Antichitate tarzie & Bizant
-
Upload
stefana-delia -
Category
Documents
-
view
60 -
download
0
Transcript of Antichitate tarzie & Bizant
5/13/2018 Antichitate tarzie & Bizant - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/antichitate-tarzie-bizant 1/3
I S T O R I A A R T E I E U R O P E N E Curs general introductiv – drd. Cosmin UngureanuUAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior , an I (2011-2012)
1
ANTICHITATE TÂRZIE ŞI BIZANŢ
1. Bizanţul
- cadru cronologic: c. 330 (mutarea capitalei Imperiului Roman la Byzantion) – 1453(căderea Constantinopolului)
- Imperiul Bizantin: 1. structura romană a statului; 2. cultura greacă; 3. credinţa creştină
- Bizanţul – salvează o bună parte din moştenirea antichităţii clasice (eline mai cu seamă) –
transmiterea ei în mai multe direcţii: popoarele slave, lumea islamică, Occidentul medieval
- suprapunerea / confundarea între Antichitatea târzie și începuturile Imperiului Bizantin;
sec. IV-VII – un interval de tranziţie, fixare, separare a Imperiilor Romane (de Apus & de
Răsărit), de definire a caracterului grec al Bizanţului etc.
Epocile Imperiului Bizantin:
1. Prima epocă (395-718) – efortul de a menţine tradiţia romană;
- dinastia Theodosiană (395-518) – evitarea invaziilor goţilor şi hunilor, eliminarea
păgânismului, consolidarea creştinismului prin sinoadele de la Efes (431), Calcedonia (451)
- dinastia Iustiniană (518-610) – încercarea reconstituirii Imperiului Roman în integralitatea
sa, marcată de eşec
- dinastia Heraklizilor (610-717) – lichidarea politicii universale, sfârşitul imperiului
cosmopolit; confruntările cu perşii, arabii, bulgarii2. A doua epocă (718-1204) – imperiul elen - Imperiul Bizantin se repliază, devenind un stat de
limbă greacă şi spirit oriental
- dinastiile Isauriană şi Amoriană (718-842) - Iconoclasmul (lupta împotriva imaginilor sacre) –
încercare de reformare religioasă; epocă de acerbă dezbatere
- dinastia Macedoneană (842-1057) – epoca cea mai strălucitoare a imperiului elen; ofensive
militare în bazinul Mediteranei, împotriva bulgarilor şi a ruşilor; misionarism – creştinarea
slavilor – Chiril şi Methodiu
- dinastia Comnenilor (1057-1204) – epocă a aristocraţiei militare, intense legături cu
Occidentul în epoca cruciadelor; 1204 – cruciada a IV-a este deturnată de veneţieni la
Constantinopol – asediu, jaf, ocupare
3. A treia epocă (1204-1453) – dezmembrarea şi căderea Imperiului Bizantin
- Refugiul la Niceea (1204-1261) – lupta Lascarizilor împotriva latinilor, pentru recuperarea
Constantinopolului
- dinastia Paleologilor (1261-1354) – recucerirea Constantinopolului; declinul imperiului, din ce
în ce mai restrâns; încercări diplomatice de reconciliere cu Occidentul (papalitatea)
- agonia şi căderea Imperiului Bizantin (1354-1453) – conturarea primejdiei turceşti;
Constantinopolul este treptat izolat prin cuceririle otomane (Bulgaria, Macedonia, Serbia);
5/13/2018 Antichitate tarzie & Bizant - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/antichitate-tarzie-bizant 2/3
I S T O R I A A R T E I E U R O P E N E Curs general introductiv – drd. Cosmin UngureanuUAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior , an I (2011-2012)
2
Occidentul este „paralizat” de schismă şi de războiul de o sută de ani între Anglia şi Franţa
– asistă fără a împiedica cucerirea Constantinopolului
- Bizanţul – menţinut şi după 1453 – „Bizanţ după Bizanţ”: despotatul Moreei (rezistă până
în 1460), statele creştine din Balcani (cultură post-bizantină), insula Creta (colonie
veneţiană, cucerită de turci în 1669);
2. Spaţiul sacru în Antichitatea târzie şi în Bizanţ
- evoluţia tipologiei spaţiale a edificiului de cult – graduală, în paralel cu „elenizarea”
Imperiului Bizantin şi cu adâncirea clivajului între Orient şi Occident
- trecerea de la structura bazilicală (proprie Antichităţii) la o structură mai centralizată (plan
central, plan în cruce greacă înscrisă etc.)
- semnificaţia simbolică & teologică a spaţiului sacru – codificată în secolele VII-XV
(Iconoclasmul şi Triumful Ortodoxiei au o contribuţie decisivă) în directă legătură cu
evoluţia ritualului – după textele (tâlcuirile) Sf. Maxim Mărturisitorul († 662), Sf. Gherman
al Constantinopolului († 733), Sf. Simeon al Thesalonicului († înc. sec. XV)
- Biserica reproduce imaginea universului ordonat (cosmos-ul), fiecare spaţiu fiind reflexul /
corespondentul câte unei realităţi supra-mundane (narthexul-pământul; naosul-cerul;
altarul-împărăţia spiritului) şi generând o iconografie specifică; fiecare scenă sau figură
(atât în pictura murală cât şi în alcătuirea iconostasului) îşi are rolul bine precizat,
contribuind la împlinirea liturghiei; orientarea lăcaşului de cult – spre Răsărit (de unde și
termenul orient-are)
- în primul rând, Biserica este o „icoană” a împărăţiei lui Christos în Ceruri; în al doilea rând,
este un simbol al împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ (asemuită cu Arca lui Noe); în al
treilea rând, Biserica simbolizează împărăţia lui Dumnezeu în inimile credincioşilor (care
sunt „temple” ale sfântului Duh)
3. Icoana – imagine şi obiect de cult
- originea icoanei – portretele funerare de la Fayum
- în sens teologic – icoana este un mijloc de comunicare cu divinitatea
- primele principii cu privitoare la caracterul artei religioase – anul 692, Conciliul Quinisext;
elaborarea principiilor privitoare la icoane – Sinodul din 787 (Ioan Damaschinul, Theodor
Studitul etc.)
- iconografia – modalitatea, reglementată dogmatic și teologic, de a reda anumite
personaje sau episoade pomenite în: Vechiul și Noul Testament, Faptele Apostolilor,
imnurile și vieţile sfinţilor, liturghii, cântările bisericești, chiar evanghelii apocrife
5/13/2018 Antichitate tarzie & Bizant - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/antichitate-tarzie-bizant 3/3
I S T O R I A A R T E I E U R O P E N E Curs general introductiv – drd. Cosmin UngureanuUAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior , an I (2011-2012)
3
- problema imaginii sacre – pusă cu patimă în Bizanţ, într-un registru ce se întinde de la
subtilitatea filologică – distincţia dintre graphein (a reprezenta) şi perigraphein (a delimita)
– şi până la violenţa iconoclasmului
- la originea iconoclasmului - interdicţia mozaică de a face chip cioplit (Vechiul Testament,
Ieşirea, 20.4)
- „apărarea” icoanelor – Ioan Damaschinul, în secolul al VIII-lea – formularea concepţiei
ortodoxe asupra imaginii: Dumnezeu (nelimitat, aperigraptos) poate fi înfăţişat ( graptos)
tocmai datorită întrupării (Evanghelia după Ioan, 1.1); prima „icoană” este, aşadar, însuşi
Mântuitorul – întru totul asemănător şi con-substanţial Tatălui nevăzut: cuvântul ( logos)
devenit imagine (eikon)
- imaginea sacră bizantină – codificată începând din secolul al IX-lea, o dată cu „triumful
ortodoxiei”
- codificarea (iconografia) – a fost determinată, între altele, de evoluţia arhitecturii
ecleziastice şi de sedimentarea simbolismului religios
- pictura grecească post-bizantină – două mari şcoli: macedoneană şi cretană
- fiecare dintre cele două şcoli – rădăcini în epoca anterioară căderii Constantinopolului
- şcoala macedoneană – originea în vremea Comnenilor (secolele XI-XII); o tendinţă mai
curând „expresionistă”; Manuil Panselinos – frescele de la mănăstirea Protaton de la
Muntele Athos, în 1526
- şcoala cretană – originea în decoraţia bisericii mănăstirii Peribleptos din Mistra (sec. XIV);
pseudonim pentru pictura constantinopolitană; formulare sobră, elegantă, idealizată- treptat, până în secolul al XVI-lea pictura cretană (în vremea această deja instalată în Creta,
mai ales la Candia) tinde să înlocuiască stilul macedonean, pentru ca apoi, în următoarele
două veacuri, să asimileze influenţe apusene