să fie din fuga vieţii-o evadare

Nu te lăsa docil în voia nopţii ce-n braţe-o să te ţină.

Prea repede bate la uşă momentul strămutării-n tină

Chiar şi profeţii-i pricep tâlcul numai cu ultima suflare

Sfidează totul şi păstrează numai ce-a fost cândva lumină.

Nebunii doar se confesează că trecerea le-a fost puţină

Ca-n cântece catifelate să poată pune-ntregul soare

Nu te lăsa docil în voia nopţii ce-n braţe-o să te ţină.

Cei gravi realizează-n clipa când noapteapicură-n retinăCă ochii ar putea să aibă luciri de stele căză-toareSfidează totul şi păstrează numai ce-a fostcândva lumină.

Şi tu, părinte, de acolo, din înălţimea ta divină,Acoperă-mă cu blesteme

şi chiar c-o binecuvântareNu te lăsa docil în voia

nopţii ce-n braţe-o să te ţină,Sfidează totul şi păstrează

numai ce-a fost cândva lumină!

Caitlin McGinn

Vilanelă pentru Anna

Un compromis nu va finiciodată.

Înţelepciunea o avertizaseţipând.

De zgomotul trenului gara a fost invadată.

L-a iubit pentru frumuseţea-i damnatăŞi-a părăsit şi bărbatul şi fiul pe rând.Un compromis nu va fi niciodată.

Au râs şi au dansat noaptea toată.El era Dumnezeu, ea ecoul lui blând.De zgomotul trenului gara a fost invadată.

I-a fost restituit de furtuna turbată.Întunericu-i umplea strălucirea crescând.Un compromis nu va fi niciodată.

Chemări dureroase-au ţâşnit roată,roată.S-o audă bărbatul sau fiul nici gândDe zgomotul trenului gara a fost invadată.

Iubirea e numai iluzia fără durată,Pasiunea-i un iad care-adastă flămând:Un compromis nu va fi niciodată.

Doar umbră-i; ea trece de alte tenebre strigatăSuferinţa-i sufocă,grăbită,destinul plăpând.Un compromis nu va fi niciodată:De zgomotul trenului gara a fost invadată!

Oscar Wilde(1854-1900)

Theocrit

Cântăreţ al reginei pesteiadul fierbinte,

Pe păşunile tale cu ierburiuscate,

De Sicilia îţi mai aduci aminte?

Prin iederă zboară albina-napoi şi-nainte,Rămăşiţele lui Amaryl sunt aici îngropate,Cântăreţ al reginei peste iadul fierbinte!

Simaetheii i-a venit deodată Hecata în minte;Câinii săi o fixau cu priviri aţâţate:De Sicilia îţi mai aduci aminte?

Lână marea calină şi totuşi haínăPolifem plânge căile sorţii ingrate,Cântăreţ al reginei peste iadul fierbinte.

Tânărul Daphnis îi caută încă pricină,În emulaţia infantilă, altui tânăr confrate.De Sicilia îţi mai aduci aminte?

Ţi-i hărăzită capra lui Lacon cel cuminte,Însă ciobanii veseli te-aşteaptă zi şi noapte,Cântăreţ al reginei peste iadul fierbinte,De Sicilia îţi mai aduci aminte?

Sylvia Plath(1932-1963)

Lamento

Tatălui meu i-a fost fatalăînţepătura de albine.

L-a-nfăşurat un roi, sărmanul, pe când mergea

pe o cărareŞi lui i s-a părut c-asupra-i o apă curgătoare vine.

Insectele gălbui ce-adună polenul proaspăt din stamine

Să-nvenineze viperine s-au repezit fulgerătoare.Tatălui meu i-a fost fatală înţepătura de albine.

Ar fi dorit în acea clipă să sară-n adâncimi marineNumai că dintr-odată drumul orbit i s-a

proptit în soareŞi lui i s-a părut c-asupra-i o apă curgătoare vine.

De-atunci când vede miere mama subit nu se mai simte bine.

De soţul ei îşi aminteşte la orice altă-nmormântare.

Tatălui meu i-a fost fatală înţepătura de albine.

Va fi ţinut el socoteala împuşcăturilor divineCând îngerii în ambuscadă l-au prins ca

bandele tâlhareŞi lui i s-a părut c-asupra-i o apă curgătoare vine?

A scotocit cu-nverşunare întru găsirea altui sineCe-ar face rânjetul de rege în derizoriu să coboare.Tatălui meu i-a fost fatală înţepătura de albineŞi lui i s-a părut c-asupra-i o apă curgătoare vine!

Către Eva coborând scările

Plâng orele: tăcerea-i minciuna vinovată.Se învârteşte roata şi lumea-i în mişcare.Te-admir pentru popasul pe scara spiralată.

Asteroizii-şi schimbă traseul dintr-odată,Planetele-au şi ele elipse-nşelătoare.Plâng orele: tăcerea-i minciuna vinovată.

În păru-ţi trandafirii de mâine se desfată.Ţi-i inima fierbinte şi sângele-n vâltoare.Te-admir pentru popasul pe scara spiralată.

Misterioase stele-n zigzag pe cer se-aratăTânjind să-şi afle locul în schemele solare.Plâng orele: tăcerea-i minciuna vinovată.

Privighetoarea-şi cântă-o iubire nesecatăCa flacăra dorinţei care nicicând nu moare.Te-admir pentru popasul pe scara spiralată.

Douăsprezece zodii se duc şi-un an se gată.Nu orice frumuseţe e şi molipsitoare.Plâng orele: tăcerea-i minciuna vinovată.Te-admir pentru popasul pe scara spiralată.

Pagina 22 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

VVIILLAANNEELLEE EENNGGLLEEZZEETraducere: Ion ROŞIORU

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 23

AisÎn staţia de me-

trou era lume. Coborî stre-curându-se prin mulţime şise îndreptă spre cea maiapropiată ieşire. Nu-i păsa

unde ajunge. Mirosul greu de la metrou, tran-spiraţia oamenilor de lângă el, zumzetul nes-fârşit, toate îl făceau să meargă cu pas grăbitdeşi oboseala se lupta să-l doboare. Când a ie-şit în stradă avea broboane de sudoare pe frun-te şi cămaşa lipită de spate. Doar câteva razeroşiatice de soare mai luminau strada, dar ar-şiţa zilei de vară încă nu amorţise. O adieremolatecă de vânt i se împletici prietenoasă înpăr. Drumul îi era mereu acelaşi, cel puţin înzilele lucrătoare, dar astăzi însoţise un colegde serviciu şi fără să-şi dea seama se trezise căs-a îndepărtat de traseul zilnic. Era aproapederutat. Nu pentru că s-ar fi rătăcit, ci pentrucă extras din cotidian era din nou Rareş. UnRareş de care uitase de mult şi care tocmai setrezise ca Frumoasa din pădurea adormită, nuîn mijlocul pădurii, ci în mijlocul străzii. În ju-rul lui tăcere. Oameni grăbiţi, apatici , încrun-taţi, cu privirea lăsată în pământ, ruşinaţi deviaţa lor şi revoltaţi faţă de tot ce se întamplă.

- Bine domnişoară, vă vom contactanoi cât de curând pentru a vă comunica rezul-tatul interviului. Eu zic că a decurs bine, darmai avem şi alte interviuri programate.

- Mulţumesc. Bună ziua.Abia când a ieşit pe uşa firmei, în

stradă, Miruna a îndrăznit să repire. Adânc,socotit, cu teamă, fără să se poata sătura. In-terviul durase doar jumătate de oră, dar de do-uă zile de când ştia de el nu mai avusese li-nişte. Lucra de câţiva ani la aceeaşi firmă şiera pentru prima dată când încerca să găseascaaltă slujbă. După câteva CV-uri trimise pentruposturi similare cu al ei, urmaseră câteva in-terviuri. Se plictisise; ofertele de bani nu eraugrozave şi munca exact aceeaşi ca şi pânăacum. În cele din urmă a găsit anunţul unuipost de radio care căuta editori de ştiri şi ofe-rea o bursă de specializare. A aplicat fără urmăde speranţă, atrasă de experienţa compuneriiunei scrisori de intenţie pentru un astfel depost. După câteva zile telefonul sunase şi iat-ola interviu. Timp de două zile nu se gândisedecât la o singură întrebare: „De ce aţi aplicatla acest post?” Răspunsul era invariabil ace-laşi: „Ca să scap de tot, să fug, să evadez dinviaţa mea comodă, calduţă şi insipidă..” Nuputea totuşi să le spună aşa ceva. După multefrământări nu găsise nimic care să sune profe-sionist cât de cât. Ajunsese la interviu aproapedisperată, transpirată şi cu părul răvăşit. Undomn amabil, de vreo 40 de ani a invitat-opoliticos să ia loc, i-a oferit apă şi câteva mi-nute de linişte. Apoi a întrebat. Răspunsul pri-mit l-a făcut să-şi ridice ochii din CV-ul ei şisă-şi scoată ochelarii. Interviul a continuatmult mai puţin protocolar, amical aproape. Înjumătate de oră trecuseră prin politică, litera-tură, evenimente şi personaje mondene, excur-sii pe munte. Abia acum, în strada, Miruna arealizat ce-i spusese: „Pentru că vreau săzbor”. Zâmbi trist, convinsă că n-o să mai fiecăutată. O îngheţată mare e încheierea perfec-tă pentru o zi cu atâtea emoţii.

Rareş nu avea nimic de făcut. O gar-sonieră comfort 2 îl aştepta goală... Hoinărealape străzi îi făcea bine, îi relaxa mintea obosităalungându-i toate gândurile. Parcă nu mai vă-

zuse oameni înainte. Îl surprindeau feţele arsede soare, hainele colorate de vară, îl amuzaucei care alergau un autobuz prea plin, cu câteo servietă atârnată de gât. Pe trotuarul celălalto fată frumuşica se lupta cu o îngheţată preamare. Îi cursese pe mâini şi pe bărbie, dar nuse dădea bătută şi nici nu se sclifosea ştergân-du-se în continuu. Părea că are mare nevoie deîngheţata respectivă. O maşina de pompieritrecu în goană, cu toate sirenele pornite şi toa-te privirile se îndreptară spre ea. Maşinile îifăcura cu greu loc. Între timp fata dispăruse. Înrest nu părea nimic schimbat, lumea era înaceeaşi mişcare de haos controlat. I se făcupoftă de îngheţată, de viaţă, de mare. Schimbăbrusc direcţia şi o luă spre casă. Deschise cal-culatorul şi îi trimise un e-mail şefului spu-nându-i că îşi ia liber vreo doua zile din moti-ve personale urgente. Neîncrezator, îi lăsă şe-fului şi un mesaj pe telefon. În jumătate de orăera în maşină, gonind prin traficul infernal aloraşului spre mare. Oprind la o trecere de pi-etoni, o văzu pe fata cu îngheţată traversând.Părea abătută. Îi dori în gând numai bine.

Miruna se întoarse tresărind. Într-omaşină oprită la semafor un tânăr zâmbea cufaţa scăldată în lumină. Nu-i vedea ochii dincauza ochelarilor de soare, dar figura lui seni-nă îi dădu cumva curaj. În clipa aceea telefo-nul sună. Asurzită de claxoanele nemulţumiteale maşinilor, s-a oprit pe trecerea de pietoni,Miruna primi oferta celor de la radio: 3 luni depractică şi specializare pentru un post de ra-dio-redactor, cu un salariu de începător, darperspective bune. „Avem nevoie de entuzias-mul dumneavoastră domnişoară. Ne trebuieoameni care ştiu să zboare, altfel nimeni nu neva asculta”. Închise telefonul şi-şi termină tra-versarea cu greu, înjurată din toate părţile.Doar tânărul zâmbitor era calm şi răbdător. Îidori drum bun şi fără să-şi dea seama îl salutăcu un zâmbet.

Căţărat pe creanga unui copac, Ais îşifreca mâinile satisfăcut. Îi plăcea când ziua seîncheia cu astfel de succese. De fapt, nici nu-iera prea greu, oamenii îşi rezolvau singuri ne-cazurile dacă reuşeau să se privească unii pealţii şi să înveţe. Întodeauna îşi găseau dru-mul, el doar le dădea câte un impuls în direcţiabuna. Cu aripile obosite, Ais putea să iasă însfârşit din tură şi să ia masa la malul măriicum îi plăcea. Mâine era tot zi de muncă.

Gara CiulniţaPurta aceeaşi rochie albă pe care o

îmbrăca în fiecare sâmbătă. Mergea grăbităprin praful de pe marginea drumului, uitându-se des la ceas. Mai erau două ore. Uneori vân-tul îi fura pălăria de paie şi Miruna se vedeanevoită să alerge după ea cine ştie pe unde.Asta o întârzia şi o înfuria deopotrivă pentrucă nu-şi permitea să întârzie.

Ajunse la gară cu o oră mai devremedecât trebuia. Răsuflă uşurată şi se ascunse desoarele torid sub streaşina gării. Fixă punctulîn care şina se întâlnea cu cerul şi aşteptă. Mi-nutele se scurgeau greu, cleios, ca o transpi-raţie urât mirositoare. Cei 7 kilometri pe careaproape îi alergase, prin soare şi praf, înce-peau să-şi spună cuvântul şi Miruna o invidiape cerşetoarea care se aşezase pe jos, în celmai umbrit loc al peronului.

Era sigură că sâmbăta asta venea. Nuîi promisese nimic, ca de obicei, dar de dataasta ceva îi spunea că o să vină. Aerul fierbintemirosea a mare şi dacă nici ăsta nu era semn

bun, atunci Miruna nu mai ştia altul. Îşi aran-jă fusta şi îşi şterse cu batista picioarele pră-fuite şi transpirate. Mereu îi zicea să nu-l maiaştepte la gară, dar Miruna susţinea că îi faceplăcere plimbarea şi venea în fiecare sâmbătă.Aşa că nu trebuia să-i vadă picioarele roşii şiobosite. Fixă din nou punctul din care el tre-buia să apară, stăruind cu privirea până îi dă-dură lacrimile. Se uită la ceas, se uită din noula punct.

Nu mai venise de două luni. Treburiur-gente, probleme pe şantier, lipsa banilor, ogrevă la CFR, o mulţime de motive care seinterpuneau de atâta amar de vreme în caleafericirii ei. Două luni de când punctul nu semai transformase în Rareş, de când peronulrămăsese gol pentru Miruna. Dar astăzi venea,o simţea şi nu era dispusă să renunţe la spe-ranţă. Uneori aştepta şi trenul următor (carevenea abia după patru ore) gândindu-se căRăruţ s-a trezit târziu şi l-a pierdut pe cel dedimineaţă. Da, Răruţ îl alinta ea şi i se potriveade minune cu părul lui cârlionţat şi umerii luilaţi care mutau munţii acolo pe şantier, departe.

Cerşetoarea desfăcu un pachet soiosşi scoase din el o bucată de pâine şi o felie deparizer cu mult usturoi. Miruna înghiţi în sec,amintindu-şi că nu a avut timp să mănânce dedimineaţă. Oricum nu i-ar fi picat bine la câtde agitată era. Femeia o urmări cu o privire vi-gilentă şi furioasă pe invidia ei. Apoi îi în-toarse spatele şi începu să mănânce. Pe Miru-na o ameţea mirosul de usturoi. Se uită la ceas(40 de minute mai erau) şi se concentră pepunctul drag. Lumina puternică îi făcu o la-crimă, dar nu o băgă în seamă şi-şi văzu depunctul ei imaginându-şi figura senină şi zâm-betul larg al lui Rareş. Se ştiau de mult, dar sevedeau puţin şi uneori figura lui avea contu-ruri şterse şi mai puţine culori. Când în sfârşitreuşeau să se întâlnească, îl privea cu atâta ne-saţ încât privirea ei aproape lăsa urme. Îşiplimba ochii pe conturul feţei lui, desenândlinii ferme, rotunjind buzele şi căzând drept pelinia nasului. Se scufunda în ochii lui negri caîntr-o fântână din care-ţi iei apă rece la vre-muri de aprigă secetă. Îşi rezema apoi privirilede umerii lui, îi mângâia cu ele mâinile şi îigâdila tălpile. Era un ritual de privit de care nuse sătura niciodată. Din punctul de la capătulşinei, ea îl desena mereu pe Rareş.

Pierdută în orizontul cu amintiri,Miruna nu simţea timpul. Broboanele de su-doare se transformau în lacrimi şi se pierdeauîn zâmbetul plin de speranţă şi nerăbdare.Punctul se tranformă în tren. Miruna se apro-pie de marginea peronului şi cu mâna făcutăstreaşină peste ochi se uită cum creşte. Cer-şetoarea o privi zeflemitor, îşi ascunse baga-jele şi se pregăti să primească bunăvoinţa călă-torilor. Se alegea mereu cu câte ceva, în timpce fătuca asta proastă aştepta în fiecare săptă-mână degeaba. Trenul şuieră, încetini şi în ce-le din urmă opri în staţie. Peronul se umplu deoameni, de voci, de bagaje. Cerşetoarea în-cepu să se tânguie şi să împartă binecuvântări,ascunzând rapid banuţii primiţi.

Miruna se pierduse deja prin mul-ţime, căutându-l.

Monica RĂDULESCU PROZĂ SCURTĂ PROZĂ SCURTĂ uu PP RR OO ZZ ĂĂ SS CC UU RR TT ĂĂ u u PROZĂ SCURTĂ PROZĂ SCURTĂ uu PP RR OO ZZ ĂĂ SS CC UU RR TT ĂĂ

La fiecare sfârşit de august, fraţii noş-tri de peste Prut sărbătoresc, aşa cum numai eiştiu să o facă, reîntemeierea lor spirituală, în-tre graniţele eterne ale Limbii Române.

Manifestările sunt menite să rememo-reze speranţa, izvorâtă din adâncul fiinţei naţi-onale la sfârşitul anilor '80. Mai exact la 27august 1989, atunci când Marea AdunareNațională de la Chişinău, la care participau750.000 de oameni (circa 1/6 din populația deatunci a republicii) a cerut declararea limbiiromâne ca limbă de stat în RSSM, precum șitrecerea la grafia latină. Sub acest impuls, pes-te două zile, pe 29 august 1989 se deschid lu-crările celei de-a XIII sesiuni a Sovietului Su-prem din RSSM, care durează până pe 1 sep-tembrie. După dezbateri tensionate, pe 31 au-gust Sovietul Suprem votează legislaţia pri-vitoare la limba de stat și alfabet.

La un an de la evenimente, ziua de 31August este proclamată Zi Naţională, subnumele de „Limba noastră cea română” sau„Ziua limbii române”.

Deosebit de onorant pentru noi estefaptul că la manifestările de anul acesta a fostinvitat şi dl. Emil Proşcan, primarul oraşuluiMizil, o invitaţie ce vine să consfinţească legă-

turile de suflet cu fraţii de peste Prut, în acestsens fiind elocventă prezenţa poetului GrigoreVieru la Concursul Naţional de Literatură„Agatha Grigorescu Bacovia”, pe care îl orga-nizăm anual, faptul că laurii Premiului I pen-tru poezie au încununat anul trecut fruntea tal-entatei studente de la Chişinău EcaterinaBargan, precum şi publicarea scriitorilor dinRepublica Moldova în paginile revistei Fe-reastra şi în cele ale Almanahului cultural

Ne bucurăm cu atât mai mult cu câtun alt mare prieten al Asociaţiei Culturale„Agatha Grigorescu Bacovia”, poetul AdrianPăunescu, urmează să primească, la 30 augusta.c., titlul de Membru de Onoare al Acade-miei de Ştiinţe de la Chişinău.

Iată un fragment din scrisoarea adre-sată poetului de dl. acad. Gheorghe DUCA:

„Mult stimate Domnule Adrian PĂU-NESCU, / Vă comunic cu o deosebită satis-facţie că în şedinţa Consiliului Suprem pentruŞtiinţă şi Dezvoltare Tehnologică din 28 iulie2010 a fost acceptată cu o unanimitate de vo-turi decizia Institutului de Filologie al Aca-demiei de Ştiinţe a Moldovei de a Vă alege încalitate de Membru de Onoare al Academieide Ştiinţe de la Chişinău.

Adunarea Generală a membrilorAcademiei de Ştiinţe a Moldovei urmează săexamineze această Hotărâre a Consiliului Su-prem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologicăîn cadrul şedinţei solemne din 30 august 2010,consacrată Zilei Naţionale Limba noastrăcea română - 31 august.

Prezentul mesaj constituie de fapt oinvitaţie pentru Dvs de a veni la Chişinău pen-tru a participa la această şedinţă solemnă aelitei intelectuale din Republica Moldova, încadrul căreia Vă vom înmâna cu drag însem-nele de Membru de Onoare al Academiei deŞtiinţe a Moldovei, titlu care se acordă distin-selor personalităţi ale neamului nostru de peambele maluri ale Prutului, precum şi marilorsavanţi ai lumii care îşi aduc contribuţia la in-tegrarea culturii şi ştiinţei naţionale în circui-tul internaţional al valorilor.(...)

Având în vedere faptul că în curândse vor împlini 200 de ani dramatici de cândBasarabia a rămas orfană, ruptă fiind din tru-pul Moldovei lui Ştefan cel Mare, îmi permitsă Vă rog, maestre, să abordaţi acest impor-tant subiect sub genericul convenţional „Lim-ba Română - cetatea de rezistenţă (saunecucerită) a Basarabiei”. Pentru noi, cei dinactuala Republca Moldova, Limba Românăeste o valoare sacră, anume ea a fost armanoastră salvatoare, anume graţie acestei mi-nuni dumnezeieşti - Limba Română - am rezi-stat în faţa vitregiilor istorice şi am supra-vieţuit ca neam. (...) Iată de ce, dintre toatevictoriile anilor 1989-1991, oficializareaLimbii Române din 31 august 1989 constituiepentru noi cea mai scumpă şi mai plină desacrificii cu-cerire istorică.(...) Vă dorescmultă sănătate şi Dumnezeu să ne ajute săînfăptuim această lucrare de suflet.

Cu aleasă preţuire,acad. Gheorghe DUCA, Preşedintele

Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Doina (Fragment)De la Nistru pân-la TisaTot românul plânsu-mi-s-aCă nu mai poate străbateDe-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân-la MareVin muscalii de-a călare,De la Mare la HotinMereu calea ne-o aţin;---------------------------Cine-au îndrăgit străiniiMânca-i-ar inima cânii,Mânca-i-ar casa pustiaŞi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,Tu la Putna nu mai sta,Las-arhimandrituluiToată grija schitului,Lasă grija sfinţilor,În sama părinţilor,Clopotele să se tragăZiua-ntreagă, noaptea-ntreagă,Doar s-a-ndura DumnezeuCa să-ţi mântui neamul tău!Tu te-nalţă din mormântSă te-aud din corn sunândŞi Moldova adunând!De-i suna din corn o datăAi s-aduni Moldova toată,De-i suna de două ori Îţi vin codrii-n ajutor,De-i suna a treia oarăToţi duşmanii or să piară,Din hotară în hotară Îndrăgi-i-ar ciorileŞi spânzurătorile!

Mihai Eminescu

Limba noastră cea română

Sărut vatra şi-al ei numeCare veşnic ne adună,Vatra ce-a născut pe lumeLimba noastra cea română.Cânt a Patriei fiinţăŞi-a ei rodnică ţărânăCe-a născut în suferinţăLimba noastră cea română.Pre pământ străvechi şi magicNumai dânsa ni-i stăpană:Limba neamului meu dacic,Limba noastră cea română. În al limbilor tezaurPururea o să rămânăLimba doinelor de aur,Limba noastră cea română

Grigore Vieru

Basarabia pe cruce

Se urcă Basarabia pe cruceŞi cuie pentru ea se pregătescŞi primăvara jertfe noi aduceŞi plînge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,Mereu în casă moare cinevaŞi n-are ţara dreptul să respireŞi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţiŞi-n faţa lor abia rostim cuvîntulŞi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?În tragica, neconvertita zi,Se urcă Basarabia pe cruceŞi nu ştim învierea cînd va fi.

Adrian PĂUNESCU

Pagina 24 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

LLIIMMBBAA NNOOAASSTTRRĂĂ CCEEAA RROOMMÂÂNNĂĂ- Sărbătoarea de cuget şi spiritualitate -

Alexei Mateevici

Limba noastrăLimba noastră-i o comoarăÎn adîncuri înfundată,Un şirag de piatră rarăPe moşie revărsată.Limba noastră-i foc, ce ardeÎntr-un neam, ce fără vesteS-a trezit din somn de moarte,Ca viteazul din poveste.Limba noastră-i frunză verde,Zbuciumul din codrii veşnici,Nistrul lin, ce-n valuri pierdeAi luceferilor sfeşnici.Limba noastră-i limbă sfîntă,Limba vechilor cazanii,Care-o plîng şi care-o cîntăPe la vatra lor ţăranii.Răsări-va o comoarăÎn adîncuri înfundată,Un şirag de piatră rarăPe moşie revărsată.

Din anul 1994 o parte din poezie, reor-ganizată sub forma a cinci strofe de cîte patru ver-suri, a fost aleasă ca imn național al RepubliciiMoldova, pe o melodie compusă de AlexandruCristea (1890-1942). Înainte de stabilirea acestuiimn, Republica Moldova a avut pentru cîțiva aniacelași imn de stat ca România, cîntecul„Deșteaptă-te, române!”

Grigore Vieru şi Adrian Păunescu la Mizil - 2008

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 25

Ecaterina BARGAN

Studentă a Co-legiului Naţional deComerţ al ASEM;Coordonator al supli-mentului revistei LaPLIC (şi membru încolectivul de redac-ţie).Membru în cole-giului de redacţie alrevistei Clipa. Lau-reată a Concursului

Naţional de Poezie „Agatha GrigorescuBacovia” - Mizil, 2009

s-ar mai găsi un motiv pentru existenţa ta

Când ai deschis ochii nu ai ştiut că te trezeştiîntr-o zi în care toţi o să se ţină de tine, o să se ţină în tine, o să te ţină în ei,o să se închidă în pielea ta şi nu o să mai iasă!fără o determinare precisă a formei visului,intuieşti forma incipientă pe care o ia psihoza în mintea taea este aceea care te tulbură când te afli undeva la începutul nopţiiîntr-o clădire care miroase a spital şi a ţigări şi a clorură şi a seminţe şi a nitraţi şi a boalăîţi aminteşti cu nostalgie de el – spitalul salvator - zici că ai trăit acolo un fel de Iluminare, că ai trăit cele mai multe revelaţii în elcă din ambuteiajul acela pe care ţi l-a adus viaţa ai şi început să descâlceşti sensuri ţi-au fost aruncate înainte drumuridin cele mai luxoasel-ai cerşit pe cel întunecat şi murdarai căutat şi continui să cauţi haosul din tine,din ei, în tine, în ei, în drumuri, în sensurite roade că a trecut atâta timp iar tu l-ai trăit fără să-ţi fi găsit vreunulte roade în craniu, sub piele, sub oasete roade şi îţi înaintează în carne un fel de instinct primitivlipsa de afecţiune din jur, lipsa de oamenio strângere de mânăte-ai săturat de reproşuri fără argumentede confirmări genetice că o să mori de cancerde arderi, de prelungiri, de iluzii, de nedreptăţi, de favoruri gratuite ţi-e greaţă!te gândeşti la un pământ întreg ca la un soareai auzit, ţi s-a spus, eşti inutil, nu ai voce şi nici vertebreiar carnea ta o să putrezească, iar carnea ta osă fie mâncată de microorganismeai auzit, ai văzut, ei exersează de pe acum trântirea uşii,după douăsprezece ore o să te trimită din noula şcoala care îţi spală creierii, după douăsprezece clase terminate o să te arunce în stradăîn strada în care îţi vei căuta libertatea, pe care o să întinzi afişe cu replica: „În mintea ta este un poliţist.Ucide-l!”

Ion DIVIZA

Secretarul literaral Teatrului „SatiricusI.L.Caragiale” din Chi-şinău. Membru al Uni-unii Scriitorilor dinMoldova. PreşedinteleAsociaţiei Epigramiş-tilor din Moldova.

nu mă tem

nu mă tem să fiu călcat de trenul iluziilor ca o ană carenină revin mereudescălţat de sinepe acest peron al eternei sinucideri

solstiţiu cea mai lungã noapte din noi

lunecam spre marginea îngheţată a solstiţiului22 decembrie a fost va mai fispuneam şi mă înfioramde „22 decembrie“ de „a fost“ de „va mai fi“de râul care „bine că nu e mai rău“vedeam un alt solstiţiucu 21 limbi apocaliptice arzândtot ce va mai rămâne din întunerictot ce va evada din lumină

maşina de compus poezii

maşina de compus poeziiva salva universul poeticde patimi de doruri de prostii trăite

copy paste copy paste paste paste paste

maşina de compus poeziiun pentium 6 ori 666va scrie sufletul meu în trei coloniţe

copy paste copy paste copy paste paste paste paste

maşina de compus poeziiva salva universul meu poetic de mine

Galina FURDUI

Membru al UniuniiScriitorilor din Repu-blica Moldova şi Ro-mânia. Preşedinte alConsiliului literar-artistic la Radiotelevi-ziunea Naţională, pre-şedinte al Studiouluiliterar-artistic „Ars

poetica”, redactor al revistei ştiinţifice„Univers Om”.

* * *

... Iar la sfârşit tot ce-ai lăsat vorbeşte.(Aud zvâcnind un gând timid: vâsleşte).Vâslesc. Înot adânc prin apa renunţăriiSpre Ţărmu-al şaptelea. E poarta dezlegării.

Dărâm şi-nalţ, şi timpu-mi-verb clădeşteUn pod ce-şi neagă lanţul. Alb, iubeşte....Iar la sfârşit tot ce-a lăsat vorbeşte,Aud prin ani. Nu te opri. Grăbeşte.

Grăbesc. Rămâne-n urmă secera-ntrebării Semnul aud. În ochiul lumânării.Înot... Dar unde-s? Braţul-pod cum creşte,

Ţărmul ating. Respir nepământeşte...

Iar la sfârşit tot ce-ai lăsat vorbeşte

* * *Când secunda te va treceDe cealaltă parte-a porţii,Cine-o fi să se apleceSă-ţi culeagă vreascul sorţii?

Te va plânge-o bură receTremurând în negrul nopţii,Când secunda te va trece De cealaltă parte-a porţii.

Mulţi veni-vor să diseceFloarea din cununa morţii,Tu... ruga-vei Sfânta LegeUmbra-n urma ta să sece,

Când Lumina te va trece.

* * *Ani mulţi la rând, ani de noroc,Viaţa-mi păru un simplu joc.Anii s-au dus şi-n plete-a nins,Decoru-i rupt. Lumini s-au stins.

Se zbate,-ncins, vântu-n ghioc,Mă arde-un foc. Dar ce-i un foc,Când anii strânşi toţi la un locRotesc un joc ce nu e joc?...

Cupa iubirii-n palme-am strâns – Că viaţa scurtă-i cine-a zis?Că-amară-i floarea cine-a scris?Vezi? Colo-n stele s-au aprins

Fără soroc, ani-busuioc...

G H E O R G H ECALAMANCIUC

Redactor-adjunct laziarul Patria (Făleşti),director al şcolii mediiCălineşti, Făleşti, lec-tor la Universitatea deStat „Alecu Russo”(Bălţi), redactor literar la Teatrul Naţional„Vasile Alecsandri” (Bălţi).

luminişuri cântătoare

Mi-e tare dor uneoride luminişurile cântătoare ale păduriice m-au avut copil.

Dar ce folos, ce folos?Străinătatea măruntă şi falsămă ţine departe de ele,de luminişurile mele cu iarbă şi fragi.

Când mă voi trece-n neştire,purtaţi-mi sicriul prin luminişurile acelecântătoare.

Dacă aveţi, fireşte, măcar cea mai mică dorinţăsă mă reîncarnez în pasăre.

Scriitori din Republica Moldova, participanţi la ediţia a IV-a a Concursului Naţional de Literatură

Agatha Grigorescu Bacovia - Mizil, 2010

(Continuare în pag. 26)

(Urmare din pag. 25)

Ion PROCAMembru al UniuniiScriitorilor din Moldo-va; membru al UniuniiScriitorilor din Româ-nia; membru al UniuniiJurnaliştilor din Mol-dova; membru al Uni-unii Cineaştilor dinMoldova. Redactor şefal revistei „Glasul Naţi-

unii”.

Rugăciuni pentru ape, focuri şi ceruri

Au dăngănit clopotele prelung. Bă-teau ca la naştere, ca la moarte, ca la priveghi.

Naşterea. Nunta. Moartea.Buciumele au spart chemări tângu-

ioase de vârfurile dealurilor. Noi eram departe.Eram în văi la coasă. Şi cine ştie cât timp ne-am pierdut printre snopi.

…Veneam din câmpie. Treceam prinmirişti. Trebuia să ajungem cu snopii de grâu,să trecem prin Betleem, să trecem prin pădurivirgine. Aduceam pâine. Grâul era curat ca fa-ţa soarelui.

Ne întorceam târziu, foarte târziu.Treceam prin podgorii streine, prin crânguristreine. Dumnezeu de mult împărţiseră pă-mânturile şi noi rămăseserăm numai cu vân-turile. Din hărnicie şi osârdie. Din prea marerâvnă pierdusem pământurile. Şi dacă ne mailuau şi cânturile trebuia să punem mâna peunelte şi să începem bătălie. Curaj aveam, debărbăţie nici vorbă, dar mâinile noastre erauhămesite de muncă şi prea blânde. Vroiam sămuncim, să ne creştem copiii, să ne petrecembătrânii după datină şi de fiecare dată să le lu-ăm pe toate de la început. Să se audă din guranoastră povestea: „a fost odată ca niciodată“.

Am ajuns târziu. Prea târziu. SfântulPetru dormea dus şi pământul era de acum îm-părţit. Coasele noastre purtate cale lungă ne-aucurmat umerii şi au căzut ca nişte clopote lapicioarele sfântului, care tresări speriat şi neprivi mirat:

– Ce s-a întâmplat, bre moldoveni, peunde veţi fi rătăcit?

– La coasă, Sfinte Petre, răspunserămtoţi într-un glas.

Şi atunci mâna dreaptă a lui Dumne-zeu, zgâlţâi de belciugii porţii Sfântului Duh şiacesta apăru şi mai somnoros, ocărând că i s-astricat bunătate de somn.

Sfântul Petre încercă să l ogoiască:– Doamne, am mai văzut şi alte nea-

muri vrednice şi robace, dar aceştia i-au între-cut pre toţi. Rogu-te, nu-i pizmui, căci ei eraula coasă şi nici n au auzit chemarea clopotelor,că se scutura pâinea în lut şi nu era vreme depierdut şi zic; Doamne, pentru atâta ostenealăsă-i primim mai aproape de noi: pe lângă Nis-tru, pe lângă Tisa.

Şi precum Dumnezeu era cu un cre-ion colorat în mână, a luat şi a croit o bucatăbună şi a zis mulţumit:

– Dacă i aşa, Dachia să fie!Şi ni s-a dat un colţ de Dacie de am

îmblânzit hergheliile de mânji sălbatici, amcoborât fântânile la şes, am urcat viile pe dea-luri, am sădit codri sub sprâncene de visuri şide vânturi…O, şi câte am făptuit noi de la naş-tere până la moarte.

Naşterea. Nunta. Moartea.La Judecata de Apoi, înviază-L,

Doamne pe fiul tău Toader Proca şi a lui soţieZinovia.

Ion Anton

Poet, prozator, traducă-tor şi publicist, membrual Uniunii Scriitorilordin Moldova şi al Uni-unii Scriitorilor dinRomânia. De asemeneamembru al Uniunii Jur-naliştilor din Moldova.Redactor şef al revistei săptămânale pentrucopii şi adolescenţi „Florile Dalbe”

existenţialism basarabean

cer călcat în picioarepământ ridicat la cercerşetorii dau de pomanăbogaţilor care le cerfrumos scuipat drept în ţintă –o fi fiind iuda, hristos? –cu-alaiul acesta de gintămimăm un botez maiestuosde fapt botezăm o ideecare ne pare icoanătrădarea din vechea iudee nu se opreşte din goanăde fapt e o nuntă pierdutăfără de mire şi naşitradiţia noastră tăcutămireasă-i în ochii de laşifirea noastră de neamcare făptura ne-o faceazi e şomeră pe rammugurul nu se desfacepetala europeanăe foşnet în ţara săracăşi cade încet pe o ranădin inima noastră posacă

cer călcat în picioarepământ ridicat la cersăracii dai de mâncarebogaţilor care le cer

Şiman Augustina

Membră a cenaclului literar„Iulia Haşdeu", a clubuluide discuţii „Spirit şi int-elect" de la biblioteca Ovi-dius şi a cenaclului „VladIoviţă".

365.496

Stau într-un rînd infinit de lung şi nuştiu unde duce. În faţa mea oameni, în spatelemeu oameni... Aglomeraţie imensă spre o fi-gură neclară şi îndepărtată ce pare a fi o mă-suţă...

Nu ştiu cît timp am stat acolo... Îmipare că mult... Am ajuns la masa aia ca printr-un vis.Era mai degrabă un birou şi la el eraaşezat un om micuţ, a cărui chelie abia de sevedea de după teancul înalt de foi, cu ochelarimasivi ce atîrnau pe vîrful nasului mare şi as-cuţit. Cu o expresie a feţei agitată şi sute deriduri care se încreţeau la fiecare mimică ne-mulţumită a feţei sale.

- Aşează-te! Mi-a spus el enervat.M-am aşezat intimidată.- Numărul?!- Emm... 365.496... I-am răspuns ne-

dumerită.Omuleţul răscoli grăbit printre tean-

curile de hîrtie din faţa lui, scoase o foaie fărăsă clatine teancul cîtuşi de puţin.

- Să vedem... Aşa completăm formu-larul... Să zicem că o să te cheme „Augustina”,aşa... „Au-gus-ti-na”...

Numele parcă se izbi de capul meu...Uhh ce nume greoi...

- Dar altele nu aveţi?Omuleţul işi ridică ochii mînios către

mine păstrîndu-şi nasul ţintit în hîrtie...- Da sigur! Hai să ne jucăm! Ala-bala-

portocala-Ana-Mariana-Ileana, ce o fi ?! Lasăcă restul aşteaptă! Cît acolo?? Încă cîteva miide suflete! Plus că aşa ordine am primit de sus!Mi-a spus să numesc aşa numărul 365.496! Aiceva împotrivă?! E prea bun numele pentru ti-ne! Nu înţeleg de ce anume tu?! Dar eu nu potsă judec oridinele Lui, eu doar le execut!

Mi-am aplecat ruşinată capul sperîndcă o să tacă curînd fiindca avea o voce atît depiţigăiată încît îmi zgîria urechea!

- Anul naşterii îl scriem 1991, frumosan, îmi place... Şi cifra e frumoasă... Haha! Dăsă-ţi fac o poantă, la luna naşterii scriem au-gust, o să vezi, ai să rîzi şi tu, şi ai să faci şi tuglume pe seama asta!

Îmi venea să mă scol de pe scaun şisă-l apuc de gît. Văzîndu-mă furioasă m-a în-trebat:

- E vreo problemă?!Uhhh! Vocea aia ascuţită!- Nu...- Zi-mi o cifră care îţi place mai mult.- Doi...- Aşa 02.08.1991. Frumoasă îmbinare

de cifre!Mă rog... Mie nu-mi părea prea fru-

moasă... Obişnuită chiar... Şi totuşi încă nuînţelegeam prea bine ce căutam eu acolo...Încercam să-mi amintesc ceva, dar nu reu-şeam... De fapt nişte fărîmituri din ceva... Deparcă mă izbise ceva... Ţin minte durerea...Apoi ţin minte un chip, un chip frumos... Darplîngea... Ochi mari şi albaştri, părul negru şides... Şi buzele lui lipite de fruntea mea... Sen-zaţia părului lui mătăsos lunecînd pe umărulmeu... Mirosul părului lui... Şi nu ştiu de cevroiam să mă ridic către el, să îl strîng la pieptşi să-mi cer iertare, dar nu puteam... Mi-amfixat ochii către cerul albastru, apoi a izbucnito lumină albă în faţa mea... Şi uite-mă aici...În rîndul ăla...

- Spune-mi cam ce ai vrea tu? Treilucruri te rog, orice! Rău, bine, orice!

- Păi... Cred că fericire, linişte sufl-letească şi... pe el... pe cel care plîngea lângăfruntea mea...

- Aham, aham... Clar, clar..Omuleţul completase ceva pe foaia

aceea, se încreţi întristat, apoi îşi ridică capulde tot şi privindu-mă fix în ochi mi-a spus:

- Uite cum stă treaba: ca să ai toatecele dorite ai să parcurgi mii de kilometri deinversul lor să zic aşa. Adică uite... Dacă spu-neai „Durere” de exemplu, atunci ai fi trăittoată viaţa fericită şi ai fi termitat-o găsind du-rere.. Avem nebuni din ăştia care aleg şi aşaceva pentru a-şi face noua experienţă de viaţămai pipărată şi mai interesantă, sau o fac in-tenţionat pentru a trăi fericiţi, căci ultimile cli-pe, chipurile, sunt un nimic pe lîngă tot timpultrăit. Greşit! Ultimele clipe îţi definesc tot tim-pul trăit! Îţi dau un nume şi un sentiment cucare acoperă întreaga ta existenţă. Nu te-aigîndit prea mult înainte de a spune cele trei,corect?

- Nu...Nu chiar... Sfîrşitul mai mult...- Eşti specială... Îl înţeleg acum...- Unii o zic pur şi simplu aşa... Nu iau

în consideraţie ultimele vibraţii interioare... Tule-ai luat în consideraţie, adică imaginile me-moriei tale amestecate cu stările specifice:vibraţii ale sufetului. Înţelegi? Acum... Uite,avem o formulă de calcul matematic, e secretă

(Continuare în pag. 27)

Pagina 26 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 27

Revista FereastraPublicaţie editată de: Asociaţia Culturală

“Agatha Grigorescu Bacovia” - MIZIL

Cod fiscal: 230324460; Cod IBAN:RO60RZBR0000060010080523, deschis la “Raiffeeizen Bank” - filiala Mizil

RedacţiaDirector: Emil Proşcan,

Redactor şef: Lucian MĂNĂILESCUGrafică: Cristina IRIAN

Fotografii originale: Florin Ursuleanu

Str. Agatha Grigorescxu Bacovia”, nr. 13ATelefoane: 0244251144; 0722653808 - director;0732731196, 0769210763 - redactor şef

E-mail: lucian_manailescu@yahoo.com

Autorii materialelor publicate răspund în moddirect de conţinutul acestora.

Abonamente se pot face la sediul redacţiei,prin mandat poştal sau depunând suma respecti-vă în Cont IBAN:

RO60RZBR 0000060010080523

deschis la „Raiffeizen BANK” – Filiala Mizil (CodFiscal: 23032460)

Vă rugăm să anunţaţi prin e-mailul dincaseta de redacţie faptul că v-aţi abonat, pentru abeneficia de primirea numărului imediat următoral revistei.

Preţul unui număr - 5 lei, 3 numere - 15 lei,6 numere - 30 lei, în această sumă intrând şi chel-tuielile de expediere.

ISSN 1844 - 2749ISSN 1844 - 2749

Concursul Naţional de Literatură„Agatha Grigorescu Bacovia”

(Mizil - ediţia a IV-a)

Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şiPrimăria oraşului Mizil organizează a patra ediţie a ConcursuluiNaţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”

Participanţii (nu există condiţii de vârstă sau apartenenţă laUniunea Scriitorilor sau la alte forme asociative ale scriitorilor) vortrimite, până la data de 10 septembrie a.c.: pentru SecţiuneaPoezie: minimum 10 – maxim 20 poezii pe suport electronic(e-mail sau C.D), pentru Secţiunea Proză: una sau mai multelucrări de proză scurtă (în total maxim 20 pagini cu Times NewRoman - corp 14). Pentru ambele secţiuni textele se semneazăcu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicate sub pseudo-nim, va specifica şi acest lucru). Se anexează un C.V. care vacuprinde, obligatoriu: adresele de corespondenţă (adresa poştală, e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie (format 10 x 15), de preferat totîn format electronic.

C.D. - urile expediate prin poştă (verificaţi corectitudineaformatării!) se trimit în plic, pe adresa: Asociaţia Culturală AgathaGrigorescu Bacovia, str. Agatha Grigorescu Bacovia, nr.13 A,Mizil, jud. Prahova.

Textel prin e-mail vor fi expediate la adresa: lucian_man-ailescu@yahoo.com. (Vom confirma primirea textelor imediat ceacestea ne-au parvenit).

Juriul va fi format din 5 membri ai Uniunii Scriitorilor dinRomânia, reprezentând 5 zone diferite ale ţării, iar notele acordatevor fi făcute publice (în cazul premianţilor), sau vor fi comunicatepersonal celor interesaţi.

Se vor acorda: Marele Premiu, câte trei premii pentrufiecare secţiune şi mai multe menţiuni, din partea unor publicaţii şireviste literare.

Emil PROŞCAN

P.S. Colaborările pentru numerele viitoare ale revisteiFereastra se primesc la adresele de e-mail:

lucian_manailescu@yahoo.com. sauleonidacondeescu@yahoo.com

(Urmare din pag. 26)

şi nu ţi-o spun, să zicem că „mă joc” cu cifre ca: data naşteriitale, luna şi anul. Cifra obţinută o adunăm la numărul pe careo deţine fiece dorinţă în lista asta galbenă. Ca de exemplu:Fericire - 65, şi citim de pe cealaltă foaie ce semnifică cifraobţinută... Te gîndeşti: „Dar e simplu... Trebuie să trăieşti oviaţă suferind ca spre final să obţii fericirea”, „Hmm... da, încapul meu cam aşa era...”, păi vezi că e greşit! Fiecaresuferă individual... La diferite nivele, la o intensitate difer-ită... Liniştea nu poate fi găsită fără zbucium... De fapt ţi-aidorit acelaşi lucru de două ori, fiindcă fericirea şi linişteainterioară se ţin una de alta, sunt siameze... De aia îţi va fi dedouă ori mai greu să le obţii... Faţă de tînărul ăla... păi ce să-ţi spun?... Căutându-l disperată ai să iubeşti necondiţionat şinepotrivit... Îmi pare rău dar nu o să-l găseşti în viaţa asta, înurmătoarea da... În asta însă nu... Ai să găseşti mici trăsăturicare o să-ţi amintească de el... Nu... Nu la nivel de memorieo să-ţi amintească, dar întîlnind un om cu o trăsătură, de ori-care, fizic, interior, dar mai cu seamă interior ca a lui, o să aio atracţie nebună pentru el, ca şi un magnet extrem de puter-nic... Dar acel om nu o să aibă atracţie faţă de tine... Cum ammai zis... O trăsătură doar din tot întregul pe care l-ai iubit...Fiecare din noi are un singur suflet pereche cu care se reîn-tîlneşte de fiecare dată, sunt şi mici excepţii... Ca a ta... Înurmătoarea viaţă te asigur! Mă rog.. Poate peste două... Enevoie de ceva timp pentru a restabili echilibrul şi cursul nat-ural a două suflete pereche în aşa fel în cît să se reîntîlneascăde fiecare dată... Pînă la urmă ai să-ţi găseşti pe cineva... Dardoar pentru a-ţi potoli singurătatea... Fiindcă conexiuneaspirituală, nunta, inelul spiritual nu o să existe... O să fiiataşată doar de acel fragment, trasătură... Şi asta îţi va asigu-ra o conexiune puternică emoţională, dar nu şi spirituală... Osă fie şi el unul ca tine... Care şi-a rătăcit pe un timp jumă-tatea... Dar repet, să nu te aştepţi la ceva profund...

Nu înţelegeam mare lucru... Omuleţul observîndacest fapt a zîmbit discret şi a scris ceva la secţiunea scrisăîngroşat: „MOARTE”.

- Ce aţi scris acolo...? Vreau să ştiu cum o să fie!El îmi zîmbi ştrengar şi mi-a spus:- Nu se poate... Cum spun oamenii: „Sfîrşitul încoro-

nează opera!” Pentru a vedea sfîrşitul merită să trăieştiîntreaga viaţă... Şi zîmbind larg mi-a pus foaia într-un altteanc... Straniu dar vocea lui deja îmi părea mai plăcută...Apăsă pe un buton şi am căzu de pe scaun undeva în beznă...Iar pe măsură ce cădeam am auzit vocea lui care devenisădin nou piţigăiată şi nervoasă strigînd: „Următorul!”

Pagina 28 FEREASTRA - 2010FEREASTRA - 2010

Într-un interviu din revistei „Pagini Româ-neşti în Noua Zeelandă”, scriitorului IonMiloş, îi mărturiseşte critricului literar

Adrian Dinu Rachieru: „Mă înclin în faţaculturii române, ea însăşi o deltă care îşi adu-nă apele. Am încercat, după puterile mele, s-oslujesc. Zic că n-am făcut puţin. Şi observ cutristeţe că alţii nu se sinchisesc. Dar cred îndestinul ei. Amin!”.

Lucrurile se nuanţează în răspunsul laîntrebarea: „Cum priveşti reproşurile (Gh.Grigurcu e campionul) adresate unor mari nu-me ale literaturii noastre: Sadoveanu, Căli-nescu, Marin Preda. Sau Nichita, de exem-plu, care – spune Grigurcu – s-a lăsat «ofi-cializat», a fost un lider «confecţionat de par-tid», a gustat din cupa succesului, a fost ido-latrizat, a creat o modă ş.a.m.d.”

„Prostii! – spune scriitorul suedez deetnie română, născut în Banatul Sârbesc – Toţidorim gloria. Nichita n-avea fibră civică. Dara fost un foarte mare poet. Acum e uşor să viisă spui că e blamabil pentru «indiferentismetic». Dar ceilalţi ce-au făcut. Mi-e silă deatâţia procurori morali, de atâţia «dalmaţie-ni» care atunci moţăiau şi acum dau lecţii şipun note. Halal!”

Că literatura română are probleme îna-şi recunoaşte valorile şi că o mulţime de A.Toma ai momentului au devenit „judecătorii”ei irefutabili, mânuind cu abilitate ghilotinadoctrinară (şi aia împrumutată), nu trebuie săsurprindă pe nimeni. A...tomiştii în cauză ar fiexpulzat de pe orbită – în cazul supravieţuiriicomunismului – toate „abaterile” kulturale aleoamenilor de condei, chiar dacă azi strâmbădin nas, cu dispreţ, în faţa operei unor mariscriitori (Nicolae Labiş, Eugen Jebeleanu,A.E. Baconski, Ion Gheorghe, Adrian Pău-nescu, Fănuş Neagu etc), pentru simplul mo-tiv că aceştia sunt... de stânga. Tâmpit argu-ment! Nimeni n-a îndrăznit să-i „scoată” dinliteratura lumii pe Maiakovski, Pablo Neruda(căruia i s-a conferit Premiului Nobel), LouisAragon, Federico García Lorca, PanaitIstrati etc., etc, etc...

Neantizarea valorilor literare româneştimerge însă mult mai departe, „guma tăcerii”ştergând cu asiduitate din „ceasloavele” ofi-ciale nume precum: Marin Sorescu, IonBăieşu, Petre Stoica, Geo Bogza, RaduTudoran (un mare scriitor nedescoperit nici înviaţă. nici în moarte), Cezar Baltag şi atâţiaalţii.

Să ierte cititorul această – poate –prea lungă introducere, la rândurile ce evocă(ne)sărbătorirea marelui sacerdot al poeziei

româneşti Ion Gheorge, la împlinirea vârsteide 75 de ani.

Să ne oprim însă, un scurt moment, lacele scrise în revista Transilvania în urmă cu5 ani: La 70 de ani, marele poet Ion Gheor-ghe nu numai că nu a fost sărbătorit aşa cumpe drept cuvânt ar fi meritat un scriitor atât deviguros şi de original, dar opera sa poetică(comparabilă, ca întindere şi greutate, doarcu a câtorva poeţi români de după Arghezi şiBlaga) este în mod constant denigrată sub ri-dicole pretexte ideologice şi politice. Preju-decata şi lipsa de sinceritate a celor ce facjocurile istoriei literare în stricta contempo-raneitate, prin jocurile de culise abil orches-trate, dar şi graţie consecvenţei sale faţă deprincipiile de-o viaţă, fac din poezia pe careIon Gheorghe continuă să o scrie (parcăexpulzată, şi acum, la 49 de ani de la prima sacarte, dintr-un vulcan noroios în plină erup-ţie), o raritate de mare preţ pentru cititorii,câţi or fi ei, de poezie românească, la începu-tul acestui nou mileniu.

Că Ion Gheorghe şi-a păstrat crezulpolitic şi încrederea neţărmurită în limbaj, cătabletele dacice pe care susţine că le-a des-cifrat nu sunt acceptate „ştiinţific” (dar nicimăcar de o cercetare care să confirme sau săinfirme pentru totdeauna adevărul spuselorpoetului nu pot fi în stare arheologii şi istoriciiAcademiei?) nu mai are importanţă când a-vem de-a face cu astfel de poeme splendide,adânc înrădăcinate în tradiţia şi în mitologiaromânească, astăzi refuzate cu suficienţă depostmodernii cosmopoliţi ca nişte semne ruşi-noase, aparţinând unei lumi dispărute. În de-finitiv, poate că lumea din care coboară IonGheorghe nu a fost de tot îngropată – este ungând, acesta, pe care ar fi bine să nu-l alun-găm în clipele de adâncă reflecţie şi cumpănă.

Evenimentul din 16 august a.c. - ziuade naştere a poetului - s-a desfăşurat în aula(o, nu, nu a Academiei!) Bibliotecii Judeţene„Vasile Voiculescu” din Buzău. Din respectpentru ierarhii, vom începe enumerarea invi-taţilor cu cei care nu au fost prezenţi: repre-zentantul Preşedinţiei (instituţie care nu-i maidecorează decât pe românii ce aleargă repede– nu am nimic cu sportivii, dar...), reprezen-tantul Academiei Române (cum spunea FănuşNeagu: „Poetul şi Academia sunt două insti-tuţii separate!”) reprezentantul U.S.R. (care aratat astfel şansa de a-şi procura cea mai bunăcarte de poezie apărută în România de dupărevoluţie – „Sutrele ţăranului Iancu Arse-ne”, împreună cu volumul amar „Concluziilesenectuţii”, ambele editate de... oamenii ce

suplinesc instituţiile de cultură), reprezentanţiirevistelor literare editate pe bani publici, re-prezentantul Consiliului Judeţean Buzău,aflat, probabil, în documentare la Brăila, pen-tru a pregăti viitoarea sponsorizare amicală afestivalului „Serile de Literatură ale RevisteiAntares”, precum şi ceilalţi reprezentanţi.

Au fost prezenţi admiratorii şi prie-tenii poetului. În numele cărora facem acestesuccinte rememorări:

„Sunt născut din dragostea pentru pământstrăin / ce-o nutrea Anton D. Gheorghe,însurat / cu-o săteancă, – Filofteia D. Marin,/ căreia atâţia ani de flori i-a scuturat. // Şi-am venit pe lume lanţ de aur ca să leg / fataceea, de flăcăul care n-o iubea, / ce păcat cănu m-am rupt şi c-am rămas întreg / şi i-ampriponit: pe ea de el, pe el de ea...” (Născutdin dragoste pentru pământ)

„Contemporanii mă ocolesc, se fac a fi uitatde mine, / Sunt tot mai singur şi îmbătrânescbine, / Neruşinarea lor s-a preschimbat în pri-goană, / Calomni de tot felul îmi toarnă sarepe rană (...) / Trăiesc mai departe greşelile şiizbânzile timpului meu, / Unii mă cred nebun,alţii zeu.” (Schimbarea cămăşii)

„Pe ruinele templelor stau eu şi mă descalţ /Deşertându-mi sandalele de seminţele deiarbă. / De-acum pot deosebi evenimentele defaptul fals, / Pot zice că Istoria, cu băutura eitare, mi se prelinge pe barbă. / Pe la poartacasei mele fluviul timpului trece: / Zilnic beauşi mă-mbăt pentru că are gustul izvorului / depe Istriţa: este limpede şi rece.”

(Simpla beţie a timpului)

Text şi fotografii: Lucian MănăilescuColaj foto: Ion Măldărescu (Agero - Stuttgart)

75 D

E AN

I75

DE

ANI