LUCIAN TĂMAŞ: SPARGEREA CERCULUI SAU CĂLĂTOR PE

AUTOSTRĂZILE HIMEREI

Textul, mai puţin reprezentabil şi revendicabil decît ai fi tentat

să afirmi, se organizează în sublimaturi expresive. Această modalitate,

eliberată de pîrghiile sugestivităţii, îşi propune să sprijine versul de tăcere.

Artă a miniaturizării, a provocării intuiţiei profunde, aceasta îşi cere

condeiul venit din zonele momentului de inspiraţie. Căci riscul structurării

metaforice lipsite de substanţă poate să intervină aici: cuvintele, izolate,

dacă nu sunt ele verbele, se opresc la steril. Dacă formula e fericită:

„pîntecul cald / al cuibului / de pasăre / în care ai abandonat / plăsmuirile

copilăriei / … / ţii urechea / lui van gogh / în palmă / şi asculţi / ca într-o

scoică însîngerată / murmurul abisului…” (EKG) atunci poarta poetică în

zidul propriei fiinţe îşi deschide misterioasele încuietori; poţi să devii tu,

cititorul, însuşi eul liric. Dacă nu, „Clipa sedimentează / imagini frînte /

imagini nude / naufragiază / în propriu-i sînge / clipa / ca încleştare /

poetică” (***), îţi rămîne să distrugi întreg „orizontul de mistere” rîvnind

la „cunoaşterea” lumii – între graniţele sale opace.

Printre atîtea poeme vorbind despre sine, o ars poetica nu îşi

poate găsi justificarea deplină decît dacă acesteia i se conferă legitima

autoritate de a asimila fondul autentic şi eficienţa (afectivă – în raport cu

cititorul) ale celorlalte: „a scrie / evangheliile clipei / prin care / Dumnezeu

/ patrulează / cu arma / încărcată” (Evangheliile clipei).

ANTON HORVATH