Antologie de... râsoterapie

Antologis

Ioan Muntean

Rectangle

http://negrupealb.ning.com

2013

http://negrupealb.ning.com/

Ediţie corectată, tehnoredactată şi îngrijită de: Sorina Ştefanache

Coordonator ediţie: Mariana Dobrin

Caricaturi şi ilustraţii: Lică Barbu & Aga Lucia –Selenity

Copertă: Sorina Ştefanache

Copyright © 2013. Toate drepturile sunt rezervate şi

aparţin în exclusivitate autorilor.

Reproducerea oricărui fragment fără acordul autorilor

este interzisă şi supusă rigorilor legale.

Editor: Gheorghe A. Stroia

ARMONII CULTURALE Str. Siret, bloc 28, ap. 30, Adjud, Vrancea (RO)

Tel.: (+40) 0374-064.594, 0741-078.627

E-mail: [email protected]

www.armoniiculturale.ro/editura Tipărit în România

Zoom Print & Copy Center Iaşi

www.zoomonline.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Antologie de râsoterapie - Adjud: Armonii culturale, 2013

Index

ISBN 978-606-8569-23-9

821.135.1-1 821.135.1-32

mailto:[email protected]

http://www.armoniiculturale.ro/editura

http://www.zoomonline.ro/

Antologis

Antologis

Ioan Muntean

Rectangle

Antologie de… râsoterapie

5

Mărturisiri şi mulţumiri

La început a fost... ideea!!! Apoi au apărut:

Corectorul, Căutătorul editurii şi „PR”-ul sau Purtătorul de

cuvânt între cei care s-au hotărât să împartă prin textele lor

surâsul, zâmbetul larg, sau uşor strâmb în colţul gurii (tip

Heidi), râsul şi/sau hohotele de râs.

De ce o Antologie de Râsoterapie? Simplu. În

primul rând de dragul... râsului. Apoi pentru că „ridendo

castigat mores." Pe româneşte, scurt pe doi: „cu umor

sancţionezi moravurile." Evident, musai să mai fie ceva

motivaţii că doar de asta se numeşte... râsoterapie. Păi, să

vedem. Prima e derivată chiar din titlu: formă de terapie. În

ce? Mai în toate.

La Teatrul Opera Comică Pentru Copii din

Bucureşti, în perioada 27 octombrie -3 noiembrie 2013 au

avut loc spectacolele Săptămânii Arhanghelilor. O tradiţie

de peste zece ani în toată ţara. Cu seminarii, filme şi

momente artistice de o spiritualitate şi frumuseţe a căror

limită a fost doar cerul. Şi intrare liberă pentru toţi.

În deschiderea workshopului despre Arhanghelul

Uriel - deţinătorul Focului Cunoaşterii - prezentat de

lectorul Doru Bodea (stabilit în Germania) spectatorul

amuzat află că: „Râsul este o formă extrem de expresivă de

comunicare specifică doar umanului. De asemeni, râsul

este un act emoţional, expresiv, cu manifestări proprii,

însoţit de o anumită formă de respiraţie şi anumite

caracteristici. Cel mai adesea este asociat cu ceea ce

numim umor.”

Să vedem mai departe: „Printre aceste virtuţi ale

râsului în primul rând găsim capacitatea de a elimina

anumite stresuri, în special la nivel emoţional, afectiv, dar

şi la nivel mental” aşa încât „el readuce o anumită stare de


6

armonie interioară.“1

Vedeţi ce simplu e? Putem de altfel

să facem spontan legătura între cunoaşterea autentică şi

falsa cunoaştere dătătoare de fiţe şi ifose, de care râdea,

împreună cu noi, nenea Iancu Caragiale.

Pentru că, aparent paradoxal, râsul presupune...

cunoaştere. Nu putem râde de ceva... ce nu am

experimentat. Experienţa este cunoaştere.

Până aici cred că e clar. Prima intenţie a acestui

volum reiese limpede cristal.

În al doilea rând: „... râsul este o modalitate extrem

de simplă şi în general extrem de utilă de a elimina

anumite stări proaste, uneori chiar fiziologice. Există

destul de multe cazuri în analele medicinei, în care s-au

înregistrat boli incurabile, vindecate pur şi simplu prin râs.

Oameni care au suferit de exemplu de cancer, sau altfel de

boli grave, s-au izolat pentru un timp, şi-au luat casete

video, dvd-uri, cd-uri, cărţi, reviste umoristice, au râs

copios şi pur şi simplu au... râs acea boală afară din

corpul lor.”2 Deşi departe de orice erijări în roluri de

„doctori” trebuie totuşi să admitem că în modul banal de

real suntem cu toţii conştienţi de efectele stress-ului în care,

ca într-un ocean planetar, omul modern de azi este aruncat

de colo până colo. Şi atunci, de ce nu o antologie de

râsoterapie? Dacă funcţionează e perfect. Dacă nu, măcar

am încercat.

În al treilea rând pentru că se pare, cel puţin până

acum, că suntem singurul popor apt de a face din necaz

haz. Hazul-de-necaz este atuul fundamental românesc de

ieşire din orice marasm. Pentru că suntem singurii care

1 Doru Bodea, despre Arhanghelul Uriel, deţinătorul Focului

cunoaşterii, Săptămâna Arhanghelilor, 2013 2 idem


7

putem fi în stare să facem râsu`-plânsu` din orice. Unicii

care la câteva ore după un cutremur devastator, am putut

glumi: „coboară tu cu liftu` că eu cobor cu scara Richter.”

În mod deosebit mulţumim fondatoarei site-ului

Negru pe alb: Elenei Vornicescu din Chişinău – Republica

Moldova, cea care de altfel a şi emis ideea tipăririi unei

antologii umoristice. Din anul 2011 - prin spaţiul creat şi

pus la dispoziţie în mereu actualizatul internet, prin

comentariilor şi discuţiile postate în site - Elena a pus

premisele întâlnirii noastre acolo şi a facilitat posibilitatea

publicării textelor din toată gama literaturii.

În sfârşit, dar nici pe departe în cele din urmă,

suntem recunoscători cititorilor Antologiei de...râsoterapie

pentru investiţia de încredere faţă de toţi cei ce împărtăşesc

comicul în acest volum.

Încheiem acest scurt preludiu al umorului cu alte

câteva cuvinte inteligente: „faptul că putem să râdem, să ne

exprimăm în acest mod arată că suntem pe calea cea bună.

Tocmai de aceea este indicată în general o modalitate

foarte simplă, un fel de terapie să zicem aşa, care spune că

atunci când ne trezim dimineaţa, primul lucru pe care

trebuie să-l facem este să râdem cu poftă. Dacă o să mă

întrebaţi de ce? o să vă răspund: fără motiv. Tot ce pot să

vă doresc este să reuşiţi să râdeţi din toată inima.”3

Sperăm să oferim cititorilor noştri suficiente porţii

de râs pentru a-i scoate pentru un timp - mai scurt sau mai

lung - din iureşul existenţial al banalului, anostului şi inutil

alambicatului cotidian.

Sorina Zota

3 Doru Bodea, despre Arhanghelul Uriel, deţinătorul Focului

cunoaşterii, Săptămâna Arhanghelilor, 2013


8

MARIANA DOBRIN

Absolventă de Universitate,

profesor la Şcoala nr. 15, Adrian

Păunescu din Piteşti, şcoală în

care am fost o perioadă director.

În prezent sunt membră

fondatoare a: Filialei Piteşti a

Academiei Daco – Române; a

Iniţiator şi coordonator de proiecte

culturale la nivel judeţean,

interjudeţean şi naţional, la toate obţinând premii. De

asemeni membră a: Uniunii Epigramiştilor din România, a

Ligii Scriitorilor din România, a Fundaţiei Culturale Liviu

Rebreanu din Piteşti, membră şi secretar a secţiunii de

umor a Asociaţiei Culturale Gheorghe Ionescu Gion din

Piteşti şi participantă cu lucrări ştiinţifice la numeroase

simpozioane judeţene, interjudeţene şi naţionale.

Activitatea literară, volume de poezie publicate:

- Îngerul albastru, editura Tiparg 2008, prefaţata Mircea

Bârsilă (scriitor, membru USR, Maria Diana Popescu poetă

şi ziaristă); Raiul cuvintelor, editura Tip Naste Piteşti,

2003, prefaţa Marin Ioniţă (scriitor, membru USR); Hai la

şcoală, poezii şi scenete în versuri pentru copii, editura

Carminis, Piteşti, 2002; Ghici, poezii şi ghicitori pentru

copii, editura Carminis, Piteşti, 2003; Lacrima din

Rugăciune, editura Tiparg, 2008, poeme religioase şi

parabole, prefaţa P. S. Calinic, Episcop al Argeşului şi

Muscelului şi prof. conf. univ. dr. Ion Popescu preot şi

decan al Facultăţii de Teologie; cărţi metodice, lucrări de

cercetare şi articole de specialitate.

Am publicat în volumele Epigrama la scenă

deschisă, Ţara lui Papură-Vodă şi Jurnal cu aromă de

pamflet poezie umoristică, epigrame, fabule, parodii în


9

reviste de gen din ţară şi din străinătate. Am tipărit şi

volumul Literatură umoristică. Sunt coautor în douăzeci şi

patru de antologii de epigrame şi poezii. Am participat la

multe concursuri naţionale şi internaţionale de umor şi am

câştigat douăzeci şi opt de premii. Activez pe douăsprezece

site-uri literare; pe site-ul Negru pe Alb sunt administrator

şi redactor la două reviste literare.

Scrisoare lui bădiţa Creangă Mai vino pe la noi, bădiţă Creangă!

Ne este dor să ne mai spui poveşti

Şi amintiri hazlii şi buclucaşe

Din satul tău frumos, din

Humuleşti.

Că azi poveştile sunt cam pe dos,

Nu mai au graiul blând,

moldovenesc,

Sunt încărcate de picanterii,

Că-mi este jenă să-ţi mai

povestesc.

Să ştii bădie, că acum Păcală,

Nu mai e fleţ, ca-n basmu-ţi

şugubăţ,

S-a înhăitat cu multe haimanale

Şi umblă să ne pună pielea-n băţ.

Nici ursul nu mai e certat cu vulpea,

A devenit mai diplomat şi el,

A racolat-o-ntr-un harem de „dame”

Şi-ncing „afaceri la înalt nivel”.

Cocoşul are astăzi punga plină

Şi bodigarzi şi-a luat de la Ivan,

Vreo douăzeci de draci, să îl păzească

La vilă, la chermeze, la volan.

Iar fata moşului, atât de bună,


10

Ce-n vremea ta trudea cu-atâta chin,

Azi n-are chef să dea la orătănii,

Doreşte să se facă manechin.

Nici lupul nu mai bate-n poarta caprei,

La uşa noastră bate şi cere să-i plătim

Facturi tot mai umflate, impozite şi taxe,

De unde-om scoate banii, bădiţă, nu mai ştim!

Scrisoarea mea, bădie, să te găsească-n pace!

Îmi pare rău că-ţi dau veşti triste, asta este.

În fiecare zi ne este dor de tine,

Când ai puţină vreme, mai scrie o poveste!

Reţeta fericirii (prost sau nebun?) Astăzi văd că n-are preţ

omul cult, inteligent,

e tratat cu mult dispreţ,

lucru-acesta-i evident.

N-are rost să antrenezi,

neuronii din dotare,

dacă o să-i neglijezi,

însemnează…adaptare.

Mult mai fericit e-un prost,

el nu conştientizează

ce e grav şi ce-are rost,

Drept în frunte se aşează.

Prostul n-are cum să fie,

dacă nu e şi fudul,

toată lumea asta ştie,

altfel nu e prost destul.

Cu tupeu se ia de piept,

situaţia forţează,

dac-a dat peste-un deştept,

nu se lasă-l demolează.

Vrei să fii un fericit?

E-o reţetă garantată,

nu ştiu dacă ai ghicit,

stai puţin că-ţi spun îndată:

Poţi s-alegi nebun să fii,

ori de nu - un mare prost,

nu mai faci filosofii,

nu pierzi timpul fără rost.

Nu mai eşti nefericit,

mintea se atrofiază,

nu ai creierul tocit,

dormi în pace şi visează!

Iar de-alegi să fii nebun,

fericirea e deplină,

garantat ajungi tribun

şi în braţe cu-o blondină.

Poate-ţi spun banalităţi,

însă vreau ca să cunoşti:

chiar există facultăţi

ce dau diplome la proşti!‼


11

Marea, ca un rai Neliniştea mării se simte în val

Când vede armate în marş către plajă,

Cu sticle, şezlonguri întinse pe mal

Şi-i calcă-n picioare gingaşa ei vrajă.

De-odată zăreşte un trup de vioară,

Cu gleznele fine şi pletele-n vânt,

În valuri doreşte s-o aibă povară

S-o-alinte măiastru cu dulcele-i cânt.

Dar fata nu simte a mării chemare,

Ca stana de piatră rămâne pe mal,

Neliniştea mării se-ncinge mai tare,

Când juna se mişcă în mod anormal.

Un munte de muşchi lângă ea se opreşte

Şi-i pune pe umăr imensa-i „lopată”,

Gingaşa făptură pe loc se topeşte,

Iar marea rămâne cu buza umflată.

Cei doi se îndreaptă spre clubul de fiţe,

În care tronează manele barbare,

Iar marea priveşte la trei mămăiţe,

Aceste băbuţe se-ndreaptă spre mare.

Când nu poţi mânca numai fin cozonac,

Ia seama la zicerea fără pereche:

Fii demn dacă ai şi o pâine cu mac,

Chiar dacă aceasta e tare şi veche.

Conform cugetării mai sus amintite

Azi marea îşi zice: zău, nu-i mare bai!


12

Le-ajut pe aceste bunici ofilite

Să creadă că musai se-ndreaptă spre rai!

Beţia de cuvinte O conversaţie spumoasă,

Cu farmec, stil şi cu savoare

Îţi face clipa mai frumoasă

Şi ziua plină de culoare.

Îndrăgostitul se îmbată

Cu vorbele iubitei june,

Ce îi declară-mbujorată

Cuvinte de amor, nebune!!

O clipă nu se îndoieşte,

În ea el crede … ca orbit

Şi cu speranţe se hrăneşte,

Definitiv ea l-a vrăjit!

Dar juna, ce-avea şcoala vieţii,

Expertă-n vorbe-ameţitoare,

Abandona pe rând băieţii,

Zburând mereu din floare-n floare.

Avea criterii juna divă

Şi nu le încălca… de fel,

Ochea o victimă naivă,

Dotată bine-n …portofel.

Din portofel în portofel

Şi alergând din pat în pat,

Ne face lobby la Bruxelles,

Că în politică-a intrat.

Ea a văzut cum bate vântul,

Minciuna unde-şi face casă,

Aleşii toţi nu-şi ţin cuvântul,

De ce n-ar sta cu ei la masă?

E foarte simplu-n Parlament,

Băieţii-ntocmai ca şi fata


13

Bat apa-n piuă permanent,

Să intre-n lumea lor, e gata!

Frunza cu năbădăi (promavarea turismului)

Nuţi şi cu frunzuliţa

Vâlvă fac, ea ne zâmbeşte,

Nu se sperie domniţa,

Toacă banii cum pofteşte.

Nu conteaza că e criză

Şi bugetu-i pe butuci,

I-a făcut pe toţi remiză,

Fac la gură toţi clăbuci.

Spumegă rău cârcotaşii,

Este mare tărăboi,

Se dau mari, toţi fac pe aşii

Şi cu Nuţi dau război.

Astfel, fără niciun chior,

Nuţi-şi face promovare,

Mai aruncă un oscior

Cârcotaşilor mâncare.

Clar, „succesul” o să iasă,

Frunza o-nghiţiră toţi,

E fierbinte cartofiorul,

Varsă valuri de cerneală,

Cum deschid televizorul

Toţi se iau la păruială.

Toată noaptea, toată seara,

Ziua în amiaza mare

Frunza dur o scuturară,

Am ajuns la disperare.

Teamă-mi e să mai privesc

În dulap sau frigider,

S-ar putea ca să găsesc

Frunza stând în raft

stingher.

Toţi o toacă şi-o condamnă

Frunza asta-afurisită,

Trag nădejde că la toamnă

O să cadă ruginită.

Cârcotaşii cad în plasă,

Latră ca nişte roboţi.


14

Bacul buclucaş (fabula ascultării)

Puişorul unui urs

Termină, cu greu săracul,

Şcoala şi azi a ajuns,

Musai, ca să dea şi bacul.

Ursul şi ursoaica mamă

Ştiu că puiul e golan

Şi cu el, de bună seamă,

Puse repede de-un plan,

Să-l ajute-acum să treacă

Peste bacul buclucaş,

Fiindcă nu vor să se facă

De ocară pe imaş.

Ursuleţul le aduse

Căşti şi scule de-ascultat,

Un transmiţător şi-i puse

Pe bătrâni la exersat.

Se blindă şi junul urs

Cu aparatură soft,

La examen glonţ s-a dus,

Bacul pentru el e-un moft,

Că, apoi, la facultate

Totul merge ca şi uns,

Ploile sunt aranjate,

Ursul –tată, pile-a pus.

Planul, însă-a fost stricat

De-un curcan năbădăios,

Care mi i-a observat

În jipanul cel luxos,

Cum îi transmiteau din carte

Subiectul de concurs,

Fiece cuvânt în parte

Pentru puişorul urs.

Planurile-acum sunt nule,

Bacul? – pa, la revedere!

Şi-a mai cheltuit pe scule

Un butoi întreg cu miere.

Morala:

Când ştii că fiu-ţi este

derbedeu

De moftul lui să nu asculţi

mereu

Şah cu mâinile „curate” şi... buzunarele pline (parodie după G. Topârceanu - Primăvara)

După-atâta joc de glezne,

Meciu încă e în toi,

Mulţi pioni sunt luaţi în

plezne,

Scot nebunii la război.

Ei sunt cu bătaie lungă

Şi strâng tot ce întâlnesc,

Fac provizi să le-ajungă...

Şapte vieţi, aşa gândesc.

Toată lumea din ogradă

Strigă fără pauză,

Doi căluţi se iau la sfadă


15

Pentu-o strictă cauză:

Au cărat găleţi prea multe,

Ajutaţi de mulţi pioni,

Tura nu vrea să-i asculte,

Îi consideră spioni,

Care, sub acoperire,

Au venit din tropice,

Au ieşit din amorţire

Şi-au pus ouă optice.

Tabla straşnic e minată,

Mulţi pioni sunt capturaţi,

Tura e ameninţată

C-a plasat bănuţi furaţi

Pe la Rege şi Regină,

Să-şi păstreze-un post în

joc,

Neputând să se abţină,

A făcut şi ea ...un stoc.

Dar acum, pornind adhoc,

Arbitrajul mânios,

A-nceput să verse foc,

Totul a întors pe dos.

Se ameninţă Regina,

Să ... o sperie puţin,

Ea îşi curăţă rugina,

Balamalele o ţin.

Pe la rege se încearcă

Un şah fin, de tatonare,

Dar acesta se demarcă

Şi mai face o mutare.

Mat nu vrea să i se dea,

Va negocia ... la sânge!!

O remiză? Asta da,

Pentru jocu-acest-ajunge!

„Pentru câte-a tras,

sărmanul”

Cui să-i ceară ajutor?

Vrea să fie şi la anul -

Rege, dar şi jucător.

După circul mediatic,

Liniştea se-apropie,

Cacialmaua-stil schematic

Nu-i decât o copie.

Un scurt adagio

Maestrului îi cer iertare

Că „Primavara”-i jucăuşă

M-a inspirat aşa de tare

Şi a venit... ca o mănuşă

În şahu-acesta bestial

Din vămile de pe la noi,

Unde rulează-un serial

Cu mult dezmăţ şi euroi.

Fabula corbului cu tupeu La mijloc de codru poiana se-ntinde.

Ce crudă e iarba, înaltă şi mare!

Cumătra roşcată văzduhul cuprinde,

Scrutează cu ochii întinsul de zare.


16

De-odată privirea se-ndreaptă mirată

Spre corbul ce zboară deasupra-i, sub nori.

Crezu că-l lovise o boală ciudată,

Cu spaimă în suflet o prinse fiori:

Acesta zbura tot cu coada-nainte,

Pe când lumea toată, cu ea înapoi.

Cumătra-l întreabă, mieroasă-n cuvinte:

- E-o boală ciudată pe sus pe la voi?

Te-ncearcă microbii, vreun greu beteşug,

Ori poate azi-noapte ai tras vreo beţie?

- Nu, dragă cumătră, e-un mic vicleşug,

Aceasta e moda în democraţie.

Păi lumea întreagă azi face ce vrea,

Dorinţa e lege şi pofta e mare.

Cumătra îşi zice: E timpul şi ea,

Urgent, să purceadă la marea schimbare!

Porni prin pădure cu coada-nainte,

Mişcând lent din şolduri şi provocator.

Ascuns după-o tufă, Martin, cel cuminte,

Zăreşte roşcata şi-l ia cu fior.

Vecinii îl ştiu că-i un tip liniştit,

Când e un scandal, rezervat dă ocol,

Dar văzând scena asta, cum stătea el pitit,

Îşi ieşi rău din fire şi trecu la viol.

Tăbărî pe cumătră şi-o surprinse de-odată,

O întoarse pe faţă, mai apoi şi pe dos;

Se luptă biata vulpe şi scăpă de-şe-la-tă,

Alergă zăpăcită, blestemând mânios.

Se întoarse la corb şi-l certă furioasă:

-Eşti un tip mincinos, gură mare şi rea,

Spui că-n democraţie e o viaţă frumoasă

Şi că azi toată lumea poate face ce vrea?

- Tu te superi pe mine fără rost, draga mea,


17

Este o nedreptate că mă faci mincinos,

Dar să ştii, numai sus ai foloase din ea,

Şi nicicând nu va fi pentru voi, cei de jos!

Vânătorii de ciolane Ne-au transformat în jucării stricate

Şi trupul ţării seamănă cu-o rană,

Votăm ca personaje turmentate,

Sporind economia subterană.

Se-nghesuiesc prea multe haimanale

Să iasă-n faţă, să apuce-o pradă,

Ne flutură promisiuni banale

Setoşi ciolanu-n braţe să le cadă.

Agresiuni verbale şi miştouri,

Cortegiu de aplaudaci plătiţi,

Sinistră gloată în groteşti tablouri,

Tropăitori de fripturişti pestriţi.

Alegerea abia fu încheiată,

Credeam că merg la muncă, negreşit,

Campania electorală, iată,

La noi în ţară-i fără de sfârşit.

E-ntocmai ca la nenea Caragiale

Şi-n zilele de astăzi la votat,

La fel de grosolan îşi dau la gioale,

V-asigur, zău, că nu-i nimic schimbat!


18

Cântăreţii lui Bachus - parodie la poezia Cântăreţi bolnavi de Lucian Blaga

Ne purtăm cu grăbire

pasul nostru spre cramă,

ah iarăşi şi iarăşi

vinul dulce ne cheamă,

unde lacrima viei

în butoaie apune,

în timp ce cobzarul

cu foc zice-n strune.

Paharul nu seacă,

butoiul e mare,

hangiule toarnă

mai cu zor în pahare!

Chimirul sub haină

este plin, frăţioare

îl golim pân’la ziuă,

curgă vinul izvoare!

Adă şi o hangiţă

cu sânii de crin

în boale ne bage,

când toarnă pelin.

Să steie alături

aicia, pe zadă,

ne cânte vioara

o veche baladă

şi lacrima seacă,

şi doruri s-adune

la crâşmă de-a pururi

durerea apune.

Când în jur totu-i ceaţă,

Cântul zboară pe strune,

Crama e Paradisul,

Vinul e ...o MINUNE!!

Vulpea şi alte dobitoace

(fabula înscăunării) O vulpe şuie, tinerică,

Ce nu ştia deloc de frică,

S-a hotărât, de dimineaţă,

Că-i musai de-a ieşi în faţă.

Gătită foc, nevoie mare,

Îşi puse coada pe spinare

Şi-n mersu-i sprinten juna vulpe

Îşi etalează-a sale pulpe.

Se-nvârte printre dobitoace,

Campanie de zor îşi face,


19

Se dă pe lângă-un lup burtos,

Ce e la pungă foarte gros

Şi-are un jilţ în Parlament,

Că vulpea noastră, evident,

Ţinteşte să ajungă sus,

De-aceea şi la bou s-a dus

S-o sprijine în adunare,

Pentr-un fotoliu cât mai mare.

Trecu şi pe la un măgar,

Că vocea lui, se ştie clar,

Când rage pe la adunare

Câştigă orice confruntare

Şi toate cele dobitoace,

Cum zice el – aşa se face.

Propuse, deci, pe juna vulpe,

Ce-l ameţea cu-a sale pulpe –

Ministru chiar atunci, pe loc

Şi iată, niciun dobitoc

Nu s-a împotrivit deloc.

Morala:

Dobitoace mari, vulpiţe

Tupeiste şi pestriţe,

Fiare ale codrului -

În fruntea norodului.

Banul vorbeşte De nu posezi această fiară

Simţi aerul discreditant,

Unii-ţi vor zice fiul ploii,

Ba alţii - mortul ambulant.

Şi nicio însuşire-a ta

Nu va putea să strălucească,

Prezenţ-ţi doar în preajma lor


20

Mereu o să îi stânjenească.

Să-i vizitezi de îndrăzneşti,

Sau să-i inviţi la dumneata,

Precis acasă nu-i găseşti,

Ei nu doresc prezenţa ta.

Cu ei de-ncerci să conversezi,

Să te convingi de sunt umani,

Se vor grăbi să te oprească

De frică să nu le ceri bani.

Şi insul plin de gologani

Îl vezi în frunte peste tot,

Cuvintele-i sunt admirate,

Chiar dacă este un netot.

Se vor găsi destui zeloşi

Să îi ridice osanale,

Să uite că a fost o loază

Şi până ieri un coate goale.

Se vor simţi chiar onoraţi

Când le aruncă o privire

Şi temenele multe-i fac,

Îi vor zâmbi cu linguşire.

În lumea-aceasta nu există,

Nici paznici demni, nici uşi deschise,

Cu banul treci de orice legi,

Azi toate lui îi sunt permise.

Prea mulţi s-au transformat în robi

Ai dictatorului drăcesc,

Se-nchină la puterea lui,

Cu toată forţa îl slujesc.

Fabulă tristă Pădurea este plină de păsări mari şi mici,

Cu pene colorate şi glas ciripitor,


21

Autohtone cârduri pe câmpuri, prin urzici

Şi multe alte păsări, din neamul călător,

Cu gust de aventură, s-au răsfăţat la soare,

Prin ţări mai călduroase şi pline de bucate

Din alte zări de lume, cu mult mai primitoare

Şi-au hoinărit prin ramuri cu fructe încărcate.

În zori, de dimineaţă, în mijloc de ogor,

Făcu o adunare tot neamul păsăresc,

Doreau ca să aleagă un for conducător

Şi, toate deodată, prea tare ciripesc.

Le înjurau cumplit cele ce-au stat în ţară

Şi propuneau o lege prin care, în final,

Să stea un timp de-o parte cele ce-au fost pe-afară,

Să nu poată conduce în mod oficial.

Concluzia e clară în codrul de la noi:

În for conducător acum să se aleagă

Acei autohtoni ciripitori de soi,

Care-au trăit în ţară viaţa lor întreagă.

Morala:

Azi toţi ciripitorii

Pun mâna pe putere,

Ei sunt devoratorii

Butoiului cu miere.

Dincolo de aparenţe O elegantă domnişoară Plimba pe stradă un căţel. Avea un trup ca o vioară Cu mijloc tras ca prin inel.


22

„Bu-bu”, stăpâna-l alinta Şi-i mângâia căpşoru-i mic, Cu drag în braţe îl purta, Ba îl pupa… şi pe botic. Un tânăr, galeş o măsoară Şi dă frâu liber glasului: - Ce mult aş da eu domnişoară Să fiu o clipă-n locul lui. - Nu cred, îi spuse fata rar, Cu ton plăcut, puţin distrat, Îl duc la un veterinary Să-i execute ... un castrat.

Oda nebuniei - „Hooop ş-aşaaa!” -pamflet-

Când te laudă cam tare

Cineva,

Zău, că-ţi pui o

întrebare,

Nu-i aşa?

Cât de sincer poa’ să

fie-

Acel amic?

Sau e-aşa .... o ironie…

Doare-un pic.

Cântareşti cu grija Oda,

Că la noi,

Unii folosesc metoda...

Chiar e-n toi,

Pupătura-n bot şi-n

spate,

Apăsat

Şi spre masa cu bucate

S-au plasat.

Oda cu duhoare grea

N-a murit,

Ca o buruiana rea

A-nflorit

Şi istoria o-ntoarce,

Fără milă,

Din marasmu-acela

stoarce

Greaţă, silă.


23

Şi ne-ndeamnă-n tuşe

groase

Spre blondină:

Are forme voluptose,

„Luaţi lumină”!!!

Toţi măgarii, imbătaţi

De putere,

Cântă oda disperaţi…

Din viscere.

Şi în ceasul agoniei

Se năşea,

Printr-o odă-a nebuniei:

„Hooop ş-aşaaa!!!”

Sprijinită de balaur

Nuţi vrea

Altă epocă de aur

Să ne dea.

La un semn adună iute

Gaşcă mare,

Toţi sunt gata s-o ajute

Spre urcare.

Sunt prieteni, îşi dau

mâna

Spre ciolan,

Toţi susţin vârtos

jupâna,

Sunt un clan.

Când prieteni îţi găseşti,

Tare-i bine,

Să încerci să-i potriveşti

După tine.

Mai puternici dacă-i

vrei,

Îţi declar:

Ai un interes la ei,

Este clar.

Dacă ei vor fi mai mici,

Tot nu-i bine,

Interes, acei amici,

Au cu tine.

EPIGRAME

U.E. îi trage de urechi pe Antonescu şi

Ponta

Le-a bătut cu pumnu-n masă

Doamna U.E. şi le-a spus:

Curăţaţi urgent în casă,

Nu mai ţineţi nasul sus!


24

U.E. face cu noi instrucţie Ne-om juli genunchii

Ca-n militărie,

Stă pe noi cu ochii,

Ca pe butelie.

Concluzie tristă Îşi bate joc o-ntreagă lume,

De faţa bietei Românii,

Că doi ţâncani vor s-o sugrume,

Făcând concurs de … golănii.

Hoţii din parlament - peliculă de lung metraj De peste două zeci de ani

Ruleaz-un film îngrozitor,

Cu mafioţii plini de bani

Şi mulţi săraci, numiţi „popor”.

Pisica aruncată peste gard Strigă toţi, în gura mare:

Ei sunt hoţi, ba ei sunt hoţi!

Ştim că nu avem scăpare,

Doar să emigrăm cu toţi.

Leul - în cădere liberă Leul nostru-i deşelat,

Euro îi stă-n spinare,

De grumaz l-a ştrangulat.

Leul urlă: Perfuzareee!!!


25

Start la jaf! De peste două zeci de ani

Ne este ţara confiscată

De o armată de hultani,

Imensă, veşnic nemâncată!!

Caruselul nebunilor Ca un carusel e ţara,

Cu nebuni scăpaţi din frâu,

Care scurmă-n ea cu gheara,

Cu pistoalele la brâu.

Doamnă justiţieee! Guşterii sunt scoşi din minţi,

Se ascund prin văgăuni,

Haide, vino să-i aduni

Şi să-i cauţi pe la dinţi!

Ghinion să trăim într-o ţară condusă de

nişte… descreieraţi! Vrem şi noi în Occident,

Ne-am dorit să fim în U.E.,

Cred c-a fost un accident,

Ne-am bătut în talpă … cuie!

Mărul discordiei între demnitari Pe justiţie se bat

Ca pe-o scumpă jucărie,

Cheia pentru alungat

Groaza lor de puşcărie.


26

Justiţia trebuie să lucreze!!! Corupţii nu sunt o poveste,

S-au strâns atâtea mărturii,

Dar am să dau o tristă veste:

N-avem atâtea puşcării.

Legea să fie lege pentru toţi! (visul românului) Justiţia de-i serioasă

Şi-o lua măsuri rapid şi tari,

Problema e puţin... cam groasă,

Rămânem fără demnitari.

Stăpânii celei mai vechi meserii Proxeneţi cu ştaif, sadea,

Găşti feroce, cunoscute,

Nu se tem că vor cădea,

Au destule „paraşute”.

Cu haremu’ la paradă (primarul măscărici)

Totul e paralizat,

Ţara-ntreagă arde-n foc,

Dar edilul, deghizat,

Dă paranghelii la troc.

Topless şi neliniştea mării Marea e neliniştită

Cu-atâţi sâni descoperiţi,

Vraja ei e cam… umbrită,

Dar bărbaţii-s fericiţi!!!


27

Vinul şi muza Este weekend-ul, vecine,

Haide să ne facem... criţă!

Inspiraţia ne vine

De la zeama... Mamei Viţă.

Adevărul e în vin S-a dus la birt să cerceteze,

Trei zile n-a mai dat pe-acasă,

Dar n-a fost chip să-l detecteze,

Că a căzut pe brânci, sub masă.

Parlament umflat Asta e calamitate,

Parlamentu-i prea umflat

Paiele-s la jumătate,

Doar măgarii s-au dublat.

Planul unui leneş Dacă stau şi nu muncesc

Eu cred că e foarte bine!

Sigur nu păcătuiesc,

Raiul, deci, mi se cuvine.

Definiţia baronilor Şmecheri cu avere mare,

Sunt organizaţi în găşti,

Când e vorba de votare

Sunt năvod de prins mulţi proşti.


28

Alte pretenţii Doar voaluri? Nu le mai tentează!

Azi fetele mai scump lucrează:

De nu-ţi e portofelul gras...

Cu ochii-n soare ai rămas!

Povaţă Sunt trecut, de-aia vă spui,

Şi nu puneţi vorbei proptă!

Dama-şi pune...pofta-n cui,

Domnul pune cuiu-n poftă!

De ce nu merg unele şcoli? Au directori cu belele,

De-un partid sunt prinşi cu aţă,

Ei au spate cu proptele,

Însă ei nu prea au faţă.


29

GEORGE RIZESCU

Născut la 24 Ianuarie 1950,

în satul Rociu, comuna

Rociu.

Facultatea de Drept din

Bucureşti, doctor în Ştiinţe

juridice la Universitatea

Alexandru Ioan-Cuza în anul

2000, cu lucrarea de doctorat

Diplomaţia parlamentară şi

rolul ei în soluţionarea problemelor internaţionale,

publicată la Editura Lumina Lex în anul 2000 şi,

considerată de specialiştii în materie o lucrare de

referinţă pentru Istoria dreptului românesc, aşa cum se

precizează în marea lucrare Istoria Senatului României

apărută în anul 2004.

Absolvent al Institutului Naţional de

Administraţie Publică, în anul 2007.

Publicaţii: Cărţi de specialitate în ştiinţa dreptului:

- Arbitrajul privat sau judecata oamenilor pentru

oameni, 1998, Ed. Fiduciar Jurnal Order, prefaţă de

prof. univ. dr. Victor Duculescu;

- Diplomaţia parlamentară şi rolul ei în

soluţionarea problemelor internaţionale, Ed. Lumina

Lex, 2000, (lucrarea de doctorat);

- Relaţii şi organizaţii internaţionale, Ed. Univ. Piteşti,

2001;

- Drept civil, partea generală şi persoanele, Ed. Univ.

Piteşti, 2001;

- Elemente de drept internaţional contemporan, Ed.

Tiparg Piteşti, 2003;


30

Cărţi de beletristică:

- La poarta celor care dorm, Teatrul Al. Davila, Piteşti,

1990;

- Urlătoarea oficială, proză scurtă umoristică, Editura

Calende, Piteşti, 1993;

- Şarlatanii, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993, roman

satiric;

- Şarlatanii sau Igor Salvache-Romanuş şi Revoluţia,

Editura R.A.I. Bucureşti, 1995, roman satiric;

- Guvernarea lui Salvache, Editura Cultura, Piteşti,

1998, roman satiric;

- Nevoia de ortodoxie, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000.

- Parlamentarii lui Salvache, Editura Publistar,

Bucureşti, 2003, roman satiric;

- Preotul, prietenul sufletului meu, Editura Tip-Naste,

Piteşti, 2005;

- Saga lui Igor Salvache, Editura Roza Vânturilor,

Bucureşti, 2006 (cu o prefaţă de Dan Zamfirescu),

roman, prima parte din Trilogia Saga lui Igor Salvache a

primit din partea Uniunii Scriitorilor distincţia Cartea

Anului;

- Proze scurte şi alte... vorbe, Editura Pământul, Piteşti,

2008,

- Soldaţii mei, ţăranii, Editura Pământul, Piteşti, 2008;

- Parlamentarii lui Salvache, ediţie adăugită şi

îmbunătăţită, Editura Tiparg, 2008, roman, partea a doua

din Trilogia Saga lui Igor Salvache);

- Marea spovedanie, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti,

ultima parte din Trilogia Saga lui Igor Salvache, 2008;

- Recurs la... rugăciune, Editura Pământul, Piteşti,

2009.

- Mic tratat de prostologie cu anexe, Editura Pământul,

2011


31

- Proze scurte de sezon, Editura Paralela 45, Piteşti,

2012;

- Cătuşele de aur sau proze scurte exemplare din vremuri

exemplare, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2013, în colecţia

Opera Omnia

Precizări: În perioada 1982-1989 a scris proză

scurtă şi scenarii pentru emisiunile de satiră şi

umor transmise la Radio şi Televiziunea vremii.

Repere critice, selectiv: despre activitatea

scriitorului George Rizescu au vorbit ori au scris:

Eugen Barbu, Valentin Silvestru, Tudor Popescu, Ion

Băieşu, Dumitru Matală, Mircea Ghiţulescu, Nicolae

Ionescu, Sergiu I. Nicolaescu, regizorul Sergiu

Nicolaescu, Augustin Botiş, Gheorghe Dumitraşcu,

Vasile Văcaru, regizorul Bogdan Drăgulescu, Aureliu

Goci, Dan Zamfirescu, Gheorghe Frangulea, Corneliu

Marcu-Loneanu, D. Augustin Doman, Nicolae Oprea,

Narcis Zărnescu, Mihail Ilovici, Al. Th-Ionescu, Dan

Rotaru, Ion Lică-Vulpeşti, Marin Ioniţă, Denisa

Popescu-Martin, Diana Popescu, Octavian Sachelarie,

Aurel Ştefanachi, I.Popescu-Sireteanu...

Trilogia Saga lui Igor Salvache este unică în

peisajul literaturii române. Douăzeci de ani de zile a

muncit autorul la această Trilogie! „Să citeşti cele o mie

cinci sute de pagini de George Rizescu înseamnă să râzi

şi să te cutremuri. Ajungi la definiţii filosofice privind

legătura tandră dintre bine şi rău, dintre edificare şi

distrugere. Modelele lui George Rizescu sunt de cea mai

bună calitate. Această trilogie comică postcomunistă,

este în ramificaţiile sale o frescă a societăţii europene

contemporane cu trimiteri în dreapta şi în stânga

României” spune Mircea Ghiţulescu, autorul Istoriei


32

literaturii române-Dramaturgia, într-un studiu publicat

în revista Ramuri din Craiova!

Este prezent în diferite dicţionare de specialitate

Testament... (Model de urmat pentru toţi parlamentarii şi nu numai...)

Subsemnatul, Gore C. Gore, prin grija lui

Dumnezeu, pensionar la termen, domiciliat în cea mai

frumoasă ţară de pe pământ, fiul domnului Gore D.

Gore de profesie fără, şi al doamnei Gore G. Floarea,

fostă ţăran cooperator, lipsită de orice urmă de avere, dar

plină de demnitate personală, în deplinătatea facultăţilor

mele mintale şi în deplină cunoştinţă de cauză, înţeleg,

ca un bun creştin-ortodox ce sunt, să-mi las, prin

prezentul Testament averea agonisită prin muncă grea,

continuă şi plină de cinstită apreciere din partea societăţii

în care am avut plăcerea să convieţuiesc, familiei mele,

după cum urmează:

1. Graţie bunăvoinţei Prea-bunului Dumnezeu,

toată averea mea agonisită cinstit în perioada primului

mandat de parlamentar, respectiv de deputat, o las, în

deplină proprietate, fiului meu cel mare, Gore G. Goriţă,

de profesie fără, actualmente domiciliat la Paris, cu

următoarele precizări:

- Hotelul cu trei sute de camere de pe Litoral,

cele cinci sute de hectare de teren din clisura Dunării,

avionul cu patru locuri, helicopterul de plimbat duminica

şi cele zece hectare din zona Gării de Nord din Bucureşti

să le închirieze numai şi numai românilor, de preferat pe

valută forte şi pe termen lung, astfel încât, dată fiind


33

situaţia lui de burlac la Paris, nimic să nu-i lipsească

atunci când eu nu voi mai fi pe acest pământ.

- Tot lui Goriţă îi mai las în proprietate zece

milioane de euro în banca ştiută de el şi dreptul de

folosinţă asupra casei mele din Bucureşti. Dumnezeu să-l

aibă în pază şi ca un bun fiu ce este, să mă amintească

mereu în rugăciunile sale.


toată averea mea agonisită cinstit în perioada celui de-al

doilea mandat de deputat o las, în deplină proprietate,

fiului meu cel mic, Gore G. Goreşteanu, de profesie la

fel ca şi fratele său Goriţă, domiciliat la Londra, încă din

perioada când subsemnatul am fost bănuit de afaceri

oneroase de o parte a duşmanilor noştri politici, respectiv

de reprezentanţii Opoziţiei, cu următoarele precizări:

- Staţiunea de cercetări plante agricole, cu cele

opt sute de hectare de pământ aferent, cu sistem de

irigaţii în funcţiune şi fabrica de legume-fructe dată deja

în producţie, să le lase spre bună administrare şi

exploatare comisiei de prieteni găsită şi impusă de mine,

iar beneficiile obţinute să le folosească aşa cum o crede

el de cuvinţă în minunata capitală a unei ţări în care

democraţia şi munca cinstită sunt apreciate şi chiar

încurajate.

- Tot lui Goreşteanu îi mai las în proprietate zece

milioane de euro în banca ştiută de el, cât şi dreptul de

folosinţă asupra casei mele din Bucureşti. Dumnezeu să-l

aibă în pază şi ca un bun fiu ce este, să mă amintească

mereu în rugăciunile sale.


toată averea mea agonisită cinstit în perioada primului

meu mandat de prefect o las în deplină proprietate fiicei


34

mele, Tămâie Maria, fostă Gore, cu următoarele

precizări:

- Staţiunea turistică Valea Călugărului, cu toată

baza materială aferentă, respectiv, cinci hoteluri de trei

stele cu două sute de camere, hotelul de patru stele cu

şaizeci de camere, instalaţia de cablu cu cele patruzeci de

cabine aduse din Italia, plus pârtia de schi în lungime de

trei mii de metri, s-o lase spre bună administrare fratelui

meu, Gore Goagă, proaspăt ieşit din închisoare şi lipsit

de alte venituri, dar, aşa cum se ştie, un geniu al

afacerilor cu bani mulţi şi proşti puţini. Goagă poate face

din această staţiune turistică perla Văii Argeşului şi

numai el poate obţine veniturile necesare atât familiei

distinsei mele fiice, cât şi veniturile necesare propriei

sale nevoi.

- Pentru că mandatul de prefect nu a fost complet,

şi aşa cum se ştie, nici veniturile mele aferente acestui

mandat nu au putut fi complete, totuşi, având în vedere

că un mandat de prefect este de regulă mai performant

material decât un mandat de parlamentar, îi las fiicei

mele şi agoniseala bănească în sumă de douăzeci şi cinci

de milioane de euro obţinuţi din afacerile cu terenuri,

respectiv vânzări şi cumpărări continue şi la cel mai

potrivit preţ, aşa cum a vrut Bunul Dumnezeu să-mi

lumineze mintea, cu condiţia fermă ca aceşti bani să-i

păstreze efectiv în bancă şi ea, cu familia ei, să trăiască

numai din dobânzile lunare aferente. Îi urez şi fiicei mele

să stăpânească sănătoasă tot ce a agonisit, repet prin

muncă cinstită tatăl ei şi, ori de câte ori are ocazia, să nu

uite să-mi rostească o rugăciune de iertare a păcatelor pe

care le-oi mai fi făcut şi eu în această viaţă, evident fără

voia mea.


35

4. Las nepotului Vică, de patru anişori încă

neîmpliniţi, două conturi ce conţin suma totală de zece

milioane de euro, într-o bancă ce o ştie deja fiica mea.

Aş dori ca aceşti bani să nu poată fi folosiţi decât la

majoratul băiatului şi tot atunci să i se spună lucruri

interesante despre bunicul lui, fost parlamentar şi fost

prefect într-o perioadă grea din minunata istorie a acestei

ţări.

5. Las viitorilor nepoţi ce mi se vor naşte, cât şi

strănepoţilor, dacă vor fi, restul averii mele pe care o trec

într-un codicil aparte pentru a nu îngreuna cumva

dezbaterea succesorală a bunurilor cuprinse în prezentul

testament.

Toate bunurile din codicilul prevăzut la punctul 5

de mai sus revin automat copiilor mei în cazul în care nu

vor mai veni pe lume nepoţi şi strănepoţi.

Notă: Dumnezeu mi-e martor că mi-am făcut

datoria de tată şi conducător de familie, aşa cum am ştiut

eu mai bine.

Aşa cum se observă, Bunul Dumnezeu a vrut ca

în cele două mandate de parlamentar şi unul de prefect să

adun prin muncă cinstită numai bunuri care pot fi de

folos urmaşilor mei şi care le pot asigura un anumit

confort în viaţă. Precizez că nu există nici o

suspiciune de furt, deturnare de fonduri ori alte

infracţiuni de drept penal asupra dobândirii acestor

bunuri şi nu las nicio datorie în sarcina familiei mele.

P.S. Acest testament este valabil numai dacă nu

prind şi în această toamnă un loc în parlament. În cazul

în care, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi prin grija

partidului nostru, voi fi din nou deputat, ori voi primi din

nou cinstea de a mai fi pentru un mandat prefect al

judeţului, toate averile despre care am făcut vorbire la


36

punctele de mai sus vor fi îmbunătăţite, corect ajustate şi

fiecare membru al familiei mele va primi ceea ce i se

cuvine.

Fac această precizare pentru că am primit deja

invitaţia fermă de a candida pe listele de la Camera

Deputaţilor, drept pentru care şi eu am făcut plăţile

ferme cerute de partid, cu titlu de cotizaţie personală, în

vederea asigurării absolute că pot accede în Parlament.

Încheiat azi, ziua de mai sus, ca urmare a unui

anunţ nenorocit venit de la Agenţia Naţională de

Integritate din care rezultă că o parte din averea mea ar fi

fost obţinută pe căi ilicite!

În faţa acestui afront pe deplin nedrept şi profund

jignitor, înţeleg să-mi fac de urgenţă testamentul, decât

să las nişte nemernici de sorginte politică să-mi fure

averea...

Gore C. Gore, Piteşti, luna octombrie, anul

domnului care tocmai se termină...

Dihănii... Atâta căldură nu se mai abătuse, de multă vrem

peste urbea noastră. Pavelele încinse ca-ntr-un

imens cuptor îţi ardeau picioarele prin talpa subţire a

pantofului, iar la orizont, cercuri de aer fierbinte dansau

fantomatic pe centrul Străzii Mari.

Ne este tot mai clar, tuturor celor care ne salutăm

şi ne mai oprim din mers pentru a schimba câteva vorbe

de complezenţă, că mult anunţatul sfârşit al lumii trebuie

să fie pe undeva pe aproape, semnele timpului îi sunt

propice, şi de ce nu, poate că fenomenul aşteptat cu

teamă şi respect, de toată lumea acestei planete, se va


37

întâmpla chiar în urbea noastră. Dacă s-ar întâmpla la

alţii aş fi complet nefericit...

Aşa se explică faptul că în liniştea asta polcăită şi

plictisitoare, ţipetele şi urletele unui bărbat din mulţime

ne-au trezit la toţi interesul:

- Săriţi, săriţi oameni buni, săriţi dragii mei

concetăţeni, iubiţii mei alegători, săriţi, săriţi şi scăpaţi-

mă, fie-vă milă de mine, că nu mai pot şi nu mai rezist...

L-am privi şi am încremenit. Alături de mine au

încremenit mai toţi cei prezenţi la plimbarea obligatorie

de prânz, repet, de pe Strada Mare. Cred că, speriaţi de

ţipetele disperatului, au încremenit în aer şi stolurile de

porumbei aflate în plin zbor de antrenament pe deasupra

sfintei biserici din apropiere, altfel nu se explică motivul

pentru care, aşa, din senin, toţi zburătorii au căzut ca

nişte pietre albe peste capetele noastre.

Ne-am făcut cruce toţi cei prezenţi la fenomen,

ne-am uitat spre Cer pentru a desluşi vreun semn divin al

mult-discutatei dispariţii umane, şi imediat am luat-o la

fugă spre omul care alerga ţipând ca-n gură de şarpe.

Aici mi-a fost dat să încremenesc din nou, vă rog

să iertaţi repetiţia cuvântului „încremenesc”, dar nu

găsesc altă expresie potrivită stării de fapt trăite, şi nu

neapărat de frică, ci de o ciudată plăcere pe care n-o pot

explica în esenţa ei, dar o pot descrie, după cum

urmează...

În plină zi, în centrul oraşului nostru, distinsul

nostru primar alerga gâfâind a moarte, în cunoscuta-i

formulă, trap-zigzag, aşa cum nu l-am mai văzut

alergând de pe vremea când zburda pe la casele noastre

să-i dăm votul necesar alegerii, pe onoranta funcţie.

L-am oprit cu greu locului şi l-am întâmpinat cu

dragostea specifică alegătorului mulţumit de minunata


38

sa prestaţie administrativ-socio-politică (aici trebuie să

înţelegeţi şi să observaţi ironia cuvântului „dragoste”), l-

am zgâlţâit de umeri pentru a-l scoate din starea de

sperietură ce i se citea pe faţă, şi i-am zis de la obraz:

- Ce se întâmplă, domnule primar? De ce ţipaţi în

halul ăsta, ziua în amiaza mare, şi mai ales, de cine fugiţi

cu atâta disperare?

Cu gura spre ceafă, cu ochii ieşiti din orbite, cu

şiroaiele transpiraţiei pe faţă, domnul primar abia mi-a

răspuns:

- Lasă-mă, domnule, cu întrebările astea tâmpite,

şi dă-te la o parte, că mă prinde...

- Cine, domnule primar?

- Dumneata eşti orb? Dumneata nu observi ce se

întâmplă? Nu vezi chiar nimic, nimic?

Am privit uimit spre Cer, apoi spre sud, spre est,

spre vest şi nord, am privit cu toată atenţia spre Sfânta

Biserică din apropiere şi am răspuns cât se poate de

liniştit:

- Nu, nu observ nimic şi în afară de noi, aici nu

mai este nimeni, domnule primar, nimeni, nimeni,

nimeni! Aveţi, ca noi toţi, ceva probleme de la căldura

asta nenorocită! Staţi calm! Nu vă alergă nimeni!

- Ce vorbeşti, domnule? Ia vino aici, aici lângă

mine şi stai pe locul meu şi priveşte puţin în urmă...

Aşa am făcut. M-am aşezat pentru câteva

secunde exact pe locul lăsat liber de domnul primar şi

dintr-o dată starea mea de spirit s-a schimbat.

O greutate imensă mi s-a aşezat pe trup, inima a

încept să-şi schimbe ritmul, iar din palme au şi început

să-mi curgă transpiraţii reci, hidoase, urât mirositoare.

Când l-am privit mai atent pe primarul nostru,

mi-am dat seama că şi el era într-o situaţie similară şi, pe


39

bună dreptate, spaima care-l cuprinde devine

explicabilă...

- Îi vezi pe nemernici? Îi vezi cum mă privesc şi

cum mă aleargă? Îi simţi? Acum, îmi dai dreptate? Crezi

că de la căldură mi se trage? Crezi că de căldură îmi pasă

mie?

Vorbele domnului primar exprimau un adevăr

greu de combătut. Undeva, la câţiva paşi de noi, nişte

fiinţe ciudate, urâte de-a dreptul, cu guri larg deschise,

îmbăloşate şi ochii roşii precum focul îşi trimiteau

respiraţia grea şi sforăitore, spre trupurile noastre mici,

pierdute deja într-o zonă a fricii absolute.

Credincios, aşa cum mă ştie toată urbea, am spus

în gând Tatăl nostru, mi-am făcut imediat o cruce mare

pe piept şi am bătut o primă mătanie, chiar acolo, pe

pavelele încinse şi prost pictate de municipalitate.

Întotdeauna, modul acesta de comportament mi-a

adus liniştea şi m-a salvat din tot felul de nenorociri

personale ori colective. Am vorbit cu un glas ce, cu

siguranţă, nu-mi aparţinea:

- Cine sunteţi voi, dihănii nemernice, şi ce aveţi

voi de împărţit cu cel mai longeviv primar din ţară? Ştiţi

voi cine este omul pe care-l alergaţi?

La aceste vorbe, cred, inspirate şi de bună-

credinţă, fiinţele ciudate, dihăniile au început să se mişte,

să-mi dea ocol cu precauţie, după care, aşa, ca la o

comandă venită de undeva de aiurea, s-au aşezat într-

o poziţie specială de luptă şi mi-au transmis imediat forţa

aceea uluitoare a enervării, care poate declanşa oricând

un dezastru.

- Vrei să ştii cine suntem, domnule, vorbi dihania

din fruntea formaţiei de atac?! Vrei să ştii ce facem aici


40

şi de bună seamă vrei să ştii de ce-l alergăm pe domnul

primar?

- Exact, am răspuns şi eu cu aceeaşi voce străină.

Cine sunteţi domniile voastre şi de ce aveţi atitudinea

asta războinică? Suntem totuşi oameni civilizaţi, trăim

într-un oraş normal, cu oameni normali, iar domnul pe

care-l fugăriţi cu atâta duşmănie este edilul nostru şef,

este omul pe care numai Bunul Dumnezeu ni l-a trimis

aici, acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani, să ne

păstorească interesele, să ne fericească viaţa şi să se

ocupe de destinele acestui oraş. O negociere, un dialog, o

vorbă bună spusă cu bună-credinţă ar fi mai potrivite

decât atitudinea asta războinică...

Dintre dihăniile ce şedeau înlănţuite spre un

iminent atac asupra mea, s-a desprins una de culoare

albă, chiar uşor strălucitoare şi pe cel mai blând ton

posibil, mi-a răspuns:

- Dragul meu, cetăţean naiv, ca să nu-ţi spun

prost-prost de-a binelea, oricum, păcălit, minţit şi

batjocorit de acest individ parşiv şi...

Am refuzat să ascult obraznicul răspuns, până la

capăt. Mi-am adunat toate rezervele de curaj pe care le

mai aveam încă în fiinţa mea de om normal şi am

ripostat cu toată energia de care dispuneam:

- Nu-mi jigni edilul, pocitanie! În faţa ta

scârboasă este totuşi primarul urbei mele, este...

- Să fie cine spui dumneata că este,

domnule, numai că şi eu, dacă faci un efort şi mă

priveşti mai atent, evident fără să mă jigneşti, o să

observi că sunt o fiinţă rezonabilă, că sunt aşa cum vă

place vouă muritorilor de rând să spuneţi femeilor, o

doamnă, o distinsă şi apreciată doamnă!


41

- O doamnă? Dumneata eşti o doamnă? am spus

eu cu teamă...

- Exact, domnule, aşa cum ai auzit, eu sunt o

doamnă, mai bine zis, eu sunt doamna Demnitate,

domnule, distinsa doamnă Demnitate a distinsului

dumitale domn primar...

Sub emoţia momentului, mi-am scuipat în sân ca

pe vremea copilăriei, când voiam să piară Satana din

drumul meu, am făcut ochii mari, mult mai mari decât ai

primarului, şi am privit mai atent spre cea care-mi

vorbea. Dihania nu mai semăna deloc cu o dihanie. Un

chip minunat de fecioară şi-un trup mlădios de femeie pe

care toată viaţa mi l-am dorit să-l mângâi, s-a apropiat de

trupul meu încă speriat şi mi-a şoptit la ureche:

- Întinde mâna dreaptă, iubitule, cetăţeanul meu

onest şi prost de cinstit ce eşti, deschide cu adevărat

ochii sufletului şi spune dacă-ţi plac ori nu!

Am răspuns cât se poate de normal, de politicos:

- Dumneata, frumoasa-frumoaselor, eşti chiar

Demnitatea-Demnitate, a domnului primar? Dumneata

chiar eşti Demnitatea aceea fundamentală a primarului

nostru?

- Eu sunt! Eu sunt Demnitatea-Demnitate,

Demnitatea adevărată, Demnitatea fundamentală şi cum

vrei să-i mai spui, a primarului vostru! Golanul ăsta m-a

cumpărat cu vicleşug şi promisiuni deşarte, de cinci ori

în cinci mandate până acum, de la magazinul acela de

demnităţi speciale pentru politicieni, şi de fiecare dată,

reţine şi notează ca să nu uiţi, golanul ăsta m-a

abandonat, după ce, aşa cum observi, m-a torturat cu

minciunile lui deşănţate, m-a violat, ori de câte ori i s-a

ivit ocazia şi m-a neglijat întotdeauna, după care, aşa


42

cum observi, m-a aruncat fără nicio remuşcare, la lada

de gunoi.

- Şi de ce-l alergi, frumoasă doamnă, în halul

ăsta? Are şi el o vârstă, o fi având şi ceva boli specifice

mediului în care trăieşte, are familie, are obligaţii imense

faţă de noi şi faţă de oraşul nostru... Dacă se împiedică şi

cade? Dacă moare omul de inimă rea?

- Păi asta şi vreau, naivul meu cetăţean, ca să nu-

ţi mai spun, aşa cum ţi-am spus mai sus, adică prost-

prost şi lipsit de orice interes cetăţenesc! Vreau să-l

prind pe acest individ parşiv şi să-l fac, dacă se mai

poate, fie şi cu forţa dacă este nevoie, să-şi intre în

normalitate. Vreau să-l fac să trăiască, cel puţin în acest

ultim mandat, într-o cinstită armonie cu mine şi cu

colegele mele...

- Colegele dumitale...

- Colegele mele! Uite, fata asta, care este deja

mai frumoasă ca mine...

- Frumoasă, pe naiba! De aici, de la distanţa asta,

mi se pare tot un fel de dihanie...

- Poate, în ochii unuia ca tine şi în ochii

domnului primar, doamna Onoare seamănă cu o dihanie

- Care Onoare, doamnă?

- Eu, domnule, zise fata frumoasă cu chip de

Sfântă mucenică, şi făcu un pas în faţă! Eu sunt doamna

Onoare, o doamnă la fel de bine păcălită de domnul

primar şi la fel de necinstit abandonată de domnia sa! Şi

dacă m-ar fi abandonat, aşa pur şi simplu, dar mai întâi

m-a pătat, m-a murdărit peste tot pe unde a fost nevoie să

mă folosească în buna desfăşurare a serviciului pus în

slujba cetăţeanului...

- Dumneata, ştii cine este acest primar?


43

- Mă, doamnă Onoare şi distinsă doamnă

Demnitate, eu zic, aşa, ca un cetăţean responsabil de

situaţia lui umană, să fiţi ceva mai îngăduitoare şi să-i

oferiţi domnului primar posibilitatea să se explice. Eu îl

cunosc de atâţia amari de ani, îi ştiu metehnele şi

calităţile, dacă o fi mai având şi aşa ceva şi pot să vă

asigur că omul are puterea să se îndrepte...

- Să se îndrepte, spui, dragul meu cetăţean umilit

şi batjocorit? Cine să se îndrepte? Pe cine vrei dumneata

să aperi în faţa noastră?

- Dar dumneata, distinsă doamnă, cine eşti?

- Nu mă recunoşti? Nici nu mă mir! Se vede că

nici dumitale nu-ţi sunt pe plac!

- Vă rog frumos!

- Virtutea, domnule, eu sunt doamna Virtute, nu

ştiu dacă mă înţelegi...

- Doamna Virtute? Şi ce legătură aveţi

dumneavoastră cu primarul nostru? Acum, chiar sunteţi

un pic pătimaşă. Credeţi că noi l-am ales pe domnul

primar ţinând cont de ifosele dumitale?

La acest atac scurt şi bine plasat l-am simţit

foarte aproape şi pe domnul primar. A intervenit cu

vocea lui uşor obosită de importanţa funcţiei, dar şi de

alergătura acestor nenorocite dihănii şi mi-a ţinut partea:

- Corect. Pe mine oamenii nu m-au ales pentru

virtutea mea, pentru onoarea mea ori demnitatea mea...

La aceste vorbe foarte bine rostite de domnul

primar şi extrem de sincer plasate într-o discuţie de

oameni normali, dihăniile s-au repezit spre mine cu toată

forţa lor şi mi s-au urcat direct pe creştet. Imensa lor

greutate era să mă doboare în mijlocul străzii!

Speriat, am sărit imediat la locul meu, adică am

părăsit locul ce i se cuvine domnului primar şi dintr-o


44

dată mi-am revenit la starea de normalitate în care eram

cu câteva secunde în urmă.

În faţa mea, trupul domnului primar s-a rupt în

două şi pe fruntea domniei sale am văzut un început de

aureolă sfântă.

Mi-am făcut din nou cruce, am mai spus o dată

Tatăl nostru şi l-am lăsat pe edil să-şi rezolve micile

probleme cu distinsele doamne ce i se aşezaseră deja pe

spate şi i se urcaseră pe cap... Prudent, m-am apropiat de

intrarea în Biserică, mi-am făcut obişnuita cruce a

iertării, şi am spus mai mult pentru mine:

- Iartă-l Doamne, că probabil n-a ştiut ce vrea şi

nici ce face, atunci când s-a agăţat cu disperare de postul

ăsta nenorocit de primar! Ia de la el chinul Demnităţii şi

al Onoarei, nu-i mai aşeza pe suflet aşa-zisa Virtute, şi ai

în vedere că nici noi, alegătorii săi, nu suntem altfel

decât el...

Se caută candidaţi... (variantă specifică anului de graţie 2012)

- Să ne trăiţi, şi la mulţi ani, pentru toţi cei dragi!

- Vă rog!

- Am venit! Vă rog să mă priviţi cu atenţie, că am

venit! - Aţi venit?

- Am citit în presa noastră independentă că

formaţiunea dumneavoastră politică, nou înfiinţată,

bazată pe cele mai nobile principii ale democraţiei

noastre originale, ar căuta nişte candidaţi pentru alegerile

care tocmai se apropie...

- Aşa este, căutăm!

- Gata, eu sunt candidatul potrivit şi am venit...


45

- Ştiţi ce calităţi trebuie să aveţi pentru a candida

la noi? - Ştiu tot, tot, tot, dar absolut tot!

- Atunci să vă auzim oferta!

- Pot să spun şi câte ceva dinainte de `89? Sau

numai după...

- Preferăm numai activitatea ultimilor cinci ani...

- Fie! Vă rog să notaţi.

- Notăm.

- Am dosar penal la D.N.A, o condamnare de

cinci ani pentru vânzarea Combinatelor chimice de la...

- Aţi început bine, dar vorbiţi ceva mai rar, că

vrem să consemnăm tot!

- Fac politică din anii `70, de pe vremea

Odiosului.

- Interesant!

- Şi pe Odiosul l-am păcălit, cât a fost el de dat

dracului! Ştiţi, eu am răspuns de banii prăduiţi de

securiştii lui, ăia care se fofilau pe afară. La Revoluţie i-

am dat ţeapă, ţeapă mare, de milioane de dolari...

- Excepţional, continuaţi!

- Sunt altruist, poate cel mai altruist om de pe

planetă, în sensul că nu fur niciodată singur, nu fur

niciodată numai pentru mine, şi ştiu ce înseamnă gaşca

de partid!

- Minunat, minunat, vorbeşte mai rar că nu pot

nota tot!

- Cunosc până la amănunt interesele celor care-

mi oferă un loc pe listă spre candidatură şi niciodată, vă

rog să reţineţi acest amănunt, n-am să-l mai repet nici în

gând, n-am furat mai mult decât am putut demonstra cu

acte legale, asta aşa, ca să nu le dau vreo şansă celor care

mă tot anchetează în ultimii douăzeci de ani!


46

- Foarte bine, foarte bine, aşa şi trebuie lucrat!

Chiar dacă suntem la început de drum, să ştiţi, stimate

candidat, că nici noi nu vrem să avem de-a face cu tot

felul de începători, cu oameni fără experienţă politică, şi

mai ales cu oameni lipsiţi de caracter şi evident, lipsiţi de

personalitate! Acuma, aşa, ca să n-o mai lungim, pentru

că îmi dau seama cu cine vorbesc, vă întreb pe

dumneavoastră, în calitate de candidat sigur al partidului

nostru, cam ce fel post credeţi că v-ar prinde mai bine?

Mai explicit, ca să fiu bine înţeles, ce post v-ar fi mai

folositor? Să fie un post de senator, sau un post de

deputat?

- Ştiu că amândouă nu se poate, dar, aşa, ca o

solicitare specială, date fiind calităţile mele probate în

timp şi unanim recunoscute în branşă, postul de senator

ar fi cel mai potrivit...

- Permiteţi o sugestie?

- Vă rog!

- Pentru senatori, în Partidul nostru candidează

numai persoanele care au efectuat şi ceva puşcărie...

- Puşcărie, puşcărie, sau...

- Nu, nu, puşcărie, puşcărie, chestiune serioasă,

pentru furturi de peste un milion de euro, direct din

vistieria Statului, ori la domnia voastră, după câte-mi dau

eu seama, aşa ceva lipseşte din curiculă. O să vă trecem

la deputaţi!

- Şi dacă până la alegeri primesc şi eu o

condamnare, ceva legat tot de vistieria Statului, se mai

poate face rocada? Am nişte promisiuni sigure în nişte

dosare şi mai sigure...

- Dumnezeu să vă audă şi să vă pedepsească,

după înalta lui poruncă, la noi aveţi oricând lista

deschisă! Noi, aşa cum bine ştiţi, suntem un partid


47

al neamului obidit şi nu ne dezicem de cei care au

muncit şi au pătimit în ţara asta pentru binele şi fericirea

acestui neam.

- Mai am o rugăminte.

- Vă rog!

- Alături de mine mai vin şi nişte foşti colegi, la

fel de stresaţi de organele Statului...

- Primim orice stresat şi nestresat dacă face

dovada că îşi cunoaşte interesele, cunoaşte şi interesele

noastre şi interesele poporului. Acuma vă rog să treceţi

pe la casieria Partidului şi să depuneţi cotizaţia de

înscriere!

- E o sumă fixă, sau forfetară?

- Plăţile se fac numai la nivelul funcţiei cerute!

Pentru senatori, 50% din ce-aţi furat cu acte şi 50% din

ce-aţi furat fără acte!

- Imposibil!

- Poftiţi?

- La calităţile mele, la pregătirea mea şi la averea

mea, sunt partide care mă invită să le fiu deja preşedinte.

Cereţi exagerat de mult!

- Fie! La jumătate sumă, vă convine?

- Asta e deja altceva! Suntem oameni de onoare,

ce dracu! Vă rog să-mi indicaţi contul unde să fac plata

şi să-mi trimiteţi candidatura acolo unde trebuie!

Nunta... Nunţile din poveşti le ştiţi cu toţii!... Trei zile şi

trei nopţi... trei săptămâni ori trei luni... şapte ani... Şi exemplele pot continua. Ceea ce nu ştiţi

domniile voastre şi nimeni nu vă învinuieşte că nu ştiţi,

este nunta domnului primar Popescu...


48

Ce nuntă a făcut domnul primar Popescu...

Doamne, Doamne, cât oi fi Tu de mare şi puternic,

trebuie să recunoşti că nunta făcută de domnul primar

Popescu face parte dintr-o altă poveste...

Invitaţii au fost toţi alegătorii domniei sale!

Oameni buni, ştiţi ce înseamnă să-ţi vină la nuntă toţi

alegătorii care ţi-au dat un mandat de primar?

Nu ştiţi, iar eu vă spun la fel de simplu că nimeni

nu vă învinuieşte pentru că domniile voastre nu aveţi

cum să ştiţi ce înseamnă să-ţi vină la nuntă toţi alegătorii

de la un mandat de primar!

Cincisprezece mii de suflete au venit pe păşunea

Poeniţei dintre frasini să-l ajute pe domnul primar să-şi

însoare băiatul.

Şi l-au ajutat aşa cum au putut. Că la noi aşa sunt

nunţile, un fel de ajutor pentru tinerii însurăţei... Şi de

venit au venit tot cum au putut... cu maşini de firmă ori

care alegorice ca pe vremea împăraţilor romani!

Darurile s-au dat, funcţie de funcţie, la vedere şi

strigare prin gura Extraterestrului Jean de la Urlaţi, o

piticanie de ţigan mai negru decât negrul de fum de la

Petrochimia din Piteşti (comparaţia este valabilă numai

pentru perioada când încă mai funcţiona secţia negru de

fum), pentru diferenţă o să-i spunem, aşa cum se

obişnuieşte, negru ca smoala dracilor din Iad, ce ştia să

cânte de când era încă în pântecele coanei Mariţa...

Înalt cât ciomagul baciului Crăcană, adică un

metru şi zece fix, Extraterestrul Jean ţipă în portavocea

de campanie a domnului primar, după cum urmează:

– Cincisprezece mii de oi şi trei mii de capre,

pentru ginerică, din partea domnului secretar al

Primăriei...


49

Secretarul, om cu bun-simţ dat de la natură se

ridică în picioare, saltă două degete spre domnul primar,

face plecăciunea omului care ştie să fie de folos unui

eveniment monden şi se aşază cu mişcări de eunuc, încet

şi cu grija omului care a avut cândva ceva între picioare,

iar acuma îi este teamă să nu i se spargă avuţia...

– Şapte sute de mii de euro, trei joagăre cu toate

instalaţiile aferente plus trei sute de hectare de pădure

mai virgină decât proaspăta mireasă, în Munţii Leaota,

pentru domnul ginerică din partea agentului agricol şi a

socrului său, Nenea Tică, agent vamal la „Trei poteci”!...

Aici merită să povestesc faza „dăruirii”.

Agentul agricol, până să fie secretarul comisiei

locale de restituire a dreptului de proprietate, adică până

la restituirea pământurilor către ţăranii din Pleaşca, era

un fel de burlan de tablă prin care se scurge apa de la

streaşina casei... N-avea trup, n-avea faţă, n-avea nimic

omenesc! De zece ani, de când a primit nenorocita aia de

funcţie, acest om s-a născut din nou, cu alt trup, altă

prezenţă de spirit, altă faţă şi alte interese...

Socrul domnului secretar, bunul şi cumintele

Nenea Tică, cu avere mobilă, o capră şi o bicicletă

trecute în Declaraţia de venituri la intrarea în Punctul

vamal de la „Trei poteci” este acuma, la zece ani de la

primirea minunatului serviciu, omul care concurează

Banca Ţiriac din Comună şi este creditorul tuturor

cetăţenilor din Pleaşca în sistemul „eu vă dau câţi bani

vreţi, voi îmi restituiţi mai întâi dobânda cerută de mine,

după care...”

Când a ţipat ţiganul Jean darul celor doi, atât

agentul agricol, cât şi minunatul său socru nici nu s-au

mai ridicat în picioare...


50

Au primit aplauzele la scenă deschisă, urale şi

trei salve de puşcă de vânătoare trase de echipa

„vânătorii noştri”, formată din cincisprezece pădurari

voinici precum brazii din Masivul Capra, aci alături...

În învălmăşeala creată, vocea lui Jean

Extraterestrul începu să fie din ce în ce mai acoperită.

Domnul primar simţi că este nevoie de oarecare

autoritate în desfăşurarea celui mai spectaculos punct al

nunţii, adică darea darului, şi, dintr-un salt, se ridică pe

masa centrală.

Lumea se potoli.

Autoritatea domnului primar nu poate fi contestată.

– Oameni buni, zise domnul primar, am o

rugăminte...

Lumea chiar tăcu.

– Vreau şi eu să vă spun două vorbe...

– Să vorbească domnul primar, zise repede şi

Jean Extraterestrul şi fără altă comandă îi oferi

primarului portavocea din campania electorală.

– Bă, fraţii mei, zise calm domnul primar, eu bag

de seamă că aici nu mai există ruşine...

Se lăsă liniştea. Doar frunzele din copacii uimiţi

şi ei de spectacolul la care erau parte îşi continuară

foşnetul a dor de ducă.

– Bă, voi ăştia doi, voi ăştia care nu mai vă puteţi

ridica în picioare, că v-aţi grandomănit, bă, voi chiar

credeţi că nunta băiatului meu se poate face numai din

danii, bă? Adică, domnul agent agricol şi domnul agent

vamal, prietenul meu şi al vostru, al tuturor, chiar au

credinţa că pentru mine contează darul lor şi nu contează

respectul, mă?

Repet, numai foşnetul frunzelor se auzea cum

clipoceşte ca o apă curgătoare...


51

– De ce nu v-aţi ridicat, mă, în picioare, când aţi

oferit darurile? Ce, mă, nene Tică, am ajuns eu, primarul

dumitale, să nu primesc respectul minim garantat şi

instituţional-obligatoriu, mă? Aşa am ajuns, mă?

– Domnule primar, interveni Nenea Tică,

oarecum speriat, eu vreau să spun că...

– Lasă, Tică, lasă, mă, nu mai spune nimic, nici

tu şi nici gineri-tu... De astăzi, am eu grijă! Eu şi numai

eu! Şi dacă am eu grijă, asta înseamnă că şi voi o să aveţi

multe griji... foarte multe griji, bă, o să aveţi... că v-aţi

împuţit în funcţii şi v-aţi uitat respectul, bă... V-aţi uitat

respectul! Vocea domnului primar devenise ca un tunet

în formare...

– Domnule primar, zise repede şi speriat şi

agentul agricol, vă rugăm noi să aveţi un pic de răbdare...

numai un piculeţ... N-am făcut nimic intenţionat, n-am

făcut...

– N-aţi făcut nimic intenţionat?

- Nu, domnule primar, bâigui agentul agricol.

- Nimic, nimic, dar absolut nimic intenţionat,

veni şi răspunsul ferm al agentului vamal!

– Atunci, zise cu tărie de trăsnet primarul, dacă

n-aţi făcut nimic aşa cum susţineţi, vă ofer eu ocazia

acuma să faceţi, mă, să faceţi! Uite, dublaţi darurile!

Asta să faceţi! Acuma, aşa, în văzul lumii, şi cu strigare

specială de la Jean... Şi să staţi în picioare, mă, că eu v-

am făcut pe voi şi nu voi m-aţi făcut pe mine, clar?

Vocea domnului primar deveni din nou calmă, liniştită,

plăcută...

Un ropot de aplauze cum de mult nu s-a mai auzit

prin Pleaşca, poate numai atunci când s-au dat rezultatele

la vot şi a câştigat domnul primar Popescu Primăria


52

pentru a cincea oară consecutiv de la Revoluţie, a pus

stăpânire pe toată Valea.

Nu mai ştiu, şi cred că nimeni nu mai ştie cât au

durat aplauzele! Să fi fost zece minute, poate o oră, poate

o zi..., dar ce mai contează?

Toată lumea asta adunată la nunta primarului

devenise o singură voinţă şi o singură voce şi o singură

putere...

Numai o dată în viaţă poţi trăi sublimul sentiment

al ajutorului pe care îl dau nuntaşii noştri tinerilor

însurăţei! Darurile care au urmat s-au dat în cea mai

deplină ordine şi cu cel mai ales respect văzut vreodată

între domnul primar şi alegătorii săi!

Jean Extraterestrul sta ca cioara-n par, acolo pe

scena din mijlocul Poieniţei şi striga tot felul de minuni,

după cum i se sufla la ureche de însăşi mama domnului

ginerică, distinsa doamnă primar, Ţulica Popescu.

Înşiraţi ca păstăile de ardei pe aţă, la soare, la uscat,

alegătorii domnului primar dăruiau şi iar dăruiau, şi

dăruiau... pământuri, acţiuni la diferite unităţi

economice, bani în plicuri uriaşe ori obiecte din aur

masiv...

Tatăl micuţei mirese a dăruit pentru început două

Pensiuni cu şaizeci de camere şi cincisprezece hectare de

pădure aferente tocmai în Nordul Moldovei... şi darurile

curgeau, curgeau. Aşa cum curge, undeva mai jos, apa

zbuciumată a Dâmboviţei...

O imensă lecţie a democraţiei în funcţiunea

exerciţiilor sale cele mai speciale ne-a oferit cu această

ocazie sfântă domnul primar... iar seara, seara târziu,

foarte târziu, nici nu mai ştiu dacă în aceeaşi seară sau în

altă seară... nici nu mai contează aşa de mult când

anume, pentru că darurile s-au tot oferit zi şi noapte ca-n


53

poveştile noastre din bătrâni, Mirele şi Mireasa, doi copii

aparent nevinovaţi, din Comuna Pleaşca, s-au trezit, aşa

din senin, ar spune cei neiniţiaţi în astfel de minuni, cei

mai bogaţi locuitori din această parte de ţară...

Numai că la noi, la români, domnii mei, nunţile,

aşa cum observaţi, încă mai au acel „farmec de poveste”,

şi nouă, vorba domnului primar, ne plac poveştile, ne

plac oamenii cu simţ de răspundere şi, mai ales, ne plac

oamenii care ştiu să-şi arate respectul instituţional-

obligatoriu tot aşa cum ne plac la nebunie şi funcţiile

primite de la domnul primar...

Să mai spună cineva că nu ştim noi să facem

nunţi „ca-n poveşti”!... Să mai spună...

Să plângi... – Plângi, Costache, plângi, iubitule, plângi! – Plâng, domnule şef... – Plângi pe dracu! Aşa crezi tu, Costache dragă,

că se plânge, în situaţia ta?

– Dar cum se plânge, domnule şef?

– Cu lacrimi mari, mă, cu lacrimi mari, multe şi

amare! Fluvii, bă, fluvii... Tu mai mult te smiorcăi şi vrei

să creezi impresie artistică!

– Nu-mi vin aşa de multe, domnule şef! Fac

eforturi, fac...

– Faci eforturi, faci eforturi... Măi, băiete, tu ai

văzut cum plâng ăştia din marea politică? Bă, tu ai văzut

cum a plâns domnul preşedinte?

– Am văzut, şefu’, dar dânsul nici n-a plâns...

abia dacă a deschis gura...

– Ai văzut, pe dracu’! Auzi la el: „abia dacă a

deschis gura”! Bă, Costache, plânsul domnului


54

preşedinte se predă la ora asta în toate facultăţile de

psihologie din lume! Artă, bă, artă! Plânsul ăla special,

cu gura mai mult închisă decât deschisă, cum spui tu, a

fost ceva ce niciodată neam de neamul nostru n-o să mai

vadă. Era acolo, dacă studiezi puţin problema, o anumită

demnitate a plânsului, o anumită atitudine de înălţare

spre o credinţă încă neexplicată muritorului de rând, mic

şi prost! Era, în gestul acela, de umană compasiune

brodată pe o admirabilă grimasă a plânsului cu scop, cu

ştaif şi cu multiple alte subînţelesuri, o veritabilă lecţie

de impresionare prin durere curată şi adânc simţită, a

unui întreg popor! Bă, dacă vrei să ştii, că văd că nu prea

te duce mintea, în plânsul acela maiestuos era plânsul

spre o adâncă fericire al întregului nostru neam, mă, al

întregului nostru neam!

– Şefu’, eu nu sunt unul din marea politică. Nu

mă apropiaţi pe mine, neştiutorul şi idiotul şi nesimţitul,

de figura celui mai desăvârşit politician pe care ni l-a dat

Dumnezeu de la facerea lumii şi până astăzi! Eu sunt aşa

cum mă ştiţi, şi cum ziceţi dumneavoastră, mic şi prost

şi...

– Şi lasă, nu te mai chinui că nu-ţi iese nimic.

Aici ai şi tu dreptate. Eşti şi mic şi prost. Cum naiba să

fii tu unul din marea politică? Ai tu faţă, măi, Costache,

mă, de marea politică? Ştii tu, mă, Costache, mă, cu ce

se mănâncă marea politică? Tu eşti un amărât de

funcţionar public, mă, cu şcoala făcută la stat, aşa cum

făceau toţi proştii pe vremuri, cu examene peste examene

luate cu muncă şi emoţii, cu mândria măruntă a omului

simplu care crede că doar studiile contează în viaţă, doar

munca asta de zi cu zi în bună-credinţă, pentru interesele

unei mulţimi nedefinite, cu salariu dat de stat, cu copiii

în îngrijire personală şi cu nevastă-ta pe post de


55

bucătăreasă, funcţionară ca şi tine şi propria doică la

copii... Bă, Costache, bă, ăştia din politica mare n-au

nevoie de studii şi examene pline de emoţiile fireşti ale

unuia prost ca tine, n-au nevoie nici de cine ştie ce şcoală

specială, aşa cum te-a pus dracu pe tine să te pregăteşti

de parcă ar trebui să deţii tu toată ştiinţa din lumea asta...

bă, ăştia au salarii peste salarii, cu sau fără servicii, au

averi peste averi, adunate din moşteniri peste moşteniri,

au rude moarte prin toate statele dezvoltate ale lumii, au

familia dată în îngrijirea altor state, state civilizate, bă,

au copiii plecaţi la studii în iubitele noastre surori de viţă

latină... Franţa, Italia, Spania, Portugalia, au acţiuni la

majoritatea firmelor pe profit şi au neamuri, măi,

Costache, de la Ierusalim până la Londra, Paris, Berlin şi

chiar la Moscova în ultimul timp... Mă uit aşa la tine,

mă, mă uit şi mă minunez! Cum ai ajuns, mă, tu să faci

de râs speţa umană? Mi-e ruşine numai la gândul că noi

doi suntem colegi, mă! Nu mai spun că uneori mi se face

şi un pic de scârbă! De greaţă nu mai pomenesc, pentru

că o simt aici, în vârful limbii! Dacă ai fi furat, să zicem,

aşa prin absurd, dar destul de normal în ţara asta a

noastră, mândră şi frumoasă ca un Rai, mă, Combinatul

petrochimic... Bă, îţi strângeam mâna cu respect! Îţi jur

pe ce am mai scump, pe nevastă-mea că e cu treizeci de

ani mai tânără ca mine şi n-aş suporta să te văd nici

uitându-te la cizmele ei, darămite la faţa ei, că dacă ai fi

furat şi tu ceva de preţ, mă, ceva care să mă facă să spun

cu mândrie şi totală sinceritate „da, uite un hoţ adevărat”,

acuma te-aş fi ridicat în slăvile Cerului cu laude, cu

declaraţii la presă, mă, cu emisiuni la televiziuni, mă...

M-aş fi mândrit cu prietenia ta de hoţ serios şi ai

cuvântul meu de onoare că ţi-aş fi angajat cel mai bun


56

avocat din ţară să te apere la cel mai interesant şi

spectaculos proces, dar, aşa? Ce-ai furat, mă, tu?

– Domnule şef...

– Taci că înnebunesc! Ai furat şi tu două pachete

de hârtie de scris... două pachete de hârtie de scris! Îmi

crapă obrazul de ruşine, mă, îmi vine să-mi dau demisia,

să plec, aşa cum spun politicienii ăştia mari, care ştiu

ştaiful furtului adevărat, în Congo... Ce-ai făcut, mă, tu

cu două pachete de hârtie de scris?

– Domnu’ şef...

– Măi, Costache, mă, tu eşti conştient în ce belea

m-ai băgat? Cum mai ies, mă, eu în lumea asta care mă

ştie, mă cunoaşte şi mă respectă, dacă un nenorocit ca

tine vine şi-mi face de râs echipa cu furtul a două

pachete de hârtie de scris! Auzi la el...! Două pachete de

hârtie de scris! Bă, tu ştii că-mi vine să intru în pământ

de nervi?

– Dar nu le-am furat nici p-alea, domnu’ şef!

Praful să se aleagă de cine ştie ceva...

– Cum, mă, nu le-ai furat nici p-alea? Bă,

nenorocitule, tu chiar vrei să-mi iau câmpii? Tu chiar

vrei să cred că poate exista în echipa mea unul atât de

nemernic încât să iasă curat la controlul Curţii de

Conturi, mă? Bă, tu în ce lume trăieşti? Chiar vrei să faci

speţa umană de râs, mă?

Asta vrei?

– Să-mi moară neamul, domnule şef, să n-apuc

ziua de mâine dacă eu am scos vreo hârtie în plus de la

magazie, ori...

– Mă, taci, să nu te iau la palme! Fii şi tu om şi

recunoaşte cel puţin atâta lucru... Te-a prins Curtea în

procesul-verbal cu lipsuri?


57

– Este o eroare, domnule şef! Pachetele alea sunt

date de mine, la dispoziţia scrisă a dumneavoastră, în

campania electorală a domnului senator Tembelu!

– Mă, Costache, mă, tu după ce că eşti prost n-ai

nici caracter, mă. Adică vrei să spui, aşa ca nesimţitul, că

tu chiar eşti un om cinstit, mă? Asta încerci tu să-mi

spui? Asta vrei, mă, tu să cred eu despre unul ca tine?

Mă, tu chiar vrei să mă nenoroceşti pe viaţă? Ţi-am

greşit ceva, măi, Costache... ţi-am făcut eu ţie ceva rău,

te-am nedreptăţit eu cu ceva...

– Nu, domnu’ şef, dar n-am furat, asta e, n-am

furat! Ştiţi foarte bine că eu vă stimez, vă iubesc, ţin la

dumneavoastră mai mult ca la mine şi la familia mea, dar

nu pot să spun că am făcut ceva, dacă n-am făcut! Şi să

ştiţi că şi mie îmi este o ruşine de-mi vine să mor..

– Păi, în cazul tău ar fi mai bine să dispari, măi

Costache! Ar fi o soluţie, aş avea şi eu o explicaţie... dar

aşa, aşa ce explicaţie pot să dau? Cum să ies eu acuma la

presă şi să spun că unul ca tine se face vinovat de furtul a

două pachete de hârtie de scris... Cum să spun, mă, eu

aşa ceva într-o perioadă atât de fastă în care se fură cu

vaporul, cu avionul, cu milioane de euro sau dolari, cu

acte şi fără acte, cu prieteni şi cu duşmani... Unde este,

mă, demnitatea mea de om al acestui timp, om cu

răspundere şi cu lipsuri normale, mă, cu lipsuri de câteva

miliarde de lei vechi, aşa din când în când... Unde este

mă, mândria mea de om cercetat la DNA, cercetat la

DGA, cercetat de ANI, cercetat la Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cercetat de toţi cei care au vrut să mă

cerceteze, cercetat şi condamnat de zece ori pentru trafic

de tot felul şi fără o zi de puşcărie la activ? Mă, tu îţi dai

seama în ce situaţie delicată mă pui?


58

– Dar dumneavoastră sunteţi şef, domnule şef! La

dumneavoastră este altfel, la dumneavoastră şi controlul

Curţii de Conturi se face altfel, iar lipsurile de care

vorbiţi, ştie toată lumea că nu sunt aşa, simple lipsuri, că,

de fapt, tot ce faceţi dumneavoastră reprezintă o

contribuţie la susţinerea noastră politico-democratică...

dar la mine, la mine, aşa cum spuneţi şi dumneavoastră,

lipsa se numeşte pur şi simplu furt şi dacă eu n-am furat

cum să fiu făcut hoţ...

– Iar începi? Mă, tu iar te aşezi pe smiorcăiala

asta de amator nenorocit, prost educat pentru aceste

timpuri istorice şi demne şi...

– Am dovada, domnule şef!

– Ai dovada! Doamne, ascultă-l Tu şi ia-l de-aici

şi du-l în pustie... N-ai nimic, bă, n-ai nimic! Şi-ţi mai

spun eu ce n-ai. N-ai caracter, Costache, şi dacă n-ai

caracter n-ai cum să pricepi tu diferenţa dintre o lipsă

oarecare, fie ea şi de câteva nenorocite de miliarde vechi,

şi un furt sadea, un furt adevărat, fie şi de două pachete

de hârtie de scris, dar consemnat frumuşel în actul de

control al organismelor Statului, mă! Să ştii şi tu că

acolo unde a scris Curtea de Conturi nici Dumnezeu cu

toată puterea lui nu mai şterge, mă... Ăsta e act, bă, act

oficial, făcut de un organ al statului abilitat să controleze

averea statului, bă! Şi ca să nu se creadă că eu aş

obstrucţiona cumva organele Statului în munca lor

judicioasă, am să te trimit în judecată, măi Costache, am

să te trimit în judecată pentru furt calificat din averea

statului! Şi ca să nu existe niciun fel de bănuială că aş

acoperi cumva hoţia de acest fel, că te-aş ajuta, Doamne

fereşte, în actul tău infracţional, am să-ţi desfac şi

contractul de muncă...

– Domnu’ şef...


59

– Costache, dragule, eu ţi-am spus! Cinstea asta a

ta exagerată şi păguboasă pentru colectivul în care te-am

primit şi te-am lăsat să munceşti n-o să-ţi aducă nimic

bun! Bă, gata, s-a spart ulciorul! N-ai stofă de hoţ cinstit,

n-ai credinţa omului care mai greşeşte şi mai ales nu ştii

să plângi, mă, nu ştii să plângi! Bă, să ştii şi tu de la unul

care simte mai mereu din ce parte bate vântu’, că

niciodată n-ai dreptul să vorbeşti de rău un şef, un

politician sau un om al Puterii, mă... Viaţa ne spune

cu experienţa ei de mii de ani că ăla puternic nu ştie şi nu

vrea să-l ajute pe ăla mic şi prost, aşa, ca tine!

– D-aia şi plâng, domnule şef. Dacă aţi şti că-mi

vine să mor de ruşine... pentru două pachete de hârtie de

scris să fiu eu făcut hoţ în faţa colegilor de muncă...

Domnul Popescu şi-a făcut cinci case, domnul Ionescu

şi-a făcut trei vile în centrul oraşului, domnul Pantaze,

cât este el de handicapat, şi-a cumpărat pământ, pădure şi

păstrăvăria de la munte şi Curtea de Conturi n-

aconsemnat nimic, nimic, iar eu...

– Asta e viaţa, Costache, băiatule, asta e viaţa. Ai

greşit, trebuie să plăteşti! Eu de hoţi ca tine n-am nevoie

în colectivul meu de muncă, bă, n-am nevoie! Şi mai e

ceva, dragă Costache. O să mă asigur că vei fi şi

condamnat, aşa, ca să fie un exemplu bun pentru toată

lumea că a început şi la noi perioada de luptă împotriva

hoţiei şi prostiei, mă, ai înţeles?


60

MIHAI BATOG -

BUJENIŢĂ

Născut la 25. 10. 1945 în

Aldeşti, judeţul Galaţi;

- comandor de aviaţie, pilot

militar pe avioane de

vânătoare supersonice.

- studii: Academia de Aviaţie

şi Academia de Înalte Studii

Militare şi Facultatea de

Comunicare şi Relaţii Publice

- Universitatea Apollonia, Iaşi,

2013;

- Membru al Uniunii Epigramiştilor din România (2002)

al Uniunii Scriitorilor din România (2007) al ACSR

Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români.

- Preşedinte al Asociaţiei Literare Păstorel, Iaşi

(persoană juridică) şi al cenaclului: Academia Liberă

Păstorel, Iaşi. (brand OSIM);

- Director al revistei Booklook - Iaşi;

- Redactor coordonator la revistele de cultură Cronica

din Iaşi şi Rapsodia din Sibiu.

Sonetul cronică Stă Vodă la Cotnari cu fruntea-n palmă; El trage vin, cu spor, dintr-o bărdacă… E silă multă-n ţara lui săracă Şi printre dinţi îi scapă o sudalmă! Venit e turcul pe moşie, iacă, Prea tulburându-i a sa fire calmă De-i vine a-i spune lui Mehmet de mamă


61

Ca-n viaţa lui prostii să nu mai facă. Însă chemă la cramă pe toţi turcii, Că-n vin găsi ideea de scăpare, Iar ei veniră cu buluc şi fală… Mâncat-au şi-au băut precum năucii Da-n zori strigau smeriţi în gura mare Bre, ne-au snopit ghiaurii la pileală!

Sonetul gerului Eu sunt divinul ce-a-ntrerupt istorii Şi schimb cu forţa mea planetei faţa Decid ce este moartea sau viaţa Iar trecerile-mi sunt, în timp, notorii… Şi-au vrut să mă silească promotorii De arme, să îmi folosească gheaţa, Deci fiica mea, ce o numesc isteaţa, S-arunce în uitare muritorii… O! Voi netrebnici de recentă dată, Nu ştiţi că universu-mi este tată? Suflarea mea contractă şi atomii. Doar gura ta mă spurcă, gura Tomii, Că nu mai este gerul de-altă dată, Când vezi că preţurile se dilată!

Sonetul iubirii Pe unde trec se nasc noi universuri Eu primăverilor le dau culoare Când sub privirea mea tristeţea moare Chiar şi poeţii mă răsfaţă-n versuri…


62

Copile şi copii zâmbesc în soare O şoaptă are alte înţelesuri Schimbând o clip-a vremurilor mersuri Dar şi a morţii sumbră-nfiorare. Când deseori aflaţi în umbra crucii Spurcate vorbe-aruncă hăbăucii Simt cum amar de iască-mi este gura Şi va veni în locu-mi sora, ura, C-aplaudă frenetic mamelucii Când voluptuos mă vând toţi politrucii!

Sonetul prafului Cu mine, chiar universul a-nceput. Sori sau planete din praf s-au întrupat Iar Ziditorul pe mine m-a chemat, Când vieţii, în lut suflând, îi dă debut. Iară pe Tera, din Asii adunat Şi-adus pe copite, amarnic tribut, Am ajuns în Europa atribut. Că-n praf coroane şi regi s-au transformat. Eu strălucesc în mii de nestemate Când totul este-acoperit de brumă, Dar şi-n vorba de ocară, cam ades...

Deci, vă feriţi de gânduri blestemate, Căci eu voi fi conceptul de pe urmă Când se va spune că praful s-a ales!


63

Sonetul viscolului În geamuri bat cu degete din neaua Cu care-acopăr spaţii necuprinse, Iară pe culmile ce par ne-nvinse Troiene-aşez precum drumeţul şaua. Pe buză vă îngheaţă zeflemeaua Când alarmate ştiri, anunţă prinse: Tractoare, pluguri sau maşini deprinse Cu lupte doar prin fulgi ca floriceaua. Nu-s case-n care focul să trosnească Pe priciuri reci zac babe degerate Trăgând de-o ţuică să se încălzească Şi-n crâşme stau ţărani cu chip de iască Ce-aşteaptă-n lungi tăceri înfiorate Să vin-armata să-i deszăpezească!

Sonetul leului la pândă Perfid ca leul stând sub sicomor Pândesc atent la dulcea-mi căprioară Şi simţurile mi-s întinse, sfoară, De trupul tânăr, frumos aromitor... Zglobie-i, cu ochi blânzi ca de mioară, Iară eu ce-n Kama-Sutra-s profesor, Fierbinte sunt acum şi totu-i fior Iar gândurile parcă-n ceruri zboară.


64

Mental transmit idei de acţiune Filtrez priviri adânci şi reci, d-agată Ea vine-ncet şi toată-i pasiune... Surâsu-i este o promisiune, Iar vorba-i caldă inima-mi desfată... - Bunelu’, astăzi iar ai tensiune!

Sonetul vântului Speranţe-adie-n vânt de primăvară Că s-or ivi, timid, iar ghioceii, Că-n piaţă se vor ieftini şi mieii, Iar ciorile-au plecat în altă ţară. Vedea-vom vaci bălţate cu viţeii Ieşiţi din grajduri pe tăpşan, afară, Să pască iarbă crudă, vag amară, Şi veseli să îşi sune clopoţeii...

Femei visând o dulce-abandonare, Ce numai din priviri pot să te tune Şi de infarct rapid provocatoare... Dar cred că voi vedea şi lăcrămioare Diseară când iubitei îi voi spune Ce tare-mi bate vântu-n buzunare!

Sonetul chefliului pocăit În cântece rostogoleam pahare Cu lăutari, amici şi niscai fufe, Râdeam de-orice ca în comédii bufe Şi era totul vis, ori desfătare.


65

În drum spre casă rătăceam prin tufe Mai adormeam cu nasul în vreo floare Sau altceva extras dintre picioare Spre zori fiind mai moi ca nişte rufe. Dar ca un fum trecură, iată, anii Cât despre cârciumi, lăutari, ori fete, De mult nici nu mai vreau s-aud măcar; Beau doar sifon, sau apă, ca bibanii, Nevastă am şi un ficat cu pete Şi-n vis mă-mbăt, din ce în ce mai rar.

Sonetul uraganului Sunt un titan cu trup de vânt şi apă

Puterea mea-i cât zeci de mii de bombe

Eu fac prăpăd cu ale mele trombe

Şi-un înveliş de nori port ca pe-o capă

Poveşti de groază torc la guri de sobe

Către infern sunt o deschisă trapă

Omor săraci, dar şi pe cei ce-ndoapă

Iar tunet am cât miliard de tobe

Pe unde trec rămân numai ruine

Sărmanii n-au nici lemn de-nmormântare

Iar mai presus de rău dar şi de bine

Este divina mea determinare…

Şi sincer eu vă spun că decât mine

Guvernul României e mai tare!


66

Sonetul iernii îmblânzite N-aş spune că îmi place iarna, este frig Nasu-mi curge, la troiene dau mereu Şi cum ceaiul nu e singur panaceu Nici nu pot, precum un câine, sta covrig, Mă reped până la crâşmă, ca un zmeu Vreau o ţuică, deci la bar iute mă-nfig Şi pe barman, bun prieten, tare-l strig: Fără grabă, că suntem la matineu! Una mică, să nu calc pe rele căi La-nceput, însă dup-aia, mare iau Dar mai multe, că afară e omăt, Cald e-aicea şi aud chiar zurgălăi Sună-n în cap. Uit ce-am spus, că nu mai beau! Fiindcă iarna-mi place! Numai de mă-mbăt!

Sonetul poveştilor Ca azi, îmi amintesc, în tinereţe, Câte aventuri, ce cuceriri făceam Iubite? Nici minte chiar nu mai ţineam Zburdând mereu după o frumuseţe... Iubiri nebune, romantice aveam Şi fete cu păr lung, bălai, sau creţe Noi tăvăleam cu-asprime, sau blândeţe Prin paturi, pe bănci, pe unde apucam...


67

M-ascult-atent, nepoţii mei, cu toţii Hercule par, cel ce în viaţa crudă Era coleric, şi-avea temperament. Da-n gând mă rog să mă ajute sorţii Nimic nevasta mea să nu audă C-am fost virgin, dară nu-i un argument!

Sonetul supunerii pierdute În Biblii ni se spune că femeia

Mereu supusă trebuia să fie

Şi nu era doar vorbă pe hârtie;

Făcea copii, mâncare, vorba ceea...

Îţi suporta şi câte o beţie

În pat, subtil, îţi aprindea scânteia

Iară la mă-sa nu fugea cu cheia

Când pumni îi mai cărai... aşa, să fie...

Trecut-au vremuri însă cu toptanul

Şi-acum femeia-i stirpe îngerească

Noi? Nişte sclavi, trufaşi precum curcanul... Scăpare-ar

fi, prin pronia cerească,

Şi am putea chiar să refacem planul

Dar cin` mai ştie-n Biblii să citească!?

Sonetul ploii

Cu trupul meu deşertului dau viaţă,

Iar curcubee-mi străjuiesc aleea;

Căci fără mine viaţă nu-i, de-aceea,

Sunt a văzduhului prea bună soaţă.


68

Când nimeni nu-mi ascultă melopeea,

Mă cheamă paparude şi mi-e greaţă,

Şamani invocă-n cântec a mea faţă...

Cu voi mi-e însă tristă odiseea...

Toţi aranjează ploi, într-o durere,

Cei vinovaţi se fac ades că plouă,

Şi-apă de ploaie-i orice gargară!

M-am săturat de soarta mea amară,

Am să mă-nchin cu mâinile-amândouă,

Să fiu potop, divinului voi cere!

Sonetul aventurii Era nevastă-mea plecată, La un congres, pe undeva… Şi-un fin miros ca de halva Dădea sămânţa sfărâmată.

Un gând mă sâcâia cumva Din tinereţea-mi depărtată Legat desigur de o fată

Cu care-aş tăinui ceva… Ieşind eu, bine îmbrăcat Ne-am întâlnit, aşa, din mers Şi, jur, nimic nu inventez, De braţ ea ferm m-a apucat Apoi zâmbind parcă pervers M-a ajutat să traversez!


69

Sonetul trudei Mă chinui, fraţilor, de-o lună, Să încropesc un biet sonet Aşa, ca să mă cred poet, Să fiu cu Dante-n spiţă bună Un vers aş vrea ca un banchet,

Mai savuros ca o căpşună, Subtil şi suplu ca o jună Şi dulce chiar ca un şerbet. Nu spun că aş avea talent Sau că mă-ndeamnă vreo trufie Nimic nu spun, spre cinstea mea. La stihuri pingălesc atent Mă strădui doar ca să se ştie Că nu sunt chiar o giurumea!

Rondelul toamnei poetului Mă-nebuneşte toamna asta Când în grădini mor trandafiri Şi o iubită, ca năpasta, Plecă spre alte năluciri Molanul doar îmi dă porniri Căci cu rachiul am spus: basta! Şi iluzorii fericiri Îmi mai oferă doar nevasta…


70

În proză plâng, nu ca Iocasta Blocând poetice porniri Nu pot să-mi onorez nici casta! Cu crize şi şomaj, scumpiri Mă-nebuneşte toamna asta!

Rondel estival Vreau la mare, vreau la soare! Să-mi bronzez iar pectoralii Să calc valuri în picioare, Şi să beau cu salvamarii... Iar de-mi iau vreo lipitoare, O s-o pun de Saturnalii! Vreau la mare, vreau la soare, Să-mi bronzez iar pectoralii... Nu mai vreau s-ascult canalii Versuri ticluind, amare, Despre-adâncuri bacanalii, D-aia strig cât pot de tare, Vreau la mare, vreau la soare!

Rondelul perseidelor Priveam în noapte Perseide Punându-ne dorinţe-n gând...

Eu către coapsele-ţi splendide,

Iar tu, să te măriţi curând... Te căutam cu mâini avide Şi-n jarul poftelor arzând Priveam în noapte Perseide Punându-ne dorinţe-n gând...


71

Dar tatăl tău, un om bolând, Veni cu vorbele-i acide Şi-un par în mână fluturând, De m-au trecut duhori fetide, Privind în noapte Perseide...

Rondelul căutărilor zadarnice Nu căuta că-i în zadar Acolo nu mai e nimic. Căci am luat din buzunar Şi cel din urmă firfiric.

Mi-e dor de-o cupă de Cotnar, De o friptură, de un mic Dar nu mai caut, e-n zadar, Acolo nu mai e nimic. Amor zici tu că-mi dai în dar Şi-un sân ai scos de sub ilic, Mă răscoleşti ca pe-un sertar Dar nici acolo nu-i nimic... Iubito, cauţi în zadar…

Rondelul cavalerului întors din cruciadă Priveşte, doamnă, lancea frântă Ce-a doborât păgâni şi zmei, Sau scutul ce onoare sfântă Adus-a oamenilor mei!

Şi-acum baladele mai cântă Un cavaler cu piept de stei! Priveşte doamnă, lancea-i frântă, Dar doborî păgâni şi zmei.


72

Iar azi un dor mă tot frământă Din mine flăcări ies, scântei, Cu dracii m-aş lua la trântă, Îţi simt dorinţa, tu mă vrei, Dar iată, doamnă, lancea-i frântă!

Rondelul crizantemelor E toată toamna-n crizanteme Privind gingaş spre-albastru cer; Şi-o clipă n-avem a ne teme, De nopţile ce-or fi cu ger. Clădim iluzii pentr-o vreme Şi care-apoi ca fumul pier…

E toată toamna-n crizanteme,

Privind gingaş spre-albastrul cer.

Nevoi ce te-ncolţesc, supreme, Alungă gândul spre-un prier, În care frigul nu mai geme Iar eu să sper că nu mai zbier, Că toată toamna-i criza-n teme…

Rondelul ignoranţei Sincer, nu ştiu ce-i umorul, Dar nu cred că-i de mâncare Chiar de-i scris doar cu piciorul Nici a fi pantof nu pare. Iar de râd, ca tot poporul, De vreun banc lipsit de sare, Sincer, nu ştiu ce-i umorul,


73

Dar nu cred că-i de mâncare. Nesimţindu-i deci fiorul Sincer, în continuare, Mânui-voi brav „toporul” Doar în critici literare, Fiindcă nu-nţeleg umorul.

Rondelul ştiucii Un zâmbet larg, cuceritor De la ureche la ureche Şi argintiu, unduitor, Un trup mlădiu, făr’ de pereche

Văzu guvidul poftitor De-ai săi hormoni împins în streche, Un zâmbet larg, cuceritor De la ureche la ureche. Viteaz ca un conchistator Se aruncă bietul ţâţeche... Şi-a fost tocat încetişor De colţi ascunşi, o glumă veche, De-un zâmbet larg, cuceritor....

Rondel de iubire În mine patimi răscoleşti Cu trupul tău semidivin Născut din luturi diavoleşti Purificat de cer senin Şi rece şi fierbinte eşti Şi-mi dai iubire, dulce chin În mine patimi răscoleşti Cu trupul tău semidivin Sublime-arome răspândeşti


74

Şi-n ochi luciri de opalin Făcut doar pentru vise eşti Sus la Cotnari iubite vin,

Ce-n mine patimi răscoleşti...

Rondelul celui ce mă susţine Domnu-mi ţine sus moralul Vrând chiar să mă menajeze, Acum când bătrân e calul Ce zburda pe metereze! Când lovit parcă cu parul Stau cu gândurile treze, Domnu-mi ţine sus moralul Vrând chiar să mă menajeze. De-aş vrea fete să ofteze, Să mă port ca armăsarul, Nici cântarul să vibreze Că am depăşit chintalul, Domnu-mi ţine sus moralul...

Rondel pentru o blondă paraşutistă O ştii pe fata-aceea blondă Cu salopeta gri precum un nor? Avea un trup de anacondă Şi m-am înscris la cursuri de planor. Deşi, în timp, mai rubicondă, Când mă privea simţeam că mor; O ştii pe fata-aceea blondă Cu salopeta gri, precum un nor!


75

Întors acasă, ostenit de zbor, Nevastă-mea, cam cât o sondă Mi-a dat fiori şi am simţit că mor, Zâmbind subtil ca o giocondă... O ştii pe fata-aceea blondă!

Rondelul romantismului pierdut

Mă urmăreau cumpliţi tâlhari

Tu m-ai ascuns sub crinolină

Lovit fiind de izurile tari

Am strănutat. Mai în surdină.

M-au auzit acei barbari

Şi m-au zvârlit, gol, în latrină

Când urmărit eu de tâlhari

Tu m-ai ascuns sub crinolină.

Cât îi urăsc pe-acei măgari

Am alergie, fac morfină,

Mă dor şi globii oculari

Dar nu mai vreau sub crinolină,

Nici urmărit chiar de tătari!

Rondelul grelei despărţiri

Ne vom vedea, păcat, mai rar

Şi gândul printre pleoape-mi trece

Suspin după un vis hoinar

De ani, în urmă cam vreo zece…


76

Ne-am întâlnit sub un umbrar.

La început îmi păreai rece;

Dar te-am sorbit, din ochi, ştrengar,

Şi-un zâmbet ai lăsat să-ţi plece…

Deşi-s deşert de foc solar,

Dorind ca apele să sece

Iubită sticlă din Cotnar;

Ficatul meu nu mai petrece,

De-aceea ne-om vedea mai rar…

Rondelul scorpionului

Periculos şi-n cap şi-n coadă,

Te-nţeapă c-un venin mortal,

Să-ţi frăgezească slana fadă

Şi-n cleşti te strânge magistral.

De-ar scrie bestia cu nadă,

Perfidă-n acul caudal,

Periculos şi-n cap şi-n coadă,

Te-ar înţepa c-un vers mortal.

Epigramist el azi, normal,

De-ar fi-ntr-o lume cam năroadă,

Ar tulbura-o infernal

Cu-al său venin ascuns în noadă...

Periculos şi-n cap şi-n coadă....


77

Rondelul lui Pilat Ponţiu

Îl înţeleg pe-acel Pilat

Ce se spăla pe mâini atent

Ca să nu pară neglijent

Şi-apoi o crimă-a ordonat.

Era, desigur, vigilent,

Fiind în fond un biet soldat.

Îl înţeleg pe-acel Pilat

Ce se spăla pe mâini atent.

Iar eu produsul confirmat

Dintr-un program ce competent

M-a prelucrat chiar vehement

Şi-am creierul complet spălat,

Îl înţeleg pe-acel Pilat!

Rondel în parc

Prin parc, pe-alei, pe sub castani,

Cu un prieten mă mai plimb

Şi-uşor, în şoaptă, facem schimb,

Nişte-amintiri de-acum mulţi ani…

Dar cerşetorii ne cer bani

Ne-având, ne-au jefuit în schimb,

Când am ieşit ca să mă plimb,

Prin parc, pe-alei, pe sub castani.


78

Ne-am speriat rău de golani

Şi am jurat, pe-al morţii limb

Nu voi călca, cât mai am ani,

Nici de-aş avea pe frunte nimb,

Prin parc, pe-alei, pe sub castani…

Rondelul castelului ruinat

Castelul ce-i acum ruine

Domniţele l-au admirat

Când în a faclelor lumine

Părea-n rubine îmbrăcat.

Poveşti cu regi şi cu regine,

Se spune chiar de-un împărat…

Castelul ce-i acum ruine,

Domniţele l-au admirat.

Dar colţii vremilor haine

Încet-încet, l-au măcinat

Chiar pietrele i s-au furat

Şi seamănă acum cu mine

Castelul care-i în ruine…

Rondelul adoraţiei

Noi te slăvim, divin bărbat,

Cel care ai albit orezul

Iar pâinii tu făcut-ai miezul.

Şi gâtul lebede-ai strâmbat


79

Cu vorbele-ţi precum firezul

Pe cei din jur i-ai masacrat

Noi te slăvim, divin bărbat,

Cel care ai albit orezul…

Ofrand-un pampers noi ţi-am dat

Şi aici-aicia-i chichirezul

Azi tu din plin l-ai botezat

Dar crede-ne, acesta-i crezul

Să te slăvim, divin bărbat!

Rondelul iubirii cu flori

Ce flori frumoase ţi-am luat

Dar şi-au găsit, e sigur, rostul,

Când dulce noi ne-am sărutat

De le-am uitat, îţi jur, şi costul.

Mi-ai spus că-s fin şi delicat,

Nu un măgar cum era „fostul”…

Ce flori frumoase ţi-am luat

Şi, uite, că-şi găsiră rostul…

Dar apăru un alt bărbat;

Degeaba am făcut pe prostul,

Că-n pumni tâmpitul m-a luat

Şi, căutându-mi adăpostul,

Nici florile nu le-am salvat.


80

Rondel de sărbători

Lumini, steluţe, pocnitori,

Miresme dulci de scorţişoară,

Sunt peste tot de sărbători;

Pe la oraşe şi la ţară.

Sunt şi cârnaţi în scobitori

Şi bere blondă, cam amară,

Lumini, steluţe, pocnitori,

Miresme dulci de scorţişoară...

Fiind şi bravi colindători

Lătraţi de câini sub luna clară

Cu vreo trei sticle-n subsuori

Vom da şi-o raită pe la gară,

Să ne-mbătăm cu pocnitori.

Rondelul trecerii timpului

Iubito, ce de nebunii,

Am mai făcut şi noi prin timp,

Când alergam prin văi, câmpii

Mai goi ca zeii din Olimp.

Şi sărutări ne dăm, cu mii

Iar patul mai rupeam răstimp,

Când n-alergam peste câmpii

Mai goi ca zeii din Olimp.


81

Dar azi văzut-am doi copii

Şi-am vrut cu vorba să-i înghimp

Căci se pupau, aşa să ştii,

Deşi-i priveam şi eu estimp.

Iubito, ce de nebunii…

Rondelul mării miraculoase

Iubito, de-om vedea o mare

Lucind sub stele ce clipesc,

Zărind în undele fugare

Trei spiţe dintr-un car ceresc.

Iar luna când din nori răsare

Cu tot misterul ei firesc,

Transformă-n vrajă scumpa mare

Lucind sub stele ce clipesc.

Miracole vor fi se pare,

Dorinţele de se-mplinesc

Iară durerea-fum dispare,

Cu dulce murmur îngeresc;

De-o vom vedea, iubito, mare!

Rondelul florilor de mai

Parfumul florilor de mai

Şi-albastrul răzvrătit din cer

Făceau din mine mândru crai

Dintr-un băiat timid, stingher,


82

Dorinţele ce prindeau grai

Înţelegeam mult mai lejer


Şi-albastrul răzvrătit din cer.

Dar azi când viaţa mi-e doar trai

Şi par al morţii bursier

Iar fetele-s năluci, în Rai

Doar la o alinare sper:


Rondelul corbului

Cum scăpase-mbucătura,

Corbul, cel ce sta pe cracă

Şi căsca la toate gura,

Plângeri a-nceput să facă.

Că pierduse doar măsura

Trilului, cu notă bearcă

Şi scăpase-mbucătura

Corbul, cel ce sta pe cracă.

Vulpea şi-a pierdut dantura

Şi-au ajuns toţi să i-o coacă

De-a văzut adunătura

Corbul ce-a putut să facă,

Dacă-i scăpă-mbucătur


83

BORIS MARIAN

„Poemul a fost interzis

în anul tuturor libertăţilor,

ici, colo, abia mai pâlpâie

o metaforă, o rimă

haine sfâşiate, uzate,

cadenţe trezind suspiciuni,

cine a mai auzit de

călimări, mese înalte,

temeri în faţa colilor,

bolilor,

autodevorator trece

şarpele-ban,

poemul zace în închisoarea datornicilor,

în spitale, în sertare pe care

nu le mai deschide nici cel mai zelos

informator”

(din volumul Viață de profesor - ed. Albatros)

Boris Marian (Mehr) s-a născut la 19 noiembrie

1941, în Rusia, regiunea Stavropol, Caucazul de Nord

unde au ajuns părinţii, pornind din Herţa în 22 iunie

1941, de teama deportării de către trupele germane.

A studiat la liceul Sf. Sava din Bucureşti, apoi la

Moscova, ingineria chimică, a fost în diverse funcţii

tehnice.

A debutat cu poezie în revista Luceafărul în

1969, la recomandarea lui Ilie Constantin. A învăţat mult

de la poetul Geo Dumitrescu, care i-a fost naş literar (din

1968, prin Poşta Redacţiei a României literare).


84

A publicat apoi la Contemporanul şi Flacăra

(după 1989), iar în volum:

- Numele profesorului (1986), lector Radu Albala;

- Profesorul de fericire (1989), lector Florin Mugur,

(unul din marii poeţi nerecunoscuţi, ca atare, în

România);

- Vocea profesorului (1993) dedicată victimelor

Holocaustului, printre care s-au numărat bunicii din

partea mamei împuşcaţi de germani pe malul Bugului;

- Viaţă de profesor (2002) la ed. Albatros (directoare

Georgeta Dimisianu);

- Mers în pustiu sau căutarea lui Dumnezeu (2005);

- Adesea printre ore solitare (2007);

- A bis sau a şaptea poartă (2008), la editura

colaboratoare a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ed.

Nouă;

- 154 de sunete (ed. Granada- 2009);

- Infernul de toate zilele (ed. Granada – 2011).

A mai publicat trei volume de eseuri despre

istoria şi personalităţile istoriei evreilor:

- Evreii, istorie, valori (ed. Hasefer- 2000);

- Dicţionar sentimental (ed. Nouă- 2006);

- File de calendar profan (ed. Hasefer- 2007).

A primit un singur premiu, dar de neuitat, cel al

Cenaclului Nichita Stănescu din Bucureşti. Au scris

despre poezia şi eseurile sale: Geo Dumitrescu, Cornel

Regman, Ilie Constantin, Gh. Grigurcu, Alex Ştefănescu,

H. Zalis, Iulia Deleanu, Nedeea Burcă, Eva Galamboş,

Carol Isac, Zoltan Terner, ş.a.

Este prezentat în Dicţionarul Literaturii Române

al Academiei Române coordonat de Eugen Simion, în

Dicţionarul Scriitorilor Români al lui Aurel Sassu


85

(Cluj), în Istoriile literaturii române scrise de: D. Micu,

Marian Popa, H.Zalis.

Marian Popa l-a confundat cu un poet de dincolo

de Nistru, cu acelaşi nume, dar mai în vârstă. Este

redactor din 1997 la revista Realitatea Evreiască,

colaborează cu publicaţii de limbă română din Canada,

Israel.

Volumul Vocea profesorului a fost achiziţionat

de Biblioteca Muzeului Holocaustului (SUA). Versuri

din creaţia sa au fost citite la postul Radio România

Cultural de actriţa Maia Morgenstern.

Poezia lui Boris Marian este reflexivă, fără a fi

livrescă, ea pornește de la sentimente metamorfozate

prin filtrul mintal în „rețete de fericire”, pentru că poetul

trăiește fericirea de a se putea exprima, având o audiență

apreciabilă.

Cândva Alex Ștefănescu scria un articol în

Flacăra începând cu o interogație: „De ce nu se scrie

despre Boris Marian?” Henri Zalis scria în O istorie

condensată a literaturii române: „Lirismul său provoacă

reacții, atribuie cititorului facultatea de a desluși

dincolo de cuvinte genul de monolog interior datorită

căruia Boris Marian reușește accente autoreferențiale...

Arderea de sine concentrează lupta cu demonia

dezlănțuiților mesageri”.

Avatarurile strălucitului Bobo R. Bobo R. s-a născut în comuna Ciomagu, județul

X, în ajunul războiului mondial, ceea ce nu l-a

împiedicat să facă o carieră strălucită.

A studiat la Universitatea de Furt în Drept și

Cleptolitografie, specialitatea - delapidarea clasică și


86

modernă. A parcurs toate treptele până la aceea de

Magistru.

A debutat pe teren neutru, însoțit de celebrul

Lamă S. pomenit și de istorici de prestigiu. A spart și

devalizat bănci, seifuri, muzee, trenuri, autobuze, căruțe

în mai toată Europa.

A fost invitat pentru consultări în Sicilia, dar a

refuzat, în București se simțea mai în siguranță. La viața

lui a săpat tuneluri montane, a ridicat și a coborât poduri,

iubea Hinterlandul, fiind un franctiror înnăscut.

A fondat un Institut de Furt aerian și acvatic,

scotea un buletin „Kokalos”, în limba greacă. Avea rude

în mai toate orașele lumii, dar mai multe, în regiunea

Potenza din Italia, unde trăia prima lui soție, Inocenzia.

La Sybaris o lăsase pe cea de a doua soție, cu nume

necunoscut, dar originară din regiunea Puglia.

O perioadă s-a ocupat de contrabandă cu organe

de om, pe care le vindea șefilor de trib din Oceania.

Averea sa era greu de estimat, depășea bugetul unei țări

mijlocii, dar, la primirea în Academia Oamenilor cu

Mâna Lungă i s-a cerut o declarație pe care a refuzat să o

dea. A fost arestat pentru evaziune fiscală și a primit ani

grei, doi și ceva, timp în care a reușit să se apropie de

budism atât de mult, încât la eliberare s-a îndreptat spre

Insula Paștelui, unde a fost primit cu urale.

A furat acolo toate statuile celebre, apoi, într-o

criză de conștiință s-a sinucis sau a simulat o dispariție.

Da fapt, Bobo R. - s-a stabilit fără dubii- este un avatar al

omului universal, însoțind istoria planetei. Se scrie că

lumea există de opt sau cinci mii de ani, dar oricare elev

știe că vârsta planetei este de cel puțin patru miliarde

nouă sute de milioane de ani.


87

Nașii lui Bobo R. au fost respectabilii domni

Azoic și Proterozoic. În cuaternar au început chinurile

Facerii și Binefacerii. Asista dr. Gunz-Mindel. Mindel,

Riss și Kanjeran au băgat spaima-n dușman, asta cânta

micul Bobo R.

În paleolitic oameni se salutau aruncându-și câte

un pietroi în cap, de unde și proverbul – nu aduce era ce

aduce sfera.

În neolitic toată lumea avea deja calculatoare,

ceea ce pentru Bobo R. a fost o mană cerească. Furtul pe

calculator, ca și dragostea sunt o nimica toată. Marea

nenorocire a fost descoperirea fierului, toată lumea fura

fier, de nu se mai puteau călca nici cămășile

demnitarilor. Mai departe știți și dumneavoastră ce putea

să se întâmple, a apărut Politica și Bobo R., ca adversar

al oricărei minciuni, viol, sperjur și împrejur s-a

schimbat mult. Vom reveni.

Absurd Câmp cu maci jur-împrejur, Vântul bate în amurg, Eu am părul tot mai sur, Pe sub stele ape curg. Tu ești goală, eu alerg, Ești nebună, eu sunt bleg, Vreau să spun ceva, încerc, Suntem singuri, nu aleg. Ne iubim că e prea larg Spațiul, prea e androfag, Pe ocean aș fi catarg, Ești fragilă, eu sunt fag. Astfel viața ne-a trecut,


88

În contract termenu-i scurt, Cimitirul nu e mut, Deși mort, eu nu sunt surd.

……………………………………… Sunt paznic la castelul

Măriei Tale, Doamnă,

Împart bilete celor

Care doresc să doarmă

În brațele divine ale Măriei Tale,

Nu Ți-am vorbit vreodată

și nu Ți-am stat în cale.

Sunt duhul Tău ce toarce

În Tine visuri roșii,

Să se desfete-n patul

Tău moale, ticăloșii.

N-am fost gelos, nici rece,

Doar paznic eu Ți-am fost,

Cum să ridic privirea

La Tine, eu, un prost?

Ți-am fost iubit odată,

În secolul trecut,

Acum fumez o pipă

și mint că nu Te-am vrut.

Macianii printre noi În sala de studii era ora politică. Lentmajor Ion

Criță citea din ziarul armatei un articol de fond. O muscă

mare ca un bombardier se rotea enervant deasupra

acompaniind vocea monotonă a politrucului. „În aceste

zile, când macianii războiului amenință pacea lumii.”

... Cineva chicotii, unul dintre puținii soldați care

nu dormeau. „Ce râzi, soldat?” întrebă Criță. „Care


89

macianii?” se miră cu voce tare soldatul. Lentmajorul se

uită în ziar, adăugă - „Macianii războiului, așa scrie.”

„Nu se poate, tov. Lentmajor, poate maniacii.” „Bă, mă

înveți tu pe mine cum se citește?” „O fi o greșeală”

spuse alt soldat. „Drepți, strigă ofițerul, în fața sălii de

studii adunarea.” Au ieșit toți, buluc, era cald, numai de

„aviație inamică” nu avea nimeni nevoie.

„Drepți, culcat, salt înainte”, striga lentmajorul

nemilos. Exercițiul a durat cam o jumătate de oră. Seara,

în dormitor, băieții au decis că pe lentmajor o să-l cheme

de azi înainte Maciani. Cineva i-a comunicat această

decizie. Omul nu era rău la suflet, a bombănit ceva, dar

au aflat și superiorii. Porecla s-a răspândit în toată

unitatea. Restul povestirii l-am aflat din gura unor

cunoscuți. Ion Criță era băiat sărac, salariul nu-i ajungea, s-a

înțeles cu unii de la bucătărie și a început să sustragă

alimente pe care le distribuia la piață. A fost prins,

degradat, trimis la închisoare, apoi la batalionul

disciplinar, după care și-a dat demisia.

Anul 1989 l-a prins într-o neagră sărăcie. În 22

decembrie era pe baricade. Desigur, nimeni nu îi

cunoștea trecutul. A intrat în afaceri, apoi în politică.

Numele Maciani i-a plăcut atât de mult încât și-a

schimbat actele, a devenit Giovani Maciani. A prins și

un post de ministru. La Economie. Se ferea de interviuri,

avea trac. S-a plimbat pe la diverse partide. Era arătos,

și-a luat o nevastă pe măsură, a făcut copii, niște Maciani

drăguți. Au trecut circa două decenii, a ajuns la

închisoare, de data asta nu mai era de glumă. Nefiind de

vârsta lui Berlusconi, a primit trei ani cu executare. Un


90

ziarist a venit la el să-l intervieveze. „Uite, dom` le, cum

se poartă ăștia cu revoluționarii, eu am suferit și sub

vechiul regim și acum, dar câți nu sunt ca mine?”

Ziaristul a scris tot ce a auzit de la Maciani. La o

întrebare nu a răspuns prea clar deținutul. De unde

numele acesta italienesc? „Ei, am avut și eu strămoși de

prin Sicilia, a oftat cu sete fostul Criță. Dar ce contează?

Ies eu de aici și le arăt ce pot”.

Ziaristul i-a urat sănătate și succes. Băieții studiază în Anglia, soția îl așteaptă cu nerăbdare. După

un an și jumătate iese. Atunci om vedea ce pot sicilienii

noștri.

Nu mai cred în literatură Nu mai cred în literatură. M-a păcălit aproape

cinci decenii. Ai impresia că spui ceva şi nu spui nimic.

„Minte-mă frumos” spun femeile inteligente.

Arta plastică ne aiureşte. Muzica ne oboseşte.

Numai o pisică fugind pe sub o maşină mă amuză. O

pisică roşcată şi frumoasă.

Suntem datori doar cu o moarte. Nu am părăsit pe

nimeni. Prea mare tam-tam-ul. Dar sentimentele nu

trebuiesc dispreţuite. Ce sunt eu pentru tine, ce eşti tu

pentru mine? Nimic. Totul este nimic, sub aspectul

necesităţii. Arta este sublimă şi inexistentă. Inexistenţa ei

îi conferă divinitate. Dumnezeu spune - Eu nu exist, dar

tu să crezi în mine. Păi eu cred, pe mine nu trebuie să mă

lămurească nimeni, mereu am crezut în inexistenţă. Cea

mai mare repulsie mi-a trezit-o realul.

Cineva m-a întrebat de ce tac, de ce nu răspund.

Simplu. Eu iubesc fără cuvinte, fără emoţii, profund,


91

telepatic, fericit. Nu există fantasmă să nu se

întruchipeze în imaginaţia mea.

De când un critic bonom, aparent, cu un umor

extrem de acid, dar umor, mi-a spus că încerc să fac

literatură, mi-am dat seama că am dat-o în bară.

Literatura este o c..vă, mi-a spus altcineva. Cititorul şi

cititoarea se vor scula şi vor pleca de lângă mine. Nu

cred un cuvânt din ceea ce a spus criticul, nici alţii, nici

în mine nu cred. Dar în Yehova cred. Iartă-mă, Mihai

Eminescu.

„Un protagonist prodigios al scenei literare din

ultimele decenii la noi a dispărut... Cortina definitiv

căzută găseşte opinia noastră publică prea puţin iniţiată”,

scrie lemnos un autor pe care îl iubesc prea puţin sau

prea mult. „Amintire cu miros de farmacie curată... Văi-

ventuze... Viaţa-i tristă, dar e totuşi o grădină...” Ehei,

altă făină cerne Tzara, aşa pe lângă triburile Kinga,

Loritja, Ba-konga, Maori, ehei.

„Am stat lângă împărţitorii de pământ, lângă

vânzătorii de cifre, de armăsari, de cuvinte, am fost

pretutindeni străin.” Ghiciţi cine a scris asta, apoi am să

vă spun. Cineva a ghicit. Cineva a spus - nu fii ca Paşa

Hassan. Cineva a spus - nu scrii capodopere. Oho,

niciodată nu am visat aşa ceva. Deşi eram premiant, nu-

mi plăceau ceremoniile.

Cineva mi-a interzis corespondenţa cu

contemporanii. Serios. Sunt pe o insulă. Pot fi tratat ca

un condamnat pe Chateau d`If. Iubesc chiar pe cei care

nu mă iubesc. Este şi asta o pedeapsă, dar este dulce.

„Călăi sau fraţi, iată-mă păşesc printre voi şi nu ştiu ce-

mi înfigeţi în omoplat, un pumnal sau o aripă.”

Trăiască şi Colajul, tot al nostru este. Cine e


92

împotriva noastră este cu noi. Am să-l caut pe Paşa

Hassan, dar trebuie să-mi pun pantalonii scurţi.

Însemnările unui nebun

Capitolul 1

Spre deosebire de Gogol, Dostoievski și Tolstoi

(accentul se pune pe a doua silabă) eu sunt cu adevărat

nebun, iar ceea ce scriu este din fantezie, nu din

realitatea imediată. De pildă m-am gândit la o găină care

a devenit cu anii foarte înțeleaptă, aruncă multă mizerie

în jur și se socoate curată ca floarea de colț. Sunt destule

femeiuști cu chiloței de bărbați. Scuze, sunt nebun.

Am un mic dușman, la mii de kilometri, PC îl

cheamă, este de o răutate patologică, dar impune tocmai

prin acest defect. Păi altfel cum să ne explicăm noi că

numai cei mai răi și, adeseori, mai primitivi oameni,

ajung în fruntea unor biete state? L-am întrebat simplu,

ce ai domnule cu mine? Nu mi-a răspuns. Nici el nu știe.

„În ochii tăi a murit ceva”, spune un fost amic. El

zace acum la doi metri sub pământ. A fost un biet poet,

cu oarecare trecere, foarte talentat, un om chinuit de

soartă și de frică. Înainte de a muri mi-a spus că îl iubea

pe Ceaușescu. Mințea și râdea în el. Am cultivat plante

exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul

nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea

mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt

funcționar. Putea să cadă în sine însuși.

Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.

Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă

plutind, eu îmi sunt tată și mamă. Nu căuta logica. Ea te


93

va găsi. Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în

interior este mai important și mai periculos.

Mă reevaluez permanent. Cum spunea Nietzsche,

ce nu mă ucide mă face mai puternic. Nu m-am lăsat

servit niciodată. Dar iubit - da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.

Îngăduie firii tale să supraviețuiască. Ne stingem

încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a

evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii.

Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa

sub amenințarea pistolului. Oricum, ei știu că mor.

Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este

demnitatea condamnatului.

Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o

pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează.

Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum.

Gust de cenușă? Ecou monstruos. Să-l văd eu pe

William Shakespeare încolonat, între laghernici. Două

sute de milioane.

Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce

caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se

rupă? Cercetarea de sine.

Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești.

O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi

smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne

pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de

semeni, minciuna.

Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici

eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune

se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține

milă. Țin mai mult la dreptate și la independență. Mă

risipesc, spun ca Rilke, timpul și moartea mă cheltuiesc.


94

Capitolul 2

Nu voi face teoria fumatului. Dar este o

sinucidere lentă. Artistul știe cel mai bine ce înseamnă a

te sinucide încet.

Cu asta am încheiat teoria fumatului.

Și mai era o femeie nebună care se credea

Fecioara și îl numea pe fratele ei mai mic, Yehoshua,

adică Iisus și mergeau pe drumul Damascului, iar

securiștii mișunau peste tot, prin aer, prin apă, de nu mai

știai care este și care nu este.

Ca o criză de inimă se plimba frumoasa doamnă

pe Calea Victoriei, aduceți perfuzorul, intubatorul, strigă

un puști legat de stâlpul Primăriei de Roșu, telefonul

mobil înghite continentele, simt palma ta mică în

îmbrățișarea degetelor mele înghețate de emoție, peste

oraș s-a tolănit toamna cea cu șolduri late, un zdrențăros

cântă Concertul de vioară al lui Paganini, o criză de

inimă în plus, ca la poker, patru inimi, calul se nalță din

bronzul său, are testicule gigantice, dar tu treci,

nepăsător ca o criză de inimă.

Deci, era odaliscă venită din Ioropa, s-a

îndrăgostit de un irakian, acesta avea doar o nevastă, așa

că gelozia fu mare. A alergat-o nevasta irakianului pe

odalisca noastră de a făcut odalisca un prinț pe drum. Un

prinț ce avea să ajungă soldat în armata Kenyei, apoi

sclav la somalezi și apoi șomer în SUA. Asta e.

Îți spun un cântecel să adormi zise Șahrezada,

care era pe aproape. Că mintea nebunului, nici înțeleptul

n-o întrece. Copiii nu se fac peste noapte, nici fructele

coapte, nu știi, zăludă, cu cine ești rudă, rupe-mi o

pleoapă, am să te pot recunoaște, fiul tatălui tău, hău din

hău, cu cât ești mai modest, treci la rest, de ce să iubești


95

moartea dacă, romană, şarmată, n-ai înțeles bucuria unei

păsări cântând, nici strălucirea în ochii profesorului de

Gând, ai grijă ce vorbești, îmi șoptește, te aud copiii și te

spun lui nea Pește.

Iar o idee este mai importantă decât o catedrală,

spune spânul închinându-se pe ascuns, ferește-te să devii

victima adevărului, omul își suflă nasul cu putere, dar

adevărul creator de iluzii?

Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță, O

bomboană îți schimbă gustul, Naiv ca o gură de

incendiu, El știa că afectarea este semnul indiferenței,

Vântul sufla mai ușor ca o frunză, Casele păreau solfegii

solidificate, Băltoacele aurite de soare ne orbeau,

Vorbeam și ne certam în gând, Tăceam ca două afeturi

de tun.

Dopul De la o vreme nu auzeam bine, ceea ce enerva pe

cei din jur, începând cu soția până la șeful direct, de la

serviciu. De fapt, este bine să nu auzi totul mai scapi de

belele.

M-am prezentat la ORL, unde o roșcovană între

două vârste m-a examinat cu mare atenție, mi-a găsit

niște „bomboane” în nas, ceva calciu în urechi, mi-a luat

exudatul de pe limbă, din gât, din nas, din toate orificiile

faciale, apoi mi-a prescris o serie de analize, în special

legate de tiroidă totul ridicându-se la o sumă exorbitantă,

care m-a scutit să mai merg în Corfu, în excursie.

Sănătatea înainte de toate, că-i mai bună decât toate.

Zis și făcut. Analizele au fost catastrofale, am

început să înțeleg de ce merg mai greu, de ce nu prea


96

aud, de ce mă doare capul, de ce scriu poezii, de ce mă

enervez ușor. Dar am căpătat o obsesie. Unde zăream un

dop, de bere, de șampanie, de Fanta, îl culegeam și îl

depuneam triumfător în lăzile pentru deșeuri, reușind să

intru în conflict de interese cu boschetarii care adună

sticle goale.

Am fost mușcat de un câine, a trebuit să fac

injecții antirabice. Un prieten care mă conseia în

probleme de calculator, s-a supărat pe mine că am uitat

să-l felicit de ziua lui, am încercat să mă scuz, dar am

aflat că murise la o săptămână după împlinirea unei

frumoase vârste.

Mi-am uitat geanta în Cișmigiu, am schimbat

broasca, alți bani, eu continuam să caut dopuri. Cineva

mi-a sugerat să le adun și să construiesc o machetă, ceva

care să amintească de Castelul Huniazilor, contrucție

care mi-a reușit de minune. Am luat un premiu, evident,

mai mic decât costul analizelor. Dar am intrat în Uniunea

Machetiștilor Europeni, adică UME. Unii au spus că aș

fi de la Secu, fosta Secu, UME? Altă belea. Prietenii au

început să mă ocolească. Chiar unul care a și fost ofițer

sub acoperire, chiar el mă ocolea cel mai ostentativ. Se

făcea că nu mă aude.

Am început să regret că mi-am scos dopurile. M-

am dus la doctorița roșcovană și am rugat-o să-mi pună

dopurile la loc. A râs nervos și mi-a spus că nu are timp,

este în proces de divorț. Am ieșit de acolo năuc, m-a

lovit un camion. Am rămas fără picioare. Dar aud bine.

Farmecul discret al burgheziei Tatăl meu s-a născut într-o familie cu o stare

materială bună, aveau bonă, mergeau la băi. Bunicul a


97

murit în aceeași lună cu tovarășul Stalin, pe care îl

detesta. Îi luase tot. Era un om firav ca fizic, dar înțelept.

Când a murit nu mi-a venit să cred.

Îl cunoșteam puțin, locuia la Rădăuți, dar l-am

iubit pentru că mă lua pe genunchi și vorbea cu mine

despre orice chestiune. Era religios, practicant fervent.

Bunicul din partea mamei, un zdrahon, negustor

cam prăpădit, a fost împușcat în 1942. Istorie. Tata a

studiat la Viena și la Rouen, chimia, s-a atașat de

comuniști, a luptat în Spania ca apărător al Republicii, a

trăit puțin, s-a stins la vârsta de cincizeci de ani. Era un

comunist moderat, dar principial. De la el am preluat

credința în binele omenirii, o noțiune nebuloasă,

nerealizată.

Ce m-a îndepărtat de idealuri a fost propaganda

amețitoare și ilogică, lichelismul aserviților regimului,

de aceea m-am făcut inginer și m-am apucat de scris

versuri. A fost și este o salvare. În 1989, deși nu

credeam în fragilitatea sistemului, m-am bucurat că a

căzut. Nu știam că dintr-un cadavru pot ieși atâția

viermi. Am început treptat să realizez că economia de

piață este o economie bazată pe furt și corupție.

Desigur sunt și oameni care muncesc cinstit, dar

cum poți fi cinstit până la capăt într-un nou sistem,

moralmente la fel de depravat ca și cel dinainte, mai

cinic. Dacă trăiau Robespierre sau Hebert, multe capete

cădeau. Burghezia nouă și-a arătat fundul care seamănă

cu fața. Îi înțeleg pe avangardiști, deși nu practic

avangardismul, este prea permisiv pentru cabotini.

Timpul va readuce pe tapet conflicte majore.

Omul nu este un animal dresat. Polarizarea socială este

contrară naturii umane, omul nu este nici bestie, nici lup.


98

Mă gândesc la Madame Bovary. O sete nebună

pentru mărire, înnobilare. Anna Karenina este cu totul

altceva. A fost o jertfă a iubirii și a luptei împotriva

convențiilor. O luptă inegală. Burghezia iubește

convențiile, familia perfectă, discreția perversă, ea este

mereu mulțumită cu ce are și va mai obține.

Nu fac parte din sărăcime, nu mă simt proletar,

dar ceva este rău, fundamental rău în sistemul capitalist.

Cică evoluează, se umanizează.

Nici vorbă, crimele se țin lanț. Masacre în toată

lumea, bombardarea Belgradului, intervențiile în

Afganistan, Irak, presiunile economice sunt niște

porcării. Scuze pentru limbaj, porcul nu este de vină.

Este și el o jertfă. Terorismul nu are nicio scuză, dar s-a

născut din cauza pauperizării unei treimi din populația

globului, dacă nu mai mult.

Oamenii se pervertesc, umilii devin călăi, călăii

devin profeți. Un artist nu poate fi burghez, el este un

răzvrătit, Goethe a fost singurul artist cu spirit de

curtean, un hibrid de nobil-burghez. Villon, Rimbaud,

Baudelaire, Maiakovski cel tânăr, Esenin, Silvia Plath şi alţii, nu puteau să nu se răzvrătească. Unii nu-i înțeleg.

„Stați liniștiți, așezați-vă la locurile voastre”, au

fost ultimele cuvinte spuse în public de handicapatul

Ceașcă. Știa ce spune. Nemulțumiții, agitații nu plac

niciunui regim totalitar.

Iar democrația nu este niciodată cinstită. Este

mereu subminată de mafioți. Farmecul discret al

burgheziei este, de fapt, o duhoare.

Cine va curăța grajdurile lui Augias?


99

Dabija Revenind la întrebarea despre teama de moarte,

mi-am amintit un episod „umor negru”. Aveam un

profesor la științele naturale, Dabija, pe care nu puteam

să nu-l asociez cu acel Vodă din cronici. Era un zbir. La

ora de anatomie apărea cu un schelet uman real,

asamblat perfect.

Noi îl numeam „nea Vasile” pentru că, se spunea,

acest schelet aparținuse cândva unui fost portar cu acest

nume. Dabija al nostru l-a convins ca după moarte să

doneze liceului scheletul, că în pământ nu ar fi fost de

nici un folos.

Un elev a avut ideea „genială” de a scrie pe

fruntea bietei mostre toate oasele craniului, care sunt

cumplit de greu de reținut pentru școleri. Băiatul a fost

chemat la tablă și a spus pe nerăsuflate toată lista de

denumiri în latină. Profesorul, om perspicace a devenit

bănuitor și s-a apropiat de schelet. S-a enervat la culme.

Noi ne prăpădeam de râs.

Astfel că moartea portarului a avut și o urmare

comică. Aceeași încercare de fraudă a făptuit-o alt coleg,

la ora de dirigenție, care a citit cu voce tare un text

despre demonstrația muncitorilor la 13 septembrie 1918.

Eram uluiți ce stil de jurnalist dovedea. De fapt el citea

un articol apărut în Scânteia. Atunci nu a mai râs nimeni

și elevul a fost eliminat pe trei zile.

Absolut explicabil, nu?

Domnul Shake Îi plăteam domnului Shake trei guinee pentru o

cameră ce semăna cu un coșciug. Ieșeam din ea prin


100

acoperiș. Totul părea normal. Ceilalți chiriași procedau

la fel.

Domnul Shake avea trei amante și o singură

soție, care îi născuse trei băieți, fiecare cu trei brațe.

Erau foarte îndemânatici, cu o praștie în fiecare mână

ucideau nouă păsări dintr-o lovitură. Fiecare pasăre

scotea trei strigăte de moarte.

Băieții aduceau prada acasă și mâncau fiecare

trei farfurii de supă de pasăre. Ciudat era că fiecare

pasăre avea trei aripi. Într-o zi, bună sau rea, dl. Shake

muri, iar în a treia zi apărură trei fete care pretindeau că

sunt fiicele din flori ale defunctului. Astfel, pentru

moștenirea domnului Shake care nu făcuse nici un

testament se aflau în concurență trei băieți, trei... fete,

trei amante și o soție.

Amantele dețineau, curios, acte de căsătorie în

regulă, cu același domn Shake. Numărul avocaților era

egal cu cel al impricinaților, adică, după o simplă

aritmetică, zece. Procesul a durat exact zece luni.

Necazul a fost că fiecare băiat și fiecare fată au

mai avut câte un copil în acest timp. Doamne, era ceva

de nedescris. Numărul moștenitorilor crescuse la

șaisprezece.

Povestea s-ar putea încheia chiar aici, dacă nu

intervenea un amănunt total neprevăzut - unul dintre

avocați, cu o intuiție diabolică a declarat în fața

judecătorului că domnul Shake nu murise și a cerut

deshumarea. Se constată că sicriul era gol, adică erau un

costum și niște pantofi de lac, dar de oseminte umane

nici pomeneală.


101

După îndelungi verificări s-a constatat că domnul

Shake avea datorii imense, că soția îi improvizase o

înmormântare falsă, iar el fugise nu se știe unde.

Se spunea că ajunsese mare șef de trib undeva în

Polinezia, alții că era șeful unei mafii din New York.

Poftim, găsește-l, dar cum? Același avocat a

cerut o percheziție totală în vila fostului domn Shake și

s-a descoperit că el trăia de ceva vreme în subsolul

clădirii, care avea două etaje sub nivelul străzii. Se

îngrășase mult datorită hranei pe care credincioasa

consoartă i-o aducea zilnic.

Când poliția a încercat să-l scoată cu forța din

subsol, domnul Shake a făcut un infarct și a murit pe loc.

Moștenitorii l-au plâns în hohote, mai cu seamă că

datoriile domnului Shake trebuiau plătite.

Cu durere în suflet Cu durere în suflet am aflat de la prietenul

Mache, prieten cu Lache, despre sinuciderea lui Sache.

Nu e nimic de râs. Dimpotrivă. Straniu a fost modul în

care regretatul Sache și-a realizat suicidul. Prin implozie.

Adică trupul său s-a comprimat până la dimensiunea

unei mingi de golf, apoi sub acțiunea unei forțe

extraterestre s-a înălțat și dus a fost.

Prin urmare nu a avut loc nicio înmormântare.

Unii au afirmat că, de fapt, Sache avea o misiune pe

pământ, după care a fost rechemat la „bază”.

În ce consta misiunea nu era nimic clar. Sache a

fost un mare hoțoman, pokerist, escroc, afemeiat,

mincinos, turnător, carierist, gurmand, știa de toate şi

nimic, vorbăreț, simulant, vai de capul său, că Domnul


102

nu i-a dat nimic bun. O fi fost plămădit de diavol,

Doamne, iartă-ne.

Sache a fost și inventator. A construit un robot -

gigant pe care îl împrumuta firmelor de construcții și

unor bande care spărgeau bănci.

Și totuși avea o mulțime de prieteni. Se pricepea

să câștige simpatia, deopotrivă, a femeilor și bărbaților,

chiar și a soților încornorați de el.

Într-o noapte l-am visat. Razele lunii luminau

piciorul patului, iar Sache stătea drept în fața mea, fără

să spună o vorbă. Eram cuprins de neliniște, deși Sache

zâmbea. „De ce, Sache, de ce?” l-am întrebat în șoaptă.

Lângă mine dormea o frumoasă doamnă pe care

o curtasem cam două luni. „Ce anume de ce?”, întrebat

Sache, tot în șoaptă. „De ce te-ai sinucis?” „Eu, nici

vorbă, ce-i cu tâmpenia asta? Acum am venit la tine de la

un bar de noapte. Miroase-mă, dacă nu crezi”. Sache

mirosea a coniac și tutun fin de țigări de foi. Nu mai

știam ce să cred.

Sache era aici, viu și nevătămat. Am închis ochii

fericit. Dimineața mai stăruia în cameră mirosul lui

Sache. Ori poate că eu miroseam așa, că fusesem cu

doamna la un bar, dar am stat puțin, seara.

„Nu l-ai văzut pe Sache?” am întrebat-o pe

frumoasa doamnă ce tocmai deschidea ochii. „Care

Sache, ăl de s-a aruncat de pe Palatul Telefoanelor acum

o lună? A fost și îngropat, mergi la cimitir să te

convingi.”

M-am dus chiar în acea dimineață. M-am

interesat, am găsit locul, era o piatră, scria - „Sache N.

Sache (1933-2013) - Nu te vom uita niciodată.”


103

Am ieșit uluit. Pentru că practic golful m-am dus

să fac o partidă. Am lovit mingea cu crosa și, Doamne,

nu o să mă credeți, am auzit vocea lui Sache - „Lovește

mai cu milă, omule.”

Nu sunt avangardist Nu sunt avangardist după un veac,

Post-modernist? Sunt trecătoare mode.

Prefer scrisorile lui Bergerac,

Iar uneori recurg la ode.

Tu nu răspunzi, exiști ori nu exiști?

În viață moartea-i trădătoare,

N-ai să răspunzi, nu vrei să riști,

Vrei liniște, din când în când o boare.

Nu-s rău, sunt cel mai blând pirat,

Îi plâng pe cei care se mint ori s-au trădat.

Amatorul Nu avea dinți, nici ureche muzicală, dar iubea

opera la nebunie. Mergea la toate spectacolele din

provincie. Avea familie: Nu știu. Era bătrân? Nici asta

nu știam. Cunoștea istoria operei, nume de soliști, era la

rându-i cunoscut de mulți artiști ai operei.

În viață a fost funcționar, un mic funcționar, ca

în Gogol, dar ce mare admirator, ce geniu

al amatorismului dezinteresat. Își cheltuia banii pe

buchete de flori, pe bilete scumpe, se îmbrăca decent.

Aveam o compasiune vecină cu invidia, cum de

putea să iubească arta fără a o putea practica? Nici să

descrie ceva din simțămintele sale. Dacă vorbeai cu el,

nu apucai decât la început să spui ceva, apoi omul își

desfășura cunoștințele uluitoare.


104

Era copleșit de propria sa pasiune. Sunt convins

că în viața anterioară a fost artist. Era îndrăgostit și de

mari artiști ca Charlie Chaplin, dar și de N. Stroe, ca și

de Maria Tănase, Alla Baianova, de compozitori ca

Aurel Felea, poreclit și Feliuță.

Îi plăcea stepul să-l poate dansa, își amintea de

Haru Harvey, Sandu Feyer, nu-l punea pe Fred

Astaire înaintea acestor, azi, necunoscuți. Iubea și pictura, nu avea bani pentru tablourile

care îi plăceau, aduna albume, îi plăcea Loewendal (în

daneză, valea leilor).

Ce om minunat. Am trecut prin cimitirul Bellu,

prin 2012, și... cu strângere de inimă i-am zărit numele

pe o placă. Am trăit cu această tristețe, dar nu a durat

mult. Într-o seară primesc un telefon - o voce vioaie și-a

declinat numele- amicul meu, amatorul trăia. În cimitir

era un defunct cu un nume identic.

Omul meu trăia, așa cum numai un amator poate

trăi o sută de ani și mai mult.

Algoritmul literar Algoritmul literar e un lucru foarte rar,

Îl servești și cu mărar,

Eu mai mult cred în noroc

Se servește cu mult soc.

Eu mai mult cred în iubire,

De la moarte - nemurire,

Tu, iubita mea să râzi,

Ne-nconjoară prea mulți hâzi,

Eu mai mult cred în frumos,

Asta nu e cu folos,

Sărăcia e o boală,


105

nu te-ajută nicio școală,

ba cu cât ești și mai prost

îți găsești în viață rost,

ba te umfli, ba te-ncaieri,

ești bogatul dintre fraieri,

fraierii sunt tot mai mulți, fraierii dărâmă munți, Doamne, feri-ne de schismă,

De revoltă și de pizmă,

Armonia e un vis,

Give a chance to piss, to piss,

Asta scrie peste tot,

Asta știu, spune-un netot,

Iar netotul totul știe,

Doar că nu poate să scrie.

Aiureli de prinţ Nu se poate vorbi. Lucrurile stau diferit. Cu capul

în jos. Ne răspândim gândurile, ca pe viruși. Nu a existat

niciodată un singur gând. Totul pare mai complex B.

Chestie de măsură. Ta-ta-ta, până la Dada. Incontestabil

este că s-a ucis.

Orice se explică, numai iubirea mea pentru tine,

nu. Sunt oameni care vor răspunsuri exacte. Ei bine, nu

se poate. De aceea este un Dumnezeu. Mai este și

premoniția și muniția, municipalitatea, muncile lui

Hercule, neplătite.

O picătură în ocean, o fi cianură? Scriitorul știe,

nu spune. În plin deșert, în drumul spre Canaan,

oamenii păreau uniți. Căutări, destine, destinde, dragă,

arcul, doare. Tangențe, tangaje, Tanathos.


106

Azorel moare, dar nu se predă. Nu manipula

frazele, peștele oricum vine la musca artificială.

Permiteți-mi să corectez câteva neadevăruri.

Doar o clipă. De fapt, nu știu ce să răspund. Să

spună clownul, el este Cel Mare. Țineam cartea lipită de

piept, degetele în buzunar. Mă fur singur. Adam devine

un personaj după ce plonjează pe Pământ. Natura este

desăvârșită, tu ești strâmb. Fii binecuvântat din înalturi

și de pe pământ. Amin.

Supravegheați scena cu ochi bănuitori, mai știi?

Să revenim, să ne revenim, reverență, maestre Gaga.

Rătăciții nu au nevoie de călăuză, rătăcirea este

un dar. Cine nu știe, să încerce. Acestea sunt cuvintele

unui bărbat. Binele este de partea ininteligibilului.

Înțelepciunea, cumințenia, dreptatea, sfințenia se

aseamănă, de aceea fugim de ele. Integrismul etic este

numai o iluzie pioasă. Vă sărut, doamnă, frumos și pe

față și pe dos, mă scuzați că sunt vulgar, dar mă trag din

vechi barbari ce străbăteau stepele călare pe iepele albe

precum laptele.

Din copaci cad coaptele capete de regi și prinți, ispitit sunt de dorinți ca Sfântul Antonie din cea

Macedonie. Simetrie - mister, act sexual. Sensurile trec,

întrebările petrec la banchet, perechi, perechi.

Nu există erori pure. Pygmalion a creat o femeie,

a uitat să o îmbrace, să-i dea educație. În toată lumea

există statui, statui de femei goale. Ce-i cu obsesia asta?

La ce folosește, întreabă cerșetorul. Intensitatea

pasională a contemplării. În Univers, omul constituie

rezerva de libertate. Dar această libertate îl poate și

distruge.


107

Spre deosebire de orice altă ființă, de orice alt

obiect, omul are de ales. Nimeni nu alege în locul său.

Riscul este al nostru. Dumnezeu privește, el nu este nici

educatorul, nici temnicerul nostru. Faust a ales, nimeni

nu l-a obligat. A ales dragostea, bogăția, a pierdut totul.

O noapte-ntreagă soarele mi-a râs în vis. Asta nu

este o alegere. Mai înțelegi ceva?

Ai scăpat Ai scăpat de-un păcătos și călare și pe jos,

el, acum, pe năsălie îți va scrie o poezie,

poezia nu-i a lui, e a decedatului,

care nici n-a decedat că-i născut din drac bălțat.

Mediocrii se privesc, se susțin și se unesc,

Mediocrii pot fi genii sub oblăduirea vremii.

Doamne, nu sunt mediocru, dar păstrez un pic de ocru,

Sânge, inimă și creier,

Ce-mi mai trebuie? Un greier.

Agonia În nas o bubă, în piept o hrubă, în fund un munte, o stea

în frunte.

Ouă de aur nu mai sunt și nici găini, Poate un sfânt să mai coboare dintre lumini, Nesfinții judecă mereu la rău și la romb, Boul monden se plimbă cu aplomb, Salut boschetarii, ei în batjocuri,

Kafka le-aduce firoscopuri, Cade un OZN de la etaj, O doamnă-și scoase pieptul din corsaj, Ea sperie o grupă de cumetri, dar vorba este din argint geometric,


108

tot ce-am mințit devine sfânt fior, ființa eu mi-o aduc în cărucior.

Penița-i plătită de cetățean, Apasă, deschide, ajută-l pe Mann, Fă și o baie, ia-ți și un soț, Patul e gata, pe hoț îl cheamă Helmholz, Trenul doboară copacii în mers,

Ceaiul înghite, topește un vers, Mergi la hotel, oprește-te-n ușă,

Ziua se duce ca o păpușă, Lasă grădina, văduva este neagră, Rece apare, în beznă are o barbă,

Ceasul răsună, cabrioleta Poartă regina și patrupeda, Aurul curge, fetele râd și râd, Câinele latră la un urât, Cinșpe e cifra, florile parcă decad,

Sunt vegetale, mirosul e mort și e fad, Ah, nevermore, gândește, clocește, bocește, Vremea se schimbă, te strânge în clește, Mâncă un ou, caută numai pe cer Oile, norii zboară lin spre Tanger, Nu e nimic, tu ești un geniu, e sigur, Picură soarele, noi avem prea multe riduri. Ambiție, bere, clătite, dădacă,

Efeminat fuge policemanul Cioacă, Un gramofon bine plasat în meninge, Vine cățelul și linge și linge, Javră, te du, nu ai treabă aici, Tu ești ovală, noi am ajuns licurici. Inima-mi bate ca o copită, Alerg peste câmpii pline de conopidă,


109

Or fi cadavre de foști soldați, Voi ați uitat, câți au murit dintre frați, Mă dor măselele de atâția idioți, Unii agonici, alții se cred mateloți, Vine iubita, facem și dragoste la nevoie, Era cândva un sportiv pe nume Dan Coe, Soarta ne este amară, nu-i bai, Farul morții cum străluce-n Hawai, Înțelepciunea rade case, orașe, Potul e mare, amicul meu se „îngrașe”,

Degete strâng tot ce se poate, Am impresia că Mesia vine în coate.


110

GHEORGHE MOCANU

Membru al Uniunii

Scriitorilor din România din

2009. Locuieşte în comuna

Broşteni, judeţul Vrancea.

Absolvent al Facultăţii de

drept Bucureşti, licenţiat în

criminologie;

Cărţi editate:

- Din umbra munţilor, Borta, vol I, roman;

- Pe uliţa vântului - proză scurtă;

- Nuntă cu bucluc - proză scurtă;

- Hematomul roşu - roman psihologic (introspecţie).

Referinţe critice: Fănuş Neagu, Ion Rotaru, Constantin

Dram, Theodor Codreanu, Gheorghe Istrate şi mulţi alţii.

Distincţii literare;

- Premiul anului 2006 al Uniunii Scriitorilor România,

Filiala Bacău pentru romanul Borta;

- Premiul Ion Creangă, Bojdeuca - poveşti pentru copii;

- Premiul Dimitrie Bolintineanu - Giurgiu;

- Premiul Vasile Voiculescu - Buzău;

- Premiul pentru proză al revistelor Prosaeculum şi

Oglinda literară.

Redactor al revistei Oglinda literară, fondator al

revistei de cultură Negru pe alb. A fost redactorul mai

multor autori de proză şi poezie. Tehnoredactor al

revistelor Salonul literar Negru pe alb şi altele.

Următoarea povestire a obţinut: Premiul Ion

Creangă, Bojdeuca Iaşi, în 2007; Premiul Vasile

Voiculescu la Buzău în 2008; Premiul Dimitrie

Bolintineanu în 2010 la Giurgiu; Premiul Ligii


111

Scriitorilor din Bucureşti în 2011; Premiul Revistei

Convorbiri literare la Iaşi.

O poveste de poveste Pe când începuse rostogolirea mocanilor din

vârfurile munţilor Vrancei spre oraş, am găsit de cuviinţă

că ar fi bine să mă cobor şi eu de la umbra brazilor şi să

mă aşez la marginea Odobeştilor, pe malul Milcovului,

într-o altfel de lume, mai emancipată, „altă gâscă, în altă

traistă”, cum zicea unul ce se strămutase cu mult înaintea

mea.

Am înfipt hârleţul într-o palmă de pământ, pe

care o cumpărasem de la un necunoscut, ce se mutase la

munte, crezând că numai aşa îşi poate lungi viaţa până

spre suta de ani. Am săpat, mai întâi, un beci la îndemnul

localnicilor podgoreni, am însăilat o privată din scândură

să fie de folos la vremuri grele şi am înşirat un gard înalt,

să nu vadă lumea cum m-am înhămat la muncă, să pun

pe picioare două odăi din lut cu araci şi paie. Mi-am luat

nevastă tânără şi frumoasă şi m-am adăpostit de iarna

geroasă în culcuşul urzit la repezeală.

Într-o bună zi, femeia, ţărancă şi ea, pe care mi-o

scosese Dumnezeu în faţa ochilor pe valea Zăbalei, în

Podul Nărujii, îmi spune c-ar fi potrivit să ne luăm şi noi

vreo orătanie pe lângă casă, să nu pară ograda pustie.

Cum de la început n-am fost învăţat s-o contrazic, i-am

intrat în voie şi iată-mă în târgul Focşanilor, cu sacul în

spate, în care guiţa de zor o frumuseţe de purcică, albă ca

neaua, cu botul turtit, cu urechile blegite, atârnătoare ca

două pleoape somnoroase, de-ţi venea s-o ţii în casă, nu-

n coteţ! Am pornit bucuros pe drum cu gândul la


112

sărbătorile Crăciunului, la mirosul caltaboşului, la

culmea de cârnaţi afumaţi şi la şoricul proaspăt.

Am ridicat un coteţ din scândură în fundul

grădinii, am potrivit o teică pe măsura godacului şi am

dat fuga la moară, după tărâţa fără de care fiinţa

drăgălaşă nu-şi înceta viţiiala, ce avea să sperie mai mult

de jumătate dintre vecinii pe care-i păstrasem în bună

înţelegere până atunci. Unii vorbeau pe la spate: ba că n-

aş vrea să-i dau destulă mâncare, ba că ne tragem din

neamuri de oameni zgârciţi şi ne batem joc de bietul

animal, iar alţii ajunseseră până-ntr-acolo încât ziceau

despre sărmana vieţuitoare că mai bine nu s-ar fi născut,

decât să îndure atâta suferinţă!

Nu ştiu cum de făcuse bunul Dumnezeu, dar

nepermis de repede, scrofiţa ajunsese să bată suta de

kile. Mă uitam la ea cum se lupta cu scândurile firave ale

coteţului, de nu aveam picătură de linişte, trebuia să stau

toată ziua cu ciocanul şi cuiele în mână să n-o scap afară,

că nu eram sigur dacă mai puteam pune mâna pe ea.

Un vecin şugubăţ, ce avea meteahna de a se mira

de orice lucru neînsemnat, veni în curtea noastră într-una

din zilele în care vremea te îndemna ori la somn, ori la

băutură şi ceru să vadă purcica, de care bineînţeles că se

minună în fel şi chip spunând că-i cea mai frumoasă

scroafă care s-a văzut vreodată. „Mare păcat faceţi de-I

puneţi cuţitul la gât! Mai bine o duceţi la vier şi s-or

înmulţi frumuseţe de purceluşi în tot ţinutul

Broştenilor!” La toate acestea mai adăugă vecinul şi

bănuiala pe care o avea despre norocul ce venise peste

noi şi care avea să ne îmbogăţească mult peste neamurile

ce-şi trăiseră viaţa până atunci în sângele nostru.

Dimineaţa următoare mă găsi pe uliţă, trăgând de

o frânghie legată la piciorul scroafei, iar pe femeie, cu


113

nuiaua în mână, ameninţând-o în fel şi chip cu bătăi

crâncene, ce urmau să fie puse în aplicare în cazul în

care nu mai pune încă un pas. Am făcut multe drumuri,

cale lungă, jumătate de sat, să prindă purceaua sămânţă

de la un vier renumit, ce ostoise toate scroafele satului şi

de la care nu scăpase niciuna fără zece-doisprezece

purcei. Ne-am înturnat spre casă cu gândul la ograda

plină cu purceluşi, la banii ce aveau să nu ne mai încapă

în buzunare şi la oamenii satului ce urmau să ne bată în

poartă, să le dăm şi lor purcei din rasa dumnezeiască cu

care ne procopsise Cel de Sus.

Am aşteptat şi-am tot aşteptat să-i crească burta

scroafei. Saci cu tărâţă peste saci cu tărâţă curgeau spre

coteţ, în timp ce, din buzunare, ieşeau bănuţii şi se

cuibăreau în teşchereaua morarului. Nu putea nimenea să

ne întoarne din drum. Nu ştiu de-i bine să vă spun, da’

tineri cum eram pe-atuncea, şi eu şi nevasta, am ostoit şi

un copil, de ajunsese săraca femeie cu burta la gât şi mă

îngrijoram să nu fie doi, că bunul Dumnezeu nu ne

potrivise multă avere în casă, să-i creştem pe amândoi

cum se cuvine. Scroafa însă, pace să ne dea vreun semn

de bunăstare!

Veni veterinarul satului cu vaccinatul coteţarelor

şi-l rugai să-mi vadă scroafa: dintr-o privire mă

dezamăgi pentru multă vreme. Zise, cu siguranţă, că n-

are purceluşi în pântec şi mă străfulgeră un aer de sărăcie

şi pe mine şi pe nevastă. „Asta are purcei în burtă, cât

păr am eu în chelie!” zise el, plescăindu-şi fruntea cu

palma. Chelia lui strălucea de-ţi puteai face mustaţa.

Nevastă-mea îşi mângâia burta umflată, legănându-şi

capul deznădăjduită, înţelegând că altă cale nu-i, decât

să-i punem scroafei cuţitul la gât. Nu mai era mult până

la un alt Crăciun, peste unul trecuserăm pe neobservate,


114

fără carne în farfurie, cu burta plină cu fasole, cu ochii

aţintiţi pe coteţul din ogradă unde leneveau şi scroafa şi

speranţele noastre.

Am dat zvon să fie sâmbătă ultima zi din viaţa

scroafei. Vecinii au primit vestea cu bucurie, cu gândul

la un somn liniştit spre dimineaţă, pentru că taman atunci

scroafa mea îşi etala vocea din coşul pieptului, atingând

performanţe nebănuite. M-am dus la coteţ şi i-am pus

mâncare în teică, am privit-o cu milă şi i-am spus scurt

că nu se poate să o ţin o veşnicie pe mâncare. Pe

deasupra mai face şi destulă balegă urât mirositoare şi de

multe ori, leneveşte pe burtă în mizeria cruntă.

Sâmbătă de cu noapte, am pus ibricul cu rachiu

pe foc în aşteptarea vecinilor tocmiţi să-mi facă scroafa

friptură. Am adus sarea ce trebuia să-i frăgezească

şoriciul, apa caldă şi ligheanele în care se orânduiesc

şuncile. Vecinul Vasile, renumit în desfacerea muşchilor

de la şira spinării a împărţit responsabilităţile: eu urma să

ţin de picioarele din spate, Ion de cele din faţă,

Constantin de urechi, iar Vasile trebuia să-i caute

beregata. Adusese cu el cuţitul pe care-l folosea în

fiecare an, cu lamă lungă, cu vârful ascuţit şi tare-n

plăsele. Îl trecu pe o piatră anume, scuipă în palmă şi

zise: „Hai, băieţi, să-i venim de hac!” Trase animalul din

coteţ şi-l răsturnă pe o parte. I-am apucat picioarele din

spate şi mi-am întors privirea, să nu-l văd pe Vasile când

o înjunghie. „S-o ţineţi bine, să nu ne scape!” aud vocea

lui Ion, dar imediat, ca o străfulgerare de curent electric

am simţit o smuncitură puternică, peste puterile mele, şi

în câteva clipe am fost aruncat departe de animal, şi o

durere cumplită între picioare, de parcă m-ar fi lovit

cineva cu ciocanul. Întorc privirea spre ceilalţi: alergau

care încotro prin grădina mea, muiată de un pospai de


115

zăpadă alb şi lipicios ce căzuse peste noapte. Scroafa

scăpase din mâinile noastre şi o zbughise spre casa

pădurarului, aşezată la poalele codrului Broştenilor.

Cuţitul lui Vasile rămăsese înfipt în gâtul animalului şi

se zărea numai mânerul. Ion alerga primul în faţa noastră

cu intenţia de a se arunca pe burtă, s-o agaţe de picioare.

Sărăcia de scroafă nu întorcea capul, îşi continua,

nestingherită, fuga spre poalele pădurii, depărtându-se

tot mai mult. „Ce fugă are!” se mira gâfâind strajnic de

atâta efort, Vasile. „De’, are patru picioare, nu două ca

noi!” judeca Ion neputinţa noastră de a prinde scroafa.

Alergam şi eu, ultimul, să nu zică cineva că nu mă

implic în prinderea animalului abia scăpat din ghearele

morţii, dar tot degeaba.

În hăţişul pădurii, prin tufele de mărăcini nu

pătrundea picior de om. Am pierdut animalul ce alerga

cu puteri înzecite, pătruns de durerea pricinuită de cuţitul

rămas înfipt în beregată. Au venit şi alţi săteni în ajutorul

nostru, însă căutările au fost în zadar. N-am găsit scroafa

nici a doua zi, nici a treia şi nici mult timp după aceea.

Până acuma am înţeles eu întâmplarea, dar ceea

ce a urmat a depăşit cu mult înţelegerea mea şi a

sătenilor mei, căci peste luni de zile, în ajunul

Crăciunului următor, când iarăşi era hărăzit să-l fac de

post, cine credeţi că-mi calcă ograda? Drăgălaşa de

scroafă, măcinată de dor, deschide larg poarta dintr-o

râmătură şi păşeşte trufaşă pe alee, spre coteţ. La gât

purta cuţitul lui Vasile înfipt în beregată. În spatele ei,

încolonaţi unul câte unul, defilau voioşi doisprezece

purcei albi ca neaua, cu râturile turtite, guiţând uşor,

fiecare dintre ei având câte un briceguţ înfipt în beregată.

Mi-a căzut capul în gură, cum ar fi spus bunul

nostru prieten Bulă, mi-am scuipat în sân, mi-am făcut


116

cruce şi mi-am zis atunci: „Mare ţi-e minunea Doamne!

N-o să-i mai cred niciodată pe medicii veterinari!”

Dacă nu crezi povestea mea şi ai vreo fărâmă de

îndoială că la mijloc ar fi vorba de minciună, apoi, să ştii

dumitale, cititorule, că uneori oamenii au nevoie şi de

asta, aşa cum, în fiecare an, vecinii mei vin să-mi taie

porcul numai pentru ca să le mai spun o dată această

poveste de poveste

Popa Bortă Bisericeasca faţă nu mânca niciodată din farfurie.

La fiecare pomană, după ce termina slujba, spunea

mereu aceeaşi poveste: demult, cineva, nu se ştie din ce

motiv, ar fi vrut să-l otrăvească la o pomană. Nu se

dădeau amănunte pentru că nu se cădea să afle enoriaşii

toate secretele lui.

Prin sat, însă, se auzise o altă poveste. Ne-o

spusese un alt popă care ştia bine casa părintelui. La o

nuntă m-am dus şi eu după tata şi m-am aşezat pe

dulapul întins în curte. Am auzit povestea, ciulindu-mi

urechile la vorbele nuntaşilor. Mai târziu am aflat că

omul care povestea era popă într-o altă parohie de lângă

Odobeşti.

Spunea despre părintele cu pricina că îl tot

măcina o bănuială asupra preotesei, care se întâlnea

uneori cu un enoriaş, chiar în casa lui, taman atunci când

slujba era în toi la biserică, unde se ruga pentru iertarea

păcatelor! Într-o zi de mare sărbătoare, a fost chemat la

hramul unei biserici din altă parohie unde erau aşteptaţi

şi alţi preoţi să slujească. Atunci, ar fi rămas părinţelul

nostru acasă, ascuns în pod, fără să ştie preoteasa.


117

Şi-a făcut din timp o bortă în bagdadie să poată

vedea ce se întâmplă în casa lui. Coana preoteasă ştia că

biserica spre care plecase părintele era departe de casă, şi

că la zi de mare sărbătoare slujbele erau lungi, până spre

seară. Şi-ar fi dorit să-l vadă pe neisprăvitul care-i

atingea onoarea familiei!

În pod, nu se mai urcase nimeni de multă vreme.

Pânzele de păianjen, croite cu grijă, l-au învăluit,

prinzându-i-se obraznic în barba proaspăt pieptănată şi

aranjată pentru slujba cea mare. Se aşeză pe nişte ţoale

vechi, pe care, de obicei, sălăşluiau nestingheriţi,

şoarecii din podul casei. Acum, fugiseră care încotro, să

se ascundă de părinţel. Mişunau prin încheieturile

întunecate, retrăgându-se spre streaşina casei, să poată

fugi din calea intrusului. Erau şi ei nedumeriţi la vederea

sutanei popeşti, care se mutase în culcuşul lor.

Preoteasa, adusese oala cea mare şi o aşezase pe

plită, după ce cărase vreo două găleţi cu apă şi dăduse

foc în vatră. Apoi, a adus lemne subţiri şi uscate, să ardă

focul mai bine. Poate că, un altfel de foc ardea şi mai

tare, în sufletul ei.

„Ce-o avea de gând să facă cu atâta apă fiartă?"

se minună părintele. „Te pomeneşti că o pregăteşte

pentru mine, să mă opărească, în caz că o voi dibui în

braţele păcătosului!" De afară, căldura pătrundea în pod

prin crăpăturile scândurilor uscate. Casa era veche, o

cumpăraseră de la un popă mutat în altă parohie. Fusese

acoperită cu şindrilă. A dat-o jos şi a pus tablă. Acum

regreta. Tabla se încălzea în mijlocul zilei de se puteau

coace cozonacii. Acum se cocea părintele. Dar nici o

suferinţă nu-l putea doborî, trebuia să se dumirească

odată, cu cine trăieşte în casă!


118

Preoteasa tânără, mult mai tânără decât părintele,

se îngrijea şi se aranja în fiecare zi. Era cucoana satului

şi nu putea trece pe uliţă şi să nu fie băgată în seamă.

Femeile o priveau cu invidie şi o bârfeau. „Iar şi-a

cumpărat rochie nouă!" cârcotea câte una, rezemată de

stâlpul porţii. „Şi ce cârlionţi şi-a făcut! Unde s-o duce?

Se vede că iarăşi a plecat părintele la vreo pomană mai

îndepărtată, tăntălăul!"

Bărbaţii jinduiau după farmecele ei! Dar numai

cu gândul, că de, nu se cuvenea să-i spurce casa

părintelui, chiar dacă se gândeau uneori la nurii

preotesei, care nu i-ar fi alungat din calea păcatului.

Podul, cu grinzile aşezate de-a lungul şi de-a latul, nu era

un loc tocmai bun pentru oasele stătute ale părintelui.

Înţepenise, pe burtă, cu ochiul în gaura prin care trebuia

să-şi lămurească bănuielile ce-l tot frământau de multă

vreme.

Preoteasa aduse ligheanul şi-l aşeză în mijlocul

casei, încuie grijulie uşa pe dinăuntru şi se dezbrăcă. Se

spălă, mai întâi pe cap, apoi şi prin locurile sfinte, se

crăcănă în faţa sobei, lăsând părul să-i curgă printre

picioarele desfăcute, şi prin faţa ferestrei întunecate

dintre ele. L-a pieptănat, trecându-l cu grijă prin faţa

dogorii tăciunilor aprinşi. Îşi mângâia pulpele cărnoase şi

roşii. Pielea fină şi rumenă ascundea muşchii până spre

genunchii rotunzi şi ispititori. Îşi aruncă părul lung peste

umerii mici şi peste spatele alb şi ud. Acum se vedea şi

pielea ce curgea spre încheietura coapselor. Focul sclipea

aruncând umbre şi lumini multicolore peste priveliştea

nebună. Sânii copţi se umflau obraznici spre lumină.

Un strop zburdalnic se încăpăţână să se prelingă

pe bărbie, alunecă pe gâtul lung rostogolindu-se spre

trecătoarea dintre sânii tari ca piatra. Cuprins de plăcere


119

şi emoţie, slăbi făcându-se tot mai mic. Se pierdu cu

fiecare clipă de extaz lovindu-se de tainele coapselor

deschise. Se topi, pradă cuibului şi căldurii lăuntrice.

Un cutremur mic scutură sânii, zburlind

sfârcurile rubinii. Inima părintelui începu să bată mai

tare. Nu se uitase niciodată atât de direct în universul

ispitei. Nu se cuvenea să-i ceară cocoanei să i se arate

aşa cum o orânduise Domnul!

Căldura se ascundea prin locurile dosnice.

Părintele simţi învăluirea aburilor calzi şi un fior nebun

îi sfâşiase trupul. Mişcările tandre ale preotesei se

scăldau provocator în ochii popii, tulburându-l, iar

sângele din vene se repezi spre inima păcatului.

„Doamne, iartă-mă!" zise părintele cu gândul. "Enoriaşii

mei se roagă în biserică, şi eu păcătuiesc în timpul

liturghiei, aici, în podul casei, cuprins de pornirile

diavoleşti. Doamne iartă-mă!" zise din nou, rezemându-

şi barba de grinda prăfuită. Căldura îl toropise şi somnul

pusese stăpânire pe trupul părintelui. Un vis frumos îl

învăluise purtându-l spre gaura podului. Se făcea că

ajunsese lângă preoteasă, care îl privi cu duioşie,

întinzându-i mâna albă, catifelată. Îi prinse barba în

palme şi-l apropie uşor. Îi descheie sutana preoţească şi o

aşeză pe scaun. Cu o mişcare tandră îi dezgoli pieptul

păros, îmbătrânit. Barba părintelui se înecase între sânii

mari adulmecând ispita. Îl trase mai aproape şi-l aşeză,

cuminte, pe o pânză albă ca neaua. Simţi plăcerea

împrăştiindu-se lichidă, prin fibrele întărite bărbăteşte.

Femeia se mişca în ritm nebun. Gemetele lungi se

repetau, accentuându-se obraznic.

Un ţipăt înfundat, strică somnul părintelui. Se

trezi. Un şoricel fugi de lângă barba moale şi mătăsoasă,

şi se ascunse sub streaşina întunecată. Gemetele nu


120

încetaseră, răzbăteau, ascuţite, în timpanul popii. Îşi

repezi privirea din nou acolo şi văzu minunea. Preoteasa

fierbea în clocote nebune, pătrunsă în marginea de stâncă

a patului plin de taine. Sub ea, Ştefan Şchiopu rânjea plin

de plăcere şi extaz. Cămaşa-i sleită de muncă şi sudoare

ardea sub trupurile înfierbântate. Prin mâinile-i vânjoase,

curgea vigoarea umflată a venelor albăstrii.

„I-am dibuit” îşi zise părintele. Un ghem de ură şi

răzbunare îi răscoli sufletul. Se ridică tinereşte în

picioare, gata să pornească lupta cu păcătoşii, să dea în

vileag nenorocirea! Capul părintelui lovi cu putere podul

nevinovat. Căzu peste grinzile bătrâne aruncat într-un

abis necunoscut.

Şi se trezi a doua oară, mai târziu, liniştit,

nedumerit. Se uită prin borta buclucaşă şi o văzu pe

preoteasă răsucind mestecăul în ceaunul cu mămăligă.

Aburul mălaiului fiert se ridicase sus, la nasul părintelui.

Era timpul de masă.

Săracul părinte, s-a coborât din pod, prin spatele

casei, fără scară şi fără ajutor. Preoteasa se şi făcuse

femeie cinstită, trebăluind de ziceai că-i cea mai

gospodină femeie. Se apucase de măturat şi de aranjat

lucrurile, nu mai conta cât de mare era sărbătoarea din

calendar! Când a încercat părintele să povestească ce a

visat în podul casei, preoteasa l-a făcut nebun şi i-a spus

că nu cumva să spună în sat poveşti din astea închipuite,

că aude Episcopia şi-şi pierde Parohia.

De atunci se tot ferea, că nu ştia de unde i se

putea trage beleaua. Ştefan Şchiopu nu lipsea nici el de

la vreo pomană şi părintele întreba întotdeauna unde sunt

oalele cu sarmale şi pilaf. Mergea şi mânca direct din

ele. Îşi spunea: „Nu se poate să otrăvească toată pomana

şi să omoare tot satul!"


121

Candidatul perfect Marcu-prostu. Să nu credeţi că Marcu a fost prost

de la început! Nu! El a evoluat pe parcursul anilor în

direcţia asta. Prima dată l-a făcut prost învăţătorul, după

ce l-a ascultat la matematică şi n-a ştiut. Pe urmă, l-a

făcut un şofer, când Marcu a traversat pe unde n-avea

voie. După aceste prime întâmplări, a urmat mă-sa, care

l-a făcut prost când a uitat să dea bună ziua unei doamne,

iar tac-su, când l-a trimis după o sticlă cu ţuică şi el a

adus una cu rachiu. Se înţelege că ţuica e de prună, pe

când rachiul... din toate celelalte.

Ei, dar Marcu-prostu al nostru a devenit o

sintagmă numai după ce i-a zis aşa, pentru prima oară, o

colegă de clasă, care l-a zărit, lipit cu faţa de peretele

şcolii, voind să ascundă de ochii ei harta de pe pantaloni.

Era răcit şi jetul cu urină coborâse direct spre pământ,

ajutat şi de gravitaţie, bineînţeles. Marcu nu lua în seamă

toate vorbele auzite şi neauzite, el se simţea confortabil

în pielea lui, lucru ce avea să-i fie de folos, mai târziu,

după cum veţi afla.

Un necunoscut venit pe nepusă masă de la oraş îi

propune lui Marcu-prostu să candideze la funcţia de

primar al comunei în care el văzuse, pentru întâia oară,

cerul. N-are nicio şansă ziceau unii. E bătaie de joc,

spuneau alţii. Numai orăşeanul o ţinea una şi bună:

Marcu e cel mai bun de primar. Zicea că ne va spune el

însuşi, în campania electorală, ce are de gând să facă şi

cum să facă. Va fi independent, le spuse tuturor. Va face

ce n-a mai făcut nimeni înaintea lui. El nu vrea să se

îmbogăţească. E sărac şi asta îi ajunge. Nu fură, pentru

că nu ştie să fure. Apoi, nici să vorbească nu ştie. Ce, vă

trebuie un primar care să vă umple de promisiuni? N-are


122

maşină şi nici nu va avea vreodată, pentru că nu poate

trece examenul, chiar de-ar încerca. Nici casă n-are, nici

copii, nu pentru ca n-ar şti să-i facă, nici rude multe. N-

are pentru cine aduna avere. Intenţia lui este numai şi

numai aceea de a ajunge în politica mare. Va ajunge în

funcţii mari dacă demonstrează că este incapabil să

tacă, atunci când nu trebuie, şi să nu facă, atunci când

trebuie. Şugubăţ orăşeanul şi viclene-s vorbele lui!

Cârcotea câte unul. E al dracului de deştept! Spuneau

alţii.

Bine că ziua campaniei electorale a venit repede,

pentru că şi curiozitatea oamenilor ajunsese la culme. Au

pus microfon în piaţă, au agăţat trei baloane colorate

într-un copac şi, rând pe rând, oamenii s-au adunat, ca la

urs, cum se spune. Unu doi, unu doi, zece, zece, probă,

zece - rosti în microfon, cu glas greu şi sigur, liderul de

campanie a lui Marcu-prostu. Mulţimea se înghesui mai

aproape, să vadă, mai mult decât să audă. Dragi prieteni,

stimaţi domni şi tovarăşi, onoraţi concetăţeni ai comunei.

Ne-am adunat, aici, în piaţă, pentru a-l întâmpina, cum

se cuvine pe candidatul nostru - Marcu. Aplauze vă rog

- completă el, lăsând o pauză de aşteptare, strategică,

neapărat necesară.

Mulţimea aplaudă la timp, frenetic, fără să ştie,

prea bine, pentru cine sau pentru ce. Salvatorul nostru se

află aici într-o clădire respectabilă, poate cea mai de preţ

instituţie a comunei noastre. El va ieşi de acolo curat, aşa

cum a intrat de atâtea ori. Priviţi-l şi întâmpinaţi-l cum se

cuvine. Orăşeanul întinse mâna peste capetele tuturor,

indicând clădirea wc-ului public, proaspăt construită din

fonduri europene. În costum cărămiziu spre roşcat

aprins, aşa cum nu-l văzuseră niciodată sătenii, îşi făcu

apariţia candidatul. Odată cu el, aliniaţi în rândul doi,


123

unul câte unul, veneau şi membrii echipei de salvare a

viitorului.

Marcu va conduce comuna cu oamenii de

serviciu din toate instituţiile deconcentrate. În mulţime

trona linişte deplină. Doar paşii candidatului răsunau,

parcă, în istorie... Cei ce îl urmau păşeau sfioşi, pe

vârfuri. Urcară, cu toţii, piedestalul şi se aşezară în faţa

mulţimii. Fiecare cu mătura şi făraşul lui în mână.

Hotărâţi să cureţe toată mizeriile din instituţiile

deconcentrate.

Marcu tuşi de două ori. Apoi, din senin, tuşiră şi

ceilalţi. Râse uşor, mai apoi, progresiv, mai râse o dată,

mai cu poftă. Pe urmă, în spate, hohot de râs. Şi toţi se

ţineau cu mâna de burtă. Marcu făcu o plecăciune, îşi

trase sufletul şi se porni iarăşi pe râs. În spate, confraţii

de putere zâmbeau doar, la început, până când Marcu a

întors capul şi i-a făcut să râdă. Şi râsul începu să fie

doar un singur râs, de râs. Ici, colo, prin mulţimea

electorală, câte unul, cu puţin efort, se porni şi el a râde.

Şi se luară toţi a râde, într-un glas, în hohot. Niciunul

însă nu ştia de ce, pentru cine, sau pentru ce râde...

Marcu ridică mâna deasupra capului. Gestul

neaşteptat atrase atenţia tuturor şi mulţimea tăcu într-o

clipită. Se aştepta spiciul de campanie al candidatului.

Mâna lui, suspendată superb în liniştea deplină, coborî

uşor pe creştet şi începu a scărpina cu poftă. Şi hohotele

de râs reîncepură, uşor, pe urmă mai aprig şi mai

zgomotos, ca înainte. Acum se ţineau cu toţii de burtă.

Râsul infernal generalizat fu oprit la timp de o vacă ce

venea agale de pe câmp, cu talanga zornăind la gât.

Trecu pe culoarul dintre mulţime şi scenă şi se opri în

mijloc, în faţa tuturor. Mugi prelung cu botul spre cer:

Muuuu! Cuprinsă de emoţie, probabil, făcu o balegă


124

fierbinte, în văzul, în liniştea şi în râsul tuturor. Apoi,

plecă mai departe, pe câmp, în treaba ei, detaşându-se, cu

responsabilitate, de problemele electorale.

Iată, domnilor-tovarăşi, săteni şi consăteni,

concetăţeni - rosti, în linişte deplină, orăşeanul, Iată,

semnul puterii noastre depline vine din aburul acesta ce

se ridică acum spre cer în faţa voastră, din balega

fierbinte. Asta înseamnă că ţara fierbe. Pe noi ne aşteaptă

să o conducem. Baliga aceasta, confraţi de ţară, are

semnificaţii electorale aparte, nu toată lumea înţelege, ea

are legătură cu sediul nostru de campanie, unde se

zămislesc planurile de viitor. Acesta este semnul bun şi

mie îmi miroase că suntem pe calea cea bună. După cum

aţi văzut, am ales localul cu grijă, pentru ca nimeni, dar

nimeni, domnilor-tovarăşi-dragi, să nu guste, pe nedrept,

din bogăţia comunei. Inteligenţa noastră, fără margini

după unii, sclipitoare după alţii, merge până departe.

Oricine se va înfrupta din tezaurul comunal, va fi mirosit

de la distanţă de organele noastre, cărora le va fi floare la

ureche, să-i depisteze. Acesta este singurul avut ce ne-a

mai rămas. Ne-am adus şi ne vom aduce şi în viitor

contribuţia noastră din interiorul trupului fiecăruia şi ce

poate fi mai scump decât o parte din noi pe care, cu drag,

o lăsăm patrimoniului cu responsabilitate şi onoare.

Acesta este mesajul lui Marcu. Priviţi-l! Un om

simplu, fără prejudecăţi, fără avere, fără copii, fără casă,

fără masă, fără maşină. Să găsim domnilor-tovarăşi, în

fiecare localitate a ţării un Marcu. Numai cu Marcu

intrăm în Europa. El nu pregetă să contribuie la sporirea

avuţiei localităţii, fără să ceară nimic în schimb. Iată,

astăzi, aici, acum, în acest moment, în această clipă,

domnilor-tovarăşi: Marcu vine cu un exemplu în faţa

voastră, ce înseamnă să fii candidatul perfect, spre binele


125

tuturor şi preocupat permanent de sporirea avuţiei

naţionale.

Marcu se ţinea de burtă, aplecat puţin, semn de

reverenţă, poate, faţă de mulţime, apoi păşi uşor, pe

urmă din ce în ce mai grăbit, spre sediul de campanie,

deschizând, din mers, şi cam la repezeală, cureaua

pantalonilor. Alerga acum, să ajungă la timp acolo unde

treburile importante îl aşteptau şi nu sufereau amânare.

În timp ce candidatul nostru, cu siguranţa

viitorului primar, se opintea din greu la sporirea avuţiei

comunei, locuitorii, cu mulţumire deplină în suflet,

strigau din răsputeri: Marcu - primar! Marcu - primar!

Marcu - primar!

Bunicul „Încurcă-lume” Dacă am să încep povestea bunicului meu cu „a

fost odată ca niciodată un bunic cum nu s-a mai pomenit

altul pe lume” o să spuneţi iar că am început să mă laud.

Aşa că, am să încep uşurel: bunicul meu a fost un om

bun. Îl chema Ion. De fapt, jumătate de sat purta numele

Ion, iar cealaltă jumătate, Gheorghe. Ici-colo găseai câte

un Vasile, un Ştefan sau un Neculai. Ca să ştie lumea

despre cine se vorbeşte, se adăugau: numele tatălui

„Gheorghe a lui Jâghir” dacă a fost om vrednic, al

nevestei, „Ion a Mărioarei”, atunci când bărbatul era de

două parale, ori vreo poreclă moştenită din tată-n fiu:

„Neculai Beleleancă” sau „Marin Budacu”. Bunicului

meu i se dusese vestea de om şugubăţ, veşnic vesel şi cu

tâlc la vorbă. În loc să i se spună Ion, cum scria prin

documente, lumea îl poreclise „Ion-încurcă-lume”, tata

căpătase moştenire numele „Vasile a lui Ion-încurcă-

lume” şi dacă o ţineau tot aşa, mie urma să mi se spună


126

„Gheorghe a lui...“ De ce se căpătase cu porecla asta?...

Păi, asta vreau să vă spun!

Cât era ziua de lungă păşeam gură cască în urma

lui, după cum avea el treabă, pe la unul, pe la altul, fără

să-i fiu de vreun folos! Intra în vorbă cu alţi săteni pe

uliţă şi de multe ori îi punea în încurcătură, apoi

mustăcea spre mine şi-mi făcea cu ochiul, semn că nici

el nu credea în spusele ce tocmai îi scăpaseră pe gură.

Era om domol la purtare, însă de-l călcai pe nervi

se mânia din cale-afară. Pe mine nu s-a mâniat niciodată,

deşi motive ar fi avut destule. După vreo obrăznicie

deocheată ştiam că trebuie să intru la judecată pe mâna

mamei şi ca să-i mai treacă furia, plecam la plimbare

după fundul bunicului, pe uliţele satului.

În zi de duminică, după masa de prânz nu-şi uita

obiceiul de a merge la cârciumă, să bea un rachiu şi să

pălăvrăgească. Îl rugam mieros, ca un mic ticălos ce

eram, să mă ia cu el, deşi ştiam că nu mă va refuza. Şi de

m-ar fi refuzat, eu tot aş fi plecat în urma lui, chiar şi la

cârciumă, ca să-mi cumpere bomboane spirtoase şi să mă

ţină pe genunchi. Ascultam fel de fel de întâmplări,

vorbărie ce mă plictisea de moarte despre animale,

despre târguri, despre prune şi cazane cu rachiu. Unul

povestea cum i s-a prăpădit lui coasa într-un ciot şi cum

i-a lipit-o fierarul satului. Altul cum i s-a împotmolit

căruţa plină cu fân într-un noroi şi câte perechi de boi i-a

trebuit ca s-o scoată de acolo. Din vorbă-n vorbă, moş

Toader, un prieten vechi de-al bunicului, hotărî că ar fi

timpul să lase cârciuma şi să se culce mai devreme,

pentru că trebuie să se scoale cu noaptea-n cap, să ajungă

la târg, în oborul din Focşani.

- Nu mergi şi tu, Vasile? îl întrebă el, pe bunicul

meu, cu gândul că i-ar putea fi tovarăş de drum de la


127

Vidra la Focşani. Drumul şerpuia peste râul Putna prin

locuri întunecoase şi noroaie grele, şi era mult mai

nimerit să aibă un tovarăş de drum şi un ajutor în caz de

nevoie.

- Merg, măi, Toadere! îi răspunse bunicul, după

ce-mi făcuse discret cu ochiul şi-şi lungi mustaţa cu un

zâmbet.

- Da’ ai vreo treabă la târg? întrebă bucuros moş

Toader.

- Ei, treabă! zise, într-o doară, bunicul. Chiar

trebuie să am vreuna? Găsesc eu ceva până la urmă, că

oraşu-i mare...

- Bă, da’ să plecăm de cu noapte, să fim în târg

când se crăcănează de ziuă! pecetlui înţelegerea moş

Toader.

- De cu noapte! aprobă scurt bunicul în timp ce-şi

golea ultimul pahar cu rachiu.

- Bă, Vasile, eu am să bat în poartă la tine pe la

două, să fii pregătit!

- Pregătit! îngăimă bunicul. Vezi că eu dorm pe

prispă cu aşchia asta mică! Arătă spre mine. Mă scol,

trag pantalonii şi merg!

- Bă, da’ două să fie, s-apuc târgul din capăt!

- Două, mă! mustăceşte bunicul, apoi îmi

ciufuleşte părul din creştet şi-mi spune:

- Hai, acasă, mă hărâncule, că ne ocărăşte bunic-

ta! Ne-am dus acasă. De cum am intrat pe poartă am

simţit mirosul de mămăligă de la bulzul ce ne aştepta

răsucit pe fundul din lemn cioplit. Dar la masă, nici o

vorbă despre plecarea bunicului la târg.

Nopţile din miezul verii erau aşa de călduroase că

nu puteai dormi în odaie şi de aceea m-am culcuşit lângă

bunicul, pe cerga de lână întinsă pe prispa casei. Nu am


128

adormit până când nu mi-a inventat iarăşi o poveste, aşa

cum făcea în fiecare seară. Se cunoştea de la o poştă că

poveştile lui erau inventate ad-hoc pentru că nu prea

aveau sfârşit de poveste şi de multe ori stătea mult pe

gânduri până să o ticluiască. Şi aşa, ca în fiecare noapte,

cerul a început a coborî peste noi cu toată spuza lui de

stele. Tocmai când somnul era mai dulce şi câinii nu mai

lătrau pe uliţele satului, din întunericul nopţii răsună o

voce ca de flaşnetă până în prispa casei.

- Vasile! Vasile!

Striga cineva, dar bătea în acelaşi timp şi cu un

băţ în tumurugul porţii. Bunicul se întorsese cu faţa în

sus, îşi încrucişase mâinile sub ceafă şi privea cerul cu

stele. Sufla uşor ca şi cum ar fi vrut să adoarmă din nou.

- Bunicule, n-auzi, te strigă moş Toader! i-am zis

în şoaptă, înghiontindu-l între coaste.

- Lasă-l să mai strige oleacă, doar nu dă în fiert!

mă linişti el din câteva vorbe.

- Vasile! Scoală, bă!

Bunicul asculta timpul, vrând parcă să nu tulbure

cântecul greierilor şi licărirea stelelor. Târziu, se gândi

să-i răspundă:

- Care eşti acolo, bă?

- Eu sunt, Toader! răspunse în grabă omul din

dosul porţii. Nici de astă dată bunicul nu se grăbi, de-mi

venea să vorbesc eu în locul lui.

- Care Toader? urmă, târziu, întrebarea retorică a

bunicului, ce mă nedumeri într-un fel şi pe mine.

- Toader, mă, ce naiba! Scoală-te, să mergem la

târg, aşa cum ne-am înţăles!

Bunicul se ridică leneş, se scărpină lung pe burtă,

ridică faţa spre cer şi trase un căscat cât şura. Se coborî

domol din prispă şi merse agale spre poartă:


129

- Ce-i, bă?

- Păi… n-a fost vorba să plecăm la târg!? îi

reaminti moş Toader înţelegerea pecetluită pe seară.

- Fost! recunoscu bunicul, pregătindu-se pentru al

doilea căscat.

- Păi, hai! îl îndemnă omul cu nerăbdare. Urmă o

linişte apăsătoare. Nu-i vedeam chipul lui moş Toader,

dar cred că făcea feţe-feţe.

Într-un târziu, după altă scărpinătură şi o

îndelungă chibzuială, bunicul îşi ridică tacticos izmenele

ce stăteau să cadă în vine, se rezemă cu mâna de

tumurugul porţii şi hotărî:

- Bă, Toadere, eu nu merg la târg!

Celălalt, rămas ţapăn, se uită ca la nu ştiu ce

arătare la el şi silabisi cu greutate:

- Di ce, mă?

- Iac-aşa! Şi, dacă vrei să ştii tot adevărul, apoi

aista este: Nu mă lasă fimeia!...

Moş Toader holbă ochii cât cepele, dădu să mai

îngăime ceva, apoi chiar scuipă o înjurătură greţoasă pe

care bunicul sigur o tălmăcise în sinea lui, îşi făcu parcă

vânt cu braţele şi a lehamite şi a orice altceva trânti băţul

în mijlocul drumului şi se aşeză singur la drum spre

târgul Focşanilor.

Asta a fost pricina de se căpătase bunicul meu cu

porecla „Încurcă lume”, dar el nu păru nici supărat şi nici

trist, şi-a continuat viaţa molcomă destulă vreme, dar s-a

sfârşit într-un timp de inimă rea din cauza comuniştilor.

„Îi am la inimă nepoate, uite aicea au ajuns - şi-mi arăta

de fapt gâtul - de m-am ofticat, mama lor de bolşevici şi

de strepi!”

Dar eu mi-l amintesc doar ca pe un basm frumos

ce străjuie încă stelele copilăriei mele...


130

LIVIU GOGU

M-am născut la data de

14.09.1963, în localitatea

Poşta Câlnău, judeţul

Buzău.

- Am urmat cursurile şcolii

generale din localitatea

natală, între anii 1970 -

1978.

- Din 1978 studii superioare

militare şi carieră militară.

Am început să scriu proză pe la începutul lui

2008 (deşi impulsul l-am simţit dintotdeauna, dar multă

vreme am ezitat să-i dau curs...)

-Sunt membru al cenaclului literar Noduri şi Semne din

Galaţi, membru activ pe site-urile: Negru pe Alb, Esenţe,

Bocancul literar, Reţeaua literară, Cronopedia,

Conflueenţe literare, RoGrup, Sunetul Muzicii, Amprente

literare, Cititor de proză.

Am publicat proză scurtă în: revista Actualitatea

literara nr. 4/2011, Regatul cuvântului nr. 1/2012,

Boema nr. 11(45)/2012, Negru pe Alb nr. 3, 4, 6 şi

8/2013, Peniţa de Aur nr. 1.

Coautor, cu creaţii de proză scurtă, în antologiile

colective: Prietenia cuvintelor (noiembrie 2011) şi Pe

strada inimii-cuvântul (august 2012), editate de

Asociaţia Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor

Artistice - ASPRA Galaţi.


131

Prima praşilă

De câţiva ani buni, în casa lui Neculai Ştirbu nu

mai sună ceasul deşteptător, adică acea chestie rotundă,

verzuie, cu cadranul îngălbenit şi mărginit de cifre negre,

stilizate şi care are deasupra, pe carcasă, dispuse

simetric, două capace de oţel nichelate, asemănătoare cu

cele de la soneriile de bicicletă, între care veghează

vigilent un ciocănel, tot metalic prins la capătul unei tije,

al cărui rol este acela de a se bălăbăni cu rapiditate, când

spre stânga, când spre dreapta, lovindu-le alternativ,

pentru a scoate la momentul stabilit acel ţârâit

dezagreabil, dar atât de necesar aducerii posesorilor săi

la realitatea deloc comodă a vieţii de zi cu zi. Nu!... Nu

mai sună!...

De ceva vreme, relicva aceea joacă rol de

bibelou, pedepsit de Raliţa să stea ne-ntors pe geamul de

la bucătărie. Şi asta nu din cauză că mecanismul său n-ar

mai fi în stare să-şi îndeplinească „atribuţiile” pentru

care a fost creat, ci pentru că, pur şi simplu, importanţa

sa a fost subminată de progresul tehnic, care a năvălit

peste el, crud şi neiertător. Astfel că acum deşteptarea o

dă aparatul de radio - o sculă micuţă, modernă, adusă din

Spania de Monica, fiica lui Neculai şi a Raliţei. Mica

minune prinde o mulţime de posturi, dar afişează şi ora

exactă, cu cifre mari, verzi, pe un cadran negru ca

noaptea la capătul căreia-şi trezeşte proprietarii. Aparatul

porneşte fără greşeală, exact la ora la care-l programezi.

E destul de dificil programatul acesta, iar lui

Neculai i-a trebuit ceva vreme până a reuşit „să prindă

şpilul”. Ce-i place în mod deosebit este faptul că acesta

porneşte pe acelaşi post pe care a rămas de cu seară, la

momentul opririi sale. De altfel, la ei nici n-ar avea cum


132

să se schimbe postul, întrucât, bietul aparat nu cunoaşte

decât unul. Neculai Ştirbu şi nevastă-sa, Raliţa, nu

ascultă, cât e ziua de lungă - atunci când sunt acasă,

fireşte - decât „Muzica satelor” - canalul lor de suflet -

unde se transmite, din zori şi până-n... zori, doar muzică

populară. Şi-au format şi-un tabiet inspirat de acest mod

de deşteptare: se trezesc, se întorc cu faţa-n sus, până se

termină melodia pe fondul căreia s-au trezit şi încă una,

după care se dau jos din pat şi se apucă fiecare de

treburile lui.

Pentru dimineaţa, fie că pleacă la câmp, fie că nu,

cei doi au sarcinile bine stabilite, ca în orice gospodărie

ţărănească respectabilă. Înainte însă de a se apuca de

acestea, îşi rezolvă fiecare, pe rând, acele probleme

fiziologice, dar şi de igienă minimală, cu care s-au

obişnuit încă din copilărie. Dacă oamenii de la oraş

desfăşoară ambele activităţi de mai sus în aceiaşi

încăpere a locuinţei lor, ţăranul român de azi, ca şi cel

din vechime, face lucrurile astea în două locuri diferite:

necesităţile fiziologice, la latrina din fundul curţii, iar

igiena de dimineaţă - în fapt, spălatul pe mâini şi pe faţă,

cu multă apă rece şi săpun - la robinetul din faţa casei

(„pompă”, cum îi spun ei) sau, până nu demult,

turnându-şi unul altuia cu cana, apa în palmele făcute

căuş. Cât priveşte spălatul dinţilor, acesta nu este un

obicei prea răspândit în satele noaste, mai ales în rândul

color mai în vârstă, care, de multe ori, cum e şi cazul lui

Neculai, nu prea mai au pe ce să plimbe periuţa, chiar

dacă şi-ar dori s-o facă.

Imediat ce se încheie acest ritual, destul de scurt,

de altfel, Neculai purcede la hrănitul şi adăpatul

animalelor din curte, adică porcii, vaca şi păsările.

Pentru asta este nevoit să facă mai multe drumuri, în


133

diverse zone ale gospodăriei. Merge mai întâi la magazia

din spatele casei, de unde aduce grâu amestecat cu

floarea-soarelui, pentru păsări. Apoi, tot de acolo, umple

o cratiţă mare, uzată, cu grăunţe de porumb, pe care le

împarte, după nişte reguli doar de el ştiute, între teica

porcului şi jgheabul de deasupra ieslei din grajdul vacii.

Tot vacii îi aduce, din grămada de lângă poarta grădinii

pe care are grijă s-o împrospăteze zilnic, un braţ mare de

iarbă, pe care-l trânteşte în ieslea de lemn din faţa

posacului erbivor. Ultimul drum din acest ciclu de

activităţi matinale îl face la „pompă”, unde îl aşteaptă

două găleţi mari, din cele pentru var lavabil, pe care le

umple cu apă şi astfel, cu ele pline, intră iar în curtea

animalelor şi umple diversele recipiente special destinate

adăpării vieţuitoarelor din spaţiul respectiv, iar vacii îi dă

să bea direct din găleată, până când animalul refuză să

mai soarbă, îndepărtând plictisită capul într-o parte.

În tot acest timp, Raliţa trebăluieşte de zor în

bucătărie. Fierbe în ibric cafeaua pentru ea, iar într-o

crăticioară, ceaiul de coada calului, pentru Neculai.

Bărbatul nu mai consumă cafea de mai bine de cinci ani,

de când a constatat că-i dă palpitaţii, bea în schimb ceai

de coada calului, pe care i l-a recomandat cu încredere

doctorul Şerban - medicul de familie al lui, al neveste-si

şi al întregului sat - după ce, tot cam pe-atunci,

descoperise, în urma unor analize, că are nişte drăguţe de

pietricele la rinichi.

După ce termină de fiert cafeaua şi ceaiul, le lăsă

să se răcească puţin, atât cât să le poată turna în sticlele

de plastic, fără riscul ca acestea să se topească şi se

apucă de aşezat în două sacoşe de pânză înflorată, o

sumedenie de pacheţele, mai mici sau mai mari, pe care

le scoase din frigider. Luă apoi dintr-un sertar al


134

bufetului un borcănel cu sare, un cuţit cu mâner de lemn

şi mai multe furculiţe, pe care le înfăşură între-o bucată

de hârtie dintr-un pliant de reclamă de supermarket, iar

la urmă, puse o pungă în care erau înfăşurate vreo patru

franzele, mari şi rumene. Fugi apoi în cămara aflată în

capătul holului de la intrare, de unde aduse două bidoane

de plastic de câte doi litri, pline ochi cu un vin rozaliu şi

încă unul, de un litru şi jumătate, la fel de plin cu o ţuică

perfect incoloră. După ce mai scoase din frigider două

sticle, tot a câte doi litri, de suc, le depuse cu grijă pe

toate într-o altă sacoşă, de nailon, putând sigla aceluiaşi

supermarket, al cărui pliant îl folosise mai devreme la

împachetat. Când toate acestea fură gata, femeia luă

toate cel trei sacoşe şi le scoase afară, sprijinindu-le de

peretele casei, în dreptul portbagajului bătrânei Dacii

albastre, care părea că aşteaptă răbdătoare, să-i poarte

spre ogor. Le-ar fi pus ea însăşi în portbagajul maşinii,

dar ştie că nu-l poate deschide şi de aceea lăsa această

operaţiune în seama bărbatului său, acesta fiind singurul

care-i cunoaşte chiţibuşul.

Neculai, care tocmai rezolvase ultima operaţiune

ce ţinea de hrănitul şi adăpatul animalelor, aruncând o

halcă consistentă de pâine uscată lui Cojan - ciobănescul

fără pedigri, însărcinat permanent cu paza gospodăriei,

veni la maşină, scoase din buzunar cheile, descuie uşa,

după care trase cu forţă de ea. În urma acţiunii sale

energice, aceasta se deschise cu-n pocnet strident, urmat

de un scârţâit grav şi prelung, ambele constituind semne

certe că, atât dispozitivul de închidere, cât şi balamalele

aveau serioase probleme. Era clar şi pentru el că bietul

autoturism avea nevoie de multe reparaţii, însă mereu

apăreau alte priorităţi. Iar la stabilirea acestor priorităţi

un rol esenţial îl avea totdeauna Raliţa, căreia nu-i mai


135

rămâneau niciodată bani pentru maşină, dar vinovat de

starea ei tehnică proastă îl găsea de fiecare dată pe el.

– Într-o zi are să se rupă de tot şi o să-ţi cadă pă

picioare, nu scăpă nici de data asta ocazia Raliţa să-i

arunce un reproş pe această temă, în timp ce depune

lângă perete, alături de sacoşele cu mâncare, două

bidoane de cinci litri, abia umplute cu apă proaspătă,

necesară pentru la câmp.

– Taaaci… făăă!... mârâi Neculai ameninţător,

sugrumându-şi pe buze, în ultima clipă, înjurătura lui

favorită – de ceva vreme, cuprins ca din senin de o

anumită evlavie, încerca să se abţină de la a mai înjura

sau rosti cuvinte obscene. Îşi înăbuşi, de asemenea şi

pornirea de a dezvolta, pentru a cine ştie câta oară,

subiectul legat de faptul că „şi reparatul maşinii costă

bani”, iar ea, care este contabilul casei, nu prevede

niciodată în „buget” bani pentru acest important capitol.

Deschise capota, se aplecă asupra motorului şi

efectuă câteva operaţiuni absolut necesare măririi cu

câteva procente a şanselor ca autoturismul să pornească

de la prima încercare, respectiv: acţionă o pârghie, de la

dreapta spre stânga, pentru a trece de la alimentare pe

GPL, la cea pe benzină, apoi manevrează de câteva ori,

în sus şi în jos, coada pompei de benzină, după care trase

şocul, acţionând cu degetele o pârghie aflată la partea

superioară a carburatorului. Aşa cum probabil că v-aţi

dat seama, Dacia familiei Ştirbu este prevăzută cu două

sisteme de alimentare, unul pe bază de benzină şi altul pe

bază de gaz, doar că, atât vara, cât şi iarna, nu porneşte,

nici de-afurisită decât pe carburantul pentru care a fost ea

proiectată în urmă cu peste douăzeci de ani, adică pe

benzină. Mai mult - şi la fel: fie vară, fie iarnă - nu

porneşte fără să-i tragă şocul.


136

Odată efectuat ritualul descris la începutul

alineatului precedent, Neculai trecu în maşină, unde,

după ce se aşeză comod pe scaunul şoferului, lăsă cu un

gest reflex, frâna de mână, deplasă schimbătorul de

viteze pe liber, introduce cheia în contact şi o roti cu

grijă spre înainte, în timp ce în gând rosti, cu toată

evlavia de care este capabil, un „Dă Doamne să

pornească!” Electromotorul hurui prelung, motorul tuşi

răguşit, maşina prinse a se legăna uşor, piciorul lui stâng

calcă inconştient pedala de acceleraţie, de mai să iasă

prin podea şi... în sfârşit... „Dumnezeu nu doarme!...”

Motorul prinse a vui asurzitor (din cauza ţevii de

eşapament sparte). Neculai e mulţumit. A scăpat de încă

o înţepătură a Raliţei, şi de inconvenientul de a căuta

oameni pe stradă sau prin vecini, care să-l ajute s-o

pornească prin împingere. Apasă şi eliberează alternativ

acceleraţia, slobozind în liniştea dimineţii, un vuiet

sinusoidal, ca de sirenă răguşită, în timp ce din ţeava de

eşapament, ies nori alburii cu miros de benzină, ce

difuzează cu rapiditate în aerul din jur. O ţinu aşa circa

cinci minute, după care, cu siguranţa celui care cunoaşte

bine damblalele lucrului pe care-l posedă, luă piciorul de

pe pedala de acceleraţie, moment în care motorul începu

să bâzâie în surdină, oarecum regulat.

Coborî din autoturism, deschise portbagajul,

printr-o lovitură puternică dată cu podul palmei, dintr-un

anumit unghi, în încuietoarea acestuia, aşeză cu grijă

înăuntru sacoşele şi sticlele aduse şi lăsate lângă perete

de nevastă-sa, apoi îl închise la loc, cu un pocnet sec,

care răsună ca o mică explozie înfundată, pe fondul

zumzăitului constant al motorului. Trecu apoi la partea

din faţă a autoturismului şi închise capota, care se lipi de

restul caroseriei cu un zgomot similar.


137

Acum totul e pregătit de plecare. Doar Raliţa mai

lipseşte. Neculai îşi aruncă privirea încruntată spre uşa

de la intrarea în casă, apoi o roti nervos prin curte, în

căutare consoartei sale. Se pregătea s-o strige, gândindu-

se iritat că de fiecare dată când ar trebui să fie gata de

plecare, ea îşi mai găseşte ceva de făcut în ultima clipă.

Nu apucă însă, pentru că exact în momentul acela femeia

ieşi grăbită din casă, încuie uşa, rotind de două ori cheia

în broască şi se apropie şi se apropie cu paşi repezi de

maşină. Duce în braţe sticla de jumătate de litru cu cafea

şi pe cea de doi litri cu ceai de coada calului, pe care le

aruncă pe bancheta din spate, apoi fuge să deschidă

porţile mari de la drum, întrucât Neculai deja „băgase

într-a-ntâia” (Raliţa cunoaşte foarte bine cârâitul acela,

ca de maşină de curăţat porumb, care se revarsă din

măruntaiele maşinii lor, în momentul în care

schimbătorul este împins în prima treaptă de viteză) şi se

pregăteşte să pună autoturismul în mişcare.

Odată autoturismul scos în drum, porţile închise

şi femeia instalată pe bancheta din dreapta, Neculai porni

cu viteză redusă, aşa cum circulă el de obicei prin sat,

alunecând parcă pe asfaltul impecabil, turnat anul trecut,

pe timpul campaniei electorale. Merse vreo două minute

pe „minunăţia asta de drum”, apoi fu nevoit să-l

părăsească, virând la dreapta, pe uliţa neasfaltată a morii,

oprindu-se cam după vreo trei sute de metri, în faţa porţii

lui Radu Ursaru. Nu-i era ăsta numele din acte. Îl chema

Drăgan, Radu Drăgan, dar tot satul îi numea aşa după

bunicu-său, care fusese într-adevăr ursar în tinereţe,

adică din aceia care îşi câştigau existenţa mergând cu

ursul prin sate şi făcându-l să joace după cum îi bătea el

într-o tobă. Pe Ursari - adică pe Radu şi pe nevastă-sa

Nina - îi tocmise Neculai de acum trei zile să meargă la


138

el la praşilă, iar aseară îi anunţase din nou să fie pregătiţi

pentru dimineaţa asta, că vine să-i ia pe la cinci.

În curtea Ursarilor însă domnea o linişte deplină.

Nici orătăniile nu se treziseră să ceară de mâncare, din

simplul motiv că-n bătătura lor nu existau orătănii.

Neculai claxonă de vreo trei-patru ori prelung, însă fără

niciun rezultat. Nimic, în afara claxonului, nu tulbură

liniştea din curte... şi, pare-se, nici pe cea din casă. O

undă de îngrijorare se cuibări, fără să ceară voie, în

mintea lui Neculai Ştirbu, care, după un schimb rapid de

priviri cu nevastă-sa, rosti cu mânie reţinută:

– Te pomeneşti că nenorociţii ăştia s-a îmbătat

azi-noapte, şi acum n-ai cu cine sta de vorbă!

În ochii femeii licări aceeaşi îngrijorare, dar nu

spuse nimic. Tăcerea ei era una de natură mistică,

izvorâtă din teama superstiţioasă că rostirea cu voce tare

a bănuielii ei ar putea contribui decisiv la adeverirea

temerii exprimate de bărbat. În mintea sa însă, deşi se

fereşte să şi-o recunoască chiar şi sieşi, bănuiala că

temerea bărbatului este reală, e la un pas de a deveni

convingere. Această convingerea nu vine din pură

intuiţie, ci se bazează pe antecedente binecunoscute de

tot satul. Altminteri, cât nu se scăpau la băutură, Ursarii

erau oameni de cuvânt, chiar dacă „puţea pământu’ sub

ei, de puturoşi”. Dar, pe cine să mai iei la muncă, în ziua

de azi?...

Bărbatul se dădu jos din maşină şi parcurse cât ai

clipi cei câţiva metri care-l despărţeau de poarta înclinată

ameninţător spre exterior, ce stătea închisă numai

datorită propriei sale greutăţi, care-o făcea să se

proptească singură de stâlpul opus celui în care-şi avea

înfipte balamale ruginite.


139

Casa de chirpici stătea netencuită de ani buni, de

când, cu chiu, cu vai, reuşiseră să-i pună un simulacru de

acoperiş, din carton bituminat şi folie de plastic şi să-i

monteze uşile şi ferestrele primite de pomană de la popa

Ulmu, care, chiar în acea perioadă îşi dotase locuinţa cu

tâmplărie PVC, cu geam termopan. Şi aşa rămăsese...

Neculai intră fără teamă în curtea plină de bălării

şi gunoaie şi se duse direct la fereastra de la camera unde

ştie că dorm Radu cu nevastă-sa – cea dinspre fundul

curţii, întrucât în odaia de la drum doarme „a bătrână”,

Lina, mama Ninei, cu copiii - şi ciocăni de câteva ori cu

degetul în geamul murdar, înapoia căruia se distingea o

muşcată îngălbenită, aproape uscată. Neprimind însă

niciun răspuns, repetă operaţiunea încă o dată... şi încă o

dată... Dar, tot fără rezultat... Îşi apropie faţa de geamul

îmbâcsit încercând să privească înăuntru, însă mare lucru

nu văzu.

Se duse la fereastra de la camera Linei, cu

speranţa că acolo va avea mai mult noroc. Bătu şi aici de

mai multe ori cu degetul arătător în sticla aproape

opacizată de mizerie şi, într-adevăr, de data asta şansa îi

surâse, căci, după numai câteva clipe după ultimul

ciocănit, dinăuntru se auzi duduit de paşi pe duşumeaua

prost bătută şi, aproape imediat, scârţâitul uşii de la

cameră bătrânei, urmat, la foarte puţin timp, de

deschiderea uşii de la intrare, în cadrul căreia se iţi

chipul hâd, tuciuriu şi sifonat al bătrânei, încadrat de un

păr ciufulit, încărunţit şi nespălat.

– ‘Neaţa, Lină! salută Neculai, neascunzându-şi

în nici un fel iritarea. Vorbisem ceva cu Radu, da’ văz c-

a uitat...

– Vorbeşte mai încet, Neculae, că să scoală ăştia

micii! îl îndemnă femeia cu voce scăzută.


140

– Da’ ăia marii, nu trebuia să să scoale deja,

Lină?

– Da’ să-i ia mama lu’ Aghiuţă! blestemă Lina,

tot cu voce scăzută. A luat ieri ajutoru’ de la Premărie,

si-a băut amândoi ca-necaţii, toată noaptea... Şi a stat pă

netu’ ăla... Ba, unde mai pui, că s-a luat şi la bătaie, pă la

vreo două noaptea... de m-am băgat io între ei, să-i

desparţ...

Bătrâna vorbeşte cu patos, vizibil afectată.

Neculai însă e convins că supărare ei nu e cauzată de

faptul că fiică-sa şi cu ginere-său nu vor merge azi la

praşilă la el, ci de ciuda că respectivii n-or fi chemat-o şi

pe ea la zaiafet, noaptea trecută.

– Du-te de-i scoală! o îndemnă Neculai, mai mult

de nervi, pentru că, în realitate, nu mai nutrea nicio

speranţă în a-i vedea pe cei doi dând azi cu sapa pe

ogorul lui.

– Îi scoală draci’ acuma, Neculae! S-a culcat acu’

vreo oră... şi beţi mangă... Da las’ că pă la opt îi scol io

şi-i trimet la tine la câmp... că ştie să vie...

– Îi trimiţi pă dracu’ să vă ia pă toţi!... sudui

Neculai cu obidă, apoi se întoarse pe călcâie şi ieşi

valvârtej pe poartă.

De nervi, nici nu mai vede pe unde calcă. De-

aceea nu-l văzu nici pe Lucian al lu’ Prepeliţă, care

tocmai trecea în goană cu bicicleta pe drum şi care fu cât

pe-aci să-l dea grămadă în şanţul plin de buruieni al

Ursarilor. Tânărul, grăbit să ajungă la serviciu, îl

observase în ultima secundă şi a reuşit să-l evite cu greu,

printr-o manevră de ocolire destul de riscantă. Îl

cunoaşte pe băiat şi-l simpatizează. De aceea reuşi, nu

fără efort, să oprească pe vârful limbii, o înjurătură

birjărească care se născuse instinctiv şi fulgerător în


141

creierul lui, ai cărui neuroni stăteau să se rupă de

încordare şi ciudă.

Urcă în maşină, trânti uşa şi porni motorul, fără

să scoată o vorbă. Raliţa tace şi ea. E la fel de supărată

de cele întâmplate, ca şi bărbatul său, dar nu vrea să mai

toarne şi ea sare pe rană. Îşi cunoaşte bine omul şi ştie că

în astfel de momente trebuie lăsat să se liniştească, altfel

ajung să se certe ei amândoi, pentru o chestie de care nu

e niciunul vinovat. Pe ea, nu faptul că are mai mult de

muncă o îngrijorează, ci răsturnarea tuturor planurilor.

Dacă veneau şi Ursarii la muncă, aşa cum se înţeleseseră,

în două zile ar fi terminat de prăşit pogonul de porumb

din Coturi.

Aşa, doar ei amândoi, or să dea cu sapa până

vineri numai pe lotul acela. Iar pentru sfârşitul

săptămânii se anunţă ploi mari, care nu se ştie cât or să

ţină. E posibil chiar ca toată săptămâna viitoare să nu

poată intra cu sapa pe loc.

Şi, dacă se întâmplă aşa, nu e bine deloc, pentru

că mai au de prăşit un pogon şi jumătate în Valea Largă,

pe care, dacă se strică vremea, l-ar putea prinde praşila a

doua, înainte s-o termine pe prima. Treaba asta cu

praşilele este deosebit de importantă, când e vorba de

porumb; trebuie efectuate cel puţin două astfel de

operaţiuni şi nu oricând, ci în anumite perioade, altfel

lanul va fi plin de buruieni în toamnă iar producţia va

avea, fără doar şi poate, de suferit.

De aceea planul lor era, până acum câteva clipe,

indisolubil legat de participarea la această activitate a

Ursarilor. Cu ei, în cinci zile, adică până vineri inclusiv,

ar fi putut termina de prăşit ambele loturi şi vremea se

putea strica fără să-i mai afecteze. Ba, chiar îşi dorea

ploile ce se anunţau, întrucât pământul era deja uscat,


142

după ce de două săptămâni nu mai dăduse un strop de

ploaie.

– A stat pă net!... Hm!... Şi-a băut... ajutoru’ de la

Primărie! începu Neculai, dintr-o dată, să comenteze,

pentru sine, ca zăludul. Hm!... continuă el. Păi, cum

dracu’ să mai muncească, dacă Primăria le dă, pă

degeaba, bani de băutură?!... Şi Dumnezeu cum i-o fi

răbdând?!... Copiii ăia moare de foame şi ei când ia

ajutoru’, îl dă pă băutură...

– Taci, omule, nu lua numele Domnului în deşert,

că faci păcate! rosti Raliţa împăciuitoare. Las’, că ne-om

descurca noi şi singuri.

– A stat pă net!... îşi urmă bărbatul, monologul

său dezlânat, ca şi când n-ar fi auzit cele rostite de

nevastă-sa, cu câteva clipe mai devreme. Are „păduchii”

calculator... şi net!... Păi, de, dacă are ajutor de la

Primărie!… Da’ sapă n-are!... De-aia n-are, că-i

scumpă!... Şi grea!... Aia-i pentru fraierii care n-are

ajutor de la Primărie!... E pentru ăia care a muncit toată

viaţa şi are pensia oleacă mai mare ca ajutoru’ de la

Primărie!... Aia trebuie să dea şi cu sapa, ca să poa’ să

trăiască!...

Vorbi aşa încă multă vreme, lungind cuvintele,

lăsând pauze lungi între propoziţii ori grupuri de cuvinte

şi repetând obsesiv şi apăsat „ajutoru’ de la Primărie”.

Avea el ce avea cu ajutorul acesta. N-avea nimic

împotrivă să fie dat celor cu adevărat neputincioşi, dar

nu beţivilor zdraveni şi buni de muncă, cum e Radu

Ursaru. Tăcu abia când lăsă în urmă ultima casă de la

marginea satului, de unde drumul începe să se aştearnă

deschis peste câmp, printre culturile de diferite tipuri,

aflate la începutul vieţii lor vegetale efemere. N-a tăcut

dintr-un motiv anume. A tăcut aşa, pur şi simplu.


143

Probabil pentru că i s-au terminat ideile... sau vorbele...

ori poate că atât îi trebuise lui ca să de răcorească.

Maşina rulează în continuare domol pe drumul

bătătorit şi destul de neted. Doar când şi când ocoleşte cu

grijă câte o baltă de noroi, rămasă după ploaia de

săptămâna trecută. De fiecare dată când evită o astfel de

băltoacă, Neculai se întreabă nelămurit, cum de restul

drumului se zvântă la scurt timp după ce stă ploaia, iar în

anumite locuri apa bălteşte câte-o săptămână. Întrebarea

asta îl sâcâie încă din copilărie, dar răspunsul la ea nu l-a

aflat nici până acum, la cei aproape şaptezeci de ani ai

săi... Ce-i drept, nici nu l-a căutat... Cum ştie bine că n-

are rost să intre în analize geologice, întrucât la aşa ceva

nu se pricepe chiar deloc, trece repede peste acest

moment şi rulează mai departe tăcut, admirând instinctiv

parcelele deja prăşite ale unor consăteni, unde plantele

tinere, copilăroase parcă, se conturează pe pământul

negru, în interminabile rânduri paralele.

Simte parcă şi-o uşoară invidie... sau, poate că nu

e invidie, ci doar un soi de teamă... teamă că el nu va

reuşi în primăvara aceasta să-şi vadă treburile terminate

pe câmp, la timp şi bine, aşa cum îi place lui şi cum se

străduise să facă an de an. Şi se va face de râs... de râs

faţă de cei mai bătrâni... mai de vârsta lui, aşa... pentru

că cei tinerii râd, în ziua de azi, doar când te văd cu sapa-

n mână.

Ajunseră, salutară şi lăsară în urmă tot neamul

aflat în viaţă al lui alde Pârcălabu: „a bătrână” - ţaţa

Mariţa, fiu-su - Costache şi noră-sa - Săndica, cu cele

două gemene ale lor, Alina şi Silvia, ambele căzute cu

succes la bacalaureat anul trecut şi, actualmente, pietre-n

casa lui Costache, până le-o veni sorocul de măritiş.

Mergeau cu toţii pe jos, deşi aveau şi ei în curte o relicvă


144

de Dacie, colegă de generaţie cu cea a lui Neculai, dar

locuiau chiar acolo în marginea satului, iar deplasarea de

la ei, de acasă şi până la locul unde-şi aveau porumbul,

nu însemna mai mult de cinci minute de mers în pas

lejer, aşa că „nu se merită să consume gazu’ de pămană”.

Mai întâlniră, pe traseu încă vreo câteva grupuri

de consăteni, pe care-i depăşiră şi salutară prin geamul

lăsat al Daciei, având grijă să reducă de fiecare dată

viteza, pentru a nu-i îneca pe respectivii cu praful ridicat

de roţile maşinii.

– Am luat o grămadă de mâncare, vorbi pentru

prima dată de la plecarea de acasă, femeia. Numai’ de nu

s-ar strica, Dumnezeului! îşi exprimă ea îngrijorarea.

Neculai nu avu nimic de comentat pe seama celor

rostite de nevastă-sa, părând preocupat doar de parcarea

maşinii la capătul locului, cât mai în afara drumului. Se

dădură jos. Amândoi se uitară cu drag la plantele

plăpânde, ce brăzdează terenul în şiruri lungi, paralele şi

drepte, ca aliniate cu sfoara. Buruiana n-a apucat încă să

năpădească cultura, puţinele fire de ştir, nalbă ori pir,

părând nişte apariţii şovăielnice, printre cele de porumb,

scunde şi ele, dar vioaie şi sănătoase. Acesta e, de altfel,

rolul praşilei, să nu lase iarba să înăbuşe culturile. La

vremea asta buruienile cresc incredibil de repede. Ei ştiu

că mâine locul nu va mai arăta ca astăzi. Iarba rea capătă

tupeu. Iese din pământ, cu fiecare zi, mai multă, şi mai

multă... Într-o săptămână, dacă locul nu e prăşit,

rândurile astea frumoase şi drepte nu se vor mai vedea şi

întregul lot va fi o masă verde, compactă. Şi munca

devine mai grea, cu fiecare zi de întârziere... „Munca la

câmp - îi place lui Neculai să spună, arborând o mină de

înţelept tibetan - e uşoară, când e făcută la timp...”


145

Se apucară de treabă, fără zăbavă. Neculai e

bucuros c-au ajuns printre primii pe câmp în dimineaţa

asta. Aşa îi place lui să fie... Să nu râdă lumea de el, că

„i-a adormit nevasta pe pijama” şi de-aia nu s-a putut

scula... Ce pijama!?... El nici nu doarme-n pijama. De

primăvara şi până toamna, doarme numai în chiloţi şi în

tricou. Raliţa doarme-n cămaşă de noapte... Aşa a prins

ea de la maică-sa şi nu s-a putut schimba nici până-n

ziua de azi... Na, că acum a ajuns să se gândească la

cămaşa de noapte a neveste-si!... Aşa umblă mintea

omului, când e la prăşit!... sare de la una la alta, fără nici

o noimă... Se duce şi se-ntoarce, se învârte, se pierde în

amănunte, sau naşte idei măreţe, pe care le uită însă în

secunda următoare. Şi astea toate, în timp ce mâinile

manevrează cu dexteritate sapa, lovind când din faţă spre

înapoi, când din stânga către dreapta, când din dreapta

către stânga... retezând cu precizie, atât buruienile

plăpânde, aflate în plin proces de maturizare, cât şi -

când şi când - câte un fir de porumb, acolo unde

experienţa-i spune că-i prea des... şi unde e des, nu e

bine... căci, tot din experienţă ştie că „desu’ umple fesu’

şi raru’ umple caru’” (vorba asta bătrânească, plină de

înţelepciune, o ştie Neculai încă din copilărie, de la

părinţii lui, ori poate de la bunici... cine mai ştie!?...)

Pe măsură ce înaintează pe rând cu viteză de

melc, încercând zadarnic să ţină pasul cu Raliţa, Neculai

observă cum câmpul se umple de oameni. Cu cei aflaţi în

imediata vecinătate se salută şi schimbă vorbe de

convenienţă; cu cei de pe loturile mai îndepărtate doar se

salută, prin semne. Nu se întinde la vorbă, cum făcea altă

dată, când avea câte patru-cinci oameni cu ziua. Acum

ştie că trebuie să tragă... că fiecare minut e preţios, dacă

nu vrea să-l prindă vremea celei de a doua praşile,


146

trudind încă la prima. Raliţa e şi mai obsedată de lucrul

acesta. Cum îl vede că se opreşte, chiar şi pentru câteva

clipe, ca să dea vreo explicaţie vreunui vecin, cum sare

cu gura pe el: „Hai, dă-i din mână, dă-i din mână! Poţi să

vorbeşti şi în timp ce dai cu sapa!”

Costel Pritocea, vecinul lor din dreapta, împreună

cu nevastă-sa, Viorica, i-au prins din urmă înainte să

ajungă ei la jumătatea rândului, deşi aceştia au sosit pe

câmp la un sfert de oră după ei. Veniseră tot cu maşina...

şi tot o Dacie... şi tot doar amândoi, fără ajutoare.

„Ehe!... Tinereţea!...” îşi spuse Neculai în gând,

văzându-i cum se apropie. Cei doi sunt într-adevăr cu

mult mai tineri: Costel abia a trecut de patruzeci de ani,

iar Viorica n-are mai mult de treizeci şi şase.

– Dă-i mai cu viaţă, nea Neculae... mai cu

viaţă!... glumi Costel când ajunse aproape în dreptul

bătrânului.

– Nu mă grăbesc, Costele. Mai e pân’ deseară,

răspunse Neculai, tot în glumă, fără să se oprească.

– Ce mai e?!... Acu’ să face seară... Dă din mâini,

nu te sprijini în sapă!... îl îmboldi Raliţa, aflată ceva mai

înfaţă, care auzindu-i replica, crezu că bărbatu-său s-a

oprit să stea la taclale.

– Vezi, Costele, cum stă caporalu’ cu ochii pă

mine? rosti bătrânul pe un ton şugubăţ, făcându-i cu

ochiul vecinului său mai tânăr şi indicând-o, în acelaşi

timp cu capul pe Raliţa, căreia îi atribuise în glumă acel

grad militar atât de hulit în toate armatele din lume.

– Crezi că n-am şi io caporalu’ cu mine, nea

Neculae?... încercă şi Costel s-o tachineze, în acelaşi

mod, pe Viorica lui care se afla la doi paşi în urma sa,

vrând totodată să se arate solidar cu mai vârstnicul său

vecin.


147

Discuţia continuă aşa o bună bucată de vreme,

până când cei doi soţi mai tineri îl lăsară pe bătrân în

urmă, iar dialogul, din cauza distanţei ce se creează între

ei, devine din ce în ce mai dificil.

Neculai arde de nerăbdare să-i spună farsa pe

care i-o făcuse în primăvara asta lui Paul Surugiu cu

ciulinii din vie. Pentru asta însă ar trebui să se oprească

din prăşit, ca s-o poată spune în tihnă, folosindu-se de

toată game de gesturi şi expresii faciale pe care le

cunoaşte; altfel povestea n-ar avea nici un farmec. Dar,

întrucât ştie că Raliţa e cu ochii pe el „ca pe butelie”, se

vede nevoit să amâne momentul istorisirii până s-o ivi

conjunctura favorabilă. Acum îşi permite doar să

zâmbească, rememorând acele clipe încet, în ritmul în

care sapa loveşte pământul reavăn. Îşi face chiar un plan

de povestire, căutând expresiile cele mai comice şi

stabilind chiar momentele unde să întrebuinţeze unele

subterfugii oratorice, cum ar fi o ridicare de ton, o tăcere

prelungită, ori o grimasă cu tâlc. În plus, mai pregăteşte,

pentru condimentarea naraţiunii şi un set de întrebări

retorice, gen: „...şi, ce crezi că-i zic?!...”, sau „da’, el ce

crezi că-mi răspunde?!...” şi altele asemenea. Paradoxal

este că-şi face acest plan fiind conştient pe deplin de

inutilitatea lui. Ştie din start că nu va respecta nimic din

tot ce şi-a pus în minte să utilizeze pe timpul relatării

întâmplării, dar, cu toate astea, continuă s-o facă cu

maximum de conştiinciozitate. Neculai are nevoie de un

astfel de plan, chiar dacă, în străfundul conştiinţei sale el

se ştie un povestitor destul de bun, însă un scenariu,

oricât de în pripă ar fi el întocmit, are rolul benefic de a-i

consolida încredere în talentul lui de povestitor; doar din

acest punct de vedere este util planul său. Aşa se face că

deîndată ce se porneşte să spună o glumă, o întâmplare


148

hazlie sau un banc, uită toate subterfugiile stabilite

anterior şi relatarea începe a curge după regulile unei

spontaneităţi înnăscute, iar varianta rezultată este

aproape întotdeauna mai reuşită decât cea planificată.

Povestea respectivei farse conţine în ea şi-o

controversă: deşi Neculai jură că aceasta este sută la sută

originală şi că ideea s-a născut în mintea lui... şi numai

acolo, Raliţa nu vrea cu niciun chip să creadă acest lucru.

Ea-şi cunoaşte bărbatul de atâta amar de ani şi ştie că nu

stă prea bine cu imaginaţia. De aceea e convinsă că ideea

i-a venit după ce a auzit pe undeva vreo glumă de genul

acesta. Mai mult, femeia nu înţelege nici de ce este

bărbatu-său aşa de mândru de toată isprava asta, având în

vedere finalul, care nu-l avantaja deloc.

Pe măsură ce orele se scurg în întâmpinarea

amiezii, razele soarelui devin tot mai nemiloase. Neculai

şi Raliţa înfruntă cu stoicism agresivitatea acestora, de

sub pălăriile de pai cu boruri largi, procurate vara trecută

de la târgul din Fundeni-Zărneşti4. Fireşte, le-ar fi putut

cumpăra dintr-o mie de alte locuri, în oricare zi a anului;

acum nu mai este ca pe vremuri, când cu greu puteai să-

ţi iei o astfel de pălărie din alt loc decât dintr-unul din

târgurile ce se organizau periodic în localităţi din

apropiere, ori, o dată pe an, de la Drăgaica.5

4 Localitate în judeţul Buzău. 5 Ritual de origine agrară, practicat la 24 iunie prin Muntenia, Moldova şi

Oltenia, în preajma solstițiului de vară. Ritualul vizează prosperitatea și

protecția culturilor, mai ales de cereale. În cazul de faţă este vorba de târgul

dedicat acestui ritual, ce se desfăşoară anual în actualul municipiu Buzău, în

perioada 10 - 24 iunie şi care funcţionează de peste cinci secole. La

începuturile sale, aici aveau loc schimburi de grâne şi animale între

locuitorii din Muntenia, Moldova şi Ardeal. Cu timpul, a devenit una dintre

cele mai cunoscute sărbători tradiţionale de la Curbura Carpaţilor. În

perioada medievală Drăgaica era cunoscută ca „Târgul dintre ţări”, aici


149

Ei însă nu reuşiseră să se rupă de vechile

obiceiuri şi-şi făceau întotdeauna cumpărăturile mai

importante de prin târguri şi oboare, convinşi fiind că

aici găsesc ceea ce-i interesează la cele mai bune preţuri.

„E aproape douăsprezece”, îşi spuse Neculai, după ce

aruncă o privire spre locul unde se găsea poziţionat în

acel moment astrul zilei. Scoase apoi telefonul mobil din

buzunarul pantalonilor şi-şi confirmă astfel cunoştinţele

în aflarea orei aproximative cu ajutorul soarelui,

cunoştinţe dobândite cu aproape cincizeci de ani în

urmă, pe timpul satisfacerii stagiului militar. Era cât pe

ce ca gândurile să-i alunece spre amintirile din armată,

când vocea, cu stridenţa înmuiată de oboseală, a Raliţei

îl reţinu în prezent. Femeia scosese rândul la capăt şi-l

anunţa că se duce să pregătească masa, „iar tu dă mai

repede din mâini, că nu te primesc la masă până nu

termini rândul.”

– Aşa, tanti Raliţă, nu-l lăsa deloc! glumi Costel

Pritocea, care se afla deja, împreună cu nevastă-sa la

capătul rândului. S-a cam puturoşit nea Neculai, adăugă

el râzând.

– O putoare-a fost, de când l-am luat, Costele

mamă! intră Raliţa în joc, bucuroasă că reuşiseră să

termine de prăşit câte două rânduri, până la ora asta.

– I-auzi!... M-a luat ea!... Dacă n-o luam io de

nevastă, era şi-acu’ fată mare, replică Neculai, molipsit şi

el de veselia femeii.

Glumele şi împunsăturile amicale dintre el şi

Raliţa continuară, întărâtate când şi când de Costel, până

când ambele familii se aşezară la masă, fiecare la umbra

având loc schimburi de mărfuri între locuitorii din cele trei provincii

istorice.


150

puţină a propriei maşini. Mâncară în linişte, mestecând

conştiincioşi fiecare îmbucătură, văzându-şi, în acelaşi

timp, fiecare, de gândurile sale: Raliţa calculând şi

recalculând, de câteva ori, numărul de rânduri de porumb

pe care trebuia să le prăşească zilnic, azi şi zilele

următoare, pentru a se încadra în acele termene pe care le

ştia ea din bătrâni şi de la care nu e voie să facă rabat, iar

Neculai, ajustând planul de naraţiune menit să-l dea gata

pe vecinul lui, Costel Pritocea, deîndată ce vor termina şi

unii, şi alţii, de mâncat.

Încheiară masa cu un pahar de vin alb, băut în

tihnă de Raliţa şi două, băute pe nerăsuflate, de Neculai.

Foloseau pahare de plastic, din acelea de unică folosinţă,

care bărbatului nu-i erau pe plac, întrucât, dacă nu erai

atent şi-l strângeai mai tare în mână, riscai să-i arunci tot

conţinutul pe jos, sau, mai rău, pe propriii pantaloni.

– Hai să-ţi dau un pahar de vin, mă’ Costele! îşi

strigă Neculai vecinul, demersul său ascunzând o dublă

intenţie: aceea de a mai bea un pahar de vin şi aceea de

a-şi începe istorisirea pentru care se pregătise cu atâta

sârguinţă pe parcursul ultimelor două ore.

– Am şi io, nea Neculae, da’ vin, ca să nu te

refuz.

Bătrânul umplu pe botul maşinii două pahare cu

acelaşi vin alb, apoi, când invitatul său fu lângă el, le

luară în mâini şi le atinseră, într-un simulacru de ciocnit.

– Ţi-am povestit ce i-am făcut lu’ Paulică, ala

mic a lu’ Cristache Surugiu, acu’ vreo două luni... până

să înceapă tăiatu’ la vie? intră Neculai direct în subiectul

vizat.

– Nu, nea Neculae, răspunse Costel. Nu mi-ai

povestit.


151

Costel nu minţea. Într-adevăr, nu-i povestise

Neculai nimic, dar el ştia întreaga poveste, aflată din alte

surse, aşa cum, de altfel, o ştia tot satul.

– Ştii că ăla-i cam tăntălău!?... îşi începu el

istorisirea, cu un aer de povestitor versat. Da’, stai să

vezi!... Eram la Cârlige... acolo unde am io via... pă linia

a treia... lângă Vasile Pârvu. Smulgeam ciulinii, că anu’

trecut am cam scăpat-o din săpat, din cauza ploilor, şi să

făcuseră - ai dracu’ nenorociţi!... de nu să mai vedea via

din ei. Tocmai terminasem, îi făcusem grămadă în

marginea viei, da nu puteam să le dau foc, că’ bătea

vântu’ cam tare. Mă pregăteam să plec, când... cine crezi

că apare?!... Paulică al meu, cu căruţa lui, cu-n cal: „Să

trăieşti, nea Neculae!”, „Noroc, mă’ Paulică!”, „Ai strâns

ceva!... Recoltă bogată!...” mă ia el peste picior, uitându-

să la grămada mea de ciulini. „Am strâns, Paulică! Dacă-

i vând p-ăştia, om mă fac.” Şi atunci mi-a venit ideea.

„N-ai auzit?...” zic io şi mă fac că mă uit la el nedumerit.

„Ce s-aud?” mă întreabă el, la fel de nedumerit. „Îi ia

ăştia de la Institutu’ Cantacuzino... Plăteşte cinci lei pe

kil... Cică face din ei un vaccin contra cancerului...”

– Ha, ha, ha! râse Costel, înveselit de felul în care

Neculai îşi spunea povestea.

– Ha, ha, ha! râse şi Neculai, amintindu-şi faţa lui

Paul, care, în timp ce-l asculta, făcea probabil calculele

de rigoare, măsurând din priviri grămada de ciulini, care,

negreşit, în imaginaţia lui, începuse să capete străluciri

de comoară. Când l-am văzut ce moacă face - continuă

Neculai, cu şi mai mult patos, încurajat de hohotele de

râs ale lui Costel - m-a bufnit şi pă mine râsu’, ca şi-

acuma, de era să mă dau de gol. Noroc că mi-a venit

ideea salvatoare şi, uitându-mă în jur, i-am zis, ca şi când

râdeam de o idee ce-mi venise... aşa... privind peste viile


152

oamenilor: „Şi când te gândeşti că toţi proştii ăştia le-a

dat foc, în loc să-i facă bani!?... Ce să le faci, dacă nu se

uită la televizor şi nu citeşte ziarele!?...”. „Da’, Institutu’

ăsta, nu-i la Bucureşti?...” m-a întrebat el, oleacă

neîncrezător, după ce a stat fără glas câteva minute bune,

în timp ce io îi dădusem înainte cu braşoavele mele,

despre ce afacere minunată se poate face în ziua de azi

cu vânzarea ciulinilor. „La Bucureşti e, da’ colectează şi

la noi, la Buzău...” i-am zis io cu toată seriozitatea. Cu

toate astea, vedeam că nu-l convinsesem, deşi îmi cerea

mereu amănunte, mai multe, şi mai multe... După ce mi-

am răcit io gura şi i-am răspuns la toate întrebările lui

tâmpite, ce crezi că-mi zice?!...

Costel, ca răspuns la întrebarea, mai curând

retorică, a lui Neculai, ridică doar din sprincene, mimând

curiozitatea, deşi e convins că a intuit deja, cu precizie,

contiunuarea. Viorica, nevasta lui Costel, care terminase

de strâns alimentele şi resturile de pe muşamaua pe care

serviseră masa, se apropiase şi ea de cei doi şi asculta, cu

un zâmbet blând în colţul buzelor ei cărnoase. Chiar şi

Raliţa, care ştia povestea pe de rost, în cele mai mici

amănunte, părea că ascultă, cu-n aer distrat şi-un zâmbet

şters, împietrit pe buzele-i arse de vânt.

– Prost-prost, da’ bănuitor! continuă Neculai, a

cărui vervă creştea din ce în ce, văzându-se ascultat cu

interes de toţi cei de faţă. Se uită la mine cu ochii lui

speriaţi, ca de viezure încolţit şi zice: „Hai bre, nea

Neculae, că matale-ţi baţi joc de mine!... Cum să

cumpere ăştia ciulini?...” Zic: „Gata! Mi-am răcit gura de

geaba!” Când, dintr-o dată, nu ştiu de unde, îmi vine o

idee; bag mâna în buzunar şi scot telefonu’. „Uite mă,

Paulică!” îi zic, în timp ce căutam de aiurea prin agenda

telefonului. „Am număru’ aici. Io sun la ei şi tu


153

vorbeşti... Şi-i întrebi cu guriţa ta: dacă achiziţionează

ciulini, cât dă pe kil, ce program are... şi tot ce vrei tu să

mai ştii.” „Nu vorbesc io la telefon, nea Neculae!” zice

el şi se dă el un pas înapoi, speriat. „Hai mă, ce ţi-e

frică?!” prind io curaj când văd că se teme să vorbească

la telefon.

Costel şi nevastă-sa râd voioşi, imaginându-şi

probabil figura caraghioasă a lui Paul Surugiu, în faţa

telefonului pe care Neculai i-l vâra sub nas din ce în ce

mai încrezător, încurajat de refuzul lui categoric. Raliţa

ascultă, cu acelaşi zâmbet subtil, alunecat parcă spre

colţurile ridate ale gurii. Neculai continuă să se producă

în faţa auditoriului, cu patosul şi încrederea celui care se

simte ascultat cu interes. Izbucneşte cel dintâi în hohote

de râs, de fiecare dată când fraza abia rostită i se pare

nostimă, iar râsul lui îi molipseşte şi pe ceilalţi, fapt care-

l stimulează din ce în ce mai mult şi-i sporeşte verva.

Povestea se încheie, cu concluzia trasă de

Neculai fără nici un fel de echivoc, că „prostănacul” de

Paul Surugiu plecase ferm convins că vânzarea ciulinilor

era o afacere extrem de profitabilă, şi că, probabil, în

timp ce se îndepărta, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-l

scosese pe el în cale. Această ultimă presupunere - tot

spre satisfacţia lui Neculai, fireşte - mai stârni un hohot

de râs din partea auditoriului.

După ce efectul ilar al ultimei remarci se mai

disipă, iar râsetele încetară, Costel, c-o privire ghiduşă,

strecurată printre pleoapele-i abia mijite, rosti pe un ton

neutru, în spatele căruia se ascundea o undă de băşcălie

prost camuflată:

– Da’, de cadoul pe care l-ai primit a doua zi, nu

ne spui nimic?


154

– Păi, ce să-ţi mai spun că văd că ştii!...

Prostănacu’ mi-a rupt şi vreo trei butuci de vie, din

capătul dinspre Valea Rea, răspunse Neculai, fără să-şi

piardă buna dispoziţie, semn că nu-i purta pică

„prostănacului” pentru modul nedelicat în care găsise cu

cale să se răzbune.

– Stai să-ţi spun eu cum au decurs lucrurile mai

departe, dacă mata nu ştii. Io ştiu urmarea din două

surse: o parte, de la Ciprian... băiatu’ ăl mare al lu’ nea

Petrică Ghioca... prietenu’ matale şi-a doua parte, de la

tata; lui i-a povestit-o nea Cristache Surugiu, taică-su lu’

papagalu’ de Paulică.

– Lăsaţi poveştile pă altă dată, interveni hotărâtă

Raliţa, ridicându-se cu o sprinteneală de care n-ai fi

crezut-o în stare la vârsta ei şi punând mâna pe sapă. Hai

să ne apucăm de treabă, că acu’ vine seara!

– Stai, fă, cinci minute jos acoalea şi mai

odihneşte-te! Lasă omu’ să spună povestea, că m-a făcut

curios. Ia zi-i Costeluş, tată! interveni Neculai, ros de

curiozitatea de a afla amănunte despre acea parte a

poveştii pe care el o declanşase şi despre care nu ştia

mare lucru.

– Hai, că vă povestesc pe scurt, ca să nu se

supere tanti Raliţa pe mine.

Astfel află Neculai cum Paulică Surugiu, după ce

se despărţi de el, merse direct la locul unde avea şi el

vreo câteva rânduri de vie. Acolo, opri căruţa în capătul

lotului, se ridică în picioare pe podul de lemn al

atelajului şi mătură, cu privirea plină de speranţă,

întreaga proprietate (cel puţin, aşa susţine Costel, c-ar fi

înţeles din relatarea făcută de Ciprian). Se pare că cele ce

i se înfăţişau privirii, nu erau de natură a-i crea satisfacţia

pe care şi-ar fi dorit-o, întrucât locul fusese destul de


155

bine îngrijit pe parcursul anului trecut, iar acum rar, ici-

colo, vedeai cât un ciulin stingher.

Costel era convins că, în sinea lui, Paul se

apostrofase destul de serios pentru zelul cu care muncise

via cu un an în urmă.

– Ce şi-o fi zis în gândul lui:?!... „Al dracu’ să fii

tu, Paulică! Trăseşi anu’ trecut, toată primăvara şi toată

vara, ca dobitocu’, din zori şi până-n seară, să nu rămână

nici un fir de iarbă printre butucii de vie şi-acum n-ai să

faci două legături de ciulini, darămite o căruţă, ca să iei

şi tu un ban!” Da’, se pare că matale nu l-ai convins de

tot, în chestiunea asta... mai păstra el o undă de

neîncredere, că l-a întrebat şi pe Ciprian dacă ştie ceva

de afacerea respectivă. Ciprian - matale-l ştii - e pişicher

mare, s-a prins imediat de golănie şi a intrat în joc: „Am

auzit şi io ceva, Paulică”, „Şi, nu-i duci, că văd că ai

câţiva aici?...” l-a întrebat prostănacu’, uitându-se cu

jind la grămada ţeapănă de ciulini, abia scoşi de Ciprian

la capătul viei lui. „Nu-i duc, Paule. Ce crezi c-aş lua pă

ei?... O nimica toată!... Mai mare daraua!... Io n-am

căruţă, ca tine. Trebuie să plătesc pe cineva ca să mi-i

ducă... şi io cu ce mai rămân?!...” „Şi, ce le faci, le dai

foc?” l-a întrebat fraieru’, aproape speriat. „Da’, ce să le

fac!... Că doar nu i-oi duce acasă!...” i-a răspuns

şmecheru’ de Ciprian, abia abţinându-să să nu

izbucnească-n râs şi să să dea de gol când îl vedea cum îi

curg balele, când se uită la grămada aia „frumoasă” de

ciulini. Îl aştepta să i-o ceară, da’, să pare că nu

îndrăznea, aşa că, după ce l-a mai lăsat puţin să fiarbă, i-

a zis, chipurile aşa într-o doară: „Dacă vrei, i-ai tu!...

Da’, faci cinste c-o bere, după ce iei banii pă ei!...” „Se

mai pune problema, mă’ Cipriane?!... O ladă de bere,


156

dau!... Că’, tu mă ştii pă mine: cu cine-i om, sunt om şi

io!...”

Ajuns aici, Costel fu nevoit să facă o scurtă

pauză, ca să mai tragă ceva aer în piept, căci, pentru el,

gazul acesta vital, parcă se rarefiase brusc. Vorbise cu

atâta ardoare şi se străduise atât de mult să spună totul

dintr-o suflare, încât ajunsese, de mai, mai să se sufoce.

La graba asta a lui contribuise decisiv recomandarea

făcută mai devreme de Raliţa, de a lăsa poveştile pe altă

dată şi de a de se apuca de treabă. De aceea îşi trecu

fugitiv privirea pe chipul ei ridat, aşteptând parcă din

partea-i încuviinţarea de a continua. Tăcerea femeii şi

zâmbetul ei blajin, ca şi o undă de curiozitate, pe care

avu impresia că o desluşeşte în ochii ei şterşi, dar vioi, îl

îndemnară să continue.

– Văzându-l Ciprian că se uită pe lângă umărul

lui, către grămada de ciulini din capătul viei mele - doar

ce-i adunasem şi io, cu vreo zi, două, înainte şi tot din

cauza vântului nu le dădusem foc - îi vine o idee: „Te

uiţi la grămada lui lu’ Costel?” – îl întreabă. „Poţi să-i iei

şi p-ăia, că vorbesc io cu el... Nu-i vinde nici el, că n-are

cu ce-i duce... Îi dai şi lui o bere şi cu asta, basta!...”

Când a auzit oferta, lu’ Paulică i-au sticlit ochii... Mă

rog!... N-o mai lungesc... Discuţia a fost mai lungă. Cert

e că omul, cât ai clipi, şi-a încărcat căruţa cu ciulinii

noştri. Mai mult i-a luat să-i smulgă şi să-i facă snopi pe-

ai lui, care încă se legănau, frumoşi şi ţanţoşi, printre

rândurile de vie.

Neculai râdea, de mai să se ţină cu mâinile de

burtă, ascultând relatarea lui Costel, care, deşi se grăbea

să încheie, îşi păstra umorul înnăscut şi unanim apreciat

de către toţi cunoscuţii săi. Râdea şi Viorica, nevastă-sa,

dar ceva mai molcom, pentru ea partea asta a poveştii


157

nefiind la prima audiţie. Doar Raliţa continua să

zâmbească, constant şi reţinut, ca una care, deşi uşor

înveselită de astfel de glume, nu le aprobă din tot

sufletul.

– Că o să să prindă până la urmă că l-am prostit,

mă aşteptam io, că doar nu era să-i convingă p-ăia de la

Cantacuzino să i-i cumpere, da’ nu mă aşteptam să-i

arunce pe locu’ meu, de mi-a rupt – cum îţi spusei – şi

vreo trei butuci de vie, spuse Neculai, când reuşi să-şi

potolească râsul. Da’ nu m-am supărat. Tot le dădeam

foc la ciulinii mei... aşa că le-am dat foc şi la ăia... Iar

butucii ăia rupţi, din capătu’ viei, şi-aşa era proşti şi nu

se făcea nimic pă ei. În schimb am râs... atâta am râs,

când am văzut că grămada mea de ciulini să dublase, de

m-am ţinut cu mâinile de burtă. Dacă mă vedea cineva

zicea c-am luat-o razna. Mi-am dat imediat seama că el i-

a aruncat acolo ca să să răzbune... Mi-l închipuiam pă

prost furând ciulinii de prin viile altora şi burduşindu-şi

căruţa cu ei - că io am crezut că i-a furat - şi râdeam... Şi

mi-l închipuiam stând ţanţoş în căruţă, pă grămada de

ciulini... şi aia-l înţepa în cur... şi el zâmbea fericit în

prostia lui... şi ochi-i sticlea când să gândea la banii ăia

mulţi pă care avea să-i ia el pă ciulini... şi râdeam... Da,

apropo, Costele!... Cine l-a destupat?... Cine i-a deschis

ochii, că nu cred io că s-a luminat el singur?...

Costel zâmbi cu tâlc, cu un aer evident de

atoateştiutor şi rosti cu emfază:

– Taică-su, nea Neculae, taică-su! Văzând omu’

că e trecut de prânz şi nu i se mai întoarce odrasla acasă,

s-a urcat pe bicicletă şi a plecat să-l caute; se temea,

săracu’, să nu i se fi întâmplat ceva... S-a întâlnit cu el

tocmai în vârfu’ pantei, cum pe unde ieşi dintre

salcâmi... ştii matale, unde zic... „Ce faci mă, cu ăia-n


158

căruţă? Unde Cristosu’ mă-tii îi duci? Doar n-oi veni cu

ei la mine pe bătătură?...” l-a-ntrebat nea Cristache,

nedumerit. După ce a aflat ce „afacere” făcuse fiu-su, a-

nceput să-i explice, printre înjurături, cât e de prost şi

cum l-aţi păcălit, matele şi Ciprian. Îndată ce a înţeles,

din explicaţiile clare date de nea Pavel, c-a fost dus de

nas ca un copil, a întors căruţa, şi s-a dus de i-a aruncat

pă toţi în via matale... asta, chipurile, ca să vezi că nu-i

prost!... Cam asta a fost!... încheie Costel. Acum, hai la

treabă, că ne omoară tanti Raliţa, mai spuse el, aruncând

o privire vesele spre bătrână, apoi prinzând-o pe Viorica

de braţ şi trăgând-o după el, ca şi când femeia ar fi fost

cea care-l ţinuse din treabă până atunci, porni spre

rândurile lui de porumb.

Sapele mânuite cu dexteritate de Neculai Ştirbu

şi nevastă-sa, Raliţa, se mişcă iar cu precizie printre,

peste şi pe lângă plantele plăpânde. Multă vreme nu se

aud decât hârjâiturile metalice, sacadate, rezultate din

frecarea arhaicelor instrumente cu pământul reavăn.

Arareori, monotonia acestor zgomote stereotipe este

întreruptă de câte o întrebare sau constatare a vreunuia

dintre soţi, urmată sau nu, de răspunsul ori replica

celuilalt. Ziua se scurge anevoie, odată cu înaintarea lor

lentă de-a lungul rândurilor paralele, iar când soarele, în

fireasca lui coborâre spre asfinţit, începe să le alungească

umbrele deşirate în forme nefireşti, gigantice, cei doi soţi

se pot mândri că au dat gata câte patru rânduri de că-

ciulă... câte patru rânduri imense, de aproape opt sute de

metri fiecare.

– În felu’ ăsta, joi terminăm aici, rosti Raliţa

mulţumită, în clipa când ajunse la capătul rândului,

aruncând o privire curioasă în spate, spre Neculai - care,


159

ca de obicei, rămăsese mai bine de zece metri în urma ei

- spre a vedea dacă şi el îi împărtăşeşte bucuria.

– Da... Am mers bine... rosti bărbatul cu glasul

aproape gâfâit, da’, io nu mai pot!...

– Hai, hai!... Dă-i din mâini, nu te mai văita ca o

muiere!... Te-ai învăţat să te scot io mereu la capătu’

rândului, îl apostrofă femeia pe un ton glumeţ, dar ferm,

din care bărbatul înţelese cu claritate că, de astă dată,

şansele vreunui ajutor din partea consoartei sale sunt

practic egale cu zero. Această neplăcută perspectivă fu

aproape imediat confirmată şi de nepăsarea cu care

Raliţa îşi depuse sapa pe bancheta din spate a maşinii şi

se apucă să strângă şi să pună în sacoşe sticlele cu apă şi

diverse băuturi, ce stătuseră până atunci la umbră, sub

caroserie.

Pe drum începuseră deja să se scurgă către sat,

una câte una, maşini şi căruţe, ce-şi purtau proprietarii

spre case lor, unele mai domol, altele mai grăbite, iar din

cele mai multe dintre ele răzbăteau spre Neculai

înţepături amicale, inspirate de postura lui de codaş în

preconizata competiţie dintre el şi propria-i consoartă; la

toate răspunde mucalit, cu câte-o glumă binevoitoare, ori

cu vreun soi de înjurătură şugubeaţă, funcţie de nivelul

de amiciţie statornicit între el şi persoana în cauză.

Când bătrâna Dacie obosită se puse în mişcare,

umplând câmpul de zgomotul asurzitor al tobei sale de

eşapament sparte, cât cuprindeai cu privirea de jur-

împrejur, nu se mai zărea nici ţipenie de om.

– Am venit primii şi plecăm ultimii, constată, pe

un ton neutru, Neculai.


160

SORINA ZOTA

Apare pe lume cu nişte ochi

mari cât universul, în

Moineşti-Bacău pe 17 mai

1963.

Primele lucruri luate de pe

tava botezului oferită de

părinţi după „tăierea

moţului” sunt stiloul şi

cariocele.

Inevitabil, mai târziu ajunge

elevă la Liceul de muzică şi

arte plastice Octav Băncilă din Iaşi - secţia grafică, unde,

pe lângă pictură se trezeşte molipsită şi de „morbul”

scrisului. Prin clasa a cincea iau naştere primele

Povesti(o)are pentru surioara mea numite aşa din

motive inițiale de mâncat litere. Manifestă o înclinaţie în

unghi reflex6 spre lectură, fapt ce-i atrage odată, printr-a

opta, încasarea unei răsunătoare perechi de palme la o

oră de română, unde este lejer neatentă, dar scufundată în

Cântăreaţa cheală a lui Ionesco.

După aplicarea „tratamentului” şi explicarea a ce

înţelege din carte intră în „cercul”….Nu, nu al poeţilor

dispăruţi, ci al „preferaţilor” profesoarei Alexandrescu,

una dintre cele mai briliante inteligenţe pe care a

cunoscut-o. Pentru că mai toţi elevii erau doar „nişte

ipochimeni” ori „dromaderi” pricepem că aşa ceva nu e

de ici de colo.

6 adică mai mare de 180°


161

Citeşte precum mănâncă şi mănâncă citind. Cu

precădere în locul preferat, sub masa din camera propie

şi personală, unde se ascunde constant şi-şi aduce cartea

de citit plus fafuria cu tartine de unt şi măsline tăiate.

Continuă să scrie ce, cum şi unde apucă. Prin

clasa a XI intră în cenaclul Tristan Tzara din Moineşti

susţinut de Petre Cimpoeşu. După revoluţie se mută în Bucureşti. Desenează

pentru două studiouri de animaţie: Neptuno Film-

spaniol, celălalt din Moldova. Predă şi ca profesor de

desen şi educaţie plastică. Elevii aflaţi în „custodie”

câştigă la expoziţii două diplome internaţionale

EcoŞcoala.

Dar „microbul” scrisului se reinstalează şi nu mai

scapă de el. Intră la Jurnalism la Universitatea Spiru

Haret Bucureşti unde, printre alţii, îi are ca profesori pe

eminentul critic literar şi pasionatul eminescolog Valeriu

Râpeanu, pe Sultana Craia (Aventura memoriei), pe

Adrian Păunescu şi Pamfil Nichiţelea.

Îşi dă masterul cu disertaţia despre jurnalistul

politic Eminescu-Probleme fundamentale ale societăţii

româneşti. Primeşte un zece cu felicitări apoi intră într-

un training pe agenţii de ştiri din Realitatea tv ţinut de

teribilul Ferenc Vasas7, fapt care o fereşte mai târziu să

scrie în „jurnaleză8” (sic), dar o ajută în schimb în

practicarea deontologică a gazetăriei.

Lucrează un timp ca jurnalist/editor la

ştiribune.ro (desfiinţat ulterior din lipsa aplicării „legii

de aur” practicată uzual în mass media: „regula mortului

7 se citeşte Ferenţ Voşoş 8 Expresia îi aparţine în totalitate d-lui Vasas şi e adoptată tot în totalitate de

subsemnata


162

pe km²”), la Wikileaks Romania (Romanialeaks.org),

apoi la România Trezită. Scrie pe site-uri literare,

publică articole şi recenzii în revista Negru pe Alb.

În prezent urmează cursurile Facultăţii de

Sociologie-Psohologie - tot la Haret. Este jurnalist free-

lancer şi editează cărţi. Volum în pregătire: Povestiri

crepusculare.

Rondo macedonean Motto:

„Nu s-a mai semnat în nici un fel;

era o modalitate de a rupe orice comunicare,

de a se păstra într-un spaţiu de neutralitate,

unde nu mai intervin alte pulsiuni externe.”

Marin Mincu- Intermezzo

„Totul e bine când se sfârşeşte cu bine!” hotărăsc

în timp ce mă las, în sfârşit, într-o relaxare lenoasă într-

un fotoliul mare, confortabil şi pufos. Ne chemase

soacră-mea la un aşa zis parastas al bunicului lui.

„Lui” adică el, curajosul meu consort care mă

consideră imposibilă şi totuşi, rămâne nedescurajat lângă

mine. Şi aşa este. Sunt imposibilă.

Bunicul lui - macedonean (machedonean, cum le

place de fapt să spună), mort acum... treizeci de ani.

Intrăm în apartamentul circular şi privesc tulbure prin

spaţiul care parcă fără nici o raţiune pare curbat cumva.

Prin uşa întredeschisă a sufrageriei zăresc chipuri

pe care nu mi le mai amintesc, sau pe care nu le-am

văzut niciodată în viaţa mea.

O gălăgie surdă, zgomot înfundat şi, oarecum

confuz, de farfurii lovite de linguri şi furculiţe întregeşte

tabloul cuprins într-o lumină palidă.


163

Intrăm în cealaltă cameră, alăturată sufrageriei, în

care ne izbim politicos unii de alţii. Sub masca unui

zâmbet strepezit, dar suficient de larg, fiecare se luptă

„amiabil” pentru un scaun sau un loc lângă bufetul

suedez de lângă pat.

Încep să mă îngălbenesc puţin câte puţin. Cineva

cu voce suav-curioasă mi se agaţă fluture de umăr şi îmi

şopteşte drăgăstos că e verişoara de la Constanţa. Ceilalţi

mă sărută lăptos pe obraz, pe gură, ori, din grabă, pe

ureche şi încep să realizez dintr-o dată cât de rău îmi e.

Îi arunc lui o privire plină de un „nu mă lăsa”

lipsit de orice fel de rezonanţă şi mă agăţ disperată de

haina-i. Braţul lui mă cuprinde leneş-ocrotitor şi schiţez

un vag surâs de recunoştinţă.

Reuşim să ne aşezăm.

Verişoara de la Constanţa salvează situaţia. O

ador dintr-o dată pentru că nu ştie câte urechi are. Îmi

deschide geamul şi-mi ciripeşte numai nimicuri, pentru

ca râzând să mă destind.

Cam după două ceasuri conştientizez şi eu în

sfârşit că suntem nici mai mult nici mai puţin decât la o

pomană. Parastasul de treizeci de ani de la trecerea

bunicului în lumea celor drepţi...

Şi simt şi mai acut izul de tămâie. Întrevăd feţele

pământii din camera mesei prin uşa întredeschisă şi, îmi

vine să cânt dintr-odată aria îndrăgostiţilor din Aida în

timp ce-şi aşteptau sfârşitul în peştera blocată.

Sunt impresionată până la lacrimi de o femeie

îmbrăcată în negru, cu dantura cenuşie şi slabă de-i

citeşti printre oase. Fiinţa mitologică se aşează chiar

lângă mine şi mă aştept din moment în moment să-şi

scoată coasa de undeva, din mimul ei de sâni, sau poate

din cotul ciolănos din stânga mea.


164

Bunica lui îşi face apariţia în cameră: femeia-

copil, cu reminiscenţe paralitice. Îi curg lacrimi din ochi

când mă vede. Mi-e milă de ea şi-aş vrea s-o pot ajuta cu

ceva, dar nu reuşesc să-mi adun fiinţa împrăştiată în

fiecare din cei de faţă.

Îmi şopteşte furişat că eu sunt nepoata preferată

şi apoi se adresează tare, celorlalţi, rămaşi cu furculiţele

în aer, cum că ea a zis întotdeauna să fiu tratată cum

trebuie Se întoarce apoi spre mine şi cu un aer tainic,

conspirativ, îmi spune încet, numai pentru timpanele

personale: sunt de-a lor de acum, dacă port numele lui-

lor.

Mă sărută până la epuizare şi, tremurând se

aşează în dreapta mea. Găsesc puterea să supravieţuiesc

„potopului”, după care scena se sfârşeşte cu amintiri

povestite în aromână. Toată lumea sporovăie fericită şi

râde. Râd şi eu cu gura până la urechi deşi sunt româncă

sadea şi nu pricep o iotă din tot ce aud. Observ că fiecare

muşchi: buzele, tot chipul meu e un nesfârşit zâmbet pe

care aş vrea să-l dărui tuturor, dar nu reuşesc.

Peste alte câteva minute mi se spune că acuşi

vine şi rândul nostru la masă şi, o anume Lenci (despre

care aflu că a fost în plin război încă din mediul uterin cu

soacra mea) îmi pune plocon în braţe un pachet. „E de

sufletul bunicului”.

Desluşesc o cratiţă, un prosop, ceva ce cred că e

o lingură şi îngaim înspăimântată un „bogdaproste”. Se

ciocneşte, se bea în sănătatea fiecăruia..şi a bunicului.

Văd bătrâni şi bătrâne vineţi, ameţesc, sunt

scoasă din flanc de verişoara de la Constanţa şi mă uit

recunoscătoare la izbăvitoare. El - prinţul consort discută

cu un domn bine şi bun despre care apuc să aflu că e


165

unchiul meu prin alianţă, tatăl norocului meu

constănţean.

În cele din urmă mă apucă o foame felină, înfulec

tot ce găsesc în timp ce sunt rând pe rând felicitată de cei

din jur pentru bravură. „Unei femei la casa ei nu-i şade

bine slabă” e o frază care pluteşte undeva în aer, prin

preajma urechilor mele.

Mi se încâlceşte orice imagine, văd un pat într-o

oarecare direcţie, dar mi-e neclar unde exact şi rămân cu

via senzaţie că m-am aşezat pe el.

Răsuflu uşurată şi-mi promit să studiez mai bine

situaţia. Văd chipul îngrijorat al lui aplecându-se peste

faţa mea în timp ce simt cum cad într-un soi de aer-apă

mlăştinoasă şi întuneric.

British Columbia la Bucureşti De două săptămâni, prietenii noştri din Canada

au venit la noi. Sunt tare bucuroasă. Len, masiv, arhetipul „blândul Ben - ursul

zâmbitor”, gata oricând să suspine la o ediţie în engleză

a lui Eminescu. Marion, mignonă, te face să te întrebi tot

timpul dacă nu se rătăceşte în pat când doarme. Amândoi

peste cincizeci de ani şi foarte vorbăreţi. M-am instalat pe post de ghid prin tot

Bucureştiul. Am sporovăit pentru ei mai bine de-o oră în

faţa şi înăuntrul bisericii Creţulescu şi am intrat, tot

împreună cu ei prin toate catedralele mai mult sau mai

puţin catolice.

I-am plimbat pe jos mai bine de patru ceasuri

prin Romană, dar ei tot sunt tot ca nişte bureţi spongioşi,

gata să absoarbă tot ce văd, aud şi simt.


166

Asta e de bine, că uite aşa mai află străinul câte

ceva despre Bucureşti. Despre România.

Mai greu mi-a fost s-o smulg pe Marion de lângă

un cerşetor pe care fotografia mai ceva ca un regizor, din

toate colţurile şi din toate unghiurile. O întreb în cele din

urmă dacă ei nu au aşa ceva acolo. Îmi spune: ba da, dar

nu ca ăsta. O las să se bucure de parcă ar fi descoperit

Indiile şi mă răsucesc spre Len. Îl întreb dacă îi e foame.

Bucuros, dă din cap că „da”.

Aşa că ce-mi mai rămâne de făcut e să propun o

pizza. Dar care e la mai bine de doi kilometrii distanţă,

undeva pe la Coloane. Uite aşa ajungem într-o staţie de

autobuz şi ne urcăm în magicul transport în comun.

Spontan, din cauza aglomeraţiei suntem toţi trei

despărţiţi. Len rămâne undeva în spatele vehiculului, iar

Marion şi cu mine ajungem cumva-cumva pe la mijloc.

Nu mergem mult că aud râsete şi voci din spate.

Privesc peste umăr şi îmi văd prietenul în culmea

extazului. Îşi exersează bruma de română cu un tip

ciocolatiu.

Este aşa de fericit că pare să fie înţeles, încât e

departe la ani lumină de a remarca alţi câţiva bruneţei,

care îl înconjoară încet-încet şi tăcuţi ca meduzele când

înoţi vara în mare.

Îl ascultă parcă cu toată fiinţa şi cu zâmbetele cât

Casa Poporului. Degeaba-mi dau silinţa să ajung la el,

ştiu ei bine cum să încadreze omul. Vreau să-l avertizez

în limba lui maternă, dar coafura „house” a tinerei din

faţa mea îmi astupă gura şi tot ce reuşesc să fac este doar

să bălmăjesc ceva ininteligibil. Dar Len, bucuros, îmi

face semnul acela cu policarul şi arătătorul ca un fel de

„zero” cum că totul e-n regulă.


167

Habar n-are care e izvorul euforiei generale şi

nici nu bănuieşte că el este sursa entuziasmului colectiv

din jurul lui. Vorbeşte într-una, schimbă replici stâlcite-

dar totuşi replici şi înainte de coborâre apuc să văd cum

îşi strâng mâinilecu toţii, fiecare mulţumit. Deşi din

motive diferite. Musafirul meu pentru noii lui amici, iar

aceştia pentru noua cameră digitală sustrasă insesizabil

din borseta lui.

Entuziast, după coborâre îmi spune că celor din

maşină le-a plăcut rostirea lui. Încă mai face semne cu

mâna, de „la revedere” spre autobuz, fără să ştie că este

filmat pentru eternitate cu propriul instrument video, în

vreme ce foştii admiratori îi răspund cu fluturări de

mâini.

De abia la pizzerie sesizează că digitala lui nu

mai e. Cred că abia acum înţelege ce voiam cu disperare

să fac mai înainte. Şi mai cred că de dragul meu nu dă

semne că va plânge o săptămână după ea. Alege vesel-

resemnat să comande pizza pentru toţi. Ba chiar cere şi la

pachet, pentru cei rămaşi acasă, la datorie, în bucătărie.

Mâncarea e atât de bună că-ţi vine să cânţi „o

sole mio”. Dar ca să nu-l facem verde de invidie pe

Pavarotti savurăm specialitatea şi plecăm. Îmi dau seama

că e prea târziu pentru mijloacele autohtone de transport

şi propun un maxi-taxi.

Len este atât de bucuros de parcă l-am invitat în

supersonicul proprietate personală. Marion e oricum de

acord, aşa că, intrăm în aşteptare. Trec două, pline ochi.

Ca o cometă apare un altul care nu ne vede cu toată

lumina din faţa Primăriei Capitalei. În sfârşit, al treilea

se-ndură şi pune frână lângă noi. Dacă celelalte erau

doldora, ăsta este deja umplut până la refuz.


168

Dar cum românul este inventiv şi perseverent şi

şoferul şi noi ne dăm silinţa să intrăm. Pe diagonală,

curbaţi, în elipsă, numai să intrăm.

Cumva-cumva reuşim. Eu personal mă lipesc de-

a dreptul tandru, cu totul, de scaunul şoferului, iar

Marion de abia ajunge să atingă cu două degete bara

aşezată pe înălţime. Dar ce ne facem cu Len? Ne aranjăm

conştiincioşi în stil ”sardele” ca să-l înghesuim şi pe el.

Doar că e cam greu să faci un urs să intre într-un

microbuz.

Până la urmă tot el găseşte soluţia salvatoare şi se

aşează în genunchi. Sub bord. Cu înălţimea a scos-o la

capăt - şi are numai un metru nouăzeci - dar cu lăţimea e

mai greu. Ceilalţi călători sunt săritori şi plini de

bunăvoinţă. Toţi se uită disperaţi după un spaţiu pentru

picioarele încălţate cu ghete uriaşe. Care pentru moment

atârnă pe prima treaptă a maşinii.

Uşa tot nu se închide. Iar el se tot strânge. Încă

un pic, încă un pic, un pic, pic… şi uraaa, reuşeşte. Mâna

în care ţine cutiile de pizza stă ieşită jumătate pe geam,

iar cu cealaltă face semnul „ok”.

Şoferul dă drumul motorului şi parcă suntem

dintr-odată într-o excursie din clasa a şaptea. Toţi

privesc gigantul canadian amuzaţi, de parcă ar avea pastă

de dinţi pe faţă.

Din cauza aglomeraţiei şi pentru că nu mai ştiu

cum să îmi ţin mâinile ajung, fără să vreau, aproape de

ochii conducătorului. Mă agîţ plină de speranţă de capul

lui. Care e acum ca în plină „baba-oarba”.

Taman atunci Len strigă tare un „uauuuuu!!!” şi

apucă să reţină la timp cutia cu pizza gata să-şi ia zborul

din mâna lui. Nimeni nu mai rezistă şi râdem în hohote.

Uriaşul e atât de fericit de aventură că mai face o rostire


169

în limba română, atât de stâlcită încât de-atâta râs o văd

pe vecina de lângă el roşie ca sfecla.

După câteva opriri, câţiva coboară. Cu mare

grijă, când închid uşa, la ghetele lui mari. El manifestă o

faţă extrem de recunoscătoare.

Şi ajungem, în sfârşit, cu bine. La coborâre îl văd

cum îşi extrage cu grijă primul picior. Apoi, foarte atent,

de parcă face chirurgie pe viu, pe al doilea. Îl zăresc, în

lumina felinarelor, cum iese din vehicul în toată mărimea

lui grizzlică. Îmi vine să-i las o pizza şoferului pentru

răbdarea lui.

Până la bloc nu mă mai pot abţine. În faţa ochilor

mei „rulează” constant scena cu pizza zburătoare. Râd cu

lacrimi şi sughiţuri. Iar cuplul meu de peste ocean

încearcă să mă convingă că asta-i cea mai „tare”

aventură a lor. Săracii, nu trăiesc în Bucureşti.

Asta e România. Cea care a fost, este şi va fi.

Numai Dumnezeu mai ştie cum. România noastră cea de

toate zilele.


170

LICĂ BARBU

Un „sivi” din cursul vieţii:

Lică Barbu despre Barbu

Lică M-am născut pe plaiurile

brăilene în perioada

tumultoasă a anilor ’50,

sortit parcă să fiu mereu

undeva la mijloc.

M-am născut „fără

cuvinte” doar urlete... şi

după ce am primit o palmă după ceafă mi-am dat seama

că trebuie să mă exprim şi eu într-un fel. Salvarea mea a

fost în momentul în care am găsit un creion în banca de

la şcoala primară. L-am ascuţit cu briciul tatălui meu şi

după ce m-am bandajat am tras vreo două înjurături şi

câteva linii. Atunci am descoperit revelaţia desenului.

Primii „pictaţi” au fost profesorii mei. Ei au fost

şi primii mei critici catalogând părerile lor artistico-

pedagogice cu note de mijloc. Evident, m-am întrebat:

am desenat eu prost sau caricatura mea îi deranjează? M-

am dumirit abia prin 1981 când am sărbătorit primul

meu debut la revista Urzica.

„Uraaa!!” - au exclamat şi colegii mei birocraţi.

Dar, ura îi măcina. Debutul meu era considerat un rebut

şi mă ocoleau pentru că acolo „băteam” - în ei şi a lor

birocraţie. Da! - mi-am zis. Caricatura deranjează. Şi ca

să pun sare pe rana lor m-am apucat şi de scris umor.

Rimă întâmplătoare.

Nu întâmplătoare au fost apoi colaborările mele

cu caricaturi şi texte umoristice la ziarul Înainte,


171

participări la festivaluri de umor din ţară (Vaslui -

Constantin Tănase, Bistriţa - Mărul de aur, Râmnicu

Vâlcea - Tudor Muşatescu, Brăila - Serbările Dunării,

etc.) cât şi numeroase expoziţii de caricatură, personale

şi de grup, pe diverse teme.

Înainte, frate! Că merge. Şi ca să nu mă duc chiar

cu mâna goală la festivaluri am luat cu mine şi un grup

de pantomimă şi umor pe care l-am botezat Logic,

venind acasă cu traista plină de premii - atât pentru

caricatură şi texte umoristice cât şi pentru grupul Logic.

Ei, chiar aşa? Nu-ţi ajunge?... Nu! - am răspuns.

Pentru că eram îndemnat de colegii mei de „suferinţă”

din cadrul cenaclului Ciulinii Bărăganului să nu stau cu

mâna-n sân, s-o ţin pe creion şi să dau cu el pe hârtie.

Asta am şi făcut. Loveam din ce în ce mai vârtos

ca să mă fac văzut şi auzit. „Gălăgia” mea s-a extins şi

peste hotare, în Franţa, Belgia, Brazilia, fosta Iugoslavia,

Turcia, Italia, Japonia la festivaluri internaţionale de

umor desenat. Cel mai bine m-au „auzit” cei din Japonia

în 1987 oferindu-mi premiul Honorable Mention din

cele peste zece mii de caricaturi participante. Tema

concursului a fost „Foamea”. Mai sugestiv nici nu se

putea pentru acele vremuri din ţara noastră. Temă actuală

şi în prezent, de altfel.

Cu sprijinul regretatului şi bunului meu prieten

,jurnalistul Cezar Hârjescu care a înfiinţat şi ziarul Vocea

Brăilei „am ţinut” o vreme pagina de umor la rubrica „Să

râdem cu Lică Barbu”.

Rătăcind vreo zece ani şi prin Bucureşti am mai

zvâcnit un pic în pasiunea mea la Primul Salon Naţional-

mileniul III cu ajutorul cunoscutului caricaturist Albert

Poch, cât şi în colaborarea cu texte umoristice la ziarul 7

plus cu sprijinul scriitorului Miron Manega. Şi tot prin


172

Bucureşti mi-am câştigat „pâinea” talentului meu cu

scenarii de umor pe la câteva posturi de televiziune.

Cam atât. Nu este un C.V. prea bogat în

evenimente culturale dar, merituos pentru intenţia de a

face şi eu ceva pentru omenire. Chiar şi cu o simplă

caricatură.

În prezent m-am liniştit la „masa de scris” din

bucătărie încercând cam de doi ani să finalizez

manuscrisul cărţii de umor Cuvântul care râde pe care o

voi ilustra cu desene caricaturale făcute chiar cu creionul

găsit cândva... undeva... prin anii copilăriei...

Mi-a trebuit o viaţă să clădesc un palat. Acum,

aş da un palat ca să am o Viaţă.

Reţete culinare… ilare Motto: Pofta vine…râzând!

Din cele mai vechi timpuri oamenii s-au preocupat

de hrana lor zilnică sacrificându-se pe masa din bucătărie

în cele mai originale ipostaze: mort de foame, mort de

poftă sau mort de tot deoarece nu aveau altă masă. Să nu uităm riscul la care se expun mulţi bucătari

amatori în timpul preparării unei reţete culinare. Cine nu

s-a tăiat la un deget... două, trei?... Cine nu s-a fript cu

tigaia crezând că răspunde la telefon? Cine nu a alergat

după o pisică hoaţă care a „vânat” pulpa din castron?

Cine nu s-a frecat la cap după o lovitură în sertarul uitat

deschis în poziţia înţepenit? Cine?? Cum, cine? Eu!... Eu care nu am stat într-o

bucătărie mai mult de zece minute, timp acordat de

familie pentru spălarea vaselor, eu care nici până acum

nu ştiu că oul se sparge înainte de al prăji, eu care în cea


173

mai disperată foame mi-am călcat pe inimă şi mi-am

preparat un ceai cu infuzie de chiştoace în confuzia cutiei

de ceai cu scrumiera, eu care nu ştiu cum fac dar, atunci

când stau la „biroul” meu pe masa din bucătărie mă

gâdilă talentul pe la nas şi „prepar” pe hârtie câteva

reţete gastro-comice. Iată-le!

Din cartea de bucate

Aperitive ca la mama acasă Ingrediente: Tramvaiul 12, pâine turcească pe vatră

românească, salam tăiat, deget bandajat, muştar bun

combinat cu muştar, una maioneză reuşită, una nevastă

mulţumită, una soacră prăbuşită, şuncă ş-un căţel pentru

testare. Sare, piper, verdeaţă, nimicuri.

Preparare: Se începe după o oră de gândire şi

căutare a căţelului pentru a fi martor al catastrofei ce va

urma.

Se taie salamul în felii înclinate spre televizor până

se termină mâna stângă. Cu dreapta ştergeţi muştarul de

pe jos şi de pe faţă când aţi scărpinat nasul. Stingeţi

televizorul şi aprindeţi aragazul... Ei, nu tot aragazul!

Doar un singur ochi. Nu-i nimic, vedeţi şi cu un singur

ochi unde este maioneza.

Unde e maioneza? Nu vă uitaţi la căţel. Precis se va

speria când va vedea un supravieţuitor de război. Mai

bine vă uitaţi după ceasul de cronometrat reţeta care,

evident e în castronul vernil ce a căzut după frigider.

Acolo este instrumentul: în maioneză. Întindeţi un

strat fin de maioneză pe o felie de pâine cu condiţia să

mergeţi în parcare, să deschideţi uşa autoturismului şi să

aduceţi sacoşa cu pâine, uitată de două zile pe bancheta

din spate, direct la locul dezlănţuit. Şi dacă tot cotrobăiţi


174

prin maşină aduceţi şi cheia fixă de nouă’şpe pentru a

repara ştuţul de la ţeava de gaze rămas înţepenit de la

lovitura cu capul din timpul căutării maionezei.

Prepararea e aproape gata. Gata şi bucătăria. Mai

trebuie o scânteie. Intuiţia căţelului ce a şters-o cu coada

între patru picioare nu v-a dat de gândit

Să Nuuu!!!... luaţi pauză de o ţigare. Luaţi mai bine

tramvaiul 12 până-n Viilor cât mai sunteţi viu. Acolo stă

mama care face nişte aperitiveeee... ca la mama acasă.

Stingem noi focul.

Supă cu găluşte Ingrediente: Un pix, o hârtie şi mare atenţie la ce

vă recomand pentru prepararea supei. Ca să nu vă

plictisiţi ciupiţi-vă urechea stângă cu mâna dreaptă. Aşa,

ca o mişcare de stil. Puţin o recomandă dar, e eficace.

Urechea se lărgeşte şi prinde din zbor orice sunet

despre reţeta supei cu găluşte.

Preparare: Lovitură de teatru! Nu avem supă!...

Pam, pam!...

Insistăm să preparăm găluştele. Optimismul ne dă

aripi şi după o oră de gândire găsim două metode simple

pentru a le prepara. Două puncte:

Punctul unu - le cumpărăm gata preparate şi

Punctul doi - asemănător cu punctul unu* cu condiţia să

nu trecem pe la Asociaţie pentru plata întreţinerii.

Dacă, totuşi am trecut aşa, întâmplător cum

dracu’?... azi parcă nu era program)* renunţăm la supă,

renunţăm la găluşte, renunţăm la piaţă, dar nu şi la viaţă

deoarece urmează delicioasa... * Or fi puncte gemene.

*Corect, a se citi: „nu era la program.”


175

Varză cu cârnaţi Ingrediente: Varză, varză şi iar varză - vorba

cântecului. Varză cu cârnaţi - refren. Merge şi ceva

piper, sare, sos de roşii, SOS în caz că dă în foc. Să nu

uitaţi cârnaţii în tramvai! Sfat cetăţenesc. Preparare: Se ia varza cu mâna şi se taie varză. Se

ia mâna de pe varză şi se duce la dulapul cu oale unde

ascundeţi restul de la piaţă fiindcă e o ascunzătoare

perfectă. Se frământă varza cu sare. Eu mă frământ ce să

vă mai spun. După cele două frământări se trece la

prepararea cârnaţilor fiindcă eram sigur că i-aţi uitat în

tramvai pe cei de la piaţă. Copiaţi fidel, din memorie, structura moleculară

cât şi analiza chimică a cârnaţilor adăugând cu

priceperea simţului olfactiv un miros cutremurător de

pofticios al cârnaţilor rămaşi undeva în tramvai. Cei care

uită cârnaţii în metrou vor adăuga în amestecul chimic

câteva fluierături a pagubă. E mai distractiv.

Puneţi varza la fiert şi cârnaţii la prăjit. Invers nu

încercaţi căci am şi eu pretenţia mea. Ori e varză cu

cârnaţi, ori e cârnaţi cu varză. Nu ne jucăm de-a reţeta-

ascunsă şi nu vă puneţi cu nervii mei! N-o să reuşiţi.

Poate reuşiţi această reţetă şi mă invitaţi la un ceaun... la

o farfurie plină cu varza de mai sus. Acuma, nu că ar fi

mâncarea mea preferată, dar vin eu cu mămăliguţa.

Tort festiv Eram sigur că o să ghiciţi ce urmează: deeesertul!

Nu prea am vrut să vă dau reţeta dar, acuma hai, treacă.


176

Ce mai contează un rând în plus? Vă propun un tort

rapid. De aceea sărim în viteză peste ingrediente şi

trecem imediat la... Pre-pa-rare: Fiind un tort festiv le explicaţi

invitaţilor că urmează să le serviţi un tort rapid. Atât de

rapid, căci ei n-au cum să-şi dea seama de tortul servit cu

viteza luminii. Aşa că, pa, la revedere, mai poftiţi, noapte

bună la masă! Gata! S-a terminat. Vedeţi ce simplu e?

Din cartea vieţii În orice împrejurare, la munte sau la mai mare, în

societate, în activitatea de zi cu zi, în casă, în tramvai,

într-o parte, în birou, în Sahara, în aer, în baie, în cutia

cu scule, în filme... (începutul e cam greu până găsesc

ideea)... în buzunar, în magazin, în priză, înşală (era să

zic în sală), în piaţă, în pom, întotdeauna ne poticnim de

tot felul de piedici cărora, din nepricepere sau din

comoditate, nu le găsim prompt soluţia. De aceea

omenirea a inventat tot felul de probleme şi

necazuri...??? Pentru a şti ce vor face cu soluţiile. Ce nu-

i clar?

La fiecare problemă, necaz sau nod social există

o reţetă sau chiar două, sau câte cine ştie. Nu s-a tipărit

nici un îndreptar sau dicţionar. Cauza? Era criză de

hârtie. Dar, asta nu m-a împiedicat să folosesc această

pagină sau chiar două, sau câte cine ştie, pentru a

prezenta soluţii-reţetă de rezolvare a multor probleme

umane şi inumane. Găselniţele mele sunt relative, doar

necazurile omeneşti sunt definitive. Eu nu fac altceva

decât să vă fac să mai uitaţi din ele şi vă ofer acolo, o

reţetă sau chiar două, sau câte cine ştie...

Iată-le!


177

Tocăniţă de nevastă Ingrediente: 1 kg limbă ascuţită, muştar sărit, piper

vărsat, uşi trântite, soacră jignită, soţie pornită.

Preparare: Spre deosebire de alte tocăniţe, a noastră

nu se poate prepara decât dacă se întârzie cel puţin cinci

minute, „cantitate” necesară pentru 4 porţii de scandal.

Dacă întârziaţi mai mult... dar, nu vă recomand. Cu cele cinciminute întârziate se dă în foc nevasta,

timp în care ea îşi ascute limba. Amestecaţi lent un

cuvânt, două pentru a da în clocot. Cuvintele pot fi la

întâmplare şi nu contează dacă se termină cu „–ţi”, „-aşi”

„-mi” sau „–ta”. De abia acum tocăniţa noastră se poate

transforma în tocănoi în toată regula.

Puneţi capac la toată tocăniţa trântind una din uşile

casei, cu excepţia uşii de la ieşire deoarece poate tăia

definitiv „spuma”.

Lăsaţi-o să fiarbă mocnit zece (10) minute după

care îi cereţi lista cu cheltuielile casei pe ultima lună.

Dracu’ v-a pus?... În acest moment tocăniţa este gata de

servit cu farfurii cu tot pe pereţi, în cap, pe jos...

Dacă aveţi îndemânare prindeţi un tacâm din zbor

cu care veţi servi desertul adus de mama-soacră ce,

culmea, tocmai a intrat pe uşă.

Ceartă bună!

Răbdări prăjite Ingrediente: 2 kile de răbdări mai sănătoase, una

sacoşă goală - poate fi chiar spartă, ½ litru apă chioară

(merge şi sifon, dar să fie cald), un şir de găuri de

covrigi, sare pentru gust şi sare în ajutor cineva, măcar

din milă.


178

Preparare: Toate ingredientele se folosesc pe rând

pentru a vă ajunge 2-3 luni, cu puţină grijă chiar 2-3 ani.

Se iau răbdările şi se taie în bucăţi. Una pentru

dimineaţă, una pentru prânz, iar cea pentru seară se

stropeşte din belşug (care, belşug?) cu apă chioară să vă

ajungă şi pe timpul nopţii când visaţi reţete de mâncăruri

inamice. Bucata de dimineaţă, strecuraţi-o prin gaura unui

covrig imaginar. De preferat ar fi găurile din biscuiţi dar,

sunt prea mici şi vă pierdeţi bunătate de răbdare.

Înghiteţi în sec de două ori, iar a treia oară daţi la

prăjit. Rumeniţi numai partea nervoasă pentru arderea

completă a foamei. Nu prăjiţi toate răbdările, în sacoşa

goală sunt destule. Un succes garantat al acestei reţete îl constituie

cumpărarea răbdărilor direct din comerţ. Asta, după ce

veţi vedea lista de întreţinere, factura la lumină, banca şi

ştirile-tv. Pentru apă chioară nu vă trebuie bani. E gratis

prin grija Celui de sus când mai dă câte o ploaie. Vă urez, postire bună!

Fasoleală Ingrediente: Una treabă de doi lei, mare brânză - o

bucată, cârpeală cât cuprinde, buleală pentru ornat şi

vreo trei înjurături proaspete. Sare după caz sau după

necaz.

Preparare: Vă luaţi cu treaba la foc mic. Fierbeţi

încet şi sigur cam de doi lei şi cinci minute. Puneţi mare

brânză la lucru şi când credeţi că este aproape gata, ping!

Vă sare un şurub. Na, belea! Alt şurub n-aveţi. Nici nu se poate. Nu este indicat

în reţetă. Trageţi prima înjurătură pe o tavă întinsă, sau


179

pe jos, sau prin sertare, sau... oricum, şurub nu găsiţi.

Ptiu! Parcă aveaţi. Se recomandă a doua înjurătură cu semnul

întrebării, semn că trebuie să adăugaţi cârpeala ce o

potriviţi din imaginaţie.

Amestecaţi ceva voinţă, puţintel curaj şi ce-o mai fi

prin casă. Trebuie să meargă. N-are cum. Folosiţi a treia

înjurătură pentru dres fasoleala, lovindu-vă cu încredere

peste unul din degete. Iese şi mai gustoasă dacă

înjurătura este tăvălită prin câteva „ah” -uri şi „of” -uri.

Ornaţi cu buleală la oha şi gata fasoleala.

Poftă dură că merge şi-aşa!

Plăcintă Ingrediente: O zi fericită din viaţa dvs., una bucată

lume când ţi-e mai dragă, zahăr m-am ars, pleaşcă,

neamuri proaste - două duzini, rânjet pentru ornat.

Preparare: Nu există. Când e să-ţi vină o plăcintă

apăi, credeţi că ne mai arde de preparat reţete? Se

serveşte proaspătă cu noduri în gât.

... Un copil plângea în parc şi parcul s-a oprit ca să

plângă un copil. Când copilul şi-a dat seama, n-a mai

plâns. Şi parcul a plecat.

Cum să avem curajul să ne gândim pentru a

încerca să ne lăsăm de fumat Neiubiţi fumători! Nu există nicio regulă. Există

numai situaţii. De la caz la caz, funcţie de starea

materială, starea civilă, profesie, şapte ani de-acasă şi

douăzeci pe la tutungerie, colaborare cu nefumătorii, cu


180

familia, cu soacra,

cu colegii, cu

amanta, cu însăşi

viaţa ta dragule în

care îi bagi

mahorcă zi de zi.

Fumători celebrii

nu există, asta mai

lipsea dar, există

cazuri celebre în

care înrăiţi fumători

s-au lăsat de fumat

lăsând posterităţii

metodele lor eficiente, simplu de urmat în tentativa de a

vă lăsa de fumat. Rimă întâmplătoare ce din păcate

rimează cu o ţigare.

Staţi! Nu aprindeţi încă o ţigare căci veţi rămâne cu

focul în aer când veţi citi ce urmează:

- Zilnic să vă programaţi o plimbare prin cimitir.

Nu ca să vă speriaţi de moarte. Doamne fereşte! E

linişte, vă regăsiţi, cugetaţi la nemurire, la eternitate, mai

citiţi o cruce... vai, ce tineri erau!... Mii de ochi închişi

vă privesc în acel moment. Mai aveţi curajul să aprindeţi

o ţigare?

Dacă da, atunci număraţi crucile şi vă convingeţi că

nu merită să vă duceţi crucea.

- Confecţionaţi o ţigare din hârtie de ziar sau carton

şi pufăiţi din ea fără să o aprindeţi până vă ies ochii şi

prostia din cap de a nu mai fuma. Indicat să faceţi asta în

public, într-o şedinţă cu colegii. Căutaţi să le evitaţi

privirile. Ce ştiu ei?

- Aţi găsit o slujbă bună. Bravo! Chiar din prima zi

de lucru, cu tot efortul „uitaţi” intenţionat pachetul de


181

ţigări acasă. Sigur,

nu rezistaţi şi în

disperare cereţ

şefului o ţigare, de

care-o fi.

A doua zi răsfoiţi

din nou ziarele

mormăind: „Chiar

aşa? Pentru o

ţigare?” - „Tutunul

dăunează grav

sănătăţii”. Crezi în

sloganul ăsta?

Crezi în sloganul ăsta? Crezi în sloganul ăsta?... Nu, nu e

o greşeală de tipărire. Este ecoul din capul tău.

- Fumezi de la vârsta de... hă, hă ani şi n-ai nici pe

dracul - zici. Nu uita că el ţi-a pus ţigarea în mână.

- Ultima, dar şi cea mai eficientă metodă: „stingeţi”

ţigarea înainte să o aprindeţi. Că n-o fi foc!

... Pe fereastră zboară vântul... Parcă începe o strofă

dintr-o poezie. Dar dacă spunem vântul a zburat

fereastra, începe o cata-strofă.

Am căutat... ... să mă găsesc pierdut acolo şi m-am convins că

sunt aici. Cândva am ştiut de ce ştiu că sunt eu şi m-am

luat cu mine să nu mă uit din nou. A şti ce uiţi când ştii

că eşti e similar când ştii că tu nu eşti.

Mereu mă aflu în locul ce nu l-am bănuit şi sunt

prezent în partea neaflată.

Când sunt aici cu gândul în altă parte mă simt

plecat cu faţa într-o parte şi nu mă uit de ce nu sunt


182

acolo. De ce să mă întorc? Şi unde? În locul în care sunt

deja? Nu pot fi şi-aici, şi-acolo căci dau peste persoana

mea, iar doi de mine nu încap în totalitatea mea.

Mă las pierdut puţin câte puţin şi-mi iau gândul de

la mine. Aici voi fi mereu cu hotărârea de a nu mă căuta

în locuri fără mine.

- Coborâţi la prima? Aşa-i în fiecare zi în troleibuz.

Acelaşi drum, aceleaşi case, aceeaşi oameni. Eu unde

sunt?...

- Mda!...Nu cobor!

... Un baston are întotdeauna dreptate. Trebuie doar să

te sprijini pe el.

Situaţia deschiderii la închidere

Aveam pe masa din sufragerie o cutie. Zic

„aveam”, fiindcă am mutat-o pe masa din bucătărie. Şi

mă uitam la ea. Ea nu se uita pentru că era doar o simplă

cutie, dar... De aici începe problema: nu aveam curaj să

deschid cutia.

Lipsa asta de curaj era o moştenire de familie pe

care oricât am încercat să o vindec, s-a încăpăţânat şi a

devenit cronică. Din acest motiv nici nu am avut copii.

De teamă. Teama că îmi vor crea probleme, teama că nu

ştiu cum vor arăta. Dacă ies urâţi şi deştepţi, în loc de

proşti dar frumoşi? Din cauza asta nici nu m-am însurat.

De teamă. Teama că mă părăseşte cu altul. Eu ce mă fac?

Din acest motiv nici nu prea mai ies din casă... De

teamă. Dacă mă întâlnesc cu o fată şi mă îndrăgostesc?...

Şi când eşti îndrăgostit umbli cu capul în nori şi... în

zăpăceala asta dacă mă loveşte o maşină când păşesc

corect pe la semafor?


183

Deci?! Mai bine stau în casă... Da, dar dacă e un

cutremur şi cade un perete peste mine?... Cred că acesta

este un motiv destul de întemeiat să nu mă fi născut. Dar

dacă nu existam cine mai deschidea cutia?

Aşa că, iau cutia şi o duc la loc pe masa din

sufragerie. Na!

Caricaturi


184


185


186


187


188


189

JANET NICĂ

Născut în localitatea

Ostroveni, judeţul Dolj, la

12. 05. 1948.

A absolvit Liceul

Teoretic din oraşul Bechet,

Facultatea de Filologie a

Universităţii din Craiova şi

funcţionează ca profesor de

limba franceză şi limba

română, în comuna natală şi

oraşul Bechet, Dolj.

Debutează cu poezie în revista Ramuri (1967), iar

în volum cu Semănătorul de limite (poezii, Ed. Litera,

1981). Este fondator şi secretar al revistei Cadran

universitar (în timpul studiilor universitare), redactor al

revistelor Sfârşit de mileniu, Mileniu, Lamura şi

Metamorfoze.

Este membru al Societăţii Scriitorilor Olteni

(2000), al Ligii Scriitorilor Români (2008), al Uniunii

Epigramiştilor Români (2008), al Uniunii Ziariştilor

Profesionişti din România (2012), al cenaclului literar

Sburătorul din Craiova; membru fondator şi secretar

general de redacţie al revistelor Literaria a Ligii

Scriitorilor Români, şi Constelaţii diamantine (apărută

sub egida Ligii Scriitorilor Români) fondator al

Cenaclului Epigramiştilor Olteni (2008) şi şi redactor-

şef din 2013.

De asemeni este preşedinte al cenaclului Comuna

Literară Bechet (din anul 1975) şi al revistei Cugetul a

Cenaclului Epigramiştilor Olteni.


190

Scrie poezie lirică şi cu formă fixă (excelând în

sonete), haiku, eseu, epigramă, prefeţe la câteva volume,

apare în treizeci de publicaţii de gen.

A publicat douăsorezece cărţi de poezii, haiku-uri,

sonete, eseuri, precum şi literatură umoristică:

Testamentul vesel (parodii, 1997), Cuvintelnic aproape

rebel (dicţionar umoristic, 2000), Năstruşnicitelnic

(paradoxuri umoristice, 2007).

A primit treizeci de premii naţionale pentru poezie,

critică literară, eseu şi epigramă, cincizeci şi cinci de

diplome de onoare şi de excelenţă. Este prezent în

treizeci şi cinci de antologii literare.

Cetăţean de Onoare al oraşului Bechet.

Limba noastră-i o comoară,

Toată lumea o omoară De la Revoluţie încoace, Limba Română, intrată în

involuţie, umblă aiurea în tramvai, iar tramvaiul a luat-o

pe mirişte.

De la arhaicii bibici şi romanticii moftangii care ne

rugineau obrazul mioritic cu ceva timp în urmă, am

avansat înapoi, cu mare tărăboi în tălămbăul naţional

ogico – ciumachian - zăvoranian şi nichita - vanghelian -

monicolumbian.

Pe ecrane au venit tot felul de neaveniţi care

debitează munţi de glogozenii fără frontiere şi-şi recită,

fără scamă de bun simţ, schizofrenia la mai multe

instrumente dezacordate.

Fără să clipească din organele de luat vederi, se iau

la impudice baschiuri cu zicători şi proverbe biologice

din zona ecuatorială.


191

Se vede de oriunde că limbajul mahalalier cu

silicoane la avangardă, dă la gioale limbajului elitist, fără

jambiere pe jamboane.

Tineretul nostru, cu adâncime epidermică în guşa

lingvistică, dornic de succesuri rapide, nu prea face

purici prin bibliotecuri şi şâcoli, nici să-i pici cu ceară de

Carrara. Cu cercei pe limba natală, ei îşi motivează

fonfăiala filologică prin grimase academice, de acadea.

Limba română vorbită de ei este cocoşată, întrucât

ei posedă, la perfecţiune, sintaxa morfologică, declinarea

conjugării, articularea verbelor şi gradele de comparaţie

ale conjuncţiilor.

Cultura lor de almanahe se rezumă la răsfoială, în

căutare de poze cu pipiţe fiţoase, fătuci alfabete,

matracuci teligente şi buzuci telectuale. Se perindă, prin

emisiuni şi omisiuni, un clei cu spirit de pubelă, o faună

de panarame, mahări şi de cioclofenderi băftoşi, bănoşi

şi băncoşi, rude de şampanie şi de manele cu hahalerele

massmediace şi aplaudace, care lecturează bere, mici,

discoteci, chefuri şi buduare.

O politică de sorginte becaliană şi de bahmuţiană

prigoneală instaurează o Mioriţă infectată cu gripă

porcină.

Miroase a igrasie tembelă, cu gust de dezgust.

Viciul de limbaj vine din viciul de gândire. Îţi vine să iei

masa sub scaun şi te bântuie o concluzie şmecheră, când

reporteri televizoşi declară, cu o crudă seninătate, că un

agresor a omorât o femeie, apoi i-a luat viaţa, sau că

alegerile se vor termina când ultimul alegător va

introduce ultima urnă în buletinul de vot.

Neîndoielnic, în materie de poceală de limbă

naţională, suntem primii în Europa şi în lume pentru că

oricând le dăm altora exemplu de exemple exemplare!


192

Zbor la sol Într-una din zilele mele de vacanţă, soţia, plecând

la serviciu, mă lăsă bulibaşă-voievod-rege-împărat peste

gospodărie. După un control de rutină pe la punctele strategice,

ajunsei şi în landul orătăniilor. Un ciob de idee, privitor

la păsări, am şi eu, ca tot omul, mai ales că lecturasem,

cândva, o carte despre o fermă a animalelor, alegorie,

cred eu, reuşită.

Ce păţii eu întrece orice poveste. Şi numai

realitatea întrece povestea.

Numai ce intrai în atmosfera babilonică a limbilor

păsăreşti, că şi începui să pricep ce se gavareşte pe la

toate colţurile. Constatai, mintenaş, că şi acolo, politica

se mânca pe pâine. Adică, umana luptă pentru ciolan

era, la orătănii, păsăriceasca luptă pentru grăunţe. Dacă

la noi, oamenii, sunt destule „cu cântec”, la ele, toate

erau cu cântec. Să nu mai vorbim de jumuleală! În plus,

dacă, la noi, sporadic, acolo, permanent, totul se făcea pe

ouă. La noi se latră, se chiţăie şi se ciripeşte, la ele se

ciripeşte şi se croncăneşte. Cine nu închide pliscul şi nu

face, când trebuie, ciocul mic, e tocat de-i merg fulgii,

sau o ia, una-două, pe coajă. Cu partidele, la fel ca la

noi.

Fiecare etnie conlocuitoare, cu partidul ei, fiecare

partid, cu mai multe aripi şi, bineînţeles, fiecare lider

dădea cu maca-maca să-şi câştige obolul de tărâţe.

M-a uimit că şi în găştile gâştelor şi ale bibilicilor

se găseau găinari de toate soiurile şi de toată soia. La fel,

mi-a sunat cucurigul în cap, când am constatat că destui

cocoşi, răţoi, gâscani, câţoi, bibiloi rămâneau, în relaţiile

cu partenerele lor, ca şi oamenii, fazani.


193

Dar cel mai mult m-a frapat că toate coteţele

beneficiau de autonomie locală, de steag, stemă şi limbă.

Adevărat că puţine coteţe aveau probleme. În

unele, minoritarii erau majoritari iar în altele, majoritarii

erau minoritari, chestie pentru care Statului i se fâlfâia.

Dacă nu m-a mirat că pe potecile naţionale dintre

coteţe, pline de gropi şi de găinaţ, circulaţia era

împiedicată de curcani, m-a dat pe spate faptul că în

lumea orătăniilor nu venea niciodată barza, deşi toţi

masculii alergau după pupăza vecinii.

Seara, îi spusei soţiei că n-am fost în infern, nici în

paradis, dar, cu siguranţă, am zburat, la sol, câteva

ceasuri, prin purgatoriu!

O scrisoare găsită Draci bun ici, am terminat, cu, bine jgoala nainte

ca ea să mă, termine pe mine, în afară de gâzva

analvabeţi, tonţi ceilanţi elevi sunt, halva beţi, au

promovat tonţi repetenţii cu ajutorul dascălilor ca să,

crească promo vabili tatea, ceo fi aia, să fie toantă lumea

mulţu mită, doamna directoare a citit în faţa noazdră un

rabort gătre minijderul edugaţiei şî gergetării în timp ce

noi ne râdeam că era cea mai prost îmbrăcată, cred că sa

sâmţât proastă, din această gauză, draci bu nici eu mam

dus în fiecare zî l-a jgoală pentru că neau dat gărţi şî

gaete, gaetele noi dar gărţile vechi, gata mâzgălite spre

binele nostru să nu mai, perdem timpu, jgoala nea

ajigurat toante gondiţiile de a gândi corect, oferindune

pentru aceasta, gornuri şî lapte, mere şî alte produse

egologice iar spre bucuria noastră infantilă de bebeluşi

răsfăţaţi ni sau pus la dis poziţie ferestre uşi şî băngi să le

spargem şî să le pictăm cu diferite mâzgălituri acum că


194

am absorbit clasa a opta mă simt mai liber şî sânt sigur

că viitor de aur ţara noazdră are trăiazgă şî înfloreazgă

condugătorii nojdri care ne obligă să facem tot ce vrem

noi vă iubesc f mult şî vă mulţumesc pt dragostea

voazdră

al vostru ne pot…

Pamflet De la o vreme, circulă în şcolile din România o

nouă fantomă, anume Comisia de Evaluare a Calităţii

Învăţământului. De obicei, calitatea e percepută ca

antonim al cantităţii, deşi eu aş vedea-o complementară

cantităţii.

Ca şi Valoarea, Calitatea e mai mult dincolo decât

aici, mai mult atunci decât acum. Orice încercare de a o

ciopli până la măduvă e sortită eşecului. E ca şi cum ai

ciopli întunericul până ai da de lumină. Calitatea se

intuieşte, nu se măsoară. Şi atunci, ce măsoară această

comisie? E clar că e tulbure! Ea măsoară, cu precizia

presupunerii, Calipipitatea învăţământului. Nemulţumit

de criteriile marxiste ale cantipipităţii, Minipipisterul

Epipiducaţiei, Cerpipicetării şi Tipipineretului a dat

sfoară în pipiţară să se organipipizeze la nipipivelul

şcolilor, pe lângă nenumărate comitete şi comiţii, noi

comisii de evapipiluare a calipipităţii unui învăţământ

şchiop, ciung, surd şi mut. Dacă-i ordin, cu plăcere!

Aşa a hotărât partipipidul de la gupipivernare, aşa

facem.

Evoluăm, trecând de la o boală la alta. Boala

comunismului era unipipiforma, boala capitalismului e

repipiforma.


195

Evoluţie de la pripon la alunecuş. Cultivăm

gândirea pe schiuri, afectivitatea pe patine şi un

comportament pe sănii cu zurgălăi.

Hăi, hăi! La repipivedere şi să fipipie într-un ceas

elveţian!

Ţară legumicolă Ni se demonstrează, zi de zi, că realitatea, în care

mai mult murim decât trăim, este eminamente fructifero-

legumicolă.

Din vârful spalierului oficial, se legiferează

spiritul legumei şi al fructului de livadă sau de pădure,

vrând parcă să sugereze că suntem, la propriu, în pom şi

la pământ, dacă nu chiar sub pământ.

Educaţia este varză. Sănătatea este varză. Cultura

este varză. Administraţia este varză. Defilăm în faţa

lumii cu hazul de necaz şi cu prazul. Morala nu mai face

nici cât o ceapă degerată. Guvernanţii, umflaţi ca

dovlecii, scot din pepeni un neam cu tradiţii de

mămăligă.

Partidele politice îşi vând, unele altora, castraveţi

la grădinar, iar poporului îi oferă, gratis, gogonele.

Politicienii, cu antecedente de bibelouri şi statui,

vaccinaţi cu imunităţi constituţionale, îşi arată, vesperal,

fasolea dentară la televizor, semănând mărul discordiei

între toate ramurile leneviei naţionale.

Rudele guvernanţilor au răsărit precum ciupercile

după ploaie şi ne freacă usturoiul de câte ori ne lovim,

oficial, de ele. În Europa ne amestecăm ca mărarul în

ciorbă, aşteptând să pice pară mălăiaţă din truda altora.

De atâta criză, tot românul a sfeclit-o, a morcovit-


196

o, de i s-a încreţit gura ca de mere pădureţe şi de

murături. N-avem cartofi, dar avem cartofori!

Dă-i în spanacul cui i-a făcut!

Scriitorii Scriitorii sunt oameni reali, palpabili, dar cu mult

ireal în cap. Mari producători de „absenţe” şi „invizibil”,

adicătelea, sensuri, nonsensuri şi semnificaţii, ei se

împăunează cu figuri de stil, mai bine zis, cu desfigurări

de stil, inventează poveşti de corason, sensibilizându-i,

până la genunchiul broaştei, pe cei care au timp de

pierdut.

Pentru omul simplu, necioplit, real este ceea ce se

vede. Pentru cei ciopliţi, este real ceea ce nu se vede.

Valorile nu se văd, ci se presupun, se ghicesc.

Prin procesul de autostafidire, scriitorul se

aseamănă cu sfântul care îşi aduce aminte de păcatele

făcute. Lăsând să cadă, pe obrazul fără chip, din ochii

minţii, lacrimi care nasc întrebări şi pun pe gânduri, el

face semne mieroase celor de sub nacela ce-l duce, din

lipsă de Pegas, spre Turnul de Fildeş.

Dar oamenii nu au aripi ca poeţii ci doar călcâie

pentru colbul realului. Unde mai pui că mare scriitor

este, într-o accepţie plebee, cel care moare de tânăr sau

cel care trăieşte în exil. În sensul acesta, mai este cineva

amator? Doamne fereşte!

De aceea, poeţii nu prea sunt Modele de urmat.

Nu sunt citiţi nici la şcoală şi, drept pedeapsă că există în

manuale, elevii le încondeiază chipul cu pixul,

umflându-le buzele, mărindu-le urechile iar ochii

mâzgăliţi sunt cât sarmalele.

Aşa le trebuie!


197

Cine i-a pus să fie mari scriitori! Să se adapteze,

scriitorul ar trebui să coboare la nivelul instinctului, să

intre în tagma celor care vând zarzavaturi, să-şi cumpere

tarabă, ca tot omul care plăteşte impozite.

Apoi, să-şi facă singur reclamă, că de-aia este

particoler şi să strige, după ce-şi dă cu sacâz pe buze,

lângă ţaţa Maria şi lângă dada Floarea: „Ia metafora,

neamule! Ia metafora! Ia epitetul, frăţioare! Avem marfă

proaspătă, avem figuri de stil pentru toate gusturile! Ia

catacreza! Ia antonomaza! Ia prosopopeea! Avem leporii

bine ambalate!”

Iar seara, dacă a vândut ceva, să-şi numere

crăiţarii şi cititorii. Aşa da! Asta e cultura de piaţă!

Păi, până când, capete în nori şi turnuri de fildeş!

PARODII

Stema ţării - schema ţării

Brazii, schela de ţiţei, Guvernanţii, pui de lei,

Munţii nalţi, iar peste ei şefii nalţi, iar peste ei

Soarele măreţ se-arată, Preşedintele se-arată,

Ăsta-i chipul ţării, iată! Ăsta-i chipul ţării, iată!

Şi mai afli pe câmpii Şi mai afli sub hârtii

Fel de fel de bogăţii. Fel de fel de bogăţii.

Vezi, de-aceea-n jur, aice, Vezi, de-aceea-njur, aice:

O cunună grea de spice. Toţi aşteaptă să le…pice.

Spice, munţi, păduri şi schele Şefi şi hoţi, experţi în rele,

Sunt averea ţării mele. Sunt averea ţării mele.

Soarele, strălucitorul, Falnic, ăla cu vaporul

Ne vesteşte viitorul. Ne îneacă viitorul.


198

Iar steluţa cea de sus Iar blondina cea de sus

Oare ce-o avea de spus? Oare ce-o avea de spus?

„Socialismul -spune ea- „Toţi turiştii - spune ea -

Se clădeşte-n ţara mea!” Vor să cadă frunza mea!”

Nina Cassian Janet Nică

Cântăreţi bolnavi Plimbăreţi dolofani de Lucian Blaga - parodie- de Janet Nică

Purtăm fără lacrimi Purtăm fără lacrimi

o boală-n strune o foame în strune,

şi mergem de-a pururi stomacul ne-ndeamnă

spre soare apune. spre soare apune.

Mi-e sufletul spadă Cârnatul ni-i spadă

de foc stinsă-n teacă. pitită în teacă.

Ah, iarăşi şi iarăşi Ah, iarăşi şi iarăşi

cuvintele seacă. salivele seacă.

Vânt veşnic răsună Sarmale răsună

prin cetini de zadă. prin oale de zadă.

Purces-am în lume Noi ducem în lume

pe punţi de baladă. şorici de baladă.

Străbatem amurguri Străbatem amurguri

cu crini albi în gură. cu sosuri în gură.

Închidem în noi un Ne zburdă în sânge

sfârşit sub armură. găluşti de untură.

Purtăm fără lacrimi Purtăm fără lacrimi

o boală în strune o foame în strune,

şi mergem de-a pururi stomacul ne-ndeamnă

spre soare apune. spre soare apune.


199

Răni ducem - izvoare - Şunci ducem - izvoare -

deschise sub haină. deschise sub haină.

Sporim nesfârşirea Ne bucură Sfânta

c-un cântec, c-o taină. Friptură c-o taină.

Imnul prazului Să ştiţi că prazu-i Jiu de clorofilă, e Oltul care-n cerul gurii-nţeapă, Coloana Infinită din argilă! Juveţilor le e salam de ceapă! Să ştiţi că prazul e creionul mumii, duşmanilor, biciuşcă li-i şi ţeapă! E cobiliţă pentru restu’ lumii

Ce n-a văzut nicicând salam de ceapă!

E prazul, bă, buricul netăiat,

E gluma care trage zeii-n ţeapă!

aperitivul zaibărului beat,

Divinitatea în salam de ceapă!

Prastel de toamnă E clar că toamna n-a purces, Mai este fructe de cules. E clar că toamna n-a trecut, Mai este frunze de căzut. Cu junghiuri pe la-ncheieturi, Se mută toamna-n murături Şi, cu-n buchet de ploi la gene, Ne pune vinu-n damigene. Urmând al vremii rece hram, Se stafidiră ciori pe ram


200

Şi toamna, râncedă muiere, Deschide-n suflet frigidere. Copil, naintea ei fugeam, Acum o văd, sfios, pe geam. Bătrână, naltă şi adâncă, Mai dă din şolduri încă, încă…

Paradoxuri umoristice 1. Domnişoară, sunt mort după tine, deci exist!

2. Fiind ce sunt, parlamentarii puterii şi ai opoziţiei au

făcut un troc.

3. Chiar dacă era un om crud, soţia îl aştepta acasă ca pe

un cireş copt…

4. Practic, el se interesează numai de teorie.

5. Dacă avem un singur par, nu se poate spune că avem

un par impar?

6. Era convins că un director e un bun exemplu pentru

proşti.

7. Nu avea mamă, întrucât era ţăran din tată-n fiu.

8. Vestea că în şcoală e o grenadă a căzut ca o bombă.

9. Tipa nu avea meserie, dar era de meserie.

10. În loc să dea piept cu duşmanul, ea a dat piept

duşmanului.

11. Un om inteligent e cel care îşi dă seama că nu- i

foloseşte la nimic să fie deştept.

12. Ea vrea să trăiască pe picioarele ei, el, la fel.

13. S-a întâlnit cu o poamă sub un pom.

14. Acest primar, pe lângă lipsuri şi neajunsuri, nu are

decât minusuri.

15. În România de azi, e foarte greu să fie uşor.


201

16. De fapt şi de drept, suntem egali în drept, dar nu şi în

fapt.

17. Femeia era, din păcate, foarte virtuoasă.

18. Şi-au declinat competenţele în patul conjugal.

19. Se vede că acest alergător nu şi-a ieşit din mână.

20. Era un om perfect: nu avea niciun talent.

21. Mioritizarea Occidentului se vede din faptul că

România este oaia neagră a Europei.

22. Două pâini s-au certat până au ajuns la cuţite.

23. I-a cerut mâna pe un picior de plai.

24. S-a angajat ca stomatolog pe o gură de rai.

25. Românii pierd la handbal pentru că nu au jucători de

nouă metri.

26. A absorbit facultatea ca şef de comoţie.

27. Când vrei să te afirmi, e ceva în neregulă.

28. Există trei gemuri literare, gemul liric, gemul epic şi

gemul dramatic.

29. A fost aleasă Miss la tradiţionalul Bal Al Bondocilor.

30. Numai dacă mori de râs, simţi că trăieşti.

EPIGRAME

Epigramistul Stârnind război în timp de pace, Plebeu cu vise de-mpărat, E unul căruia îi place De-amici să fie înjurat.

Unei epigramiste Un sfert e fusta, prin urmare, Trei sferturi, doamna-i doar picioare, Să ne arate, bag eu sama, Cu ce îşi scrie epigrama.


202

Din patru în patru ani Ca urmare-a disperării, Sunt alegeri pe la noi, Şi atunci, opinca ţării Îşi alege cizme noi.

Amator Mai plin de draci şi gol în pungă, Văzui, deşi-s, în toate, amator: O fustă scurtă are viitor Mai lung decât o fustă lungă.

Cu cântec Pentru toţi din astă vatră, Şansa este handicap: Muică, suntem neam de piatră, De-aia suntem tari de cap!

La noi Prostia-n timp, făcu osânză…

La noi, la orice pas, te-mpiedici

De Doctori - mulţi făcuţi pe brânză!

Dar foarte greu mai dai de Medici!

Caniculă pe litoral Pe plajă, fetele de jar Căldura verii o ridică… Privind voiosul furnicar, De ce să mint, mă cam furnică!


203

Sacrificiu Să fie-n lume bine, v-o spun deschis aici: Dau vina doar pe mine Şi vinul, pe amici!

Familie muzicală E, poate, cel mai evident Duet din forţe reciproce: Femeia-n casă este Voce, Bărbatul, doar un instrument.

Minune Citii ziarul, curios, Dar şi distrat, cu susu-n jos, Şi, vrând să ştiu ce e pe plai, Văzui că-n ţară este rai!

Complot E un complot sub soarele etern De-a-i jupui pe cei naivi şi goi, Căci plaja, mandatată de guvern, Mai ia un rând de piele de pe noi.

Epigrama Eu vă spun în dulce grai, Pus, ca viţa, pe araci: Epigrama e un rai Care bagă lumea-n draci.


204

Mea Culpa Nicolae, moş cu plete, Dispăru precum clăbucii. N-am avut, odată, ghete Şi, prostuţ, i-am dat… papucii.

Întrecere De ne-am întrece-n bune-n rele Cu cei străini, ştiind că-s duri, Ei ne-ar lua la toate cele, Noi i-am lua… la-njurături.

Umanitară Chiar dacă E-uri vin în val, Grăbind finalul orişicui, Se vede un progres moral: E bine că murim sătui!

Grade De Comparaţie O ducem Foarte Prost, comparativ Cu ceea ce mai până ieri a fost, Deci, avansez un optimist motiv: n-ar fi mai bine dac-am duce-o Prost?

Capitalism cu dinţi Urmare-a noilor sintaxe Ce umplu-al ţării gol depozit, Impozit vom plăti la taxe Şi taxe noi la nou impozit.


205

Ele schimbară lumea

Ca ele, nimeni, nimeni nu mi-a

Umblat hai-hui prin portofel.

Femeile schimbară lumea,

Dar ele au rămas la fel.

Anchetă Făcui anchetă nu s-aţât mânia, Ci din dorinţa de-a mă recrea, Şi toţi bărbaţii-afirmă că soţia E o amantă…fără tva.

Bănuială Stă la pat, în plină vară, Încă viu, dar mort de frică, Bănuit de aviară, c-a atins o păsărică.

Amintiri Ţi-aduci aminte-n vremuri calme, De dascălii din şcoala dragă: De cei ce îţi dădură palme Şi-aceia ce-ţi luară şpagă.

Manifestaţie democratică Văzându-ne flămânzi, bărboşi, în stradă, Guvernul îi trimite, din odaie, Pe bucătari, ca să mâncăm bătaie, Şi pe frizeri, cu bâte să ne radă.


206

Mi-e clar Mie-mi este foarte clar, Nu m-ar contrazice nime: Numai cine e murdar Face baie de mulţime.

Vedenie Văzând pe Boc în mâini cu coasa, Gândesc şi simt în alt registru. O, Doamne, Moartea, fioroasa, La noi ajunse prim-ministru!

Consecvenţă Guvernele, oricâte fură, De azi, de ieri, de dinainte, Cu greu, ne-au dat un pumn de linte Şi, prea uşor, un pumn în gură.

Punctul de pe „i” De judecăm un pic mai clar, Ah, frunza Evei - de arţar, De măr, de nuc, de orice-ar fi – Nu e decât un punct pe „i”!


207

AGA LUCIA– SELENITY

Născută la 4 august 1982, în

satul Ghioltosu, Republica

Moldova.

Domiciliul actual: Braşov,

România. Vine din stânga

Prutului cu reale calităţi în

literatură, muzică şi pictură,

reflex al educaţiei în familie,

din reţeaua şcolară şi culturală.

Debutează, în 2011, cu povestea Domnişoara

Kitty. Continuă traseul literar cu o serie de alte volume

(epigrame, poezii, poveşti): Epigolane IMNlunate,

Cartea mea de ghicitori, Ghicitoare, provocare, mă

ghiceşti şi-mi dai culoare, În Paşi de Phoenix, colecţia

Tâlcuiri Moldoveneşti - Preţul iubirii, Trandafirul Alb,

Siberianul, Fluturaşul Morpho.

“Aga Lucia Selenity nu mai este de multă vreme

doar un simplu povestitor, ci se apropie de „statutul”

unui consacrat... calat pe drumul spre desăvârşire. De

remarcat este - de ce nu - şi dibăcia cu care prozatoarea

îşi ilustrează propriile volume, cu o grafică bine

structurată, reconstituind fidel paşii cuvintelor, cu

personaje desenate în ambientul specific naraţiunii,

ilustraţii ce au dat - întotdeauna - un plus de valoare

fiecărui volum în parte.” (Gheorghe Stroia, membru

corespondent ARA, Confluenţe Literare, 19. 06. 2013).


208

Siberianul Omul trece în viaţă prin tristeţi şi bucurii. Uneori

nici nu ştie dacă trebuie să plângă sau să se bucure.

Povestea de azi este despre oameni simpli, de la

ţară, fără multă carte, dar care au reuşit să facă faţă unei

situaţii necunoscute încă de ei pentru acele vremuri. În

anii 80’ mulţi oameni din Republica Moldova plecau să

lucreze în Rusia. Era ceva obişnuit să auzi că unul sau

una s-a căsătorit prin Siberia sau prin alte ţări asiatice. Şi

uite aşa îşi puneau părinţii traista în spinare şi mergeau

să îşi viziteze copiii în ţări de care nici nu auziseră până

atunci.

Aşa păţi şi nea Pavel, un văduv de-al satului. A

primit, într-o zi de toamnă, o telegramă în care era invitat

la nunta fetei lui mai mari, Tamara. Îşi luă, omul nostru

fata şi băiatul, copiii lui mai mici, şi îi anunţă de drumul

lung pe care trebuiau să îl facă. Toată baza era în cea de-

a doua fată, Sfetlana, sau Sfeta cum o alintau toţi. Era în

clasa a unsprezecea şi avea note mari la şcoala. Băiatul,

Serioja, era abia în clasa a opta şi iubea mai mult munca

la câmp decât cartea. Şi-au luat doar câteva haine subţiri,

deoarece Tamara i-a asigurat că acolo e foarte cald.

Sveta îşi luă şi un pardesiu că de, niciodată nu

poţi şti ce se poate întâmpla pe drum. Nea Pavel luă o

găină fiartă şi nişte pâine pentru drum şi doi litri din

vinul lui bun, ca să-şi cinstească ginerele. Uite aşa au

pornit toţi trei la drum.

Au ajuns la aeroportul din Chişinău, acolo era

lume care mai de care şi după ce văzu nea Pavel că

mulţi, din jur, păreau mai de la ţară, aşa cum erau şi ei, îi

mai veni un pic inima la loc.


209

- Du-te, Sfeto, şi cumpără trei bilete până la

Taşkent! îi zise el fetei lui, care abia reuşise să se aşeze

comod pe un scaun din lemn.

Aceasta se ridică alene şi se duse să caute casa de

bilete. O găsi nu departe de ei, şi, după câteva discuţii cu

femeia care vindea bilete, Sfeta făcu un semn cu mâna

tatălui.

- Ce e? întrebă acesta, vădit plictisit.

- Nu au la Taşkent!

- Da unde au?

- La Krasnoyarsk şi Novosibirsk!

- Da ia şi tu unde ai lua numai să ajungem acolo

odată!

După câteva minute de discuţii, fata s-a întors,

fericită, cu trei bilete.

- Gata, zise ea mulţumită. Bine că am rezolvat.

- Unde ai luat? întrebă nea Pavel curios.

- La Krasnoyarsk, răspunse Sfeta liniştită.

- Bine, răspunse nea Pavel şi mai liniştit. Uite

cum, din neştiinţă, nea Pavel şi ai lui se pregăteau să

meargă în altă direcţie,

una nebănuită.

Au urcat în

avion, acolo nea Pavel

se aşeză lângă băiatul

lui, iar Sfeta găsi un

loc lângă un domn,

care nu părea să aibă

mai mult de treizeci de

ani.

Acesta o privi

lung şi o întrebă în

rusă:


210

- Cred că ai haine groase la tine?

- Nu, doar un pardesiu, răspunse fata într-o rusă

imperfectă.

Bărbatul rămase uimit şi încercă să-i explice mai

multe despre temperaturile scăzute din Krasnoyarsk, dar

Sfeta îl privi cu indiferenţă. Ştia foarte bine ce le-a scris

Tamara în telegramă: „aici este cald, să nu vă luaţi haine

groase”. Sfeta îl privi lung şi îşi spuse în gând: „O fi

drăguţ tipul, dar habar n-are să curteze o fată... cică sunt

prea subţire îmbrăcată. Mare poznă!”

După un drum obositor, au ajuns şi la...

destinaţie. Nici nu reuşiseră să coboare bine şi, deodată,

simţiră în nas un aer înţepător. S-au trezit în... plină

iarnă. Nea Pavel începu să dea disperat din mâini:

- Ce căldură mai e şi asta?

S-au aciuat, toţi trei, în sala de aşteptare, prea

puţin încălzită. Sfeta s-a dus, într-un suflet, la biroul de

informaţii, să întrebe unde sunt şi cum ajung la Taşkent.

Veni de acolo speriată.

- Suntem în Siberia! exclamă ea.

- Cum...cum adică? întreba nea Pavel, bâlbâindu-

se.

- Nu ştiu! Eu am cerut bilete casieriţei de la

Chişinău pentru zborurile pe care le aveau atunci, dar m-

am gândit că ne va da locaţii apropiate de Taşkent sau

Uzbekistan. Doar eu de Taşkent am întrebat prima dată...

- Mama ei de casieriţă, zise nea Pavel tulburat.

Păi şi noi? Cum plecăm noi de aici? Nunta e mâine...

- Da, şi tot abia mâine avem un avion de aici spre

Taşkent, exact unde vrem, răspunse Sfeta cu dezamăgire

în glas. Ce să facă bieţii oameni? Au cumpărat alte

bilete. Toaleta în acele timpuri era afară. Au avut mare

noroc de pardesiul Sfetlanei. L-a împrumutat când nea


211

Pavel, când băiatul mai mic pentru a putea merge la

toaletă, prin zăpada de jumătate de metru.

A doua zi s-au urcat în avionul către Taşkent.

Ajunşi acolo au luat autobuzul şi, într-un final, au ajuns

la Tamara. Se terminase şi nunta, vinul era băut, găina

mâncată şi banii cheltuiţi pe bilete. Dar ce mai conta?

Important era ca nea Pavel şi ai lui reuşiseră să ajungă

într-o localitate din Uzbekistan de care nu auziseră până

atunci, dar despre care vor vorbi mult şi bine când vor

ajunge înapoi în sat. Nea Pavel va povesti şi că a vizitat

Siberia, iar poveştile din acele ţinuturi vor fi unele dintre

cele mai palpitante spuse vreodată de cineva, până

atunci, în satul lor. Şi astfel, de atunci, toată lumea îi

zice... Siberianul.

Uite aşa, dragii mei, eu, Sfeta, am învăţat o lecţie

de viaţă, după ce am văzut că tatăl meu se mândreşte cu

supranumele, dat de săteni: Siberianul.

Morala?!

Orice s-ar întâmpla, încearcă să vezi frumuseţea

evenimentelor, câştigând experienţă sau concepând o

nouă poveste,

numai bună de

spus la gura

sobei...


212

Cine a tăiat porcu’? Era o seară frumoasă, de iarnă. Alex se juca în

grădină, printre nămeţi. Pe chip i se citea acea fericire

curată, tipică anilor din copilărie. Privi atent spre cerul

roşiatic, înghiţi cu poftă din aerul rece al serii şi simţi în

gâtlej gustul iernii.

- Aleeex! se auzi vocea mamei, din bucătărie.

Mergi să-l cauţi pe unchiu-tău Mihai! A promis că vine

să ne taie porcu şi iac-aşa că n-a ajuns.

- Fa, Marie, se auzi vocea tatălui, da’ cine crezi tu

că mai taie porcu’ la ora asta? Nu vezi că se înnoptează?!

- Eu nu mai aştept, Ştefane, încă o zi, că mâine-

poimâne e Crăciunul. Aleeeex! Du-te chiar acum după

unchi-tău Mihai!

Băiatul nu mai aşteptă să i se mai spună încă o

dată şi alergă spre poartă. Casa unchiului era chiar peste

drum.

- Mătuşă Tamaraaaaa! strigă el cu toată puterea la

poarta unchiului. Nici el nu ştia de ce a strigat aşa,

probabil din obişnuinţă

pentru că tanti Tamara

era mătuşa lui preferată.

Mereu îl chema,

când făcea clătitele alea

gustoase, cu dulceaţă de

vişine. Ce-ar mai mânca

şi acum vreo două!

Mmmmm!

- Alex, puişor, se

auzi vocea mătuşii. Păi

cum de ai ghicit că am

făcut clătite? întrebă ea


213

cu o voce şugubeaţă. Băiatul făcu ochii mari şi zâmbi

arătându-şi dinţii albi şi mărunţi. Deja vedea clătitele

aurii şi aburinde, dar imediat îşi aminti pentru ce venise.

- Unchiul Mihai e acasă? întrebă el, cu voce

stinsă, parcă bănuind ceva.

- Eh, e la cârciumă, de dimineaţă, zise mătuşa

Tamara şi porni agale spre uşa bucătăriei. Hai, intră, să

guşti măcar o clătită.

- Mulţumesc mătuşă, dar trebuie să îl găsesc cât

mai repede, îl aşteaptă mămica de dimineaţă. Trebuia să

ne taie porcu’.

- Păi tu crezi că pe-al nostru l-a tăiat?

Femeia începu să râdă cu hohote, apoi se opri şi, cu o

faţă serioasă, îi zise nepotului:

- Nepoţelul meu drag, chiar dacă-l găseşti, sigur e

afumat, aşa că... Mătuşa schiţă un zâmbet forţat şi, dând

a lehamite din mână, intră în bucătărie.

Alex se porni spre cârciumă. Întunericul părea că

se aşterne peste sat. Văzu de departe luminile de la

crâşmă şi, apropiindu-se, începu să audă tot mai clar

vocea unchiului, prin mulţimea de voci bărbăteşti.

Împinse uşa de lemn, neagră, probabil de la atâta

fum de grătar, îndoit cu fum de tutun. Un miros înţepător

de băutură îi pătrunse prin nările sensibile şi, prin fumul

de tutun, reuşi să desluşească figura unchiului. Se

apropie de el şi, cu un glas timid, îi zise:

- Nea Mihaaai, te cheamă mămica la noi. Vrea să

tai porcu’.

Bărbatul, ca şi cum nici n-ar fi auzit, se aplecă

spre vecinul de lângă el şi-i zise, râzând:

- Sor’mea asta vrea să-i tai porcu noaptea, unde

ai mai auzit aşa ceva?


214

Bărbatul vizat îşi întoarse privirile ameţite către

omul care tocmai îi vorbise. Alex îl recunoscu pe primar.

- Ce mai e şi cu tradiţia asta, zise primarul, de a

omorî bietele animale de sărbători. Mor astea pe capete,

ar trebui să schimbăm câte ceva, încheie el, pe un ton

moralizator înfulecând, cu poftă, dintr-o ciosvârtă de

oaie.

- Sunt tradiţiile noastre, se amestecă, aiurea,

cârciumarul, aşa le-am moştenit de la străbuni şi n-ar fi

corect să le schimbăm, că altfel ne-am trăda istoria şi

neamul. Primarul izbucni în râs.

- Păi câtă şcoală ai făcut, măi Gheorghi, de ni dai

acu lecţii dintr-astea? îl întrebă el pe cârciumar, ţinându-

se de burtă. Ia zi măi, Prâsleo, adăugă el privindu-l pe

Alex, ce vă mai învaţă pi voi la istorie? Ti pomeneşti că

şi tu vrei să ni dai lecţii...

În încăpere se stârniră hohote de râs şi doar când

uşa scârţâi prelung, toţi îşi proptiră privile într-acolo. Nu

prea mai intra lumea în cârciumă la acea oră. Uimirea se

citi pe chipurile lor, când văzură sutana popii.

- Doamne fereşte, sper că nu s-a întâmplat ceva

grav, se auzi vocea stinsă a cârciumarului.

- Nu-i nimica grav, măi Gheorghe, am zis să trec

pe aici şi să vă amintesc să veniţi pe la biserică

duminică, va fi o slujbă importantă.

- Da şi-o fi aşe di important părinti, de-ai intrat

mata aişi? întrebă primarul cu ironie în glas.

- Să auziţi şi voi o slujbă, înainte de Marea

Sărbătoare, cea a Învierii Fiului, răspunse popa, fără să-

şi ţină răsuflarea.

- Părinte, dacă tot ai intrat în... cârciumă la mine,

te invit la un pahar di vin din ăla domnesc, aşe cum se

cuvine pentru un om sfânt, ca dumneata.


215

- Sfânt nu sunt, măi, Gheorghe, dar un pahar

parcă aş bea că zău... e aşa de frig afară de mi-or înghiţat

mânile şi chişioarili.

- Adevărul e ca ar fi păcat să ajungi aşa la

preoteasă, zise şuşotit primarul, şi zâmbi, şugubăţ, către

omul de lângă el, apoi, cu un ton răspicat, să audă toată

lumea, continuă... ai încurcat Naşterea Domnului cu

Învierea Lui, ha, ha, haaaa...

Unchiul Mihai, uitase de nepotul care stătea

ghemuit lângă el, cu ochii înroşiţi de la fumul înecăcios.

Alex îl privea tot mai rugător.

- Ia zi, părinte, se adresă unchiul Mihai preotului.

Crezi că e bine să tăiem animalele de sărbători, ăşa, doar

că sunt nişte tradiţii de păstrat?

- Măi Mihai, numai Dumnezeu ştie ce o fi bine,

dar având în vedere că lucrul ista e păstrat de la cei de

dinaintea noastră, cred că ar fi înţălept să îl duşim şi noi

mai diparti. Popa îşi îndreptă spatele şi trase două

înghiţituri din paharul cu vin roşu.

- Bineeeee! se auzi deodată vocea clară a

unchiului Mihai. Hai, măi, Alex să vedem ce zice mă-ta.

Mai vrea porc tăiat la ora asta, ori ba?

Bărbatul se ridică alene de pe scaun şi se îndreptă

spre uşă. Alex îl urmă fericit. Se tot gândea dacă mai

prinde clătite calde. Ieşi afară şi simţi aerul rece şi curat

de iarnă. Câţiva fulgi îi alintau nările, iar vântul parcă

încerca să-i smulgă, turbat, căciula lui de ied...

Se înnoptase şi câteva steluţe clipeau reci, sus, pe

cerul îngheţat... „O fi supărată oare, mama, că am

întârziat?” se întrebă el îngrijorat, mergând alături de

unchiul său, care mormăia ceva nedesluşit. Ajunseră în

ogradă şi Alex simţi un miros îmbietor de friptură. Te


216

pomeneşti că ăştia au

tăiat porcu’! strigă cu

veselie în glas,

unchiul Mihai.

- Da’ tu crezi

că stau după tine, se

auzi vocea mamei.

Vino, Alex, în casă,

că îţi pun să înghiţi

nişte tochitură cu

mămăligă. Ai

îngheţat, sărmănelul

de tine!

- Da pe mine nu mă

inviţi, Marie? o întrebă unchiul Mihai.

- Păi am încotro? Hai, că mă duc după Tamara,

voi aşezaţi-vă la masă şi aşteptaţi-mă.

Femeia se şterse de şort, îşi luă cojocul pe ea şi

ieşi pe uşă. Alex se lăsă pe un scăunel, cu gândul la

clătitele pe care era sigur că le va aduce mătuşa Tamara.

Deodată însă îl fulgeră o întrebare: „Totuşi, cine

a tăiat porcu’?!”

EPIGRAME

Mizilului Boghet Ţi-ai luat primar, poet,

Măi Mizilule, boghet;

Mă iei şi pe mine-n seamă,

Că ţi-am făcut... epigramă?!…


217

Sărbătoritului Îmbălsămat cu fumul de ţigară,

La loc de cinste stau de ziua ta;

Mi-ar fi plăcut să chefuim afară,

Iar fumul… tu să-l poţi împacheta.

Unei statui între dudui Din politeţe eu te-am întrebat,

De ai ceva, interesant, să-mi spui;

Ştiu sigur însă, e teren minat

În capul tău, statuie-ntre dudui.

Amantului Îmi promiţi mărgăritare

Şi palate de cleştar;

Din iubirea ta, cea mare,

Nu m-aleg nici c-un… Logan.

Caprei de la facultate Te furisezi, pe la spate,

Si-o faci mereu pe cocheta;

Rupi ceva, din facultate,

Dar mai mult rupi bicicleta...


218

CONSTANTIN

BIDULESCU

M-am născut în

Bucureşti la 29 februarie

1944. Deci acum am:

şasezeci şi nouă ani,

şaptesprezece aniversări ale

zilei de naştere şi şaptezeci

de primăveri!!! (prima s-a

petrecut imediat după

naştere). Liceul la Ion

Neculce în Bucureşti şi tot

în Bucureşti cinci ani Facultatea de Matematică. Apoi

profesor de matematică vreo patruzeci şi doi de ani şi

azi pensionar în Ploieşti. Din vara trecută când am

terminat cu matematica m-am apucat de versificat. Alte

pasiuni: şah şi rebus (am publicat peste şapte sute de

careuri şi integrame în reviste şi ziare)

Fabula şoricelului Azi un şoricel mai mare

Vrea să caute mâncare.

Înainte ca să iasă

Ochii a rotit prin casă.

Vede pe-o măsuţă mică

O bucată de brânzică.

Se uită la ea cu frică

Să n-apară vreo pisică.

Pisica să-l păcălească

A-nceput să hămăiască.

Când ham, ham a auzit

Şoricelul a ieşit.

Bietul nostru şoricel

A crezut că-i un căţel

Şi s-a dus ca o săgeată

Să mănânce brânza toată.

Dar pisica cea isteaţă

I-a ieşit deodată-n faţă.

Vai sărmanul şoricel

C-a şi pus laba pe el!

Morala:

Totdeauna este bine

Ca să ştii şi limbi străine.


219

Fabulă Pe o apă azurie

Se plimba cu bucurie

O răţuşcă aurie

Jucăuşă şi zglobie.

Dar răţuşca noastră mică

Vine la mal fără frică.

O vulpe ce pândea-n tufiş

Se strecoară pe furiş

Sare - acuma ca din puşcă,

Pune laba pe răţuşcă

Şi aproape că o muşcă.

Stai aşa vulpe frumoasă!

Eu sunt slabă şi osoasă.

După ce îmi înving teama

O să ţi-o trimit pe mama

Că-i mai mare şi mai grasă

Să ai ce pune pe masă.

Vulpea proastă se-nvoieşte

Iar când răţuşca pluteşte

Spre vulpe ea a strigat

Şi îi spune răspicat:

-Te-am păcălit, de bună

seamă,

Că eu nu am nicio mamă.

Am ieşit din ouşor

La noi în incubator.

Morala este una standard

Nu da vrabia din mână

Pe cioara de pe gard.

Barul O femeie goală

Intră într-un bar.

Cere la iuţeală

Whisky la pahar.

O priveau toţi stingheriţi

De situaţia actuală.

- Ce tot vă hliziţi atât

N-aţi văzut femeie goală?

- Ba văzut-am de mulţi ani,

Dar suntem nedumeriţi

De unde-o să scoateţi bani

Consumaţia s-o plătiţi.


220

Adam şi Eva în Rai Dumnezeul luminat Universul a creat. Apoi a venit şi rândul Să facă Cerul şi Pământul. Şi atunci când a sfârşit Pe Adam l-a zămislit.

Imediat după aceea A zămislit şi femeia. La Adam când s-a uitat A spus despre rezultat: Eu sunt foarte mulţumit De felul cum te-am clădit.

Când se uită la femeie Stă să-i vină vreo idee. Eşti frumoasă şi eşti şic Dar să te machiezi un pic. Şi-au plecat ei prin grădină,

Gâze, fluturaşi, lumină. După ce stă şi socoate Eva-i pusă pe-ntrebate: -Mă iubeşti tu, măi bărbate? Îi răspunde scurt Adam: -Vreo alternativă am?

Ultima dorinţă Un bătrân pe pat de moarte Cheamă soţia deoparte. Spun dorinţa mea fierbinte Ca ultima rugăminte: Atunci când n-oi mai fi viu Toţi banii mei să-i pui Cu mine în sicriu. Apoi când a fost să fie Soaţa puse o cutie. Rudele mirate toate O întreabă dezolate: - Cu el ai trăit mulţi ani N-ai oprit şi tu din bani? - Eu sunt femeie creştină Nu pot ca să fiu haină


221

Şi atunci în consecinţă Respect ultima dorinţă. Eu atâta am de spus În sicriu un cec i-am pus. Morala este: Că de foarte multe ori în viaţă Femeia e mai isteaţă.

Datoria Noaptea vine cu răcoare Soţii s-au dus la culcare.

În fereastră bate luna Soţul se frământă-ntr-una. Pe la patru dimineaţa Se răsteşte la el soaţa: - Ce-ai păţit tu măi Ilie De-ai aşa o insomnie? - Sunt dator eu la Ion Mai mult de un milion De o lună-i datorez Mâine să-i înapoiez.

Mă frământ şi mă socot De unde banii să-i scot. Soaţa ia un telefon Şi îl sună pe Ion: - Te-am sunat să-ţi spun Ioane Că mâine aştepţi în van Că Ilie nu mai are Niciun ban.

Soţul e nedumerit Şi întreabă cătrănit: - De ce-ai procedat astfel? - Lasă să nu doarmă el.


222

În pădure (fabulă) În toate zilele senine În faţa unei vizuine Pe o vreme călduroasă Un iepure scria la masă. Vieţuitoarele grăbite Se uitau cam buimăcite. - Ce scrii tu acolo oare? - Fac muncă de cercetare Cum un iepure mai mic Omoară un urs voinic. Că voi fi eu adulatul Dacă-mi iau şi doctoratul. Animalele cu toate Fac un haz pe săturate:

E frumos ca un discurs Dar cum să te pui cu-n urs?

Într-o zi mare mirare Blana ursului la soare Se vedea din cărăruie Prinsă într-un pom în cuie. Animalele mirate Au căzut toate pe spate. Mândru iese iepuraşul Părăsind ţanţoş lăcaşul. În urma lui din vizuină Iese-un leu cu burta plină. Morala: Nu contează autorul Contează îndrumătorul.

EPIGRAME

Dorinţă „Banii n-aduc fericire“

Trei vorbe şi-o amăgire.

Eu aş vrea să am mulţi lei

Să mă amărăsc cu ei.

Constatare Idei de la un savant de-ai luat

Se numeşte plagiat. De la mai mulţi de faci o adunare Se numeşte cercetare.


223

Scrisoare de la fisc În fişa fiscală aţi scris fără reţinere, Dar nu suntem de acord cu argumentul, Că la persoane aflate în întreţinere Aţi pus Guvernul şi Parlamentul.

La ultimele alegeri Din nou la voturile acordate Am dat dovadă de naivitate. Când candidaţii au promis un trai uşor Eu am crezut că se referă la popor.

Anunţ la ziar Circul X

În activitate, Angajează clovn. Rog seriozitate.

Premieră la teatru Aseară mulţi spectatori Au dat cu ouă în actori. Da, dar mai şi aplaudau, Păi atunci când nimereau.

Numai medicii în vârstă au rămas la ţară De tratament ca să fac rost La patru medici eu am fost Sperând ca să mă facă bine Dar arătau mai rău ca mine.


224

Rezolvare De aduceţi o hârtie Joi lucrarea e făcută. Cum să fie de A4? Nu, să fie de o sută.

Alo! S-a verificat Şi s-a dovedit Numărul greşit Nu e ocupat!

Despre minciună Minciuna, eu o ştiu prea bine E un lucru foarte trist. Dar mă mint chiar şi pe mine Când mă cred epigramist. Sunt sfânt, nu beau nici nu fumez Femeile nu le-agreez.

- N-ai niciun viciu, e frumos - Ba da, sunt mare mincinos. Adevărul şi minciuna Nu se-mpacă, e-n zadar. Ca să faci din două una Chemi urgent un gazetar.

Unui parlamentar Astăzi chiar în parlament M-au cotat inteligent. S-au rostit aste cuvinte: Vai ce minte, vai ce minte!


225

Drumurile Să vă spun eu una bună: Drumurile noastre toate Au suprafaţa ca pe Lună Şi peisajul ca pe Marte.

Program Guvernu-aplică şi susţine Un program „beton”

Viitoru-mi sună bine, Dar recunosc că sunt afon.

Tot unui parlamentar Alesul când e prezent Mai mult doarme-n parlament. Somnul e adânc, profund Iar de noi îl doare-n ....

Sfântul Petru primind la poarta raiului - Aici toate sunt atemporale Fără serviciu, şcoli sau spitale.

- Pe noi ne cuprinde agonia Că iar am ajuns în România

Vecinii Amicul meu m-a întrebat: - Ce-ţi fac copiii vecine? - Cel mare s-a însurat Doar cel mic o duce bine.


226

Discuţie cu un meteorolog - Cât la sută din prognoze se adeveresc? - Cam patruzeci la sută, dacă stau să mă gândesc. - Ce îmi spui acuma e ceva haios Nu-i mai bine-atuncea să prognozaţi pe dos?


227

MARIA NICULESCU -

(RELLY)

Născută pe 14 martie 1948 în

Bucureşti. Am activat ca

secretar general de redacţie la

Cenaclul Literar Perpessicius.

În prezent sunt administrator pe

site-ul literar Negru pe alb şi

coordonator al Cenaclului

Literar Luceafărul.

Volume proprii la editura Paradox:

- Miere şi fiere - poezii de dragoste, 2001; Vlăstarii

fericirii - acrostihuri, 2004; Credinţa şi păcatul - poem

în versuri, 2006; Leagăn de smarald - acrostihuri, 2006;

A dimineţilor lumină - versuri religioase, 2007; Elful

florii de colţ - poezii de dragoste, 2007; Nopţi de mister,

zile de taină – versuri, 2008; Curcubeul razei de lună –

sonete, 2009; Laguna albastră - rondeluri, sonete,

acrostihuri, 2010.

Editura Amurg sentimental:

- Dar din dar poezii pentru copii, 2006; Rodind precum

o primăvară – acrostihuri, 2006; Renăscând pe altarul

firii – acrostihuri, 2009; Monumentul cuvântului - poeme

de dragoste, acrostihuri, 2009; Iubire neînaripată –

sonete şi acrostihuri, 2012; Cu iola în larg - poeme în stil

haiku, 2010; la Societatea Culturală Destine: - Clipa

albă a zborului, sonete, acrostihuri, 2010. Apariţii în

antologii:

- Antologia Sonetului Românesc realizată de poetul Radu

Cârneci, editura Muzeul Literaturii Române; în revistele

cenaclului literar-muzical Katharsis, Amurg sentimental,


228

Albanezul, Boema’33 (supliment literar la Climate

Literare), revista de cultură poetică Poezia, toate la

editura Perpessicius, Iaşi, iar la editura Granada - într-o

antologie de poezie contemporană şi revista Cervantes

editura Ion Creangă - Carp. Apoi într-o antologie a site-

ul literar Negru pe Alb, editura Societatea scriitorilor din

România.

Să mă ierţi!

Să mă ierţi, stimate domn, Ştiu, din coasta-ţi sunt creată Dar din firea-ţi zbuciumată Eu am moştenit nesomn.

Dragul meu, firea-ţi rebelă,

În rebelă m-a schimbat,

Am jurat să-ţi fiu fidelă?

N-ai fost unicul bărbat!

De când am plecat din Rai

Dus-am viaţă de năpastă,

Eu ţi-am fost sfântă nevastă,

Tu mi-ai fost un mare crai.

Şarpelui găsim pricină

Că-a dezvăluit secretul,

Am rămas, dar, cu regretul:

Nu eşti sfânt, nu sunt divină!


229

Tu, Adam, eu, Eva sunt,

Cine te-ar fi luat pe tine-

Renunţând la Rai, la bine-

Să te-aducă pe pământ?

Iubesc, mă perpelesc, slăbesc! Priviţi-mă! Vă place-a mea supleţe? Mi-am împlinit un vis din tinereţe. Gândiţi, cumva la ce gândesc eu, oare? Vă voi răspunde iute la-ntrebare. Ce m-a-ndemnat ca să devin silfidă Să mă strecor prin orişice firidă, A fost ea, gelozia pentru-acela Ce mă-nvinovăţea că-s infidela, Prea guraliva soaţă dar isteaţă, Şi căreia cu greu îi făcea faţă. Fiindcă îl prindea mai totdeauna Când el îi demonstra cu-a sa minciuna Că-a-ntârziat cu şefu’ la şedinţă Jurând pe sfinţi, pe Dumnezeu, credinţă Că mie, numai mie el îmi poartă Că nu-i uşarnic, nici din poartă-n poartă A se călători, nu-i este felul, Ah, cât de mult uram, din el, mişelul! Şi mai ales uram minciuna-i crasă Spunea că de grăsime lui nu-i pasă, Că-i sunt pe plac şi sunt apetisantă. Mă crede-o gâsculiţă? A sa amantă Cu care îl văzu a mea, mlădie Amică, Doamna Enciclopedie, Părea că merge-n mâini, nu pe picioare, Atât mi-a trebuit! Aşa, deci, oare,


230

L-am dibuit, în fine! Pe-a sa haină Rămase, la-ntâlnirea cea de taină, Un fir ca de mătase, blond, subţiiiire… Mi-a fost îndeajuns să-mi ies din fire. Tot cea amică binevoitoare Spunea cum că părea ruptă din soare Deşi n-ar fi jurat că-i „naturală”; Cu-această frază m-a mai scos din boală. L-am pus pe al meu soţ să jure-ndată Că eu îi sunt iubirea-adevărată, Dar când blondina l-a lăsat, pe-o altă Ştrengară, bruneţică şi înaltă El puse ochii, slabă cum o aţă – Văzutu-i-a amica-mi şugubeaţă. O, Doamne, crudă soartă şi ingrată Simţeam, în viitoru-mi că se-arată. Mă întrebam: - Ce au în plus acelea, De umblă, după ele, soţu-mi, lelea? Nu, nu erau - ca mine - mai frumoase, Erau prea slabe, ori mai rău: prea grase! Născu atunci, în mintea-mi de femeie, Ingenioasă, straşnică idee: Am prins a scrie versuri, scrisorele Şi le-am trimis pe-adresa casei mele, Făcând a se-nţelege - cele scrise, Că, de la un iubit mi-ar fi trimise. Ce-am scris în ele? Cele mai frumoase Pe astă lume, vorbe drăgăstoase, Ce, soţul, îmi doream a mi le spune. Pe lângă-acestea, pus-am flori la uşă (M-a învăţat, de-a mamei, o mătuşă). Să fi văzut schimbarea radicală


231

Ce s-a produs la soţu-mi. Spre-a mea fală, L-am pus pe jar pe domnul Casanova! (Ce-nseamnă- a folosi, drept armă, slova! O armă blândă, făr’de-asemănare, O armă ce nu ştie să omoare, Doar te furnică, spre-a-ţi aduce-aminte De bune şi frumoase simţăminte). O, Doamne-Ţi mulţumesc pentru-al Tău, darul, Ce-mi dat-Ai, îndulcind al meu, amarul! Îţi mulţumesc, o, Doamnă Poezie, Am renăscut, mi-i viaţa frenezie!

De Crăciun -„ În plin decembre, suntem, doisprezece!” -„ Când mă gândesc, Doamne, ce iute trece

A noastră viaţă!” - „ Afară e zăpadă;

Trec oameni zgribuliţi, de frig.” –„Pe stradă

Un du-te vino este, de ce, oare?”

-„ Păi, cum de ce? De mare sărbătoare

Se pregătesc, mai e puţin, Crăciunul

La uşă bate!” –„Să-ţi spun drept, eu, unul,

Nu am leţcaie, uite, chiar aseară,

Când am deschis uşa de la cămară,

M-am îngrozit de crunta-i goliciune;

Nu pot să cred decât într-o minune!

Cumva, gândeşti, că n-am bunăvoinţă?”

- „O, nicidecum, dar cum e cu putinţă?”

-“Am încercat şi eu, ca fiecare,

Să cumpăr pentru-această-mprejurare:

Un brad ce costă-n jur de două sute

(De mii), un vârf - mai zilele trecute

L-am spart,(e,-n mii, vreo douăzeci şi şapte);


232

Brânză (de nouăzeci), doi litri lapte,

Ulei – doi litri, patruzeci de ouă,

(Tot mii, ar fi o sută şaizeci şi două);

Pentru aperitiv - nişte măsline,

Salam săsesc - arată foarte bine –

Şi caşcaval - măcar un sfert de roată,

Nu-mi pot permite să iau roata toată.

Vreo două sute mii aş da cu totul,

(Icre nu am trecut, fiindcă nepotul

Cu-al său amic practică braconajul –

Nu-ţi spun c-a fost închis pentru ultrajul

Ce-a săvârşit, dar asta-i o poveste

În care nu m-amestec)”. – „Ce mai este?”

- „Carnea pentru friptură şi sarmale -

Cât crezi, după părerea dumitale,

C-ar fi?” – „În sute mii, vreo cinci sau şase.”

– „Cârnaţi, piftie, de la nea Tănase

Voi cumpăra, pe credit îmi va vinde,

Că, vorba ceea, nu mă pot întinde

Prea mult. Salata „beauf” îmi place tare:

Morcovi - un kil, o ţelină mai mare,

Cartofi - cinci kile, s-am şi la friptură,

(A, să nu uit, se cere-o murătură).”

-„Sunt, mii, o sută. Varza nu se pune?”

- „Îmi dă vecina două verze bune.

Vreo nouăzeci de mii ar fi, îmi pare,

De cheltuit pentru desertul, care,

Include-n el: un cozonac cu nucă,

(Nici prăjituri nu trec, o să-mi aducă

O verişoară ce-o invit la masă;

Îmi plac cele cu gem şi cocă rasă)”;

- „Iei nişte portocale,- un kil de mere,”


233

Cafea, vin ţuică?” –„Doamne-s o avere!”

- „Cam două sute mii ar fi”. –„Pe bune:

Cât crezi c-ar face în total? Ei, spune!”

- „Un milion optsute-ar fi cu totul,

(Mai iei un zahăr, o stafidă…)” – „Tortul

Nu l-am mai pus, conţine, mi se pare,

Prea multe calorii şi-ngraşă tare.”

- „Aş vrea să ştiu, ai rezolvat, în fine,

Problema-n speţă?” – „Vrei să-ţi râzi de mine?”

- „ !?”

- „Mai fă, te rog, o mică socoteală.

Uite aici creionul şi o coală:

Vreo nouă sute mii am la chirie,

(Impozitul nu-l pun). Ce stai?, hai, scrie:

Un milion lumina, (se-nţelege,

Cu telefonul); a ieşit o lege :

De nu le-achiţi, pe dată-ţi sunt închise;

Cablul de la Romsat, fiindcă ţi se

Opreşte când îţi e lumea mai dragă.”.

- „Sunt de acord, cu statul nu-i de şagă!”

- „O sută douăzeci de mii, deci pune,

Faci iarăşi un total, că se impune.”

-„Vreo două milioane, cam pe-aproape.”

-„Te rog nu-mi spune, mă trec ape, ape!;

Îmi pari un tip isteţ şi cu credinţă;

M-ai întrebat: - „Cum de e cu putinţă

Să n-am, de sărbătoarea asta, mare,

Cât de puţin!?” –„De ce? Nu eşti în stare?”

- „Mai vrei să ştii de ce-am halucinaţii,

Vorbesc de unul singur…” - „Speculaţii

Nu poţi a face, sau nu ai cu cine?”

- „Gândeşti, cumva, că mie-mi este bine?


234

Trei milioane şi opt sute! Ia-mă,

Tu-Doamne, zău că-mi vine să-mi fac seamă!

Cum să nu-nebunesc! Nici pe jumate

Din bani nu am, iar peste-acestea toate,

Mai sunt medicamentele!” – „Transportul?”

-„E-asigurat, apreciez efortul.”

- „Dar din Unirii până la Romană?”

- „Perpedes”, nu m-aştept la vreo pomană!

Mi-ar trebui o rentă viageră.”

- „Ţi-ar fi şi viaţa cu mult mai prosperă!”

- „Şi, totuşi, mă întreb aşa,-ntr-o doară:

Contabili sau economişti - în ţară –

Noi nu avem?” – „Cum nu, sunt mii şi sute!”

- „Şi, nu e cineva să îi ajute

Tabla-nmulţirii sau măcar scăderea

S-o-nveţe bine, nu mai zic puterea

Sau radicalii?!” – „Cred că timp nu este,

Bani s-ar găsi...” – „Te rog, să trecem peste.

Ai auzit de hrana naturistă?”

– „?!”

- „Nu lua creion, nu-ţi trebuie nici listă:

Iau fulgi de grâu, porumb sau de secară,

Orez, stafide, un pic de scorţişoară,

O găletuşă de iaurt sau Sana,

Câteva mere…” - „Asta-ţi este hrana?”

- „E nemaipomenită, nu te-ngraşă!”

- „Rămâi cu kilogramele din faşă!”

- „Degeaba râzi! E foarte sănătoasă

Şi, pe deasupra, este săţioasă”.

- „Mă rog, o fi, dar nici măcar... sarmale?”

- „Fac din orez, stafide şi curmale;

O sărmăluţă-ţi face burta mare,


235

Până a doua zi nu vrei mâncare”.

- „Aş vrea să-ţi pun o întrebare mică:

De-i vânt puternic, oare, te ridică

De la pământ?” – „Am fost păţit odată,

Dar de atunci, sacoşa încărcată

O ţin”. – „Ce vrei să spui, că porţi cu tine

Verdeaţă, fulgi, stafide sau smochine?”

- „O, dragul meu, gândeşte mai departe:

Eu, în sacoşă, am un pix, o carte,

Înscrisuri, ciorne, care, peste vremuri

S-or preschimba în scumpe giuvaeruri:

Avere, dar şi hrană sufletească,

N-o să mă-ngraşe, n-o să mă slăbească,

Prea multe nu-s şi, totuşi, câte toate,

Valoare au şi multă greutate.

Iar de e viscol, arşiţă, furtună,

Nori negri deasupra-mi de se-adună,

N-am teamă, nu-mi e cald, nici prea răcoare,

Eu am, la mine, ce-i mai scump sub soare!”

La conac Am la ţară un conac, Nu-i palat, E chiar sărac, da-i conac.

Plouă în al meu iatac,

Ţiglă n-am

Să pun capac

la conac.

Lângă el este un lac,

N-are peşti,

Doar un brotac

prostănac.

Avusei un gard, un drac

De ţigan

L-a luat în sac

biet conac!

Am şi vie, da-n cerdac,

Să o leg

Nu am arac

nici un ac!

Flori sădi-voi, un copac

Şi răsaduri


236

Pe-al meu plac,

de spanac.

Şi lega-voi un hamac

Printre flori.

Sub cel copac, lângă lac,

Să mă-ngân cu cel

brotac,

Într-un prinţ

Să îl prefac,

prea-i posac.

Sunt bogată! Cu privirea mă arată Lumea, cum c-aş fi-

mbrăcată După moda nou creată, Că-s bogată,

Şi că ziulica toată Mă tot plimb şi mă-

nvârt roată, Sunt un pic prea

alintată, Că-s bogată,

Că mănânc doar

ciocolată, Carne bine împănată, Fructe, alune, îngheţată, Că-s bogată.

Că-s prea veselă! O dată Nu par a fi supărată, Sau prea des c-aş fi

curtată, Că-s bogată.

Ei, şi ce! Nu sunt mirată Că-mi e viaţa controlată

Şi că sunt invidiată, Sunt bogată!

N-a şti lumea niciodată De ceva c-aş fi frustrată, Nici nu vreau, sunt

cumpatată Şi-s bogată!

Şi de ce n-aş fi, când

toată Zarea e a mea, -nsetată Nu-s, din roua ne-

ntinată Beau, iar poama cea

rotată

Hrană-mi e - şi-mi e

curată Inima,

Sunt prea bogată


237

GOGA GR. CONSTANTIN

Eu, prahovean, din naştere,

Şi cu ursite, mastere,

Eu, din părinţi ardeleneşti,

Un exilat, pe la Feteşti,

Umbrit de ştir, şi de cucută

Cu maidanezii, în derută,

Printre Ciulini, de Bărăgan,

Făcând cuvântului altar,

M-am ridicat, copil de trupă,

În lumea veche, revolută,

De Vladimiri

Lingvişti divini

Matache Grumberg, Ariel,

Regman Cornel and Sufleţel,

Umberto Eco, Marin Mincu

Ce-mi arătau, în zări, Olimpu’,

Ariciu’, latinist sadea,

Simplific, cu etcetera…

În „ubi sunt”, adast ades

Desigur, fără interes,

În toposuri alexandrine,

Din Poli în Insule Malvine

Şi în eresurile-absurde

Tot căutând iele zălude

A la Petrescu, pare-mi-se,

Lunaticilor interzise…

Căci, în pădurea fără rost,

A răsărit soare de post,

Iar în pădurea cea nebună,


238

Eu m-am tăiat în ciob de lună,

Ca Lector, zic, în Fabulă,

În Biblii şi-n etcetera…

Eu, în Delirul, ştim noi cui,

Văzui pe Talpa Iadului,

Şi, în Grădina lui Ion,

Văzui o pupăză, în pom,

Ceasornic, de… să tai pădurea,

Că n-o vezi de copaci… aiurea!...

Parodii neoriginale, cu tâlcuiri Bestiare, După George Peagu - „Fabule şi alte poezii”

Carte ce mi-a inspirat menajeria, legată ombilical de

fauna sa originală în măşti, caractere şi temperamente, în

jocuri de cuvinte, ficţiuni bestiare…

După fabule, de Peagu - ilustraţii Aga Lucia-

Selenity, publicate pe facebook După Fabule, de Peagu,

Ce mi-au trecut mie, pragu’,

Desigur, pe internet,

Am desene pe concret,

Care-au viaţă, au culoare,

Corp şi linii directoare

Că-s din artă plastică,

Optică fantastică…

Citesc textu’ şi văd poza,

Începând, pe loc, hipnoza,

De cuvinte, şi desene,

Cum mi-arunc ochii pe ele,

Mulţumit fiind la fel,

De condei şi de penel…


239

Greierele şi povara Domnu Peagu iar ne spune

De ceva legat de strune,

O întâlnire ciudată,

Şi destul de fermecată,

Cu un greier, care spune,

Că are necaz, pe bune,

Că tot duce în spinare

O vioara-aşa de mare

Atât avea magazinu’

Şi de-aici îi vine chinu...

Veveriţa prea frumoasă Este-o fabula aleasă

(Peagu s-a-ntrecut pe sine)

Cu veveriţa, prea frumoasă,

Ca să nu-i vreau numai bine…

O blănoasă, năzdrăvană

Care-i mare gospodină,

Şi pluteşte, ca o scamă,

Printre pomii din grădină... Ia o nucă, o castană, O alună, într-un plic, Ştie că-i băgată-n seamă, Tac, şi nu mai zic nimic...

Zeul Pan, un tip zevzec Zeul Pan, un tip zevzec,

Admirând cornute

(Zvonu-i tare, dar nu-i grec)

Chestii revolute…


240

Cum era şi cam rural

(Ştim prea bine noi)

Îi făcea ochi dulci, frugal,

Vacii din zăvoi…

A şi dus-o printre zei

(Fabula-i cu poantă)

Vaca n-a făcut viţei,

Că era cam toantă…

Pân’ scapă de-a lui cornută

La colţ de şosea,

Ştie asta lume multă,

C-a fost cu belea…

Sandu şi-a facut un zmeu Sandu şi-a făcut un zmeu

Ajutat de Dumnezeu

Şi l-a-mpodobit, bogat,

O mândrie, în înalt;

Când apare Ionel

Şi se-apropie de el

Începând să povestească

Despre-a lui faptă cerească:

- Ştii tu, zmeul meu, de-aseară,

Se lupta, ca şi o fiară…

L-am legat de un copac,

Însă zmeul a zburat

Cu copacul după el,

Printre stele, ce nu pier…

- Bă, Ionele,-i gogonată,

Tu mă minţi ca şi-altădată,

Fugi de joacă bambilici Şi să mulgi nişte furnici!...


241

Albina care face pe

divina.. Da, e tare cu albina,

Care face pe divina,

Că ariciu’, cam ţepos,

Nu este, de rege, os,

Bate câmpu’, şi noroiu’,

Nu ocoleşte gunoiu’,

Nu-i ca ea, care se-nalţă,

Plină de-a ei importanţă

Către soare, cât mai sus,

Ca să-l salute pe Iisus,

Coboară-n flori, parfumate

Când el duce ţepii-n spate...

În sfârşit, din dialog,

Pe alocuri, monolog,

Caracterele dau nuanţe,

Când cuvintele fac stanţe…

Leul meloman Leul ăsta, meloman,

Cam lovit, pe la bostan,

A cerut la-ai lui supuşi

Să-i cânte, fără arcuş,

Imnuri care-l proslăvesc

Să vadă cât îl iubesc…

Zicea că regalitatea

Iubeşte egalitatea

Celor care-i cântă-n cor,

Slăvit ca nemuritor…

Şi-au cântat, în coruri slute

Toate alea mai cornute,

Şi-au cântat în coruri proaste,


242

Toate care dau la coaste,

Corbi, şacali, vulpi, elefanţi,

Cu odraslele lor fanţi,

Iar măgarii, când răgeau,

Ciorile-i aplaudau…

Şi-uite-aşa-au primit hrană,

Toţi cu pene, sau cu blană,

Târâtoarele la fel,

Ba şi bani, de portofel…

Ciocârlia, doar, îmi pare,

Şi cu soră-sa, mai mare,

Aţi ghicit, privighetoarea,

Au sunat, cerând salvarea

Şi cu Smurdul de urgentă,

Că erau în penitenţă…

Leul le tăiase hrana

Că ele nu-i cântau blana;

Le-a tăiat apa, perechea,

Că nu-i gâdilau urechea....

Ariciu’ volatil Ariciu, bată-l norocu’,

Înţelese pe loc pontu’,

Că, de-ajută la furnici,

Pleacă el sătul de-aici;

Şi-astfel, după procedură,

El şi-a căutat de gură,

Şi-a băgat botu’ cu totu’,

Mâncând ouă, ca netotu’.

Însă, la această pricè,

L-au bătut, bogat, cu bice,

Şi-apoi el tiptil-tiptil

Devenise volatil…


243

Lupu dinţii-şi schimbă... Domnul lup, cam bătrâior,

La vânat fără de spor,

Şi-a propus, el, va să zică, O schimbare-n mare pripă…

Se duse la fierărie,

Să-i lucreze la gingie,

Şi impuse în viteză,

Ca să-i facă şi-o proteză.

Dinţii lui mai erau, doi,

I-a ascuţit mai apoi,

Ca să duc-o nouă viaţă

Şi să uite de verdeaţă…

De-ntreba unu’ sau, altu’,

Cum mai poate da asaltu’,

Îi răspundea lupu’, hâtru::

Ia aminte de la bâtu,

Ca să am, la prânz, o pradă,

Viclenia mi-e întreagă… Lupu’, dinţii-şi schimbă, s-o ştii şi mata, Însă, viclenia, fii sigur, că... ba!

Cocoşul marţial Cocoşind, pe la coteţe,

Mai că face feţe-feţe

Roşu-n creastă marţială,

Pregătit să-i dea mardeală,

Unui oarece intrus,

Care vine, pe ascuns,

La puicuţele lui, dragi,

Să le-aducă-n ciocu-i, fragi…


244

Mitze Cât de supărată-i Mitze,

Că... în casa ei... acum,

Una muscă-i face fitze

Şi-apoi o taie la drum;

De pe-al său năsuc hazliu,

Musca zboară... pe tavan...

Mitze vede-ntr-un târziu,

Ca... s-o prindă... e-n van.

Pisicuţa risipită Da, se ştie, a sărit

Dup-un fulg de catifea,

Din balconul cel vestit,

Pe unde hălăduia;

Şi, mă rog, dacă poţi crede,

Nu i-a fost deloc uşor-

După cum bine se vede,

E pansată, la picior...

Ciocu si denunţu’... Sunt o mamă devotată,

Nu mă vreau aplaudată;

De râvniţi la vreun puiuţ,

Eu cu ciocu’ vă „denunţ”

Pân’ la os, cu-o ciupitură,

Să fac, la puiuţi, friptură...


245

Cioara asta insipidă M-a lovit la pălărie,

Cioara asta insipidă,

Ce-a jignit o ciocârlie,

Cu vorba-i de cărămidă:

Cum că ciocârlia n-are

Ondulaţii (vezi minciună)

Că vocea-i nu are graţii

(Ciocu’ ei de mătrăgună!)

Şi-ncă-o ţine-aşa, cu frecţii,

(Panarama-n răutate)

Ciocârlia să ia lecţii,

De la corb, scumpul ei frate…

Mândru gunoi se răsfaţă Întâmplări de pe o apă,

Unde nimeni nu se-adapă:

La suprafaţă gunoi,

Şi-n fundul ei un pietroi,

Hai să-i zicem bolovan,

Stând acolo de un an,

Iar, plutind, la suprafaţă,

Mândru gunoi se răsfaţă…

Şi se-arată c-are stofă,

Băgând bolovanu-n cofă,

Că, de soare, n-are parte,

Şi că rangul îi desparte…


246

Iepuraşul năzdrăvan Da, îl ştiu pe năzdrăvan,

De mai bine de un an,

Căci povestea lui, se ştie,

M-a costat ceva, bădie…

La grădina dinspre luncă,

Am de toate, dar prin muncă:

Varză, pătrunjel, ardei,

Morcovi, pepeni… măricei;

Şi aşa, de ceva vreme,

Aud varza mea cum geme,

Că un nu-ş’ ce mustăcios,

Îi muşcă frunza vânjos

Şi cheleşte, în cadenţă,

Ca să n-am eu, la scadenţă;

Parcă-mi vine să-i dau bice,

Sau o ploaie de alice,

Sau să-i trag un retevei,

Dar… dau drumu’ lui Grivei

Şi, când hoţul va fi prins,

Îl voi speria-ntradins:

-„Bre cumetre, mustăcios,

Ştiam că nu eşti bănos,

Dar să mă furi noaptea-ntreagă

Şi să-ndeşi a ta desagă

Cu ce mi-a dat Dumnezeu

Nu este pe placul meu…

De te-oi trage de urechi,


247

N-o să mai vii la curechi

Că le fac… cât de măgară

Dacă vii, să mă furi, iară!...”

Moş Martin, dulce pe net (apud George Stroia) Moş Martin, la casa lui, A fost gazdă minunată,

Şi i-a dat poetului

Rime dulci, cu zmeurată…

I-a dat „fagure de miere”

Cum ar zice-n „Epigonii”,

Ritmurile cu mistere

„Pax romana", cu eonii…

Iat-acum, pe Moş Martin,

Cu monoclul sau, cochet,

Cum citeşte vers sublim, Ce s-a publicat, pe net...

Frunze pe interes „Adio, pică frunza”

La Eva-n Paradis,

„Adio, nu mai plânge”,

A mai picat, un vis…

Cu ochi, păgâni, privi-vei,

Eden în destrămare

Şi-astfel, secretul Evei

Te pune, pe picioare…

Voucher-ul bine-l ştii,

De la Adam, încoace,

Şi cu poveşti, hazlii,


248

Ce-l au pe vino-ncoace…

Prin Cluburi, cad ades,

Aşa e, pe la noi,

Frunze, pe interes,

Ce produc euroi…

Panta rei Totul curge, mi se pare, Ca şi vinul, în pahare, Luna către asfinţit, Şi călugărul, spre schit,

Curg şi Sorii, în solstiţii, Caţavencii, în ambiţii, Câinii curg prin bălării, Deputaţii-n puşcării

Vaci, nebune, curg, spre Streche, Tinerii spre Vama Veche, Decibelii, în ureche!...

Şi-am zis verde, epigramă,

Mi-e dor de-o epigolană...

Patru roţi, de tarcagutză,

Dacă scrii ceva, de Gutză,

Mai cu rimă-ncrucişată,

Când muza nu e sedată....

Unora - La madame Bardezi, iar ţi-ai lăsat banii, Am să-i smulg tot păru’ şi-am să plec la mami!

- Stai cuminte, scumpo, nu-te enerva, E un Bar- De-Zi, nu-i ce crezi mata!...…


249

Încăpăţânatului Ţi-ai făcut de un hatâr, Şi ţi-ai cumpărat… catâr, N-ai arat, cu el, un ar. (Se revendică… măgar)!

Lui Ivan Turbincă Unde eşti, bade Ivane, Că te caut peste tot, Să ne scapi, de iordane: -„Paşol Criza-n oboroc!”...

Marinarului Marinar, de apă dulce,

Sau sărată, mi-e totuna;

Valul te ia, şi te duce,

Dacă bei, aşa, întruna!...

Lui Laurenţiu Bădicioiu - Cum l-o fi momit Julieta, Pe Romeo, la Mizil?! Îmi răspunde coana Veta: - C-o damigeană, de vin!...

Naivului votant Ţi-aminteşti de candidat, Chiar credeai că-ţi dă legumă?! Azi l-auzi, ca deputat: - Ce, voi nu mai ştiţi… de glumă?!


250

Unei visătoare Lui nu-i e frig, şi nu-i e foame Şi nu-i fug ochii, la cucoane; L-ai vrea ca soţ?! Ia-ţi vezi de treabă Acesta-i omu… de zăpadă!...

Încrezutului Nu mai crede, tu, monşer, C-ai fi o stea, de pe cer; Dezamăgit sunt! Sub scufie, Vad că ai creier de… hârtie!...


251

GHEORGHE PÂRLEA

Născut la 8 noiembrie 1948 în

localitatea Mirosloveşti - Iaşi;

Învăţător pensionar;

Preocupări literare: versuri

(poemul/epigrama/pamfletul),

proză scurtă (eseul, schiţa,

povestirea);

Colaborări în presa scrisă şi

online:

- Literatura şi arta,

BiblioPolis, Natura, Timpul

(publicaţii din Chişinău), Tribuna învăţământului, Bucureşti;

Basarabia literară, Armonii culturale, Universul Românesc,

Confluenţe Literare, Negru pe alb, etc.;

În volume colective/antologii: Visul - poezii,

coordonator Ileana Lucia Floran, editura Emma, Orăştie,

2011; Antologie de Poezie şi Epigrame (epigrame, Festivalul

Internaţional de Poezie şi Epigramă Romeo şi Julieta la

Mizil, ediţia a V-a, 2012); Antologia de poezie Meridiane

lirice, coordonator Gheorghe A. Stroia, editura. Armonii

Culturale, Adjud, 2012; Antologia Eposs Meridiane,

coordonator Gheorghe A. Stroia, editura Armonii Culturale,

Adjud, 2013; Recunoaşteri: Laureat (pentru publicistică) al

săptămânalului Literatura şi arta, Chişinău, în 2010, 2011,

2012; Trofeul Mărul contribuţiei, oferit de revista

BiblioPolis, Chişinău.

Epigramă autosatirică Era un geniu Păstorel Şi-avea butoaie de... Cotnar’… Eu nu cutez s-ajung ca el, Ştiind că n-am decât… pahar.


252

Unora, da’ mulţi Umoru-i o emblemă personală Ce face dintr-un slut un... Fernandel. Cum nu-s izbânzi în lumea medicală, Vi-l recomand pe „vraciul"... Păstorel.

Celor ce tânjesc după reformă (epigramă „intermediată” de o eclipsă de Soare) Da, Reforma-i în penumbră Şi cam toţi îi ducem lipsa... Dar, curaj! Îi dăm de urmă După ce trece... eclipsa.

Unul cu renume de soţ credincios Se zice că fusese soţ cinstit… Un vânt însă suflă din răsărit Abia când el plecă pe ultimul său drum; Şi focul lui porni şi el… să scoată fum.

Alt răposat, soţ credincios Constantin a’ lui Arvinte Fu ştiut de soţ cuminte. Când muri, nu fu mirare C-avea... zece bocitoare.

Unora cu prejudecăţi (inspirat de o splendidă floare...ignorată) E floarea asta o podoabă Născută din penel divin, Dar câţi vor oare s-o culeagă, Ştiind că-i floare de… ciulin?!


253

Fratelui Ioan, la şasezeci de ani (plecat de-acasă, la aniversare) În zadar tu fugi de-acasă!… Chiar şi-acolo-n Bucureşti Timpului îi cazi în plasă: Tot atâta... împlineşti.

Unuia muşcat frecvent de câine Muşcat de câine an de an, Îmi ceri să-ţi scot din asta vreo povaţă… Părerea mea-i că tu în altă viaţă Ai fost, probabil, un…motan.

Unui pictor abstract Tabloul său cică-i abstract - Şi ni-l prezintă radios. Zic c-ar avea mai mult impact, De ni l-ar arăta… pe dos.

Unor împricinaţi creduli Ei cred vorba din bătrâni: „Unde-i lege, nu-i tocmeală"… Acum legea, oameni buni, E musai cu… târguială.

Unuia care... o ţine pe-a lui Toţi zic că-s zece degetele mâinii, Dar tu, de-ai apucat să zici cumva că-s nouă, Laşi unul, musai, dajdie securii, Strigând: „Tot nu vă dau dreptate vouă!"


254

Unuia care nu-şi mai respectă semenii Respectu-i o resursă asumată A caracterului profund uman… Şi cum consumul curge an de an, Orice resursă, ştim, e… limitată.

Guvernanţilor perioadei de criză Îşi vântură la microfon sloganul: „Să aşteptăm să treacă Criza!”… Şi noi ne înfruntăm cu uraganul, În timp ce ei suportă… briza.

Unuia care face caz de inteligenţa sa Când hotărî să-ţi dea fiinţă Providenţa, Ţi-a rânduit, în har, atunci şi felul: Cu polonicul ţi-a turnat inteligenţa, Cu linguriţa însă… caracterul.

Unuia lipsit de... gelozie De zici că gelozia ţi-e străină, Eu nu-ţi găsesc acum decât...o vină: Ori nu ştii încă de iubire, Ori ţi-e iubita-n... mănăstire.

Unui amic, la şasezeci de ani A fost o vreme, cât a fost, Bărbat cu sex-appeal în inventar. Dar nici acum nu ţine post Căci e, contextual, (sex)agenar.


255

Cârcotaşilor mei Celor ce vor să mă sece Eu atâta doar le spun: Apa vine, apa trece, Epigramele-mi... rămân.

Solidar cu participanţii la mitingurile din

ianuarie, 2012 - Preşedintelui Băsescu (de la un mitingist la televizor)

Epigrama 1 Ca preşedinte jucător (Cu electorii între buturi), El a înscris gol după gol. Acum... îl iau „portarii"-n şuturi.

Epigrama 2 Acuşi, din preşedinte jucător, Va deveni un simplu spectator. Şi cum un fan ca el e bun pe metereze Ultraşii vin în Piaţă... să-l negocieze.

Sunt mai nobil decât preşedintele

(Catren, apropo de declaraţia Preşedintelui Băsescu: „Am

primit nobilul titlu de bunic.”)

Nu-s Preşedinte niciun pic, Dar nobil îs - că sunt bunic Şi fiindcă-s de trei ori bunel, Îs de trei ori… mai nobil decât el.


256

Epigrame dedicate realizatorilor tv. „de partid"

Lui Robert Turcescu (B1) Cu verva lui de teleast zelos Poţi măsura distanţa dus-întors De la un nechemat vreodată sub drapel, La „mult superiorul” grad de...colonel.

Lui Mihai Gâdea (Antena 3) El îşi moşeşte („teologic”) întrebarea, De parc-ar aştepta să treacă Moise marea. Eu cred că la această logoree a ajuns Fiindcă-ntrebarea lui include şi...răspuns.

Jurnalistei Andreea Pora (B1) Proverbele vorbesc de soacră Ca despre poama cea mai acră. Dar cea mai acră poamă ar gusta-o nora Ce ar avea-o soacră pe... Andreea Pora.

Danei Grecu (Antena 3) Guriţa-i subţiată e-o aprigă turbină Dar nu transformă vorba în lumină; Căci mie mi se stinge-ntruna becu’ Când la verbo-centrală-i... Dana Grecu.

Lui Mircea Badea (Antena 3) Cu onomatopeicul său stil (Vezi cum imită regnul animal), Privit şi-n faţă, şi-n profil Constaţi că Mircea Badea-i... papagal.


257

Jurnalistului Eugen Chelemen (sporadic la tv) Ştiu o gură muierească Transplantată altui gen; Acum gura nefirească Turuie la... Chelemen.

Epitaful unuia care şi-a „trăit viaţa” (Îndemn subliminal pentru o viaţă sănătoasă) Mi-a fost viaţa o agapă… Asta-nseamnă, vă spun vouă, Mereu cu-n picior în groapă - Acum sunt… cu amândouă.

Lui Sergiu Căbuleac (cunoscut mie prin pamfletele sale

în proză, rareori în versuri) Ca scriitor de proză pamfletară, S-ajungi la el, îţi trebuie o scară... Dar când pamfletul şi-l compune ca poet, Ca să ajungi la el, îţi ei un... taburet.

Unui pădurar A tăiat codrul cu hapca, Ca să-şi facă vilă mare. Şi-a tăiat însă şi craca Pe care stătea-n picioare.

Variaţiuni pe aceeaşi temă: traseismul politic 1. Traseistul deputat, Fiindcă-i unul... moderat, E firesc, parcurge spectrul Ca să-i poată găsi...centrul.


258

2. Ba cu dreapta, ba cu stânga, Când acestea-s la putere; Deci când stupul are miere – Căci la el e... centrifuga.

3. Când cu stânga, când cu dreapta; Se schimbă la un semestru – La mijloc e însăşi soarta, Căci s-a născut... ambidextru.

Catrene care mă privesc Un mod (contextual) de exprimare a frustrării (nu ştiam că

va fi şi un motiv de consolare) că nu m-am aflat printe

laureaţii Concursului de poezie şi epigrame Romeo şi Julieta

la Mizil, 2012 (cu 663 de participanţi):

Frustrare Am vrut s-o cuceresc pe Julieta Cu-n biet grăunte de umor... Se vede bine însă că vedeta Reduce totul la... amor.

(Aflu, mai târziu, că am fost totuşi inclus în Antologia

Festivalului respectiv.):

Consolare Când la Mizil trimis-am epigrama, Râvneam la Julieta cu temei... Şi încercarea n-a fost chiar degeaba: Mă aflu totuşi... în suita ei.


259

Epigrame care întrec... măsura

Celor ce vor numai... în şa Omului îi este dat Să trăiască cumpătat… Viaţa curge mai frumos „Când călare, când pe jos.”

Iar acei ce vor să treacă Viaţa numai „de-a călare” Nu fac bătături în talpă, Dar le fac… între picioare.

Unora…cu fapte mici Omul, zilnic, e pe-o scară – Când o urcă, când coboară…

Ştiu pe unii care-ţi jură Că-i la fel şi pentru ei… Da, dar scara lor e-n…şură Şi-are numai… doi fuscei.

Unuia lovit de o…ironie a soartei În căsnicie-avea probleme, Căci mult prea des se îmbăta Şi nu se întorcea devreme Cum îi cerea soţia sa.

Pân’ ce-ntr-o zi, întors la vreme Şi treaz cum rar i se-ntâmpla, Găsi nevasta cu un nene Ce-avea… soţie care bea.


260

Autosatiră (cu gândul la un maestru) Referitor la… Păstorel, Desigur, nu rimez la fel… Dar nu sunt nicidecum aşa de trist Căci am, argumentat, un avantaj, cumva: În timp ce despre el se zice că… era, Se spune despre mine că… exist.

Tinerilor politicieni A zis-o unu-n proză, înaintea mea, Cum că politica-i o damă cam lichea – Ademeneşte tinerii cu o ciosvârtă, Dar, „la consum", se-oferă moşilor cu burtă. Şi ce scofală-ar fi aici?! Vor fi şi tinerii... bunici!

Unuia părăsit de nevastă Plânge omul ca năucul, Că l-a părăsit nevasta Şi că-i cântă zilnic cucul... Zic, ce pagubă e asta? Mai mare ar fi beleaua De i-ar cânta... cucuveaua.

„Partea mea", de la un „duel epigramistic" (având

vinul ca leitmotiv) din revista online Negru pe alb Văd aici umor cu fler, Măsurat cu cântar fin: Câtă sare- atât piper... Dar surplusul e...la vin.


261

Zice-un filosof vestit: „În vin zace adevărul." Eu zic franc: n-a nimerit – În vin colcăie...umorul. E avânt la epigramă Când o stihuieşti în cramă – Gâl-gâl-gâl din păhărel Şi-l vezi mic pe...Păstorel. De atâta vin şi muză Mi s-a tulburat umorul, Iar nevasta mă acuză... Deci salut! şi... trag zăvorul.

Iar de vreţi să ştiţi morala (Cum s-a terminat duelul): Muza ne-a înnegrit coala, Iar vinul ne-a ... „făcut felul". Mi-a plăcut şi-am să vă zic Că deşi îs ucenic Între cei cu umor şic, Am crescut şi eu... un pic. Mă opresc aici cu gluma, Deşi nu mi-am făcut suma,. Caci nevasta, ca un nor, Îmi cam plouă pe...umor.

Epigramistului Mircea Coroş (ca răspuns la o epigramă prin care mă promovează în cercul

epigramiştilor, în revista Negru pe alb)


262

Pentru stih de promovare, Mulţumesc adânc, Maestre! Acum...ţineţi-vă tare, Că nu-i loc de doi...pe creste.

Epigramistului Florin Alexandru (care se plânge în Negru pe alb, de pierderea umorului la

români) Bine zici, dragă Florine!... De atâta tevatură, Lumea s-a pierdut pe sine - L-a pierdut chiar şi pe...Bulă Tot necazul ţine hazul – Că deşi-am schimbat macazul, Trenul nostru ne tot poartă Numai pe... „linie moartă". O să deraieze trenul Dacă nu schimbăm „refrenul" – Căci pe postul de acar E mereu un... marinar.

Distinsei epigramiste Mariana Dobrin (răspuns la epigrama domniei sale: „Tratăm ferm cu toţi

chinezii/ Să primească maidanezii,/ Pentr-o pungă de orez/

Le dăm câte-un maidanez.”, revista Negru pe Alb) Propunerea vi-i neîntemeiată: Le-o fi carnea de câine preferată, Dar China ştie că al nostru maidanez, Dedatu-s-a şi el la... carne de chinez* *apropo la chinezul care a murit la Bucureşti, muşcat de

câine


263

Unuia care se plânge de gropile din şosele Ce te plângi atât, Petrică? Te ridici, de cazi în gropi – Nu mai iese cine pică Doar în groapa cea cu... popi.

Soţiei mele, Ortansa În drumurile mele cu răscruci,

Ispitele mi-au fost şi ele multe, Dar numai una vru să mă asculte, Ca mai apoi, doar ea să-mi dea…porunci.

Mezinei mele dragi (Satiră care include şi...autocritica) De profilul ei lăuntric

Pare-a fi nemulţumită Şi-n zelu-i autocritic, Cică-ar fi... „nedefinită”... Că acolo-n adâncime, Zice ea, e ceaţă groasă...

*

O, n-o să mă duci pe mine

Cu-a ta poză cam... noroasă!

În acel... „nedefinit"

Eu văd... stânca de granit:

Cine-a vrut să te înfrunte

A primit... „cucuie” multe...

Port vreo câteva şi eu,

Nici uşor, dar nici prea greu –

Că-mi aduce-aminte junghiul

De zicala cea cu… „trunchiul.”*

*Aşchia nu sare departe de trunchi.


264

IOAN SILVAN

S-a născut la 27 martie 1959, în

satul Pecei, judeţul Sălaj. Primele

versuri, din primăvara anului

1978, sunt o imitaţie după

Luceafărul lui Mihai Eminescu,

pentru ca, zece ani mai târziu, la

debutul în revista Orizont, din

Timişoara, să aibă conturat

propriul său stil. Între 1981 şi

1986 „editează clandestin”, cinci

volume de versuri, bătute la maşină, intitulate în ordine:

Întoarcere, Nespuse cuvinte I, Gânduri în apropiere,

Nespuse cuvinte II şi Tridentul soarelui. Tot atunci, scrie

Destin cenzurat, un roman complex de cinci sute de pagini,

care va fi publicat, într-un tiraj foarte restrâns, abia în anul

2004, la editura Căbita.

Editorial debutează cu volumul de versuri Cercul de

abur în 1991, la editura Arc Sud din Arad. Au urmat apoi

volumele: A cincea evanghelie, editura Nobel Cart, Arad,

2001, America o escală spre cer, proză şi Întâi a fost o

ploaie de sânge (poezie) la editura Căbita, 2003. Ruinat

material şi moral, în ianuarie 2005, emigrează în Spania,

unde va munci, la început ocazional, apoi ca prestator

autonom de servicii în agricultură, iar 2008 să înfiinţeze

editura Iepure, cu sediul în provincia Toledo. La această

editură va lansa ziarul de anunţuri gratuite, în casteliană Que

se vende y que se compra en şi îşi va publica, în limba

spaniolă, în traducerea fiicei sale Alexandra, volumele:

Aventurile unui jurist nebun (două ediţii), prima parte din

trilogia Dedesubtul lumii intitulată, Văduva strigoilor, iar în

franceză, în traducerea doamnei Gabriela Pavel, A cincea

evanghelie.


265

În curs de apariţie, tot în spaniolă, volumul de proză

istorică Ceauşescu şi faţa ridicolă a comunismului.

Făină din grâu sălbatic Trei luni de stres, nerăbdare şi insomnii, plus cinci

mii de dolari americani garanţie mă costase licitarea editării

pliantelor pentru Târgul Internaţional de Utilaje Agricole de

la Roma, pentru ca Emilio Cristiani şi Alfredo Barri,

delegaţii Agenţiei care organiza târgul din acea vară, să

ajungă să treacă pragul editurii Hotarul Literar din Oradea,

pentru semnarea contractului autentic.

Delegaţii Agenţiei de Promovare, din cadrul

Ministerului Agriculturii din Italia, îşi doriseră cel mai puţin

câştigarea licitaţiei de către o tânără editură din Europa de

Est şi din această cauză, îşi manifestau scepticismul, atât în

ceea ce privea potenţialul nostru financiar, cât şi, mai ales,

capacitatea de atingere a parametrilor grafici, de calitate, în

ceea ce privea tipărirea materialelor publicitare. În valoare

totală de treizeci de mii de dolari, contractul îmi dăduse atâta

bătaie de cap încât, la un moment dat, chiar începusem să-mi

pun problema dacă meritase efortul.

— Buongiorno! îi salutai pe cei doi oficiali şi le

întinsei mâna, când îi văzui conduşi de Paul Mitzic către

masa pe care eu pregătisem toate anexele contractului şi

mostrele de tipar cerute de italieni, prin telefon, încă înainte

de plecarea lor spre România. Bine aţi venit la editura

Hotarul Literar! continuai.

— Buongiorno! Buongiorno! îmi răspunseră cei doi

domni la salut şi îmi strânseră pe rând mâna.

— Vecine... vecine... pot să dau un telefon de la

dumneata din redacţie? îl auzii pe Guş Satan în spatele meu,

intrând fără să-l fi observat cineva.


266

— Mai târziu, îi zisei în treacăt, nu vezi că am

musafiri importanţi şi nu-i potrivit să te bagi peste noi? Vino

peste o oră sau două şi... fii drăguţ, nu mă mai deranja când

am clienţi în redacţie, te rog!

— Bine, bine... mă aşez pe fotoliu şi nu scot un

cuvânt, gata, mi-am închis gura, nu vreau să-ţi încurc

socotelile, pentru că după aceea ştiu că...

— N-ar fi rău să plecaţi! îi zise Paul Mitzic, fără să-şi

ia privirea de pe chipurile celor doi domni, pentru ca nu

cumva aceştia să se prindă că în editură are loc un mic

incident. Chiar vă rog să plecaţi, domnule Guş Satan! Nu-i

frumos să asculţi ce discută oamenii de afaceri între ei.

— Da’... la câtă italiană ştiu eu... puteţi vorbi şi

despre mine, că n-am habar despre ce e vorba, dar am şi eu

puţină treabă pe aici, aştept pe cineva, mi-am dat întâlnire la

voi la editură...

— Atunci treceţi la secretariat şi aşteptaţi cât vreţi!

insistă Paul Mitzic, simulând un respect excesiv faţă de Guş

Satan, manifestat prin gesturi care trebuiau să le inducă

italienilor idea regretului că nu îl putea primi chiar atunci.

Sau du-te dracului şi aşteaptă-ţi musafirii acasă, nu-ţi da tu

întâlnire la noi în redacţie că...

— Fii atent că imediat strig şi te fac de ruşine la

italieni, dacă nu te porţi bine cu mine! Cum crezi tu că îmi

interzici să intru în redacţie, dacă vecinul îmi permite?

— Hai că am glumit... îl perie Paul Mitzic,

înţelegând că alesese în mod greşit soluţia forţei pentru a-l

ţine pe Guş Satan la distanţă de discuţiile noastre oficiale. A

fost un fel de a-ţi spune: „fii drăguţ şi lasă-ne să ne facem

treaba cât mai bine.”

— Păi, aşa! continuă victorios Guş Satan. Învaţă-te

să te porţi cu intelectualii, că oricum sunt deja nervos din

alte motive...


267

— Dar acum... pe bune, nu te superi dacă te rog să

aştepţi la secretariat, până terminăm de discutat cu oamenii

ăştia? continuă Paul Mitzic, făcând cu mâinile aceleaşi

gesturi prieteneşti, care îl enervau şi mai tare pe Guş Satan.

— Nu mă supăr... dacă îmi spui frumos, dar nici aşa,

să mă iei peste picior pentru ăştia, că mai intelectual sunt eu

decât ei!

— Dumneavoastră ştiţi că la noi în redacţie sunteţi

binevenit oricând, mimă Paul Mitzic o profundă cordialitate

faţă de Guş Satan. Atâta doar că... acum aţi picat cam prost,

asta era idea.

— Cam prost au picat ei pentru mine, că nu prea sunt

învăţat cu străini pe aici, dar mă rog, să nu vă mâniaţi pe

mine... hai că accept să aştept în biroul secretarei.

După câteva minute de ceartă mascată, Paul Mitzic

reuşi să-l scoată pe Guş Satan din birou şi să închidă uşa

dintre cele două încăperi. Asta nu însemna însă că urechile

lui Guş Satan fuseseră astupate.

Dimpotrivă, la o oră de la incidentul produs de el,

când cei doi oficiali se aflau în drum spre aeroport, conduşi

de şoferul editurii şi de redactorul-şef, iar eu strângeam de

pe mese ciornele, mostrele de tipar şi ceştile de cafea,

juristul reveni în birou, prefăcându-se că uitase cu totul

proasta primire de care avusese parte în acea zi.

— Faci afaceri cu italienii, se hazardă, am văzut că i-

aţi tratat cu respect! Plătesc bine, plătesc? întrebă curios,

aşezându-se pe unul dintre scaunele rămase libere prin

plecarea musafirilor.

— Plătesc bine, de fapt... asta am să văd când o să

îmi bage banii în cont, pentru că deocamdată din buzunarul

meu pleacă banii, nu vin. Adică, de moment suntem la

capitolul cheltuieli şi numai în final, când se va finaliza

afacerea, vom vedea cum îşi vor onora contractul. Atunci

vom vedea dacă plătesc sau nu.


268

— Plătesc, plătesc... lasă că ştiu eu, mă asigură el cu

vocea rotunjită la maximum, uşor îngroşată, ca să pară cât se

putea de drăguţ cu mine. Şi eu am făcut afaceri cu italienii

şi-am fost mulţumit. Italienii plătesc... dau bani grei pe orice,

dar auzi, pot să mai dau un telefon, două de la dumneata?

— Puteţi, câte doriţi, v-am oprit vreodată?

— Nu... niciodată, mulţumesc... Dumneata totdeauna

ai fost un domn, celălalt mă enervează, ungurul cu cioculeţul

sub buza de jos.

— Clar! Că de-ar avea cioculeţul din jos de buza de

sus, în caz că omul ar sta în cap în faţa dumneavoastră, s-ar

chema mustaţă! îi luai apărarea colegului meu. Şi să ştii că

Paul Mitzic nu-i ungur, ci evreu, şi-i un tip extraordinar, un

salariat fidel şi corect.

— Să te fereşti de daruri de la unguri, auzi

dumneata?

— Dumneata nu înţelegi că nu-i ungur?

— Ungur sau evreu, tot aia-i când se pune problema

să-ţi facă un bine. Evreul când zice că îţi dă, de fapt, îţi ia!

Eu n-am încredere în unguri, în evrei, în ţigani, în ruşi, în

turci, în femei, în copii, în nimeni!

— Cum, nici în copiii mici, care sunt nişte îngeri, nu

aveţi încredere?

— Cum s-am încredere în copiii mici, ăia sunt cei

mai periculoşi! Laşi dumneata copilul de doi ani să te

închidă în cuptor? Nu-l laşi! Vezi că n-ai încredere în el?

Sau dacă ai... lasă-l! Să vezi ce-o să-ţi facă. Şi-am uitat să-ţi

spun, nici în şoferi nu prea mai am multă încredere. Uite, azi

am cumpărat o tonă de fier beton de la nişte muncitori care

lucrează acolo, la tribunal, cu un milion de lei, au făcut şi ei

un ciubuc frumos şi l-am pus pe un camion. I-am plătit

şoferului să-l aducă şi să mi-l lase aici, la editură şi uite că

nu mi l-a lăsat! Vezi, îl aştept de o oră şi nu vine!


269

— Poate mai are de încărcat şi altceva, din altă parte,

de aceea întârzie.

— Aşa-i vecine? La asta mă gândesc şi eu, poate mai

are drumuri pe la alte depozite şi după aceea o să vină. De

aceea ţi-am cerut voie să dau câteva telefoane, să văd cum

pot da de şofer.

— Ai numărul lui de telefon?

— Nu-l am. Nici nu ştiu de unde l-aş putea afla, dar

să sperăm că vine, că doar... i-am plătit şi lui un milion de

lei, să mi-l aducă până aici. Dacă nu...

— De unde e şoferul? Îl cunoşti?

— Nu-l cunosc, dar aia nu înseamnă că nu trebuie să

fie corect, dacă i-am plătit. Am ieşit în şosea, i-am făcut

semn cu mâna să oprească şi i-am zis: „Uite, îţi dau un

milion de lei ca să-mi duci fier betonul ăsta până la editura

Hotarul Literar şi să mi-l laşi acolo.” „Bine! a zis şoferul,

pune-l în camion şi dă banii!” L-au încărcat băieţii ăia care

mi l-au vândut cu un stivuitor şi...

— Şi... cred că ai rămas şi fără bani şi fără fier beton,

murmurai eu. Ce număr avea camionul?

— Nu ştiu, parcă era de Timiş, sau ceva de genul...

— Hai, spune-mi, ce afaceri ai făcut dumneata cu

italienii, că şi aşa, mai ai de aşteptat mult şi bine până vine

ăla cu fierul beton.

— Ce afaceri am făcut cu italienii? Hm! pufni pe nări

Guş Satan. Afaceri bune am făcut cu italienii şi-am câştigat

o droaie de bani, uite aşa, pe nimic, un pic de inspiraţie şi

gata! Măi, să vezi cum am intrat cu ei în legătură: acum

câţiva ani, au venit la noi, la Abicola, cinci italieni

pensionari, vegetarieni convinşi, să cumpere propolis şi

miere.

Dar cumpărau cantităţi mari, nu aşa... voiau să

deschidă un depozit de produse Bio. Şi într-o zi, cum

aşteptau la mine în birou să le vizez contractul, unul m-a


270

întrebat: „Signore Guş, signore Guş, nu ştiţi pe cineva care

are de vânzare făină de grâu sălbatic? Noi, toţi cinci, suntem

vegetarieni şi nu avem voie să consumăm decât pâine de

secară. Doctorul a spus că şi mai bună ar fi pâinea din grâu

sălbatic, dar nu ştim de unde să punem noi mână pe din

ăla...” „Eu am făină de grâu sălbatic! Am zis. Câtă vreţi,

zece saci? Douăzeci de saci? Zece tone?” „Zece saci! A spus

unul dintre italieni. Plătim bine, cinci mărci pe kilogram!”

„Bun preţ, nimic de zis, le-am răspuns, dar şi eu vă dau o

marfă de calitate...” Când am auzit eu că e vorba de cinci

mărci pe kilogram, mi-am şi făcut socotelile şi am zis: „Zece

saci a patruzeci de kilograme sacul, înmulţit cu cinci mărci...

rezultă două mii de mărci germane! Deci e ok”, am gândit şi

le-am luat în avans o mie de mărci germane. Cu mine nu te

joci, aşa... cumpăr făina, nu cumpăr făina... Că şi de nu-mi

mai dădeau nici un ban, după aceea, eu tot ieşeam bine.

— Şi cum aţi reuşit să faceţi rost de făină din grâu

sălbatic? l-am întrebat, continuând să strâng de prin birou.

Unde aţi găsit dumneavoastră, în epoca modernă, din ăla?

— Măi, să vezi ce-am făcut! izbucni el într-un râs,

scurt, provocat de propria-i uimire. Mi-am adus aminte că

mama-mi lăsase pe pod, la casa asta, de peste drum de

dumneata, cinci sau şase saci de fasole sură, uscată, veche de

vreo şapte ani. Vreo şapte ani avea fasolea când a murit

mama, îţi dai seama, că mama era moartă de cinci ani când

am negociat eu cu ei afacerea... Fasolea fusese strânsă de ea

cu mult timp înainte. Se gândise, săraca, să aibă la bătrâneţe,

dar n-a mai apucat să o mănânce, c-a murit. Şi-atunci, ce mi-

am zis eu: duc fasolea la moară, o macin, o amestec cu făină

de grâu, şi le spun că-i făină din grâu sălbatic, că doar n-o

trimit ei la laborator înainte să mi-o plătească. Zis şi făcut!

Am încărcat sacii cu fasole într-o maşină şi-am pornit spre

moară.


271

— Nu v-au întrebat italienii de unde aveţi

dumneavoastră grâul sălbatic?

— Dară nu! Primul lucru pe care au vrut să-l afle a

fost de unde am eu grâul sălbatic.

— Şi ce le-aţi spus?

— Ce le-am spus? Le-am spus că tata dă grâu

sălbatic oilor primăvara, ca să nu moară peste an de căldură

şi m-au crezut! Auzi dumneata? M-au crezut! Ba mai mult,

au sărit în sus de bucurie zicând: „Vezi domnule, vezi? Ştie

el ceva, nu-i prost tatăl dumitale, nu dă el degeaba grâul

sălbatic oilor să-l mănânce.” Nu-i prost tata, m-am gândit.

Aveţi dreptate, că-i mort de trei ani. Şi fasolea-i tare de-şi

rupe mistreţul colţii în ea. Odată am pus şi eu la fiert o

jumătate de kilogram şi după ce am ţinut-o trei ore pe foc,

abia de s-a încreţit puţin la piele.

— Nu avea şi gărgăriţe fasolea aia bătrână? îl

întrebai.

— Putea să aibă şi molii, odată ce o macini nu se mai

ştie nimic! Am dus-o la o moară mai ferită de ochii lumii, la

o moară de apă, pe Valea Crişului, la un bătrân ce nu prea

avea clienţi, şi bătrânul mi-a sugerat să amestec grâul de

calitate inferioară cu fasolea înainte să le introducem în coş.

Proporţia a fost de aproape unu la unu şi a ieşit un amestec

sur, ciudat. Interesant că nici nu mirosea rău măcinişul ăla.

După ce i-am plătit morarului, omul m-a întrebat suspicios:

„Auzi, nene, ce faci cu borşul ăsta?” „Cresc struţi!” i-am

răspuns.

Auzi dumneata, cresc struţi!” Nu ştia bătrânul ce-s

struţii, i-am explicat eu, pe fugă, că struţii sunt nişte păsări

care aleargă mai tare ca Acceleratul şi el m-a crezut.

Am pornit spre Oradea când se însera, iar dimineaţa

următoare am şi primit de la italieni diferenţa de o mie de

mărci şi foarte, foarte multe mulţumiri. Aşa se fac afacerile,


272

domnule, nu cum crede Mitzicul dumitale, el crede că-i

deştept, dar nu-i!

— Lasă-l pe el, nu-l amesteca în bârfe, mai bine

spune-mi cum te-ai despărţit de italieni.

— Bine m-am despărţit, cum să mă despart? Mi-au

lăsat şi mie cinci kilograme de făină de aia... într-o pungă

din plastic, dar eu am aruncat-o într-un canal, cu pungă cu

tot. Măi... să-i fi văzut cât de bucuroşi erau italienii că au

făcut rost de făină din grâu sălbatic, de ziceai că dacă

mănâncă din făina aceea o să trăiască o sută de ani.

— Şi... cât au trăit?

— Cât au trăit? Ei ştiu cât au trăit, că au plecat în

Italia după aceea. Nu înainte însă, să treacă pe la Abicola, să

semneze un nou contract de popolis. Atunci i-am întrebat:

„Ei, cum este pâinea din grâu sălbatic?” Mi-au spus că

pâinea-i bună, doar că-i balonează puţin. Puţin ziceau ei,

pentru că în realitate băşeau de nu le puteai lua trompeta de

la cur. Măi... şi uită-te tu, domnule, că nu mai vine ăsta să-

mi aducă fierul beton!

— Nici nu mai vine ăla! încercai să-i deschid ochii.

Dacă nu-l cunoşti, nu ai numărul lui de telefon sau numărul

de înmatriculare al camionului...

— Trebuie să vină, se consolă Guş Satan, doar i-am

plătit! Măi, dar nu ştiu sigur dacă era camion de Timiş... sau

era camion de Arad...

— Nu-ţi mai aduce nimeni niciun fier beton,

domnule Guş Satan, fii cu minte, că ăla a plecat din oraş, cu

fierul în maşină şi cu banii dumitale în buzunar. De la

afacerea asta poţi să-ţi iei gândul.

— Să pierd eu două milioane de lei, din cauza unui

hoţ! sări în picioare lângă scaunul pe care stătuse. Cum să

pierd eu două milioane de lei? Mă duc să-l aştept în stradă,

aşa poate vine. Doar aveam acolo fier beton de cinci

milioane de lei, dacă nu mai mult.


273

La sugestia că ar fi putut pierde cele două milioane

de lei, faţa lui Guş Satan se înnegri, ochii i se umflară în cap

de parcă ar fi înghiţit, în clipa aceea, un broscoi. Ieşi în

stradă, se duse până la colţ, privi în lungul bulevardului pe

care nu circulau camioane de mare tonaj, reveni în curte.

— Ce aveţi de gând să faceţi acum? îl întrebai.

— Ce să fac? Să-l caut!

— Păi... să-l căutaţi, dar cum, dacă nu ştiţi nici

măcar compania căreia-i aparţinea camionul? Cui să vă

adresaţi? Vedeţi, domnule Guş Satan, aţi fost lacom şi aţi

pierdut mai mult decât dacă aţi fi cumpărat fierul beton din

depozit. Cei de la depozit vi l-ar fi adus cu camionul lor

până în curte.

— Fugi de aici, domnule! sări cu gura pe mine Guş

Satan, uitând pe moment de facilitatea pe care i-o acordam

suportându-l. Mie îmi dai tu sfaturi! Astea-s prostii ce spui

dumneata, cum sunt lacom dacă am plătit? Habar n-ai ce-s

afacerile, ia te uită, domnule, mie-mi dă el lecţii!

Se enervă foarte tare din cauza situaţiei în care se

afla, dar nu plecă din redacţie. Continuă să aştepte la

secretariat, tăcut, până după orele patru. Zadarnic.

Autocamionul cu număr de Timiş ori de Arad nu avea să

sosească vreodată.

Văzându-l trist şi din cale afară de naiv, mă prefăcui

că am treabă pe la secretariat, începui să caut pe rafturi şi

prin sertarele din jurul lui, dându-i ocazia să intre în vorbă

cu mine. Credeam că aşa îl voi ajuta să înţeleagă că ceea ce

pierduse era bun pierdut. Câteva minute mai târziu, în biroul

meu sună telefonul. Mă apropiai repede şi luai receptorul.

De la celălalt capăt al firului, o voce feminină mă întrebă:

— Sătănică-i acolo?

— Nu! îi răspunsei femeii, în timp ce Guş Satan îmi

făcea semne disperate, cu ambele mâini, să-i neg prezenţa.

De ce mă întrebaţi, trebuia să fie pe aici?


274

— Da... Mi-a spus să-l sun pe la ora patru, la

dumneavoastră la redacţie, că o să fie acolo, şi uite că nu a

venit. Eu m-am ţinut de cuvânt, el nu!

— N-a sosit încă... probabil că va veni mai târziu,

minţii. Îmi pare rău, dacă trece pe aici, îi spun.

— Spuneţi-i că eu îl aştept la Optinova. L-am sunat

peste tot, dar nu-i de găsit, cred că se ascunde de mine.

Doamna de la celălalt capăt al firului închise

telefonul, nervoasă. La rându-mi, făcui şi acelaşi lucru.

— De ce vă ascundeţi de femeia asta? îl întrebai,

revenind în secretariat, să-i desluşesc misterul.

— Nu mă ascund! negă zâmbind pervers. Dar ştii...

uneori nu-i bine să fii găsit, mai ales când eşti căutat de

femei sau de şefi. Femeile şi şefii totdeauna îţi cer să le faci

o favoare, dacă nu te pot obliga să-i ajuţi. De aceea, mai bine

să nu...

— Oamenii te pot căuta când ajung într-o situaţie

disperată sau când sunt nevoiţi să-ţi ceară ajutorul în

rezolvarea unei probleme care nu mai suportă amânare, zisei

eu.

— Ori când vor să mănânce bani de pe tine! mă

atenţionă el. De câte ori ajunge omul în situaţii disperate,

poate o dată în viaţă, nu? Dar de bani, oamenii au nevoie în

fiecare zi. Deci când te caută cineva, clar că ăla te caută să-ţi

ia, nu să-ţi dea, aşa că mai bine... capul la cutie!

După nici cinci minute, telefonul sună din nou şi

aceeaşi voce mă anunţă că sosise la Optinova.

— Auziţi, îi şoptii lui Guş Satan, după ce în prealabil

acoperii receptorul cu palma. Vă aşteaptă la Optinova, ce să-

i răspund?

— Lasă să aştepte! murmură Guş Satan, dând cu

mâna în vânt a nepăsare. Femeilor le face bine să aştepte...

Când aşteaptă, înseamnă că speră, iar când speră, se bucură!

— Şi totuşi, ce să-i spun?


275

— Să aştepte în continuare, e prietena mea, actriţa!

Astăzi e ziua ei de naştere şi i-am promis că mă întâlnesc cu

ea la Optinova şi îi cumpăr o pereche de ochelari cu ramă

aurită. De aceea mă caută disperată la ora asta, vrea să

profite de promisiunea mea.

— Alo! îi răspunsei cu mare întârziere femeii,

văzând că Guş Satan nu avea de gând să vină la telefon. Mă

scuzaţi c-am întrerupt convorbirea puţin, dar a intervenit

ceva mai urgent. Am reţinut mesajul dumneavoastră, i-l

comunic lui Sătănică dindată ce trece pe aici. La revedere!

— Bine! răspunse femeia, bănuitoare. Atunci... am

încredere în dumneavoastră!

— Nu aveţi de gând să-i cumpăraţi ochelarii promişi!

îi reproşai lui Guş Satan, ca între oameni care se cunosc deja

şi care îşi permit să-şi bată obrazul. Văd că...

— Ba da, am să-i cumpăr... Auzi vecine, ştii ce m-

am gândit? Să-i cumpăr anul viitor, că şi anul viitor o să fie

ziua ei şi o să se bucure mai tare. Măi... ce idee bună mi-a

venit, e o idee bună, nu? Ce zici de asta, vecine? Că până

atunci nu-i mult, atâta mai poate ea aştepta!

— Poate vă părăseşte din cauză că o minţiţi! legănai

eu din cap, încercând să-l determin să se ţină de cuvânt şi să

meargă la întâlnire. Poate vă dă cu şpiţul în fund.

— Nu-mi dă, c-am mai minţit-o eu aşa, când i-am

promis că-i cumpăr ceva şi nu i-am cumpărat. Şi nu s-a

supărat, pentru că ea are mai mare nevoie de mine, decât eu

de ea.

— O ajutaţi cu bani, presupun! Din salariul ei de

actriţă, nu cred că-şi poate permite frezele acelea haioase şi

bijuteriile pe care le poartă la gât. Cheltuiţi ceva bănet cu ea,

lună de lună... se adună!

— Puţin cheltui, vecine, că-s cam zgârcit! Norocul

meu că m-am născut avar, că altfel praful se alegea de

averea mea. Îmi mâncau femeile toată strânsura... Când eşti


276

singur şi ai studii superioare, curvele trag la tine ca ursul la

miere. Or eu le arăt că am, dar nu le dau! Cu toate că mi-am

pierdut şi eu capul, trebuie să o recunosc, dar numai de

câteva ori în viaţă... m-am îndrăgostit, vreau să spun! Şi

când juristul Guş Satan se îndrăgosteşte... atunci e bai mare,

dar mare, nu aşa! Atunci...

— Atunci... ce faceţi? îl zorii, să nu apuce să se

oprească din divagaţiile sale. Ce face juristul Guş Satan când

se îndrăgosteşte?

— Atunci! se miră el, aplecându-şi capul înainte, mut

de propria lui uimire. Uit şi de Dumnezeu şi de zgârcenie şi

de umilinţă, vecine, şi mă dedic! Noroc că nu mă ţine

entuziasmul mai mult de o lună sau două. Eu când iubesc,

iubesc ca prostul, vecine, auzi dumneata? — Atunci cred

că numai zgârcenia te mai poate ţine în frâu, zisei.

— Cumpătul m-a salvat de la sărăcie, că puteam să

ajung în stradă, domnule, aşa cu studii superioare cum mă

ţin. Puteam să ajung juristul străzii, domnule! Pentru că

mintea trece prin instinct când te îndrăgosteşti. Dacă nu ai o

frână bună, cum este zgârcenia, eşti pierdut. Mulţi mă

întreabă: „nu ţi-e ruşine să fii atât de zgârcit, Sătănică?”

Păi... cum să-mi fie mie ruşine de propriile mele virtuţi?

Zgârcenia este arma mea, împotriva mea, domnule!

— Aţi fost căsătorit vreodată? îl întrebai, aşezându-

mă în cele din urmă pe scaunul secretarei, ca să fiu faţă în

faţă cu el. V-a furat cineva inima?

— N-am fost, vecine! mă informă plin de entuziasm,

aşezându-se şi el mai bine pe scaunul pe care stătea, uitând

de paguba care îl făcuse posac înainte. Logodit am fost de

mai multe ori, de vreo trei ori, dacă ţin bine minte, dar

căsătorit, nu...

— Şi?


277

— Şi... pe unele le-am lăsat eu, altele m-au părăsit

ele... Trei logodnice am avut în total, acum îmi amintii, şi o

iubită în studenţie, toate femei frumoase şi bine făcute.

— Şi toate curve, îmi imaginez.

— Nu, vecine! Te rog... nu mă insulta! se încordă

Guş Satan plin de personalitate, ca de fiecare dată când

vorbea despre succesele lui. Iubita din studenţie n-a fost

curvă, celelalte trei au fost, nu zic, că pe alea le-am prins!

Adică pe ultima n-am prins-o, dar aia s-a dat singură de gol.

Prima însă a fost o sfântă, de aia nu am fost eu în stare,

trebuie să recunosc. Aia m-a părăsit din cauza lui frate-meu,

a prostului ăstuia de George, pentru că atunci când a venit

prima dată la noi acasă, să o cunoască pe mama, noi ne

băteam. Atunci am şi vrut să mă omor, vecine! Nu m-am

omorât, din cauză că lucrurile au luat o turnură stranie, că

altfel, astăzi, gâştele păşteau iarbă verde de pe mormântul

meu!

— Aţi căzut într-o depresie, presupun.

— Am căzut într-o depresie şi am vrut să beau Verde

de Paris, când am auzit că mă părăseşte iubita. Şi mama, că

pe vremea aia locuiam cu mama, s-a luptat cu mine să-mi ia

paharul de la gură şi de miros, a leşinat ea! Auzi dumneata?

Şi atunci, disperat că moare mama, am ieşit repede în curte,

am aruncat Verdele de Paris şi i-am dat mamei să bea apă cu

paharul în care fusese otrava. Şi-am otrăvit-o pe mama! Ce

spui vecine, lucrează diavolul prin femeie, ori nu?

Îl privii trist şi amuzat în acelaşi timp, izbucnii în râs,

într-un râs scurt, dar compătimitor. Arăta ca un copil infirm,

căruia nu îi poţi cere decât să se obişnuiască cu infirmitatea

lui, că altă şansă de a continua în viaţă nu are. Dar Guş Satan

nu desluşi la mine pe chip tristeţea, ci doar amuzamentul ce-

mi fâlfâi o clipă în priviri, întrerupt de pârâitul scaunului de

lemn, care se descleie pe undeva pe la încheieturi, când mă

proptii cu genunchii în tăblia mesei.


278

— Am, aşa... o strângere de inimă, când mă apropii

de femei necunoscute, vecine, continuă. Dar după ce mi se

dezleagă sufletul, chiar le iubesc, chiar mi-s dragi! Bine... pe

cele care mă caută pe la buzunare de la început le dau

dracului, nu mă uit că au coapsele încordate ca iepele când

trag în ham.

— Însă cele care au puţintică răbdare şi nu umblă la

bănet din prima... mârâii eu.

— Alea mă fac de bani, dar sunt prudent, auzi

dumneata? Şi cu toată prudenţa mea, una tot mi-a mâncat

salariul, vreo zece luni de zile. Zece luni am locuit la ea la

castel şi nu am pus un leu de-o parte. Era frumoasă foc şi

cum moştenea un casteluţ, ca urmare a decesului soţului ei

(un bătrân de vreo optzeci şi nouă de ani), am socotit că

suntem egali la avere şi m-am mutat la ea.

— Câţi ani avea văduva? îl întrebai.

— Câţi ani avea? Vreo treizeci şi unu. Dar nu avea

nicio sursă de venit şi mă ţinea pe mine pentru salariu. Eu,

cum o iubeam, dădeam fiecare bănuţ în casă. Ea îmi făcea

totul: mâncare, curăţenie, spălat... absolut totul!

— Ei şi... ce n-a mers?

— Păi n-a mers, că ea nu mă iubea, ea mă folosea şi

mă prostea şi făcea ce voia ea cu mine! Şi-a adus un chiriaş

în casă, judecă dumneata, un băiat de douăzeci şi nouă de

ani, mă auzi? M-a minţit că sunt verişori, că băiatul nu are

unde să stea, că o lună sau două... nu murim noi dacă îl

ţinem cu mâncare, până îşi găseşte de lucru, şi l-am ţinut!

— Şi rezultatul?

— Rezultatul a fost că mă înşela cu el. I-am prins

după un timp şi m-am mutat iar la mine la bloc, dar până i-

am prins, îţi dai seama cât m-au păgubit?

— Multe necazuri pe capul dumitale în viaţă, zisei.

Nu prea ai avut noroc în dragoste, nu prea ai avut noroc la

maşini, la glorie...


279

— Noroc am avut eu, dar au fost prea multe

slăbiciunile! Şi femeia... prima dată îţi caută slăbiciunile.

Ăsta a fost marele meu păcat!

Vorbind despre propriile lui slăbiciuni îşi aminti că

el, de fapt, venise acolo să aştepte camionul în care încărcase

fierul beton, nu să-mi dezvolte mie istorii.

Se opri brusc din povestit, se ridică de pe scaun,

căută un pahar să bea apă, apoi se grăbi să iasă în stradă.


280

MIRCEA COROȘ

Sunt un ardelean din județul Sibiu,

născut în ziua de 20 octombrie

1949.

Fost militar de carieră la

Direcția Topografică Militară, în

prezent sunt pensionar și locuiesc

în București.

Sunt căsătorit, am doi copii

și de la fiecare câte o nepoată.

Am ca pasiuni poezia, muzica,

pictura, sculptura și lecturile din domeniile călătoriilor și

documentare. Am publicat un volum de rondeluri și am în

pregătire un volum de epigrame și unul de satire. Apoi dacă

vin vremuri mai lesnicioase, un volum de cinci zeci de

Sonete și cinci zeci de Rondeluri.

Iubesc poezia clasică deși nu exclud total pe cea cu

vers liber. Activez în cenaclurile literare Amurg sentimental

și Orpheon. Nu am raporturi cu critica și nici aceasta cu

mine deocamdată.

Am apărut, alături de alți confrați în ale scrisului, în

antologii și în volumul Epigramiștii se prezintă realizat de

Rodica Hanu. Restul - de la viitorul care vine cu atâtea

neprevăzute.

Sfadă în ogradă Pe când prindeau insecte-ntr-o grădină,

Cocoșu-a fost testat de o găină:

- Știi dragă pentru ce te-apreciez?

Desigur, sunt un mare amorez!

- Aiurea, (zise ea cu gușa plină)

Ai cucurigu-acela-n do diez!

Rămas perplex, săltă pe-un gard de scânduri,


281

Să-și facă-un pic de ordine în gânduri;

După un timp o-ntreabă pe surată:

- Tu știi de ești cumva apreciată?

Privindu-l doar c-un ochi de jos în sus,

Răspunde ea mieros:

- Dă-mi tu răspuns!

Și așteptând să fie lăudată,

Își ciugulește-o pană deranjată…

El vrând ca să-l audă și să-l vadă

Întreaga răsuflare din ogradă

Ridică glasul și din aripi bate

Sperând să fie înțeles de toate:

- Ai multe calități, dar mai ales

Fugi prea puțin și te împiedici des.

E un merit sau o lipsă, cum socoți, Că nu îmi seamănă toți puii care-i scoți?

Și scuză-mă că-ți spun acestea-n față…

Mai an… ai scos și pui cu cioc de rață!?

Iar cum m-ai luat și tu peste picior,

Aș vrea să-mi dai răspuns în la major!

Nu știm răspunsul dat şi-n care gamă

Povestea cred Morala și-o reclamă.

Morală care lucru evident,

Că nu e cunoscută-n parlament:

Nu poți să spui prostii de la tribună,

Când n-ai stat cloșcă nici măcar o lună!

Oaie mamă, miel măgar

În fiecare an pe gânduri dusă

Ne-aduce mielul oaia, și-i credulă

Că va ajunge-odrasla ei sus pusă…

Și-ntr-adevăr ajunge, dar căciulă!


282

Și ca orice odraslă ce se-ajunge,

Îi uită pe ai lui cu totul chiar!

Nu vă mirați văzând că oaia plânge,

E mamă și ea, mielul e măgar!

Cât a umblat, ea a văzut se pare…

Că omului copiii tot la fel

Îi dau respect aceeași grea uitare

La bătrânețe, cum i-arată el!

De-atunci de câte ori trec pe la stână

Și văd prin ierburi triste oi cum pasc,

Mă rușinez şi-mi iau căciulă-n mână

Jurând ca-n viitor să port doar basc!

Grăbită hârjoană De cât a fost în brațe strânsă

De un flăcău negruț la piele,

Ei a-nceput să-i crească burta

Cum crește pomul în inele!

Când în final născu odrasla,

Se hotărăște ea să spună:

C-ar vrea să-nceapă iar hârjoana

În termen mai puțin de-o lună!!??

Și-așa senină fiind zâmbește

Reporterilor de scandal,

Și tot zâmbind fugi lăuza

Uitându-și pruncul în spital.

Acesta crește … vai de lume,

Nu cum e-n ritual străbun;


283

Și-ajunge să repete scena,

Chiar din povestea ce v-o spun!

Tristă poveste Degeaba faci eforturi ca să-l îmbraci frumos

Pe-acel căruia-i place să umble zdrențăros;

Lui nu îi plac cravate sau pantaloni la dungă,

Dacă-i arăți oglinda, stă gata să se-mpungă!

Mai bine-l lași pe stradă că e destul de largă…

Salvând și bani de haine și-oglinda să n-o spargă!

Sfârșit de poveste, altfel Azi, poveștilor brevetul

Stă-ngropat în nepăsare

Că de când cu internetul

Nimeni grija lor n-o are.

Iar dacă-ntrebi, puțini mai ştiu

De mult visatul Făt-Frumos,

Ce-l hăcuia pe zmeu de viu

Tăindu-i capul fioros!

Pe-un mal de lac, adesea stând

Chiar Făt-Frumosul din povești,

Cu faima tinereții-n gând

Și-o undiță să prindă pești…

Văzu-ntr-o zi de soare plină

Chiar de-a ajuns pensionar,

Că basmul lui nu se termină

Când prinse peștele cel rar!

Mic peștișor, cu acu-n gură

Și solzi de aur lucitor,

Vrând să-i dea drumul, îl conjură

Că-i va fi recunoscător.

Stă eroul, chibzuiește,


284

Vechea faimă îl obligă!

Îi va prinde un alt pește

Cosânzenei lui să-l frigă.

Cosânzeana lui frumoasă

Ce-a ajuns aproape babă,

Când târziu ajunge-acasă,

Unde-i peștele? (întreabă).

Ia-ți de-aicea flecuștețul

Spune ea cu ştirbă gură,

Aruncând cu făcălețul

După el prin bătătură.

De nimic nu ești în stare !?

Îl jignește, îl blesteamă

Și orice justificare,

Nu mai vrea s-o ia în seamă.

Iar când spune supărată:

Mai bine mă lăsai la zmeu

Scena, adesea repetată,

Să o suporte-i tot mai greu!

Azi vrând cearta s-o evite,

Peștișorul nefiind știucă…

Îi dă drumul de-i promite

Că un zmeu o să-i aducă.

Stând în tremurânda-i mână

Peștișorul soarta-i știe

Învoiala n-o amână;

Face-un zmeu, dar de hârtie!

Văzându-l cât e de mirat

Peștișoru-i dă povață:

Tu, la un zmeu adevărat


285

Știu că nu-i poți face față!

Deci, chibzuind la trista soartă

A peștișorului și-a lui,

Cu el în mână ca-ntr-o poartă

Se-aruncă-n apa lacului.

Acasă nimeni nu oftează;

Nici Cosânzeana, vreau să zic!?

Pe internet ea navighează

Cătând un partener mai șic!

Norocul nu-i o fată ușuratică (parodie la o temă de concurs)

De-ar fi norocul precum cere

Tema dată, vrei nu vrei,

Gorjenii l-ar dori muiere

Să facă numai norocei!

Cum nu știu mulți așa cum este

Un ambigen, și-aș zice Hoț! Bărbați-l caută-n neveste,

Femeile îl vor de soţ!

El doar la unii poposește

Făcându-le un trai ușor,

Iar cei pe care-i ocolește

Invidioși, spun că e Chior!

El vine numai câteodată,

Ori c-un deget ne-amăgește:

Săracilor, sărac se-arată,

Bogaților, bogat firește!?

Și pe la mine-a dat în treacăt

Având un mers cam legănat:

Crezându-l beat, am pus un lacăt


286

Și am noroc, dar Încuiat!

Aflând de-acest concurs, nebunu’

Îmi cere să-l eliberez…

Că-mi va aduce premiul unu!

(Știa borfașul că cedez)

Oricum, când îi ceream povață

La rime ce nu se supun,

Se arăta galben la față

Și-avea miros…. de nu vă spun!

Ca-ntre dobitoace Într-o falnică pădure

Neatinsă de secure,

Într-o scorbură, în fine,

S-a fixat un stup de-albine;

Ce cu hărnicie mare

Colindând din floare-n floare,

Cât era ziua de lungă

Aduna polen în pungă

Iar cu-al stupului secret,

Făcea miere-ncet, încet!

Din desimea cea umbroasă,

Vine-un urs cu blana groasă

Și se-oprește cu plăcere

Lângă stupul plin de miere.

Dă cu nasul și cu laba

Neștiind precum stă treaba :

Că albina lucrătoare

Știe să înțepe tare.

Așa că s-a ales aș zice

Cu nasul tot făcut, arșice!

Urmarea? lucru evident;


287

Convoacă-un miniparlament.

Într-o poiană mai retrasă

Pe-un lup și-o vulpe prietenoasă.

- Lupișor ești sur la blană,

Vulpeo ştiu că ești vicleană…

Numai eu mătăhălos

Sunt la miere pofticios.

Să ne-nțelegem între noi:

Stârniți albinele pe voi!

Și-acestea când s-or supăra

Precis oriunde vor zburaaaa!

Desigur veți avea scăpare

Că știți fugi cu mult mai tareeee!

Tăcea lupul ca netotul…

Vulpea-n schimb lingându-și botul

Întrebă:…Cu roiu-n spate…

Noi, iar tu, la miere frate??

Ca apoi c-un ton egal:

- Știi? Votul nostru nu-i legal!

Lupul sigur se abține,

Iar eu nu votez cu tine.

Când votul nu-i majoritar,

Întreg demersul e-n zadar!

- Vulpeo, lasă ciocul mic

Și ascultă la ce-ți zic:

Stând la soare sub răzor,

Priveam la televizor;

Poate ai văzut și tu,

Se fura la vot, sau nu?

Cum nimeni n-a intrat la zdup

Și noi putem prăda un stup!

Albinele sunt vinovate


288

Că ne înțeapă pe la spate!!

Nu ştim de-au căzut la pace

La votul dintre dobitoace.

Dar ştim că fără îndoială

Povestea are o Morală

Cei ce au urechi s-audă

Soarta celui mic e crudă,

Cine are ochi să vadă

Și pe cel mai mic să-l creadă!

Când cei mari și cu putere

Își fac legi să lingă miere

Toți cei cu piciorul mare

Pot umbla pe-orice cărare

Chiar așa de capul lor…

Pot să calce sub picior

Mica, harnica albină;

Că Justiția senină

Spune: Mortu-i vinovat!

Și procesu-i… încheiat.

Pamflet pe caz notoriu Viețuind în țărișoară

Unde-avem surprize multe,

Experienţa nu-i ușoară

Că nu-s medici să consulte

Pe aleși ce-or să conducă

Nici pe-alegători firește

Când e-o țară-așa năucă,

Spui atât: Doamne ferește!

Deși mondiala criză

Și peste Carpați tronează,

Cei aleși sunt scoși din priză,


289

Nu conduc ci meditează!

Astfel primul om al țării

Hăhăind cu dor de ducă,

Vede cum din apa mării

Se-ntrupează o fătucă.

Ea nu-i neagră, neagră smoală

Ci e blondă păpușoi,

De-o dotare bestială,

Marcă rară de Pleșcoi!

Cum se plimbă ea pe plajă

Să-și usuce forme dulci,

Ajung toți acei din strajă

Și întâiul om…năuci!

Nu-și ascunde goliciunea

Chiar de-ar vrea, cu ce s-o facă?

Marea a făcut minunea,

Dar deloc nu o îmbracă!

Până își revin în fire…

(Fapt de altfel foarte rar),

Blonda-ntreabă din privire:

Sunteți de la SALVAMAR?

Unul numai dintre ei,

Un mascat precum un gâde

Spune: Suntem SPP-ei

Și-l păzim pe cel ce…râde!

Unde plaja intră-n apă

Geografia-i spune Istm,

Blonda vrea mandat și mapă

Undeva pe la Turism.

I se-arată calea dreaptă

Spre Guvernul de momâi


290

Unde Premieru-așteaptă,

Să vorbească ea întâi.

Și ajunge-a fi dotată

Cu o mapă dolofană,

Cum în țţară niciodată

N-a mai fost vreo Cosânzeană!

Încântarea sigur crește

Printre toți politicienii

Că doar blonda hotărăște

Cum s-o ducă cetățenii!?

Altor cazne sigur nu vreau

Să supun auditoriu

Dar în schimb la toți vă dau

Un pamflet pe caz notoriu.

Pe-acesta multiplicându-l

Dați-l până la nepoți, Când la vot le vine rândul,

Să n-aleagă alți netoți!

Meditați la parodia

Ce-o trăim în astă țară!‼

Nu semnez că modestia

Mi-ar fi calitate rară…

Dar mă rog de o mătușă

Temporar să mă cazeze

Că precis mascați la ușă

Vin să mă încătușeze!

Oraţie (în ritm popular)

Țuguia-m-aș, țuguiii!!

Tăt la gura mândruții; Dar mândruța mă șuguie,


291

Zice nu, și stă-n gurguie!

La țuguiul meu se plânge,

Că-i prea mică și n-ajunge!?

De-aș lăsa-o să mai crească,

Mulți or vrea s-o țuguiască;

Ori așa micuță cumu-i,

Deja-i place cum o țugui!

Tătă lumea vreau să știe

Că povestea mea hazlie,

E şi-un pic adevărată:

Gura pentru câte-i dată

Un sărut când pregătește

Buzele își țuguiește!

Cum ştiu face de micuț De-o rămas tăt neamu’ țuț! Și le scriu aici povețe,

Pentru cei ce vor să-nvețe…

Țuguia-m-aș, țuguiii!

Și la cel care-o citi.

Eva la negocieri – rondel- Doamne-am bani…să-Ți cumpăr Raiul!

Ce semen-mi faci? Lasă-mă-n pace!

Acolo alte legi aș face

Și-Adam nu Ți-ar mai fi cobaiul!

Nevinovate dobitoace…

Nu le-aș mai scoate cu vătraiul,

Că Doamne-am bani să-Ți cumpăr Raiul !

Ce semen-mi faci? Lasă-mă-n pace!

Al sfinților întreg alaiul

Îi voi lăsa să se dezbrace…


292

Să muște mere cât le place!

Din cât am patronat Seraiul,

Doamne-am bani, să-Ți cumpăr Raiul!

Parodie - la Fete pe plaja încinsă

de C-tin Mironescu

Multor vise deochiate

Se îndeamnă privitorii

Când fetițe dezbrăcate

Hârjonesc pe malul mării

Alții versuri prind a scrie

Cu înfierbântat avântul,

Deși Doamna Poezie

Nu le dă consimțământul!

De-ajung în literatură

La fel ca algele la mal?

Toți elevii îi înjură

Cu vârsta proporțional!

Când hârjoana intră-n mare

Și vin valurile peste,

Mulți își pun o întrebare :

Cum să scape de neveste?

Că pe plajă sunt surprize

Cu sâni goi și fese goale,

Sunt uitate analize

Și prescripții medicale.

Iar sub șepci a lor chelie

O ascund și n-o arată,

Că din fizică se știe: La căldură, se dilată!


293

Parodie la titlul Cugetări sub clar de lună

de C-tin Ghiță

Decât titlul cărții tale:

Cugetări sub clar de lună,

Cugetări sub …sticle goale

Cred că mult mai bine sună!

Spune IV9, aici de față

O adâncă „degustare”

Nu se face fără gheață,

Fie lună, fie soare!

Chiar mai mult, pe soare cică

Poezia-n ce-l privește,

Din mult cuget se ridică

Și din sticlă ce-aburește!

Asta-i în literatură

O cutumă pentru toți…

Câte țoiuri torni pe gură,

Versuri bune-atâtea scoți! Dintr-un an, cu o duzină

Care lună-ți fu propice?

Iar iubita cui se-nchină

Aste cugetări, ce zice

Văd că-n cugetări ești tare

Ghiță Constantin, dar spune…

Ești lunatic, când răsare,

Sau lunatic, când apune?

9 IV este poetul Iacob Voichițoniu


294

Știind că în lansări se cere

Să spui vorbe doar de bine,

Uite vin în încheiere,

Ți-aduc laude depline!

E părerea mea, amice,

Încântarea mi-e deplină!

Însă nu uita… se zice

Scrii mai bine pe lumină!

Unuia căzut sub dud Motto: Iar s-a îmbătat și șade

Strâmb lângă Upanishade

Scriind versuri jovial

Voichițoniu cu nesațiu,

Ca pe-un prinț din Taj Mahal

Două lumi îl vor în spațiu!

Pe una o neglijează,

Pe cealaltă n-o curtează…

Iar pe-un epitaf și-ar scrie,

Astă mică poezie:

*Aici doarme-apoape-un sfânt

Pe scara Raiului înfrânt,

Sperând să fie remarcat

La cât de jos s-a aplecat!*

Spune-apoi vocea-i şoptită

Că-i ratatul de elită…

Dar şi-un paj la curți regale

Sub fusta Măriei sale!


295

Mult talent, multă risipă

Duce el într-o aripă,

Iar cu cealaltă cerșește

Mângâieri cui nimerește!

Hoinărind prin Colentine,

Rușinat, fără rușine,

Bănuit de câte cele…

Prin grădini cu filomele,

Rezemându-se de-un trunchi

Stă visând la albi genunchi,

Ori pe-o bancă mai retrasă,

Uită drumul către casă…

…………………………………..

Din șapte Văi Călugărești

Ce-i curg poetului în cești

Și Lacrima lui Ovidiu,

Prin penițe cu iridiu,

Stoarce versuri jovial

Voichițoiu cu nesațiu,

Ca pe-un prinț din Taj Mahal

Două lumi îl vor în spațiu!

Ca oltean, în cobiliță

Duce versuri în sanscriță

Și-ntre două lumi asudă,

Că se-mbată dintr-o dudă!


296

ELENA SPIRIDON

Este născută la data de 12

februarie 1964 în localitatea

Flămânzi, judeţul Botoşani. Toată

copilăria a fost sub semnul muncii

și ştrengăriei.

Școala Gimnazială a făcut-o in

localitatea natală.

Între anii 1978 şi 1982 urmează

cursurile Liceului Pedagogic

Botoşani. În 1986 se stabileşte prin căsătorie în localitatea

Şinca Veche, Braşov, unde lucrează ca învățător, apoi

profesor. Urmează cursurile Universităţii Transilvania,

institutor - desen, apoi facultatea de psihologie Spiru Haret -

Braşov și masteratul în consiliere psihopedagogică, tot la

Transilvania. Debutează în revista Familia din Serbia în nr.

56 din 2010 cu poezia Prin gaura cheii. Continuă să pubice

în această revistă care are difuzare în douăzeci de ţări, până

în ziua de azi, în revistele eu, învăţătorul, Dor de Dor,

Cronopedia din Braşov şi, online, Esenţe, Negru pe alb,

Confluenţe româneşti, Confluenţe lirice, Rețeaua literară.

De asemenea a fost cooptată în proiectul revistei,

Singur, Întoarcerea poetului risipitor, unde a reușit să scoată

primul volum de versuri: Desculță-n rouă, editura Singur,

Târgoviște, ianuarie 2013.

Are poezii în antologia Cărticica de Crăciun, editura

Maria Cristina, 2011, Rugă fără sfârșit- cel mai lung poem

pentru cartea recordurilor, editura Națiunea, 2012,

Cărticica cu ghicitori, editura Armonii Culturale, 2012,

Poezii pentru mama (carte în curs de tipărire), iar online,

Bucuriile iernii pe site-ul Negru pe alb şi Esenţe.

Activitate publicistică:


297

La revista Familia, cea pentru copii Castelul

fermecat, Xmagic şi Eu, învățătorul.

Premii: În 2011 primește

- Premiul I pentru poemul Copilul meu în cadrul

Simpozionului Internațional Vasile Pogor, Învingător prin

artă, Iași, 2012;

- Premiul II cu poezia Pământule, frate bun la Simpozionu

Internațional, Vasile Pogor, Iași, Verde înseamnă viață;

- Premiul III - Concursul Smile21, Timpul iubirii - Prieten

de suflet, 2013;

- Mențiunea II - Concursul Național de Poezie Dor de dor,

Călărași, 2013;

Crezul este preluat din crezul lui Brâncuşi, adică

limpezirea „operei pentru că ceea ce este real nu este forma

exterioară, ci ideea, esenţa lucrurilor." De asemenea este

fascinată de filosofia perpendiculară.

… Pân’ la urmă, m-am culcat Aseară-a-nceput să cânte

Trupul meu înfierbântat; Mi-am trezit, ușor, bărbatul Ce dormea adânc în pat.

Dar se enervă pe dată Și-a- înjurat cam apăsat: - Ești nebună, nu vezi dragă, Că sunt frânt și m-am culcat?

Mi-am sunat apoi amantul, Că de-aceea l-am luat; Cred că mi s-a spart timpanul: - Ce ai, dragă, m-am culcat!


298

M-am găndit...poate vecinul, Că nu e un om ratat, Dar degeab-am tot bătut; N-a deschis, că s-a culcat.

Iute am deschis și netul Pe primar să-l prind pe site; El era acum pe offline Deci, e clar că s-a culcat.

Și la popa m-am gândit Să mă scoată din păcat, Dar era alta la poartă Aștepta, nu s-a sculat.

Uite-așa, am tot umblat; Pân’ la urmă, m-am culcat.

Vai, bărbate, ai venit? -Vai, barbate,-ai și venit? Cina nu am pregătit De-mi promiți că nu iei foc Măncare-i gata, ia loc! Prea în zori te-ai dus la coasă Şi să nu mai fiu botoasă, M-ai lasat să dorm cuminte Și-am acum o rugăminte

Du-te iute și-adă lemne Că vecina-mi face semne Nu știu ce-are să-mi mai spună Sau să-mi dea un suc de prună. Mi-a mai dat pe la amiază


299

Știe ca am giardiază Și-am prins forță, bat-o vina, În trei ore-am prins gâina.

Am pus apa rece-n oală, Mi-am pus șorțul de cucoană,

M-am dus la ceapă -n grădină,

M-a înțepat și-o albină.

Doamne, câte-am pătimit…

M-am trezit că n-am chibrit.

Că să pot face scântei

M-am certat și cu ai mei.

Dar s-au stins chiar de la poartă.

Știi, părinții ușor iartă.

M-am gândit să mai aștept

Când te-ntorci cu doru-n piept.

Te rog, nu te enerva,

Stai, să văd la cineva

C-are foc ce nu se vede

De-aprinde și lemnul verde.

Până mă întorc, de vrei,

Dă la pui și niște mei,

Pe Joiana mulge-o bine

C-o să am grijă de tine.

Voi aduce slană grasă;

Merge dup-o zi de coasă

După-o zi de muncă strună,

Ne vom spune „Noapte bună!”


300

Știți, acum, am trei`şpe joburi… Știți, acum, am trei`şpe joburi... O femeie împlinită. Vi le spun, pe rând, pe toate, Dacă-aveți răbdare multă.

Sunt nevastă, ce nevastă! O cam iau cam des la coastă, Dar de-mi intră minte-n dungă, Vede el femeie castă.

Chiar așa am și făcut; Cu vecinul m-am pe bune. Cănd e porcul în copac, Fug la el să mă aline.

Am servici, nu-i de colea, Sunt o doamnă respectată. Nu-i timp de gospodărie, Concurența nu te iartă.

Mamă, da, ăsta nu-i job, E ofrada bucuriei. Și aștept la bătrânețe Să beau cupa sărăciei.

Dar și eu sunt un copil, Mă joc de-a mama și tata, Vreau să mai țin timpu-n loc, Dar se-nvârte iute roata.

Când ne adunăm la foc, Să fii soră, o-ncântare.


301

În rest, brânza e pe bani, Greu-l duce fiecare.

Cu prietenii, nu-i joacă, Petrec mult din timp curat, Dar una, cea mai dragă, Era cu al meu în pat.

Sfaturi dau în stânga-dreapta, Ca un filozof pe bune. Oricum, nimeni nu le-aplică, Spun că sunt puțin nebune.

Nu mai scriu, c-am obosit, Și ce scriu e cam banal. Vă las să descoperiți Ce-i normal, ce-i anormal.

De unele vreau să scap... Mi s-a pus chiar pe chelie Să depun iute-un cv, Să rămân cu-un job - femeie.

Lupul şi oaia Lupul a intrat pe net Ca să-şi caute oiţe, Nu de alea cu berbec, Ci cu-aliură de pipiţe.

A tot căutat, se pare, Ce-a găsit, nu i-a plăcut. Doar de-o oaie măritată Cu trai nesatisfăcut.


302

Au-nceput să-şi scrie e-mail-uri Fiecare-n felul lui. El, crezând că-i oaie stearpă, Ea, că este un nebun.

O tot beştelea întruna, Că de ce să stea pe net, Ea o oaie respectată, Cu mieluţ şi cu berbec.

I-a propus să dea divorț Și nevastă să îi fie Va simți raiu-nconsorț Şi belşugul o s-o-mbie.

Oaie, oaie, dar nu proastă; S-a gândit... de pleacă la casa lui, Îi va mânca mielul primul Şi apoi pe dumneaei.

Aşa lupul cu morala, A rămas cu dinţi-n soare Pe oiţe fără stână Să caute-n disperare.

EPIGRAME

Unui soţ beţiv Bea bărbate cu ardoare Bere, vin și țuică tare Că-ți rămâne mintea creață Și ai locu’ cu verdeață.


303

Unui conducător beat de putere Stă pe neam ca pe oliță, De putere îi beat criță Și se crede mai cu moț, Dar e vai...un mare hoț!

Unei veşnice îndrăgostite Te aştept de-o viaţă-ntreagă Să sorbim aceeaşi rouă. Eu visez că îţi sunt dragă, Tu te faci mereu că plouă.

Votantului optimist Tu, român, ca să-ți schimbi soarta, N-ai votat, ca la galeră; Însă-i timpu să-ţi spun poanta, Ai votat și-o ...hahaleră!...

Unei divorțate Divorțat-ai de bărbat, Că-i părosu bătăturii; Și-ai luat un epilat, Negru, tare-n cerul gurii!..

Uneia după prima naștere De la ecograf, firește, Ai știut că naști băiat; Și-acum, te nemulțumește, C-ai ceva, cu tiv...crăpat!...


304

Unei semețe Fată dragă, ești pe val, Cu o mare semeție! Îţi spun doar ceva banal: Valul este de prostie!...

Unui profesor Un profesor agamic, Declară la toți studenții: - Copiatu-i inamic!... Dar au bluetooth...eminenții.


305

JULIAN RADU

(Sprâncenata - Olt,

17 mai 1951).

Publică poeme în

antologiile:

- Esenţe de primăvară –

editura Pamfilius - Iaşi,

2010;

- Mozaic - editura Opera -

Bucureşti, 2011;

- Căutări prin vara arsă de

cuvinte - editura PIM - Iaşi,

2012;

- Vis şi pasiune - editura Pamfilius - Iaşi, 2012.

Lucrările au apărut sub egida Asociaţiei Poezia

Artelor - coordonator: Nicolae Stancu. Mai publică în

Almanahul Rebus 2010, Almanah Rebus estival 2010 şi

2011.

Este activ pe site-urile literare Esenţe, Cititor de

proză şi Casa Gândului-Cleopatra.

Ce este umorul?

Ce este umorul?

E lacrima de ani de zile,

Ce „plămădeşte patima"

Pentr-un minut de fericire!

Ce te legeni… Ce te legeni, Frontule, Fără membri de partid Într-o putere cu vid? - De ce nu m-aş legăna Dacă este vremea mea!


306

Iar partide, după ploaie, Vor mai răsări o droaie. Vântul bate, câini latră, Vom mai reveni o dată Iar celor ce ne-au trădat Le vom face ca Pilat: Pi la cub pe Pi pătrat.

Balada celor 200 de zile Frunză verde şi-o lalea, Trageţi hora mai colea!

La umbră de guvernanţi Unde daru-i în talanţi! Iar poporul jeluieşte Pentru un dărab de peşte Că nime` nu dăruieşte. F.M.I.- ul frunza-n dungă, Investitorii i-alungă Legile nu se promulgă, Şi dus veste prin sat Că-i Guvernul deşelat Şi-or veni alţi guvernanţi Care-aruncă cu talanţi La neamuri şi beizadele Şi la fete frumuşele. Şi iar verde trei coceni, Sus, pe deal, la Cotroceni Stă Milică la taifas C-o Zoică de pripas. Pune el de-o laterală, Tot pe-afară, tot pe-afară! Ţara asta-i mică, frate, El le-a rezolvat pe toate: „Ce lăptic? şi ce pâinică?


307

(Din palat, la popor strigă) N-aveţi cozonac destul? Ia vedeţi-vă de drum!"

UE – riţa Într-o zi cu soare plin

O narcisă se plimba

Pe un plai cu mioriţe

Şi din gura-aşa grăia:

Dragele mele fetiţe

Şi miori, şi mioriţe,

După cum v-am spus mereu

Va veni şi pe la noi

Vremea când un LEU - roi

Va fi... cât un drob de sare

Numai bun pentru mi...oare?!

Nu veţi mai paşte de-a valma

De la Nistru pân' la Tisa;

Veţi fi tunse, parfumate

Şi veţi fi băgate-n strungă

Mânate.. .nu de la spate.

Ciobănaşul cel frumos

Nu va mai cânta duios

Dintr-un fluieraş de os

Veţi avea un ciberboy

Cu un ciberdog de soi,

Veţi dormi în ciberstrungă

Şi veţi da lapte la... pungă,

Căci domnii din Europa

Vor brânza de pe la noi

Dar nu vor să vadă ...oi...oi...oi...

Nu vor să vadă ciobanii

Cum îşi numără cârlanii.

Ce mai, nu vor şi nu pot să vadă


308

Că pe deal şi pe tăpşan

Românii vor să trăiască

Ca în sânul lui Avram.

Minciunele Se plâng mai marii de la UE

Cum c-am avea prea multe cuie

Şi pe de-asupra foarte ruginite

De prea-ndelung nefolosite;

C-avem prea mulţi nemuncitori,

C-avem doar mărăcini, nu flori,

Că n-avem standard la şosele

Şi gropile nu-s puţinele.

C-avem doar lemn pentru araci

Şi mult prea mulţi aurolaci,

Că n-avem aur nici de-o toartă

Şi că cerşim din poartă-n poartă,

Iar când e vorba de valori

Că sunt puţine, la câţi locuitori...

C-avem mailaţi decât ai lor

Şi nu se încadrează... în decor.

Că guvernanţii nu-s de soi,

C-avem noi vaci, dar şi mulţi boi,

Că oile nu sunt spălate

Şi nu sunt cibernetizate.

Mai spun că alba-neagra nu e un patent

Ce-ar fi „produs" de rromi

Şi exportat în occident;

Îl ştiu şi ei din moşi-strămoşi.

Dar ei nu joacă pe salarii,

Ci la nivel înalt... în Cancelarii...

Cunoaştem stratagema: an de an

Minciuna şade cu... politica la masă

Şi la nivel European.


309

Mai ştim că nu le face silă...

Să ne mănânce brânza... din sădilă.

Zece membri pesedei Zece membri pesedei

S-au spălat în rouă.

Unul s-a spălat prea mult

Şi-au mai rămas nouă!

Nouă membri pesedei

Au plecat la-not,

Unul nu s-a mai întors,

Şi-au mai rămas opt!

Opt membri pesedei

S-au lăsat pe spate;

Unul lăsându-se mult,

Au mai rămas şapte!

Şapte membri pesedei

Jucau babaroase.

Unul a făcut cardită

Şi-au mai rămas şase!

Şase membri pesedei

Au mâncat şorici.

Unul s-a transfigurat

Şi-au mai rămas cinci!

Cinci membri pesedei

Se-ntreceau cu Statul;

Unul s-a-ntrecut prea mult,

Şi-au mai rămas patru!


310

Patru membri pesedei

Au mâncat mujdei.

Pe unu' l-au mirosit,

Şi-au mai rămas trei!

Trei membri pesedei

Făceau tărăboi.

Unul, foc s-a supărat,

Şi-au mai rămas doi!

Doi membri pesedei

Se jucau cu tunul;

Unu' nu a fost atent,

Şi-a mai rămas unul!

Un membru pesedeu,

Stingher şi falit,

S-a înscris în PD-leu

Şi s-a convertit!

Feteasca… O pală de parfum neclar

Mi-a mângâiat un simţ barbar

Şi mi-a şoptit aşa divin

Că în paHAR nu este vin.

Şi-apoi urcând spre EverEst

S-a transformat în Manifest...

Un cor de nimfe tot glosând

Să dau paharul pân' la fund;

Pe buze i-am simţit dulceaţa,

În gură, se lăsase ceaţa...

Porni într-un galop de cai

Pe drumu-ntortocheat spre mai

Şi binecuvântat - privi în zare,


311

Să ducă vestea până-n capilare!

Eu... rămânând „în şah" şi sibilin,

Mi-a confirmat şi Muza mea cu părul ebenin:

Licoarea nici nu e regească,

E mult mai mult...este Fetească!

Fatal Trezit din somnul anestezic,

Nevrând să mai tândălească,

A plecat la pas uşor

Prin Grădina-Mpărătească.

Şi mergând aşa agale,

Fără să aibă vreo vină,

A călcat pe o crenguţă

Care căuta lumină.

Neştiind despre minune;

De la a ei trosnitură,

Mai la răsărit de Eden

S-a produs o crăpătură.

Curiozitatea firii,

Privi prin crăpătura fină

Şi văzu un chip de fată

Care se scălda-n lumină!

Rămas cu gura căscată,

L-a lovit în cerul gurii

Raza primului pistrui

Pe care chiar Creatorul

Vrut-a să-l sărute-ntâi.

Florile simţind cum raza

Le mângâie pe petale,


312

Au dat drumu' la parfumu'

Vrăjilor sentimentale.

Omul şi-a luat Femeia

Şi-au plecat prin Paradis

Până ce-au ajuns la pomul

Cel cu Rodul interzis.

Pacea era... nedescrisă;

Şarpele era în pom

Distribuit ca să joace

Rolul perfidului om.

Eva a-nţeles mesajul,

Cum stătea şarpele-n pom;

Pantomima e limbaj,

Dincolo de idiOM!

Adam privea când la şarpe,

Când privea la... ireal,

Şi când vru să se înfrupte,

I se-nfipse-un gând în minte

Ca un junghi intercostal.

Inima-ncepu să-i bată,

Gândul sprijinea un ţel,

Când stelele s-au roit,

Ea-i citea gândul rebel.

Şi-a-nţeles ce se cuvine;

Ca s-atingi un ideal,

Doar cu-ncolăciri divine

Poţi să muşti mărul... fatal!


313

Din patru-n patru Din patru-n patru ani votaţi

Şi aşteptaţi... mutarea-n plic,

Dar votul vostru = zero

Face schimbarea... în nimic.

Din patru-n patru ani, aleşii,

Şi-aduc aminte şi de voi,

Dar nu ca oameni, cum s-ar crede,

Ci ca de-o turmă... de nevoi.

Din patru-n patru ani, Guvernul,

V-arată Cartea foarte albă,

Ca să vedeţi că murdăria-i

Imaculată-n filă dalbă.

Din patru-n patru ani baronii

Mai scapă de firimituri

Luându-vă drept vrăbiuţe

Ce nu poftesc şi la fripturi.

Din patru-n patru ani ciracii,

Cu balele peste „gunoi"

Scârnăvesc chiar şi lumina

Care-ajunge pân' la noi!

EPIGRAME

Politicienilor

Când le privesc obrazul gros,

Ca un şorici întors pe dos,

Mă-ntreb: ce lamă ar putea

Să răzuie aşa ceva?


314

Necugetare

Un „peşte”- neavând ce face –

Dup-o sirenă s-a luat.

Acum pe pat de boală zace,

Din zi in zi tot mai uscat.

Postelectorală Că peştele se zbate-n apă,

Iar noi ne zbatem pe uscat,

E pentru că ne tot dau ţeapă

Aleşii pe care i-am votat.


315

LICĂ BARBU & MARIA

NICULESCU

Dialog umoristic:

Nemilosu’: Lică Barbu

Poetul: Maria Niculescu

Tu, idilă - eu, n-am milă S-au văzut întâia dată

Seara, la Mega Image,

Ea, silfidă, fin fardată

El, înalt, frumos - un paj.

Şi-uite-aşa, precum bag seamă

Cum am bănuit, de-altfel,

Fac, poeţii, azi, reclamă

Scriind versuri fel şi fel!

Bună treabă, n-am ce zice,

S-or îmbogăţi, pe rând,

N-o să plouă o să pice

Banii investiţi în gând.

Aş dori să ştiu, pe bune

Casting unde s-a deschis,

Nu mai vreau să am lacune,

Nu voi a fi compromis.

- Exact cum bănuiam!.. S-a ajuns să se facă reclamă şi prin

poezii. Probabil, exista un casting cu poeţi, mai ştii!


316

Ea, doi paşi făcu spre stânga,

El, spre dreapta, doar un pas

Pare-a fi un vals în care,

Se ciocni de-un stâlp, nătâng:

Care-i dreapta – habar n-are,

Se-ncurcă-n piciorul stâng

- Pare a fi un vals în care el nu ştie care-i dreapta

şi-a intrat într-un stâlp.

Lângă-a rafturilor - dunga

Se ciocnit-au nas în nas

Ups! Nu a ştiut măsura,

A greşit la primul pas,

S-a rostogolit de-a dura

Şi rămas-a fără nas!

- ....dar, el nu mai avea nas.

Au luat din toate cele,

Se-nţeles-au din priviri:

Carne, vin, prăjiturele,

Fiindcă deveni-vor miri.

Hmmm! În ochii-i de frumoasă

Două carduri mari sclipesc

Şi tichete pentru masă –

În ai lui, era firesc!

- Da!...În ochii ei erau două carduri şi în ai lui două tichete

de masă.

După încă-o altă lună –

Cea de miere, vreau să zic –

Parcă nu le fu a bună,


317

De iubire se dezic.

S-ar putea! Contrafăcută

Mierea, fu, de-un trântor, deci

A fost pusă-n ea cucută,

Pe-altă lume ca să pleci!!

Nu ştiau ce e iubirea,

Doruri, multe, unde duc.

Au dat like şi, fericirea,

Au găsit-o pe Facebook.

- Era miere contrafăcută. Se stricase. Plus că nu au auzit de

iubire – doar de Facebook.

Mă veţi întreba : Ce oare,

S-a-ntâmplat, din ce motiv?

Grea a voastră întrebare,

Ţine de - „administrativ.”

- Aşadar, mergeţi cu fuga,

Spre-a afla acel motiv:

Adresaţi a voastră-ruga

La „Serv. Administrativ”.

Puneţi greaua întrebare:

„În ce valuri ei se scaldă,

De mai e, pe cer, blond soare,

Dacă vine apa caldă…”

- Aşa că, fuguţa toată lumea pe la Administrativ şi puneţi

„greaua” întrebare: Când dă apă caldă?

Cert e-faptul că, niciunul

Dintre ei nu a cedat,

Nici n-au aşteptat Crăciunul:

S-au decis şi-au divorţat.


318

Să nu spunem „erezia”

Că s-a-nstăpânit deodat’,

După toată frenezia

Nervii, iată, le-au cedat

Şi în perioada-n care

Era vremea de nuntit,

A face echilibrare,

La balanţă, s-au gândit

- Ptiu! Exact în perioada nunţilor. Echilibru, na!

Nu mai spun câte cuvinte

'Şi-adresau, fără ocol

Ce cuvinte? Nu sunt multe

Ce se spun când eşti în duo,

Nevrând, alţii, să le-asculte:

Mă-ta, mi-aş, şi tu-ţi şi, huoooo!

- Care cuvinte? Sunt câteva: -aţi, mă-ta, mi-aş, să-ţi, tu-ţi,

huooooooo!!!

Ea-i spunea lui, cum că minte,

Că e gras şi mototol

Că se uită mai la toate

Fetele cu sânii plini

Oh! Ce mare nedreptate!

Ce iluzii, pot a spune,

De se uită, nu se poate

Mototol a fi, pe bune!

- Iluzii dragă, iluzii! Dacă se uită nu poate fi mototol.

Iar în pat, pe drept, socoate

Că-i inapt - să te-nvenini,


319

Da` de unde! Lăsaţi gluma!

Nu-i, de ironie, loc,

Când el poate „Nu acuma!”

Spune ea „Nu vreau deloc!”

- Aiurea!...Când el putea, pe ea o durea capul. Hai, lasă!

Burta, cum că e prea mare

Şi la frunte a chelit,

Burta lui sau poate graba

Pe femeie a orbit,

Fu, unirea lor, degeaba,

S-au îndepărtat subit!

- Nu s-a uita ea peste tot. Oricum, nu avea vizibilitate din

cauza burţii.

Vid total în buzunare,

Umblă numai cherchelit.

Când n-ai bani, se înţelege,

Umbli beat şi, invers, deci,

Intră într-a firii lege,

Cearcă, legea să diseci.

- Asta-i regula! Când n-ai bani, umbli numai beat. Şi invers.

El, prostuţul, se răzbună

Şi-i răspunde-n fel şi chip:

Că nici ea nu e mai bună,

Nici la trup, dar nici la chip,

Că-i precum o minge rondă

Care vine - rostogol

Şi că, natural, nu-i blondă,

Iar sub păr - creieru-i gol,


320

Of! Prostia, mare boală!

Nu a mai avut efect

Cel amor, mare scofală

Nu faci, nu vezi ce-i defect!

- Ai dreptate! „Din prostie”. Dacă era deştept vedea mai

multe defecte.

C-are nas de Babă Cloanţă

Iară buze - mai deloc,

Că e foarte tare-n clanţă

Cu el şi cu cei din bloc.

Zână să-i fi fost aleasa,

Clanţa-i tot s-ar fi văzut,

Când, modernă-ţi este casa,

Interfonu-i prevăzut.

- Zână să fi fost şi tot avea clanţă. Merge şi interfon.

Ce să zic, nicio plăcere!

Nu ştiu cine-i vinovat,

Am o singură părere:

Cum că trebuie salvat

Mariajul celor care

Sunt naivi de nu se poate,

Se adună la-ntâmplare,

Trăiesc viaţa pe furate.

- Las un pic deoparte stilul,

(Nu c-aş vrea să mă dau mare)

Şi în vers clarific „şpilul”

Răspunzând la întrebare:

Nu vă combinaţi din prima,

Nu mai faceţi nerozii,


321

Căutaţi în suflet rima-

(Astfel, cum la poezii)

Şi citiţi-vă de-a rândul

În al sufletului tom,

Sentimentul, vorba, gândul

Ce-s îngemănate-n om,

Citiţi versuri cât mai multe,

Chiar şi proză, nu e greu,

Inimile vor s-asculte,

Voi vă veţi iubi mereu,

Ascultaţi sub clar de lună,

Glasul doamnei veşnicii,

Vorbe tainice în strună,

Nemureşte căsnicii!


322

ARBATEL

FILOTHEANU

S-a născut pe 18 iunie

1956 în vechea lume

întunecată a Hlăpăilor și a

murit/va muri la nivel de

Ego în noua lume a

Revirimentului colectiv, cu

mult înainte de părăsirea

definitivă a corpului fizic

(care este doar moartea

egoului) prin 2047, crede el, într-o zi de toamnă însorită, în

care va picura cu fluturi multicolori, ca semn al realizării

sale spirituale remarcabile!

A făcut studii modeste de îndobitocire materialistă

pînă la junețe, iar singurul fapt cu adevărat notabil este că

Destinul i-a permis să acceseze o Cale spirituală autentică,

din care motiv în următorii ani a studiat dezvățătura de

obiceiurile proaste, de vicii și alte neajunsuri și încă nu a

reușit să se transforme în cel ce va să fie!

A debutat cu o proză scurtă în decembrie 1979, sub

alt nume, în suplimentul literar al revistei Luceafărul din

București, apoi a avut diverse colaborări în revistele literare

ieșene: Convorbiri literare, Cronica, Opinia studențească,

iar cea mai prestigioasă apariție a fost în Viața românească,

drept pentru care egoul lui s-a umflat nițel!

Debutul editorial s-a făcut la editura Junimea din Iași

cu o carte de proze scurte: Într-acolo, inima mea, carte

ignorată aproape complet de critică, dar pentru ea a primit

premiul de debut al Asociației Scriitoriilor din Iași, iar

ulterior, în 1996, a fost primit în Uniunea Scriitorilor din

România doar cu acel volum și aceasta arată că undeva,


323

cineva l-a apreciat totuși, fiind chiar bun - iar pe alocuri

foarte bun - pentru aceste vremuri bicisnice, crede autorul

cărții, cu modestie!

Celelalte apariții s-au făcut pe internet mai des, cum

ar fi Wikileaks România, Negru pe alb, Cronopedia, și multe

altele, de care nu-și mai amintește.

Ceea ce merită a fi subliniat în acest context, este că

mai mult de jumătate din textele prezente în volumul de

debut au fost scrise în urma unor vise inspirate, pe care

autorul nu le-a înțeles la vremea respectivă și abia mai

tîrziu, cînd a avut acces la informații esoterice, și-a priceput

propria-i nepricepere!

În prezent, cartea sa Arbateologie așteaptă un

sponsor pentru a fi tipărită, dar nu se știe din ce direcție se

va ivi și cînd anume!

În contextul acestei antologii de umor, merită amintit

un vis scurt avut nu se știe cînd, dar cred că au trecut mai

bine de zece ani de atunci.

Arbatel a visat o sursă de lumină, adică o entitate

luminoasă foarte evoluată din Lumile Superioare, care l-a

făcut să rîdă cu un umor foarte subtil, un timp ce a părut a fi

destul de lung!

Cam de pe atunci a apărut la el înclinarea spre umor

și trebuie spus că Arbatel e încîntat dacă reușește să-i facă

pe ceilalți măcar să zîmbească, deși aspiră în secret ca o

parte din textele lui chiar să stîrnească hohote de rîs la cît

mai mulți oameni!

Întrucît, așa cum a spus Divinul Iisus: cu ce măsură

măsori, cu aceeași ți se va măsura!... într-o zi Arbatel a rîs

zeci de minute în șir cînd a scris despre Arhetipul zen-bi,

înțelegînd că aceea a fost răsplata pentru că-i făcuse pe alții să rîdă zdravăn!

Oricît ar părea de straniu, Arbatel există și nu există

simultan și aceasta este o trăire reală, ci nu o poantă ușurică


324

de final! Menirea lui va fi împlinită, fie și parțial, dacă

lumea va fi un pic mai frumoasă ori mai afectuoasă datorită

sincerității și onestității pe care Arbatel le-a oferit semenilor

săi!

Spre final, acest îndemn al unui înțelept

contemporan: „„Cu toţii trebuie să ne dăm seama că, în

realitate, fiecare alegere şi fiecare intenţie pe care o

manifestăm influenţează, totodată, într-o anumită măsură,

întreaga umanitate. Chiar şi atunci cînd (deocamdată) nu ne

dăm seama de aceasta, fiecare dintre noi sîntem, într-o

anumită măsură, responsabili pentru tot ceea ce se petrece

pe această planetă, fie că este vorba de existenţa noastră de

zi cu zi, fie că este vorba de această lume în care trăim cu

toţii. Înţelegînd aceasta, trebuie tocmai de aceea să-I cerem

plini de umilinţă şi credinţă ajutorul lui Dumnezeu Tatăl,

pentru ca în felul acesta gîndurile, intenţiile şi acţiunile

noastre să influenţeze în bine, într-un mod profund şi

durabil, întreaga umanitate. Procedînd adeseori în felul

acesta, vom putea avea o contribuţie importantă, care poate

impulsiona transformarea gradată în bine a întregii

umanităţi în ansamblul ei. "

La sfîrșit, trebuie musai spus în gura mare că Arbatel

Filotheanu protestează împotriva noii ortografii române!!

Unul din argumente este acela că atunci cînd textele

românești nu au diacritice, cum cel mai adesea se petrece,

apar confuzii la unele cuvinte, cum ar fi rau, care poate fi și

rîu și rău sau sfant care poate fi citit și sfanț și sfînt sau tată,

care poate fi citit țîță sau țață și altele.

Argumentul principal are în vedere pe cei care au

inițiat această schimbare și care fac parte din tagma

dezbinătorilor, dar nu mai intru în detalii care depășesc acest

cadru! Din aceste motive, aș prefera, dacă este cu putință, ca

textele mele să păstreze vechea ortografie de dinaintea

anului 1993.


325

Fie ca cititorii sau cititoarele acestor texte să rîdă

sănătos pînă la însănătoșirea deplină de toate cele care nu-și

au locul în cugetele, în trupurile și în inimile noastre!

A Fi

(UNI)VERSURI DE JOACĂ

Strigătură de iubit Dacă astăzi nu mă vrei...

îmi tai Dorul pe din două

şi-l înec în bob de rouă

îmi tai Dorul pe din trei

şi-l arunc la porumbei

îmi tai Dorul pe din patru

ca să vezi că nu joc teatru

îmi tai Dorul pe din cinci

şi-l cos nasturi la opinci

îmi tai Dorul pe din şase

şi-l învălui în mătase

îmi tai Dorul pe din şapte

ca să te visez la noapte

îmi tai Dorul pe din opt

şi din el fac praf de copt

îmi tai Dorul pe din nouă

şi-l sfinţesc cu stropi de rouă

îmi tai Dorul pe din zece

pînă cînd durerea trece

şi apoi de nu-s dorit

mă arunc în infinit

să iubesc nemărginit!


326

Baladă pentru un Erou Foaie verde de macrou

am pierdut un libodou

poate chiar în torpedo

sau la mîndra în birou,

pe un scaun în metrou,

sub tramvaiul din depou,

a o masă în bistrou,

undeva pe un panou,

la bunica în ghetou,

ori mai sus,după hublou,

dar mai sigur în cavou

chiflicit sub un rulou

ce schiţa un vag tangou

cu un tînăr bibelou...

Era mic cam cît un ou,

avea bască şi sacou

iar la guler un garou

de-l găsiţi, vi-l fac cadou,

că eu vreau unu' mai nou,

nu de taur sau de bou,

nici de armăsar marou,

ci mai bine de Erou,

zis şi Vira cel Miştou,

(dat afară din barou

c-a pătat un borderou

cu cerneală din stilou!)

Dar acum repet din nou

vreau tărie de Erou

care ţine în lasou

energia la platou

pîn' s-ajungă la potou,


327

să rămînă toţi tablou

cum îmi creşte un halou

ca efect sau ca ecou

chiar deasupra la egou!

Giurămînt de ciumpalău Să n-am frînă la baston, De mai credem vreun mason! Să n-am priză pe moment De mai cred în parlament! Să n-am ţîţă la sub-braţ Dacă ăştia e bărbaţi, Mai degrabă e slugoi, La cei negri, mici şi goi, Ce mînjesc ce-i sfînt în noi!

Să n-am drujbă în chiloţi, Dacă ăştia nu e hoţi ! Să n-am burtă la curea De nu sînt ei gură rea, Lacomă şi prefăcută, Gata oricînd să asmută Pe neghiobi înspre cei culţi Ca să piară cît mai mulţi!

Să n-am paie la măgar Dacă mint vreun pic măcar Şi nici lapte la purcei Dacă-i credeţi tot pe ei!

Ay,ay,ay, tristeţea mea,

cînd mai trece viaţa grea?


328

& Mămuli-m-aş şi n-am cui

n-am gagică la Vaslui,

doar un cîne săltăreţ

mai mult alb, din alt giudeţ

care-i tare iubăreţ

numa' că nu-i vorbăreţ!

Mămuli-m-aş şi n-am cui

n-am opincă cu gurgui

doar un ego săltăreţ

cu o minte de păr creţ

care-i tare vorbăreţ

iar cînd plouă-i iubăreţ!

Mămuli-m-aş şi n-am cep

că nu ştiu de unde-ncep

şi apoi nici nu concept

ca nimic să nu pricep...

Mămuli-m-aş, mama ei!

tot cătînd pe dumneaei,

mi-o căzut cerul pe nas

şi-am rămas şi fără glas

că nu ştiu de ce să las

pe ţurloi să-mi bată soarta

şi pe proşti să-mi fure moartea!

StrOFURI cu tîlc-mîlc

În văzduh cu apă rece Toate mofturile trece Numai tu nu vii acasă Mai smerită şi duioasă!


329

* Dinspre toamnă Vine-o doamnă Şi-mi apasă pe la tîmple Să se-ntîmple! * Iartă cele dobitoace Care strică şi desface Că au sufletul inform Şi eu dorm, eu dorm, eu dorm!

* Ninge peste zăpăciţi Şi mai multe zăpăcele Că-s buştean de adormiţi Sub umbrele! * Nu ştiu alţii cum gîndesc Că eu des mă plictisec Şi apoi nu nimeresc Să mă scol, să mă trezesc! * Dacă toamna nu mă vrei Primăvara mă uitai, Astă vară mă şuntai, Dar la iarnă cui mă dai ? - La ciocoi sau la evrei??? * Iată vine-un porc cu coate c-o sirenă-n vîrf de băţ gropi ne sapă pe la spate şi ne-ndeamnă la dezmăţ! *


330

Cîţi ca noi, cîţi ca noi Se spălau într-un butoi Mai mereu flămînzi şi goi Şi slujeam la vreun ciocoi?

Stronţi şi mirondele Un explorator chirchiz a descoperit la sud-est de

polul nord două populaţii nemaivăzute pînă de curînd:

Mirondelele şi contrapartea lor masculină numiţi Stronţi.

Mirondelele au o natură eminamente femină, în

sensul graţiozităţii, preţiozităţii, impetuozităţii şi trăiesc

majoritatea timpului în apă, deşi nu sînt acvatice, dar, ceea

ce le dă un aer unic între toate speciile umane este o fudulie

atît de mare, de mare, de mare, încît dacă ar fi fost o ţîră mai

mare s-ar fi numit ocean, de aceea este socotită doar mare,

ca să nu se creeze confuzionări.

Dar pe lîngă mărimea sa, acea excrescenţă care nu

trebuie nicicum confundată cu ceva ce se găseşte între

picioarele unui patruped sacrificat de obicei în ajunul

Crăciunului, mai are o trăsătură definitorie, care este

intangibilitatea!

Să nu care cumva să te împingă vîntul, cuvîntul sau

nesăbuinţa să încerci să atingi acea excrescenţă, că

mirondelele sar în sus precum caprele de munte. Fac ţuşti pe

dulap sau pe draperie cînd, fie şi din nebăgare de seamă le-ai

atins la excrescenţă.

Ei, dacă vă închipuiţi că asta ar fi singura reacţie,

înseamnă că n-aţi cunoscut nici o mirondea în viaţa voastră,

ci poate numai stronţi, de sînteţi de sex feminin voi cele care

cetiţi aceste rînduri.

Pentru că, evident, singurele deosebiri anatomice

dintre mirondele şi stronţi se află undeva în partea mediană a

corpului lor. În rest au acelaşi comportament. Sigur, ar fi o


331

nesăbuinţă din partea chirchizului să afirme că toate

exemplarele de stronţi şi mirondele se comportă identic, că

doar nu-s maimuţe! Ele sînt fiinţe umane, ca tine şi ca mine,

şi se comportă variat sau chiar mai variat decît culorile unei

păduri la mijlocul toamnei. Asta pentru că au o mulţime de

panglici de nenumărate forme şi mărimi la dispoziţie.

Unii curioşi chiar au încercat să creeze un program

de calculator foarte performant pentru numărarea sau măcar

cuantificarea panglicilor mirondelelor, folosind teoria

improbabilităţilor care se exclud reciproc, iar rezultatul a

fost atît de straniu, încît nu putea fi citit. Mai exact, fiecare

pereche de ochi citea alte cifre, în funcţie de indispoziţiile

proprii!

Alte caracteristici ale acestei rase pe care am putea-o

numi a Stronţodelelor se văd mai cu seamă atunci cînd le

atingi la excrescenţă. În mod bizar, mirondelele acceptă să

fie mîngîiate la respective excrescenţă, dar nu atinse!!!

Care este diferenţa dintre atingere şi mîngîiere???

Simplu, ca diferenţa dintre un politician şi un hoţ. Pe

politician se presupune că îl alegem noi, iar hoţul ne alege el

pe noi, cum zicea un anonim glorios.

Dar deşi din exterior nu poţi decela nici o diferenţă

între mîngîiere şi atingere, ca şi între politician şi un mason,

ea apare dinspre partea interioară, în funcţie de panglicile

stronţodeilor, cu mici variaţiuni care ţin de poziţia astrelor şi

dezastrelor în tema natală. Un exemplu va da o idee foarte

aproximativă despre năbădăile mirondelelor şi ale stronţilor.

Dacă, de pildă, o mirondea nu are nici o planetă în

zodiile de Aer, asta înseamnă că ea nu are rezonanţe cu

respectivul Element Subtil, că trebuie să-l asimileze, dar

totodată ea nu este nicidecum mişcată de un stronţ la care

predomină Elementul Aer în tema natală. Altfel spus,

stronţul nu este vizibil pentru mirondea şi sînt aproape

incompatibili.


332

Scînteile apar cînd un stronţ Aerian se îndrăgosteşte

de o mirondea apoasă şi prea focoasă, că atunci ies clăbuci

pe toate cele zece crăpături de care vorbeşte medicina

chineză. Sigur că proporţiile de Aer, Apă, Foc şi Pămînt sînt

la fel de variate ca lirica păsărelelor, de unde şi marea lor

neasemănare.

Dar în exemplul nostru, pecineaga este numele unor

mirondele care folosesc acutele, fără nici un imbold aparent,

adică sunetele înalte şi ascuţite, în ritm staccato, dar pentru

că le folosesc mai mereu, ar fi mai corect să le denumim

„acute cornice”. Cred că numele vine de la un cîntec popular

numit pecineaga pe urzici! Şi are acest refren: „Ei, ce zici,ce

zici, ce zici?”

În terminologia sanscrită, stronţii şi mirondelele

cuprinse de „pecineaga pe urzici” s-ar numi swadi-Astenici,

adică neliniştiţi pe swadhisthana, pentru că acum îi vezi în

lac, acum în baltă! E atîta apăraie în partea lor mediană, că

stronţilor le trebuie o barcă spre a le putea contacta, iar celor

care le lipsesc fondurile monetare, le trimit mesaje cu

praştia.

Teoria recomandă mirondelelor şi stronţilor

melodioasa subliminală a unui cîntec popular, care îi

îndeamnă să fie, să devină „apă limpede şi lină, ce ne

vindeci pe la splină şi mai mult pe la rinichi, cînd te saturi de

ridichi!”

Aici înţelepciunea populară prea bine cunoscută,

a încifrat două informaţii valoroase, anume faptul că

problemele la rinichi indică dizarmonii în relaţia de cuplu,

date de excesul alimentar al gustului ridichilor, uşor iute, şi

este o aluzie cam la cît pot suporta unii dintre stronţi. Dacă e

prea iute ridichea, există riscul să se facă blocaj renal. Nu

este exclusă nici o altă interpretare a ridichei, ca în

arhicunoscuta formulă: „a freca ridichea“, atunci cînd n-ai

mentă la îndemînă şi foloseşti capul partenerului drept


333

poligon de ţintă! Cititorul sau cititoarea mai puţin umblat(ă)

printre rîndurile cărţilor de istorie, trebuie să ştie că

excrescenţa mai sus pomenită a apărut prima dată, se crede,

la babilonieni, cînd au construit turnul ce le poartă numele.

Dacă pînă la începerea acelei construcţii, toate popoarele

lumii vorbeau aceeaşi limbă, după ce s-a terminat acea

construcţie megalomană, fiecare a vorbit o limbă diferită de

a celorlalţi, întrucît toţi aveau a se fuduli cu ceva.

Acela a fost momentul cel mai tragic al omenirii,

adică momentul Separării De Unitate!

Ca fiecare stronţ şi mirondea să aibă impresia despre

el însuşi că el sau ea este Buricul Pămîntului, că el sau ea a

făcut şi a dres, dar uite ce a stricat şi aruncat celălalt sau

cealaltă constituie efectul Separării de unitatea primordială.

O separare numită în limbajul academic egocentrism, cu

derivatele sale: egotism, egoism şi ateism!

Cît despre intangibilitatea excrescenţei, mai trebuie

spus ceva ce cred că este esenţial. Pentru aceasta vă rog să

citiţi cuvintelele de mai jos cu intonaţii diferite.

Să nu măăă atingiiii! cu intonaţia unei soprane de

coloratură aevea privighetoarei.

Să nu mă atingi! rostit grav, ca un terorist burduşit cu

pocnitori sub vestă.

Să nu mă atingi! spus pe un ton ameninţător, de

către o mirondea cînd n-are chef de atenţiile unui stronţ.

Sau varianta neaoşă: nu atinge tu la mine, că fac

buba eu la tine!

Exemplele de intonaţii în varii situaţii sînt la fel de

nenumărate ca atomii de carbon dintr-o pipă stinsă, din care

pricină nu putem avea pretenţia de a le epuiza, nici măcar cît

se epuizează un parlamentar într-o şedinţă de senat pentru

binele absent al ţării sale de baştină. Iar dacă nu aţi înţeles în

ce constă esenţa intangibilităţii excrescenţei stronţodeilor,

recomandăm să-l atingeţi pe primul sau prima pe care o


334

întîlniţi în cale şi veţi avea o exemplificare vie a ce înseamnă

fudulie călcată pe bătătură! Există chiar o formă extremă de

fudulie megalomană, descinsă direct din urmaşii urmaşilor

celor care au construit turnul babilonian, întîlnită acum la

Elita conducătoare ocultă malefică de pe această planetă-

puşcărie. Această super – hiper – mega – maha - fudulie

reptiloidă îi face pe cei care ne conduc din umbră să se

creadă moştenitorii Pămîntului, numindu-ne pe noi goimi

sau animale, şi tratîndu-i pe cei care nu aparţin Elitei mai

rău ca pe animale, pentru că ne otrăvesc aerul şi apa şi

mîncarea şi vieţile în moduri care de care mai parşive şi

diabolice, urmărind extincţia a cîtor mai mulţi dintre noi din

această lume, pentru că excrescenţa lor, adică fudulia lor

este atît de mare, că nu mai încap de noi!

E drept că ei constituie o rasă aparte, a Hlăpăilor,

despre care cercetătorului chirchiz i-a cam fost teamă să

detalieze spre a nu adormi de veci pe fundul unui sicriu din

ciment la turnarea unei fundaţii oarecare.

Trăsătura lor principală este legată firesc de

excrescenţa fuduloasă şi poartă numele de crocodilită, adică

sînt mai rapaci decît crocodilii. Sînt atît de lacomi, de reci şi

fuduli, încît se cred stăpînii Pămîntului. Nu găsesc că e

necesar să vorbesc mai mult despre ei, întrucît nu ei sînt

tema acestui articol, ci mirondelele şi stronţii.

Despre această etnie circulă unele zicători populare,

cum ar fi: dac-atingi o mirondea, te stronţeşti la fel ca ea!

Făcînd aici aluzie la o lege ocultă universală, deşi

prea puţin cunoscută maselor largi de adormiţi, numită

Legea Rezonanţei, a cărei formulare simplă este prea

evidentă spre a mai fi explicitată, dar totuşi poate fi redată

printr-o imagine plastică. Dacă te faci frate cu necuratu’,

nu poţi fi imaculatu’.

Alternativa la zicătoarea de mai sus, zice că: „dac-

atingi un stronţ, te păleşte-un glonţ!”


335

Sigur că sînt multe alte zicători, unele chiar celebre,

ca aceea cu „stronţul care nu-i stronţ destul pînă nu-i fudul”

şi altele pe care nu mi le amintesc chiar în clipa asta, mai

ales că trebuie să închei acest articol repejor, altfel există

riscul să nu mai fie citit finalul de către cei (cele) prea

ocupaţi (ocupate) cu alte trebi importante, care cel mai

probabil au abandonat aceste consideraţiuni după prima

pagină!

Ce-i de făcut cînd un muritor de rînd se ciocneşte

karmic de o mirondea sau de un stronţ, depinde de prea

mulţi factori ca să pot sugera aici o strategie cît de cît

generală. Depinde în primul rînd de ce anume ne dorim, ce

anume simţim şi care ne sînt priorităţile sau obsesiile.

Probabil reacţia cea mai la îndemînă este fuga

mîncînd, dacă nu pămîntul, atunci ceva comestibil – pentru

fiinţele mai sensibiloase, iar pentru cei sau cele care au fire

de toreador, probabil vor lua taurul de coarne şi vor încerca

să desţelenească pîrloaga şi apoi să însămînţeze seminţe

bune, chiar dacă le trebe un hectar de răbdare pînă la culesul

roadelor, care, precum se ştie, sînt la discreţia tuturor

furtunilor destinice, a prădătorilor de tot felul şi a multor

altor ispititori gata oricînd să-ţi însămînţeze alte buruieni pe

tarlaua ta. Însă vorba cuiva, aceste întîlniri năbădăioase au

un mare potenţial transformator de ambele părţi şi cred că ar

fi o eroare să se irosească această oportunitate.

Asta e părerea mea, dar mai trebuie să fie şi acceptul

celeilalte persoane, fie el stronţ ori mirondea.

Tremoloi şi tremoline În urma unor studii ceva mai amănunţite, cercetătorii

au constatat un fapt surprinzător, anume că în vechime, cu

mai mult de şase mii de ani în urmă, existau comunităţi

umane formate după principiul Cercurilor zodiacale,


336

respectiv douăsprezece triburi avînd trăsăturile unor

constelaţii de pe bolta cerească.

Primul astfel de Cerc descoperit era cel al Stronţilor

şi mirondelelor şi nu e de mirare că Stronţodeii au fost

primii găsiţi, deoarece excrescenţele lor datorate orgoliului

megaloman ieşeau prea mult în evidenţă chiar şi dacă erau

îngropate la multe sute de metri sub pămînt sau apă!

Celelalte etnii sau triburi au fost cu mult mai greu de

depistat în praful vremii, de aceea nici nu s-a vorbit despre

ele în articolul trecut, exceptînd tribul Hlăpăilor, care de fapt

nu este un trib sau etnie propriu-zisă, ci mai degrabă o

adunătură de sceleraţi care au preluat puterea o anumită

perioadă de vreme, dar despre asta poate vom detalia altă

dată.

Tremolinele sînt contrapartea feminină a tremoloilor,

ei fiind într-o descriere succintă, foarte succintă, incredibil

de minisuccintă, opusul Viraşilor, care înseamnă casta

Eroilor, fie ei spirituali sau de orice altă natură. În treacăt fie

spus, Viraşii au o caracteristică remarcabilă: dacă de pildă

merg pe o Cale, fie ea spirituală, erotică sau amestecată, şi

dau peste o bifurcaţie de drum, ei virează întotdeauna la

dreapta, ceea ce vrea să simbolizeze veriticalitatea lor

morală (pentru că mîna stîngă e socotită a fi impură la ei)!

Întrucît Viraşii sînt Cercul, tribul sau casta cea mai

înaltă (sub aspect moral), cea mai pură şi care oferă

exemplul de urmat tuturor celorlalte Cercuri, despre ei nu

vom vorbi decît prin comparaţie, pentru un motiv simplu

care se înţelege fără alte explicaţii.

Geografic vorbind, dar poate că nu numai, Cercul cel

mai apropiat Tremoloilor este cel al Mălaşilor, numele lor

fiind mai degrabă o poreclă decît o denumire ştiinţifică şi

provine de la o anume întrebare pe care Mălaşii o repetă

foarte des, ca un tic verbal. Aproape la orice întrebare pusă

lor, ei îţi răspund stereotipic:


337

- Băi, mă laşi?!

Mălaşii au drept contraparte Mălenele şi trăsătura lor

distinctivă este o Lene atît de imensă, încît trece cu mult

dincolo de limitele tribului, ale regiunii, ale ţării, ale

continentului şi se pierde agale în apele oceanului! Tot în

treacăt fie spus, din Cercul Mălaşilor fac parte majoritatea

cercetătorilor, fiindcă lenea lor insaţiabilă îi face aproape

inapţi pentru orice altă activitate în afara acelora de băgători

de seamă sau cei care îşi bagă nasul unde nu le fierbe oala,

cum se spune în bobor. Ei fiind destul de oneşti - că nu au

doar defecte! - sigur că îşi recunosc cei dintîi neajunsurile

„speciei” lor, iar această onestitate, plus sinceritatea cu totul

ieşită din comun de care dau dovadă mai mereu, îi face

totuşi să fie respectaţi într-o anume măsură - şi parţial

simpatizaţi - dar nici pe departe atît de mult ca pe Viraşi.

Cititorul va fi ghicit deja că autorul acestui studiu

face parte exact din Cercul Mălaşilor, dar hai să trecem la

tema propriu-zisă a Tremoloilor şi Tremolinelor, fiindcă

despre lene nu poţi scrie prea multe, sau poate că eu,

scăldîndu-mă în ea ca peştele în apă, nu văd nimic interesant

aici.

Tremolinele tremură de frică în aproape orice

situaţie, ca şi bărbăţeii lor. Chiar dacă situaţia obiectivă

exterioară fiinţei lor nu predispune la nici un pericol, de nici

o natură, atunci tremolinele inventează un drob de sare care

e gata-gata să le pice peste picioare, din care pricină sînt mai

mereu stresate, foarte stresate sau irezistibil de stresate!

Dacă de pildă, aveţi nefericita karmă de a vă afla în

preajma unei tremoline şi vreţi să mirosiţi trandafirii cu ea,

atunci nu veţi fi nicicum scutiţi de îngrijorări de genul:

- Dacă rămîn ţestoasă?

- Dacă mă paşte calul?

- Dacă îmi pierd frîul?

Şi multe-multe alte imposibilităţi tromboschilodinice!


338

Tromboschilodinia este ştiinţa absurdităţilor care îţi

schilodesc mintea doar încercînd să ţi le imaginezi, darmite

să le vezi aevea în vis, că în realitate, ele, desigur, nu se pot

realiza, fiind din capul locului complet şi iremediabil

absurde!

Şi pentru că sîntem aici cu vorbirea, cel mai celebru

caz de tromboschiloidie este cel în care minţile unor Hlăpăi

au inventat o gogoriţă mai mare decît însuşi orgoliul lor

super-hiper-mega-maha-catastrofic, susţinînd că nu există

nimic mai presus decît ei, adică nu există Inteligenţa Infinită

a Creatorului Absolut, cunoscută sub numele de Dumnezeu

Tatăl - Slăvit fie Numele Său în vecii vecilor!

Sigur că aici intrăm în zona filozofemelor, iar acest

articol vrea să se păstreze în aria socio-problemelor de

factură caracterială. Deci, ca să nu ne pierdem uzufructul

raţiunii, ştiindu-se prea bine aserţiunea conform căreia

„somnul naţiunii naşte monştri!”, trecem mai departe la

turma noastră de Tremoloi şi Tremoline.

Care turmă era păstorită de o entitate feminină,

deoarece pe atunci femeile conduceau ritualurile de

înmiresmare a trandafirilor. Şi conducea o tremolină şi din

cauză că ea se pare, era singura care avea luciditatea să

recunoască un fapt vizibil pentru orice fiinţă lucidă, anume

că toate fricile tribului ei erau doar fantasmagorii ale

propriilor minţi necontrolate. Se vede treaba că ea avusese

acces la un text secret al unei culturi îndepărtate în timp şi

spaţiu, de unde cităm acest fragmenţel: „Fiul meu, ascultă

cuvintele mele de taină: să ştii că ororile din Infern sînt

propria ta creaţie mentală. În Univers, Iluzia domneşte peste

tot, peste zei, ca şi peste oameni. Prin acţiunile tale creezi

dorinţe fără de număr. Devenind vizibile în stările

intermediare (în Bardo, adică după aşa zisa moarte), ele te

copleşesc cu o forţă egală cu neştiinţa ta... Dacă devii

conştient de marea iluzie a mentalului tău, vei fi eliberat.”


339

Alte frici sau temeri le pomenim pe scurt:

- teama de tremoloi a tremolinelor;

- teama de intimitate a ambelor sexe tremolistice;

- teama de tremoline a tremoloilor, sau, chiar a unor

tremoline;

- teama să nu-şi piardă scaunul de sub trepoleţ;

- teama de Lumină;

- teama de Iubire, care caz este atît de bizar, încît mintea

celorlalte etnii se opreşte instantaneu, simultan cu

deschiderea gurii la maximum şi emiterea unui sunet de

uluire completă, totală şi indibidiguibidibilă (termen pe care

nu ne mai pierdem suflul să-l explicăm aici);

- teama de teamă, care se manifestă atunci cînd nu mai au

nici o temere, de nici o natură, ba chiar şi mintea lor

absconsă a obosit să tot inventeze poveşti de groază şi,

atunci se tem că ce vor face ei sau ele fără vampiraşul care le

scurge de energie mereu?;

- teama de-a antama relaţii intime, mai ales cu cei care nu

aparţin tribului Tremoloilor.

În acest caz, pentru Tremoline este ceva atît de

neobişnuit ca cineva să nu se teamă de mai nimic, încît nu-l

pot nici înţelege, nici măsura pe scara lor valorică interioară!

Acum e posibil ca această teamă să fi provenit dintr-o

interdicţie a căpeteniei lor, numită Tremuriciu, sau din

experienţe traumatizante pentru ei pe care le vor fi avut

cîndva, în care nu s-a petrecut nimic stresant, periculos sau

îngrijorător luni de zile la rînd, astfel că au intrat în panică

fiindcă n-aveau nici un motiv de panică!

Singurul moment, singurele clipe în care Tremolinele

şi Tremoloii nu tremură, este atunci cînd resimt o plăcere

intensă, mai ales erotică şi care îi sau le iau prin surprindere

oarecum, ei sau ele nemaiavînd timp efectiv să dea curs

naturii lor prăpăstioase. În astfel de clipe ei sau ele rămîn

aproape nemişcate, iar dacă fiinţa de lîngă ele gîfîie - că de!,


340

aşa se petrece în acele momente - îi va cere să înceteze cu

gîfîiala sau să bea apă fără gogîlţuri, sau altfel de observaţii

specifice tremolinelor, care pe alţii îi lasă bujbe!

La întrebarea cum de cercetătorul şi autorul acestui

text a aflat atît de multe despre Tremoloi şi tremoline, mai

ales dintre cele intime şi care nu puteau fi înscrise în colbul

timpului răspundem că printr-o metodă extrem de populară

în veacul nostru, anume regresia pre-hipnotică, în care

subiectul îşi aminteşte uneori cu lux de amănunte vieţi

trecute alături de fiinţe care i-au impresioinat conştientul.

Despre Tremoline se pot spune multe poveşti,

probabil fiecare cititor sau cititoare deţine un bagaj

substanţial propriu mai mic sau mai mare, în funcţie de

experienţele dobîndite deja, de aceea ne apropiem de

concluzii, nu înainte de a zice că Imnul lor naţional sună

astfel: „Tremoloi şi Tremoline / Vai de noi şi vai de tine!

/Unde-i bine / Nu-i de mine, / Unde-i hău / E şi mai rău! /

Tremoloi şi Tremoline / Căscaţi ochii cît mai bine!”

Următoarele zece strofe sînt variaţiuni pe aceeaşi

temă şi nu le mai reproducem, fiindcă modul lor de a se

lamenta depăşeşte pînă şi răbdarea îngerilor.

Concluzia firească a acestui studiu nu se referă la

arhicunoscuta învăţătură că de ce ţi-e frică, nu scapi, întrucît

ar fi prea plictisitor de banal să reproducem înţelepciunea

altora, ci la îndemnul: scapi de frică dacă nu te temi de

nimică şi decît să-i stresezi pe ceilalţi cu panicile tale, mai

bine ţi-ai aminti că un om curajos valorează cît doi laşi, iar

unul stăpîn pe sine în orice împrejurare valorează cît o

duzină de tremurici oarecare! Nemaipunînd la socoteală că

se fac de ruşine şi pe colo şi pe-aici! Numai că, vorba

cîntecului popular: „Frunză verde, iarba-i udă, / am vorbit să

se audă, / am vorbit cu înţeles, / dar nimic nu s-a ales!”

Sau geniala vorbă a unui gînditor genial: „Mai

degrabă dezintegrezi un atom, decît o prejudecată”, că


341

numărul proştilor din univers fiind mai mare decît cel al

atomilor de hidrogen, decurge logic cît de greu este să

anihilezi prejudecăţile şi fantacsiile aberante ale tremolinelor

şi tremoloilor.

Poate că cel mai înţelept sfat ar fi să le oferim cît mai

multă compasiune şi iubire, dacă le avem noi înşine, spre a

se simţi în siguranţă din toate punctele de vedere. Dacă nu

posedăm aceste energii divine, poate că ar fi mai bine să

căutăm alte companii mai agreabile. Mai trist este cînd

karma ne obligă, ne obligă, ne obligă să mîncăm doar

mămăligă!

Parabola gropilor Balador purta o groapă în spate. O căra peste tot şi

oriunde. Era o groapă imensă!... Atît de mare, încît bietul om

trăia cu impresia că toate gropile celorlalţi oameni cunoscuţi

de el încap în groapa sa şi încă ar mai rămîne loc pentru o

tăvăleală! De altfel, preocuparea sa principală era să

compare groapa lui cu a semenilor săi nu doar ca mărime,

adîncime sau lăţime, ci şi din perspectiva mirosului, a

pipăitului, ba chiar şi a gustului!

De pildă, lui Balador i se părea că groapa sa este de

culoare albăstrie, are un gust amărui, miroase a lacrimi de

lămîie, dar e... interesantă! Pentru că era foarte mare, prea

adîncă şi cumva diformă, groapa lui Balador nu atrăgea mai

pe nimenea. În cei peste cinzeci de ani de cînd se plimbărea

prin lume - că nu întîmplător fusese numit Balador, ceea ce

viza şi un sens ocult! avusese parte doar de vreo şapte gropi

însoţitoare... dar cu mult, cu mult, cu mult mai mici decît

groapa sa, desigur!

Trebuie menţionat obligatoriu că tendinţa lumii în

care trăia Balador, care de fapt era mai mult decît tendinţă...

s-ar putea spune chiar dezideratul acelei lumi; de nu cumva

va fi fost vreo cutumă ale cărei origini se pierd în negura


342

învălmăşelilor din Epoca de tristă amintire a Hlăpăilor...

deci, dezideratul acelei lumi întunecate era ca fiecare om să-

şi astupe groapa sa cu fapte bune, cu gînduri şi cuvinte

curate...

Numai că aşa cum se petrece în toate epocile

întunecate, teoria suna frumos la tribuna măreţilor zilei sau

în amvonul bisericilor, iar punerea ei în practică abia dacă o

găseai pe vreun colţ de stîncă, asemeni florilor cu acelaşi

nume!...

Fiindcă în acea epocă a nevolniciei aproape generale,

gropile celor mai mulţi oameni erau ticsite cu ipocrizie,

minciuni, dorinţe vicioase şi multe-multe alte gunoaie, dar

pentru că toate aceste mizericordii abundau predominant,

atunci oamenii au căpătat obiceiul de a le acoperi cu

veşminte divers colorate şi parfumate cu tot felul de şpreiuri

care de care mai chimizate, încît atunci cînd se reuneau

gropile mai multor oameni cu prilejul vreunor întîlniri

oficiale sau oficioase, era jale ce mirosne emanau unele

dintre ele!

De bună seamă că fenomenul gropilor fiind foarte

răspîndit, încît de fapt aproape că nu exista fiinţă umană care

să nu-şi poarte cu sine groapa, gropişoara sau gropuliţa lui,

din acest motiv exista chiar şi o ştiinţă a gropilor, numită

Gropologie, în cadrul căreia se studia forma şi mărimea

gropilor, culoarea, gustul şi mirosul gropilor, pe rase,

subrase, încrengături şi tendinţe...

Cel mai important aspect şi care stîrnea cele mai

multe controverse era originea gropilor. Aici existau două

curente principale, dar foarte multe schisme sau secte rupte

din primele două. Prima dintre ele susţinea originea

ancestrală a gropilor, altfel spus, se credea că existase un

cuplu iniţial care căzuse în groapa comună din Grădina

Primordială, numită Eden.


343

Motivul pentru care cei dintîi oameni căzuseră în

groapă era de fapt curiozitatea naivă, dar pentru că ipocrizia

şi decăderea oamenilor atinsese cote abracadabrante în

Epoca Întunericului, ei preferau să înfeleştucească realitatea

în cuvinte care de care mai edulcorante, numind-o ba păcat

original, ba ignoranţă metafizică sau chiar Vrere Divină!

Cea de a doua grupare principală susţinea că originea

gropilor avea cauze strict individuale, ci nu colective, în

sensul că fiecare îşi săpase groapa proprie prin gîndurile,

cuvintele şi faptele sale necurate, ca să nu le spunem de-a

dreptul nemernicii... şi aceasta se petrecuse nu doar în

existenţa prezentă, ci mai cu seamă în cele trecute.

Sigur că ţompii nu erau de acord cu teoria gropilor

anterioare, susţinînd vehement că noi toţi ne-am săpat

groapa doar în viaţa actuală, ei fiind surzi şi orbi la

argumentul de bun simţ şi vizibil pentru toţi cei cu mintea

întreagă, că unii copii se năşteau deja cu niscai gropi imense,

inscoţabile şi inastupabile...

Aceasta a fost şi situaţia lui Balador, care se plimba

prin lume într-un cărucior cu groapa sa imensă în spate... Era

atît de mare groapa lui, că-i atîrna şi pe lateral, ba chiar şi în

faţă, sub forma unui abdomen enorm de bombat!

- Ce-ai acolo? îl întrebau unii ca să-l tachineze,

arătînd spre burta sa de Ganesha.

- Acolo este groapa meaaaa, şi neamul meu

nemernicesc... Acolo să mă-ngrop n-aş vrea, de-acolo vreau

eu s-o zbughesc!, cînta el pe o melodie arhicunoscută un fel

de prohod ad-hoc al gropilor impardonabile.

Balador, pentru a fi totuşi cît mai obiectivi, nu avea

doar gropi, ci şi cîteva piscuri, care erau atît de mici, că mai

degrabă le-am numi pisculeţe sau piscuşoare şi, cel mai

evident dintre ele se remarca prin oglinzile de felurite

mărimi şi forme care arătau lumii diferite aspecte ale gropii

sale imense, din alte unghiuri.


344

Ar mai trebui amintit în treacăt, de pildă, că gropile

altor rase difereau nu doar prin culoare, ci mai ales prin

tendinţe. Altfel spus, la rasa neagră, gropile aveau tendinţe

pronunţat zgubilitice, pe cînd la rasa galbenă ele erau

obediente şi puioase, din care motiv se înmulţiseră atît de

alarmant!

Pe cînd la rasa albă, gropile erau prăjinarde, în sensul

că se purtau în vîrful unor prăjini de diferite dimensiuni...

Puteai recunoaşte un Ciolănar, adică Mai Marele Zilei, prin

lungimea prăjinii unde îşi purta groapa înfeleştucită în varii

zdrenţe arătoase şi cu invariabile mirosne mocirloase, sau

chiar pucioase!

Şi cu cît era mai mare prăjina, cu atît mai mare şi

rangul social, dar odată ajunşi aici, trebuie făcută o precizare

mai mult decît importantă, chiar esenţială.

Ciolănarii, Ciocănarii, dar mai ales Hlăpăii, pentru că

dispuneau de mulţi ţechini, inventaseră anumite materiale

care reduceau cu mult dimensiunile gropilor lor, (ba chiar le

făceau mai puţin vizibile printr-un soi de camuflaj). Orice

om cu mintea limpede, ca să nu mai pomenim tradiţia

milenară, ştia că este de bon ton să deţii o groapă cît mai

mică, sau chiar să n-ai nici o groapă nicăieri, nici în vîrful

ori la coada prăjinii, nici ascunsă prin beci sau prin te miri ce

alte lăcaşuri dosnice!

Fiindcă mintea Puternicilor Nopţii era atît de

îmbibată cu pucioasă, încît ei ar fi săpat gropi şi pe vîrful

munţilor, şi chiar au făcut această enormă blasfemie adesea

de-a lungul ultimilor şase mii de ani, dar nu puteau să

dărîme şi munţii, fiind ei prea uluitor de mari şi greu de

distrus!

Ei, n-aveau Hlăpăii puterea să distrugă munţii însă

deţineau mijloacele necesare să-i tămînjească ori, chiar să le

minimalizeze mărimea, importanţa şi menirea în faţa celor

mulţi şi orbi, inventînd tot felul de neadevăruri sau calomnii


345

despre acei munţi a căror măreţie şi faimă era mereu un

imbold şi un exemplu demn de urmat, pentru tinerele

generaţii mai curate la inimă.

Chiar şi în acea lume întunecată existau şcoli

iniţiatice de sorginte divină, spre deosebire de şcolile opuse,

iar Balador păşise pragul celei mai vestite dintre ele şi,

vreme de mulţi ani învăţase cum să-şi astupe groapa sa

imensă cu fapte, cuvinte şi gînduri bune, numai că probabil

nu înţelesese ceva cum trebuie, ori poate că nu depusese un

efort suficient de atent şi perseverent, fiindcă după douăzeci

şi doi de ani, groapa sa parcă era la fel de mare ca la

început, ceea ce îl exaspera, îl stresa, îl întrista, sau îl

plictisea, cînd nu-l dispera de-a dreptul...

De fapt, Balador nu ştia cu adevărat cît de mare este

groapa sa şi, nimeni nu-şi cunoştea adîncimea gropii

personale; aceste aspecte fiind vizibile în mod precis doar de

pe vîrful munţilor. Cum şcoala se afla sub oblăduirea celui

mai mare munte contemporan, numit Muntele Iubirii Sacre

Atotputernice, doar dacă beneficiai de Graţia Aceluia, ar fi

fost posibil să-ţi faci o idee aproximativă despre mărimea şi

adîncimea reală a gropii tale, în caz contrar, fiecare îşi dădea

cu presupusul, existînd chiar tendinţa bolnăvicioasă de a

vedea gropile celorlalţi întotdeauna mai mici decît propria-ţi

groapă, în pofida sfatului repetat adesea de a nu se compara

o groapă cu alta!

Şi cum în lumile inferioare totul este dual, de bună

seamă că alături de Munţii Iubirilor Eterne existau Abisurile

întunericimilor efemere, de unde emana cîmpul care-i

susţinea pe Hlăpăi şi toată hoarda lor de trepăduşi cu inimile

putrezite, pe de o parte, iar pe de altă parte, acele abisuri

hrăneau şi gropile tuturor oamenilor, oricare le-ar fi fost

mărimea; hrănire reciprocă, de altfel, prin arhicunoscuta lege

al cărei nume nu mai e necesar să-l pomenesc.


346

Se ştiau deja multe zicale populare care ne îndeamnă

să nu săpăm groapa altuia, ba chiar cea mai cunoscută dintre

ele devenise neoficial un fel de etalon în bobor, astfel că

oamenii simpli, fără educaţie sau cultură vastă, judecau

inteligenţa umană după capacitatea gropii sale, pentru ca în

final să devină una dintre cele mai usturătoare insulte: eşti

prost de dai în gropi! Iar dacă ţi se spunea că eşti prost de dai

şi în gropile altora!... echivala cu o lapidare din vremurile de

mult apuse. La polul opus, circula în bobor o cimilitură

haioasă: cum să scoţi gaura unui nod din groapa unui nerod?

Cîntecul lui Balador suna cam aşa: Mai am un singur

dor / să mă lăsaţi să zbor / mai sus de orice nor / pe Domnul

să-L ador / în mod cutezător / sau cutremurător / pîn- am să

mor / eu cel ce-s trecător / numit şi Balador! Ei, cîntecul

avea mai multe strofe, dar celelalte le pierduse autorul

probabil în groapa sa, din neatenţie! Trebuie prezentat în

acest context faptul cel mai important, anume relaţia de

cuplu polar opus dintre două gropi umane. La acest capitol

volumul de informaţii fiind mult prea vast pentru minuscula

schiţă comprimată în aceste trei-patru pagini, nu vom reda

decît ceea ce credem a fi mai folositor receptorilor.

De pildă, era indicat în tratatele de Gropologie

fractală, ca uniunea dintre doi oameni polar opuşi să ţină

cont îndeosebi de mărimea gropilor una în raport cu cealaltă,

astfel încît să se evite mariajul de lungă durată dacă groapa

unuia dintre ei era de trei ori mai mare ca a celuilalt. Totuşi,

cum anume se stabilea mărimea, fie şi aproximativă a

gropilor, de vreme ce nimeni nu cunoştea adîncimea lor

reală, era de acum o chestiune de fler mai mult sau mai puţin

failibil, fiindcă şi în acest caz doar Munţii Iubirii Sacre erau

infailibili.

Boborul judeca după ce vedea, şi anume după

mărimea prăjinei de care era legată groapa, sau după culoare

şi miros. Unele gropi păreau atît de mici şi frumos


347

parfumate, încît erau cele mai vizitate de sexul opus, cele

mai dorite, cele mai căutate şi cele mai mediatizate, mai ales

în filme sau reviste, unde li se oferea privitorilor în mod

obsesiv partea dorsală a gropiţelor, cu sau fără veşminte de

camuflaj pe ele!

Ajunşi aici, cei sau cele doritoare de mai multe

informaţii, ar fi indicat să consulte clasicul tratat al Gropilor

de vierme, care conţine modalităţi mai mult sau mai puţin

secrete de a ne deplasa din groapa noastră, în gropile vecine

pe scurtătură şi într-un mod cît mai plăcut simţurilor.

Trebuie totuşi să-i avertizăm pe grobieni că există un text

străvechi al înţelepciunii milenare care spunea cam aşa: cînd

omenirea va ajunge să adore fundul gropilor mai presus de

înălţimea munţilor, înseamnă că ea se va fi întors cu groapa

în sus!

Ar fi multe de spus, mai multe decît conţinea

biblioteca din Alexandria, dar răbdarea receptorilor umani

ne obligă la o concizie maximă. În concluzie, nu se ştie sigur

dacă oamenii erau nişte gropari care îşi săpau inconştient

gropile prin faptele lor, sau săpau gropi pentru a-şi îngropa

visele şi năzuinţele lor cele mai înalte... pentru că aşa le

impuneau forţele abisale.

Dar poate cea mai interesantă teorie, pe care autorul

acestor rînduri îndrăzneşte să o prezinte ca fiind, dacă nu

neapărat originală, atunci inspirată de la Superiorul

Necunoscut, anume că întreaga lume este o groapă imensă,

macrocosmică, iar gropile individuale sunt doar nişte palide

reflexii ale maha-gropii universale, la marginile ei existînd

aşa numitul Orizont al Evenimentului de unde parvine

Lumina Celestă Necreată. Însă ce va fi făcut Balador cu

groapa sa, va fi povestit, poate, altă dată.


348

Groapa lui Balador Cum spuneam anterior, fiecare om cu groapa lui!

Unele gropi mai mici, alte mai mari, unele mai anodine,

altele mai învîrtoşate... adică fel de fel, după oameni şi fapte.

Groapa lui Balador era întortochiată, adîncă şi tristă. Ba mai

mult, împreună cu măcăitul raţelor erau singurele „lucruri”

care nu produceau ecou şi nimeni nu ştia de ce!

În plus, mai exista ceva straniu la Groapa lui

Balador, redat mai jos în limbajul sec al specialiştilor:

„Recent, o serie de cercetări efectuate în bazinul Gropii lui

Balador au pus pe oamenii de ştiinţă respectivi într-o mare

derută. Fără îndoială, nimeni nu ar putea crede că există o

groapă fără fund! Acest lucru nu este posibil! Ca urmare a

cercetărilor întreprinse, a fost găsită însă o groapă uriaşă,

care, fiind analizată minuţios, a dus la descoperirea unor

fenomene cu totul ciudate. Urmărită timp îndelungat, s-a

constatat că în această uriaşă deschidere abisală dispar zilnic

circa 30. 000 de tone de gînduri, griji şi lamentări!

Cercetătorii au turnat, în repetate rânduri, în apropierea

acestei gropi, mari cantităţi de vopsea care, în mod firesc, ar

fi trebuit să reapară undeva, mai aproape sau mai departe, în

cuvintele sau atitudinile ulterioare, dar vopseaua turnată nu a

reapărut nicăieri! Au fost aruncate în dreptul acestei gropi şi

mari cantităţi de material plastic, însă şi acestea au dispărut

fără urmă! S-a presupus că vopseaua, cât și bucăţile de

material plastic, au fost absorbite de groapă. Până în prezent

nu s-a ajuns la nici o concluzie, rămânând doar părerea că pe

fundul Gropii lui Balador se găseşte un abis uluitor de

adînc!!”

Sigur că imaginaţia cercetătorilor nu dă pe dinafară,

fiindcă numai mintea lor îngustă putea să inventeze

modalităţi atît de stupide ca turnarea vopselei şi a

materialelor plastice într-o groapă pentru a descoperi dacă

are sau nu fund, cînd ar fi putut consulta unul sau mai mulţi


349

Văzători pentru a afla ce şi cum! Te întrebi atunci de ce n-or

fi făcut din groapa bietului Balador depozit pentru deşeuri

nucleare, că oricum sînt mai periculoase decît milioanele de

tone de plastic inutil!

Dar ciudăţenia cea mai ciudată este că într-o zi, nu se

ştie cînd anume cu precizie, însuşi purtătorul acestei uriaşe

gropi a dispărut în propria-i groapă!! Da, e adevărat, Balador

a dispărut în propria-i groapă şi nu o dată, ci de mai multe

ori, iar ultima dată aşa a şi rămas, adică dispărut!

Deoarece informaţiile care urmează au fost obţinute

pe o altă cale decît cea normală, recurgîndu-se la ceea ce în

popor se numeşte un Văzător, rugăm cititorii şi cititoarele să

nu se ne-liniştească, fiindcă totul se află sub control!

Este vorba mai întîi de primul nivel al controlului

exercitat de către fraţii noştri hlăpăreţi, mai apoi ei înşişi se

află sub stricta supraveghere a unor Veghetori din cer, care

şi ei sînt vegheaţi la rîndul lor de alţii mai subtili şi tot aşa

pînă la Creatorul Primordial, care supervizează totul,

conform planului Său Divin.

Văzătoarea care ne-a relatat rătăcirile lui Balador

prin meandrele propriei sale gropi uriaşe, aproape fără de

sfîrşit, susţine că Balador s-a rătăcit într-o fundătură a

propriei sale gropi, iar acum, pentru a găsi calea de

întoarcere spre Lumină, ar trebui să schimbe TOTUL în

viaţa lui! Ei, cum să schimbi totul, cînd obişnuinţele au creat

atîtea cărări bătătorite în jungla aşteptărilor omeneşti este o

întrebare stringent necesară, la care răspunde fiecare rătăcit

după cum îl duce mintea şi inima proprie! Ar fi poate

plictisitor pentru cei sau cele care nu-l cunosc pe Balador în

carne şi oase să se vorbească strict de situaţia sa, chiar dacă

încă din titlu s-a anunţat intenţia aceasta, de aceea autorul

acestor rînduri va urmări pe cît posibil să generalizeze

anume concreteţuri, pentru a fi de folos cît mai multor fiinţe

umane.


350

Mai întîi trebuie stabilit pentru orice om aflat într-o

situaţie similară, cum a ajuns în acea fundătură?

La cei mai mulţi, cauza principală o reprezintă

pierderea lichidului de frînă! Se ştie doar din moşi strămoşi,

că dacă nu mai ai frînă, toate babele te etichetează ca

„desfrînat”, dar asta e partea cea mai puţin neplăcută, fiindcă

mai rău este că te duci la vale, şi iar te duci, şi nu se mai

termină de dus lunecuşul tău pe panta mocirlei şi a scrîşnirii

dinţilor! Că în această situaţie mai mult decît penibilă se

află miliarde de fiinţe umane de pe planeta noastră albastră,

în acest sfîrşit de Epocă a Prostiei Umane generalizate, nu

este un motiv de consolare pentru aspiranţii la astuparea

gropilor proprii!

Altă cauză a rătăcirii o constituie „antamarea” (sic!)

unor relaţii intime cu fiinţe care nu oferă mai nimic la

nivelul afectivităţii, sufletul lor fiind adormit sau imatur. O

altă cauză este să vezi peste tot gropi şi numai gropi, cum

este cazul celor mai mulţi dintre orbii acestei lumi, care

chiar şi cînd li se vorbeşte despre Muntele Iubirii Sacre

Absolute, ei caută doar nod în papura hăţişului propriilor

minţi îmbîrligate, spre a-şi da importanţă cu nimicnicia lor

fără de capăt! Alte şi alte cauze ale rătăcirii poate găsi

fiecare din cei aflaţi în atare situaţie, dacă va cadadicsi să se

analizeze cu luciditate şi detaşare, iar dacă nu, atunci va

mînca ciuperci halucinogene în continuare!

Să schimbi totul? Cum să schimbi totul, cînd aproape

tot ce facem, gîndim sau vorbim, a devenit ca un fel de a

doua natură, unde obişnuinţele reacţionează ca de la sine?

Sigur că unele indicii şi tehnici le primise deja de la Muntele

Iubirii Sacre Absolute, tehnici care vizau trăirea mai mereu a

Clipei prezente, precum şi multe altele, însă, deşi realiza o

parte dintre ele, părea să n-aibă nici un efect perceptibil!

„Ceva nu e în regulă cu mine” gîndea - spunea

Balador, dar dacă înţelegea anumite nereguli, pe altele


351

nicicum nu le întrevedea! Trebuia musai să ceară ajutorul

unei Văzătoare, dar este clar pentru orice om onest că

sfaturile altcuiva pot fi foarte bune, însă dacă anumite

impulsuri grosiere ne trag în jos mai mereu, atunci progresul

e mai dificil, ori chiar inexistent!

Deci, ce-i de făcut? ne întrebăm alături de eroul

nostru, care poate fi autorul acestor rînduri sau oricare alt

cetitor sau cetitoare.

Văzătoarea a răspuns acestei întrebări cu o idee

interesantă, anume că trebuie spart cercul vicios într-un

punct, anume punctul cel mai uşor de penetrat, astfel cercul

se transformă într-o spirală sau, pentru a folosi limbajul

neaoş al Văzătoarei, cercul vicios va deveni un vîrtecuş

ascendent. De bună seamă că răspunsul cel mai bun ar putea

veni chiar din partea Muntelui Iubirii Sacre Absolute, dacă îl

merităm!

Cum a ieşit Balador din acea fundătură, va mai fi

vorba - poate - altă dată, dacă autorul acestor rînduri va ieşi

din fundătura proprie!

Giugiuca patafizică

În cadrul arhetipului feminin al Fascinatoarei există o

rămurea sau un lăstăraș cunoscut în bobor cu numele de

Giugiuca, după titlul unui celebru cîntec portughez, ale cărui

versuri le vom reda mai încolo. Pe lîngă seducția,

feminitatea debordantă și voluptatea irezistibilă manifestate

de Fascinatoare, rămureaua Giugiuca are o trăsătură

distinctă, anume giugiuceala, caracterizată printr-un control

găurit al energiilor fascinației, fie din lipsa experienței sau

din grabă. Din acest motiv li se recomandă bărbaților care le

adoră pe giugiuce Frîna la deal, că la vale oricum se duc

singuri!

Motivul Giugiucăi este mult mai vechi decît data

apariției sale sub forma hitului portughez și a fost ilustrat


352

pentru prima dată se pare, de Anonimus Bosch într-un tablou

mai puțin cunoscut publicului larg intitulat Giugiuca cu

măciuca.

Apare acolo un personaj feminin cu o măciucă

deasupra capului ce pare a fi destinată unui adorator cam

prea semeț. Interpretarea acelui gest de către critica oficială

este plată și previzibilă, pe cînd perspectiva inițiatică e mult

mai interesantă, anume că măciuca simbolizează inteligența

supramentală la care adoratorul cu adevărat umil ar putea

accede dacă ar merita această grație.

De la Giugiuca derivă și alte nume, cum ar fi

Giugiucata pe urzici, care este numele unui dans realizat

prin trei pași înainte și patru înapoi, cu refrenul următor: Du-

te-n colo, vino-n coace, / Lasă-mă și nu-mi da pace!

Un alt derivat este Giucasana, o asana sau postură

corporală recomandată îndeosebi femeilor care aparțin

celorlalte arhetipuri feminine și care doresc să asimileze

energiile Fascinatoarei.

Poziția este foarte simplă și la îndemîna oricărei

femei, corpul ei fiind întins pe spate pe o suprafață moale

cum ar fi baldachinul sau fotelul, cu picioarele ușor

întredeschise, ochii galeși, chemători și un zîmbet misterios

în colțul din dreapta jos! Mintea este focalizată în principal

nicăieri și secundar asupra adoratorului. Efectele giucasanei

sînt mai mult decît evidente, anume seducția bărbaților,

fascinarea lor, iar în unele cazuri chiar năucirea

admiratorilor pînă la golirea tuturor țechinilor din portofeț!

Cîntecul Giugiucăi are mai multe variante, poate și

pentru faptul că fiecare Giugiucă deține un set unic de

softuri și mofturi, de aceea se va reda doar varianta cea mai

cunoscută: Continent de-aș fi deplin, / Te-aș iubi pîn la

Divin, / Giugiucaaaaaaaaa! // Toată noaptea te-aș iubi, /

Dimineaț-aș reporni, / Giugiucaaaaaaaa! // Nurii, yoniul

ți-aș mînca, / Kalasurile ți le-aș bea, / Giugiucaaaaaaaa!


353

Simbolismul măciucii a fost extins și într-un eseu cu

titlul Măciucata de Apoi, care este doar o completare

absconsă la Judecata de Apoi adresată îndeosebi tripezilor,

adică bipezilor cu un picior în groapă!

Ideea de bază este ca și definiția patafizicii: știință a

soluțiilor imaginare care acordă simbolic liniamentelor

proprietățile obiectelor descrise prin virtualitatea lor.

Evident că fiecare giugiucă este unică în felul ei.

Unele sînt mai așa, altele sînt mai altfel. Unele sînt mlădițe,

altele sînt vulpițe. Unele ne adoră, altele ne ignoră. Unele ne

iubesc, altele ne altoiesc. Deviza lor este simplă și

ireproșabilă: Shiva o determină pe Shakti!

Altfel spus, oricît de năbădăios ar fi comportamentul

lor, bărbații sînt vinovați, conform devizei mai sus

menționate! Dacă stăm drept și judecăm înțelept (opusul lui

a sta strîmb și a judeca tălîmb!), deviza e corectă aproape de

mie la sută, deoarece, precum se știe, lumea este oglinda

noastră, iar fiecare clipă conține o justiție absolută, conform

Muntelui Sacru al Iubirii Absolute! Consecința este că nu

există nevinovați, ci doar ispășitori.

Dacă giugiuca mea mă privește cu dispreț, ar putea fi

din pricină că eu însumi mă privesc cu dispreț la nivelul

corpului fizic sau în altă parte. Dacă giugiuca ta te adoră este

pentru că tu ești o metaforă a Luminii Necreate! Fiecăruia

după merit. A ne plînge de comportamentul lor imprevizibil

și uneori indezirabil, arată că nu am înțeles în profunzime

unele adevăruri spirituale esențiale. Ele sînt perfecte, noi

trebuie să ne transformăm!

Dacă nu mă crezi, atunci urmărește să te desăvîrșești

spiritual, iar după ce ți-ai revelat Sinele divin Atman pe

deplin, ci nu pe trandafir spune-ne și nouă dacă vreo

giugiucă se mai poartă cu tine altfel decît o picătură de rouă

pe o aripă de curcubeu! Giugiuca fiind o creatură superbă

din lumea misterioasă a Apelor de Jos, ea dă adeseori


354

impresia de unduire poliformă, care adicătelea își schimbă

forma după intenția privitorului sau chiar după impregnările

subconștiente ale acestuia.

Altfel spus, ea este îngeriță pentru îngeri, zînă pentru

visători și vulpiță pentru noi... cei care n-avem merite! Dacă

ne-am însuși aceste adevăruri cu adevărat, ne-am scuti pe

noi înșine de multe necazuri și neînțelegeri, fiindcă

întotdeauna sîntem răspunzători doar pentru propriile fapte,

cum bine se știe, însă adesea se uită!

Cu precizarea că e posibil ca acest text să fie urmat

de Imnele Giugiucăi adăugăm că unii dintre noi își adoră

giugiuca mai ales atunci cînd ridică măciuca, chiar dacă sînt

ori se prefac a fi supărați!

Arhetipul Zen - bi Unul din arhetipurile feminine cele mai puţin

cunoscute pentru că este foarte rar întîlnit, care e posibil să

fie doar o extensie a arhetipului Dombi – al Spălătoresei - se

numeşte arhetipul Zen-bi.

Acest termen nu are o traducere literară în limba

română, dar din caracteristicile sale se poate delimita uşor de

celelalte arhetipuri feminine, întrucît pe lîngă libertatea de

expresie a Spălătoresei, Zen-bi adaugă un rafinament ieşit

din comun, ca să nu spunem de-a dreptul futurist!

Fiinţa feminină care aparţine acestui arhetip se

recunoaşte chiar din primele secunde ale interacţiunii

amoroase prin saltul şi asaltul asupra iubitului, oarecum

similar cu cel al unei feline asupra trupului gingaş a unei

gazele. Întrucît autorul acestui studiu reproduce aceste

caracteristici din auzite, ci nu din trăire directă, e posibil ca

unele lacune informaţionale să fi fost suplinite de imaginaţia

proprie, ceea ce sper totuşi să nu-l ofuscheze pe cititor sau

cititoare prea tare.


355

Aşadar, după asaltul triambulesc (termen inventat

adhoc de autor pentru a scoate în evidenţă tripla invaziune

asupra ochilor, urechilor şi a atingerii produsă de arhetipul

Zen-bi), urmează căutarea unei poziţii amoroase în care să se

desfăşoare mişcările propriu-zise.

Acea poziţie sau mai bine zis acele poziţii

caracterizează cu adevărat acest arhetip rarisim. Din păcate,

omenirea în acest sfîrşit de Kali yuga nu deţine încă

tehnologia complexă a altor civilizaţii cu adevărat avansate

spiritual, care adică să fie scriptică şi vizuală simultan, din

acest motiv vom încerca să redăm în limbajul limitat al

cuvintelor, dar la un mod cumva metaforic, ceva ce ar fi fost

realizat cu mult mai simplu şi fără bătaie de cap prin doar

cîteva cadre vizuale...

Femeia se află mai mereu deasupra, un picior al

iubitului este pe tavan, al doilea prin debara, o mînă a sa e

contorsionată pe după gît, pe cînd şezutul lui şi cealaltă mînă

îşi caută un punct de sprijin pe sub sau pe marginea patului,

dacă nu plouă afară! Cele patru membre desigur că pot fi

interschimbabile, în sensul că mîna poate ajunge prin

bucătărie şi limba pe după ureche... toate acestea într-un fel

de labirint al celor șasezecișipatru de poziţii amoroase

tradiţionale, ale cărei sensuri tainice doar maestrele Zen-bi le

pot desluşi. Cam în acest moment se produce întrebarea

mortală

- Şi acum ce fac??? întreabă bărbatul, iar vocea lui

este mai apropiată sau mai îndepărtată, în funcţie de distanţa

gurii sale faţă de centrul Labirintului.

Ajunşi aici, femeia de obicei izbucneşte într-un hohot

de rîs, antrenînd în cascadă şi rîsul lui, astfel că de cele mai

multe ori amîndoi cad din pat de atîta rîs!!!

Apoi căutarea poziţiilor specifice Zen-bi continuă cu

şi mai mare fervoare amoroasă!


356

CUPRINS:

Mărturisiri şi mulţumiri ................................................................. 5

MARIANA DOBRIN ...................................................................... 8

MIHAI BATOG - BUJENIŢĂ ..................................................... 60

BORIS MARIAN .......................................................................... 83

GHEORGHE MOCANU ........................................................... 110

LIVIU GOGU ............................................................................ 130

SORINA ZOTA .......................................................................... 160

LICĂ BARBU ............................................................................ 170

JANET NICĂ ............................................................................. 189

AGA LUCIA– SELENITY .......................................................... 207

CONSTANTIN BIDULESCU .................................................... 218

MARIA NICULESCU - (RELLY) ............................................... 227

GOGA GR. CONSTANTIN ........................................................ 237

GHEORGHE PÂRLEA .............................................................. 251

IOAN SILVAN............................................................................ 264

MIRCEA COROȘ ...................................................................... 280

ELENA SPIRIDON .................................................................... 296

JULIAN RADU .......................................................................... 305

LICĂ BARBU & MARIA NICULESCU ..................................... 315

ARBATEL FILOTHEANU ......................................................... 322

Antologis

Ioan Muntean

Rectangle

În mai toate filmele ultimilor ani se strecoară, din ce în

ce mai des, trimiteri de-a dreptul spirituale, care ţin din start de

domeniul esotericului, prin care ni se arată „ce-ar fi fost dacă..”

eroul principal, o banală situaţie „x”, ori atitudinea „y” n-ar fi

existat. Niciodată. Nicicând. În mod miraculos, toate sugestiile

converg într-un singur punct. Şi anume: dacă „x” „y” „z” n-ar

fi existat, întreaga lume ar fi fost altfel.

De regulă acest „altfel” e cu mult mai greu, rău, dificil,

etc „decât dacă...” Scenografii, regizorii şi scriitorii recurg în

evidenţierea lui „ce-ar fi fost dacă...” la un soi de tipar inversat

în sensul pozitiv, gen Ebenezer Scrooge şi cele trei „fantome”

ale Crăciunului.

Toţi recurg la acest model plimbăreţ şi aleatoriu prin

trecut şi viitor, tocmai pentru că aşa pricepem, în cele din urmă,

cu mult mai bine, ba chiar amplificat de bine, importanţa

oricărui om sau gest care apare în viaţa noastră.

Şi atunci inevitabil întreb: oare cum ar fi fost totul, dacă

Elenei Vornicescu nu i-ar fi venit ideea acestei antologii

hazoase, dacă o Mariana Dobrin nu ar fi luat-o - culmea, nu-i

aşa? - în serios, ori dacă noi, cei care ne-am pus tastatura

computerelor la treabă, nu am fi scos din orice comicul sub

toate formele lui pe tapet? Şi, mai mult decât orice, dacă

cititorii noştri nu şi-ar fi luat „inima în dinţi” să răsfoiască cele

câteva sute de pagini de umor?

La întrebarea asta rămâne să răspundă fiecare dintre cei

ce citesc sau vor citi această carte, care tratează totul prin... râs.

Sorina Zota

Antologie de... râsoterapie

Documents

Transcript of Antologie de... râsoterapie