5/13/2018 Antichitate tarzie & Bizant - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/antichitate-tarzie-bizant 1/3

I S T O R I A A R T E I E U R O P E N E Curs general introductiv – drd. Cosmin UngureanuUAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior , an I (2011-2012)

1

ANTICHITATE TÂRZIE ŞI BIZANŢ

1.  Bizanţul

-  cadru cronologic: c. 330 (mutarea capitalei Imperiului Roman la Byzantion) – 1453(căderea Constantinopolului)

-  Imperiul Bizantin: 1. structura romană a statului; 2. cultura greacă; 3. credinţa creştină

-  Bizanţul – salvează o bună parte din moştenirea antichităţii clasice (eline mai cu seamă) –

transmiterea ei în mai multe direcţii: popoarele slave, lumea islamică, Occidentul medieval

-  suprapunerea / confundarea între Antichitatea târzie și începuturile Imperiului Bizantin;

sec. IV-VII – un interval de tranziţie, fixare, separare a Imperiilor Romane (de Apus & de

Răsărit), de definire a caracterului grec al Bizanţului etc.

Epocile Imperiului Bizantin:

1. Prima epocă (395-718) – efortul de a menţine tradiţia romană;

-  dinastia Theodosiană (395-518) – evitarea invaziilor goţilor şi hunilor, eliminarea

păgânismului, consolidarea creştinismului prin sinoadele de la Efes (431), Calcedonia (451)

-  dinastia Iustiniană (518-610) –   încercarea reconstituirii Imperiului Roman în integralitatea

sa, marcată de eşec

-  dinastia Heraklizilor (610-717) – lichidarea politicii universale, sfârşitul imperiului

cosmopolit; confruntările cu perşii, arabii, bulgarii2. A doua epocă (718-1204) – imperiul elen - Imperiul Bizantin se repliază, devenind un stat de

limbă greacă şi spirit oriental

-  dinastiile Isauriană şi Amoriană (718-842) - Iconoclasmul (lupta împotriva imaginilor sacre) –

 încercare de reformare religioasă; epocă de acerbă dezbatere  

-  dinastia Macedoneană (842-1057) – epoca cea mai strălucitoare a imperiului elen; ofensive

militare în bazinul Mediteranei, împotriva bulgarilor şi a ruşilor; misionarism – creştinarea

slavilor – Chiril şi Methodiu 

-  dinastia Comnenilor (1057-1204) – epocă a aristocraţiei militare, intense legături cu

Occidentul în epoca cruciadelor; 1204 – cruciada a IV-a este deturnată de veneţieni la

Constantinopol – asediu, jaf, ocupare 

3. A treia epocă (1204-1453) – dezmembrarea şi căderea Imperiului Bizantin 

-  Refugiul la Niceea (1204-1261) – lupta Lascarizilor împotriva latinilor, pentru recuperarea

Constantinopolului 

-  dinastia Paleologilor (1261-1354) – recucerirea Constantinopolului; declinul imperiului, din ce

 în ce mai restrâns; încercări diplomatice de reconciliere cu Occidentul (papalitatea)

-  agonia şi căderea Imperiului Bizantin (1354-1453) – conturarea primejdiei turceşti;

Constantinopolul este treptat izolat prin cuceririle otomane (Bulgaria, Macedonia, Serbia);

5/13/2018 Antichitate tarzie & Bizant - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/antichitate-tarzie-bizant 2/3

I S T O R I A A R T E I E U R O P E N E Curs general introductiv – drd. Cosmin UngureanuUAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior , an I (2011-2012)

2

Occidentul este „paralizat” de schismă şi de războiul de o sută de ani între Anglia şi Franţa

– asistă fără a împiedica cucerirea Constantinopolului 

-  Bizanţul – menţinut şi după 1453 – „Bizanţ după Bizanţ”: despotatul Moreei (rezistă până

  în 1460), statele creştine din Balcani (cultură post-bizantină), insula Creta (colonie

veneţiană, cucerită de turci în 1669);

2.  Spaţiul sacru în Antichitatea târzie şi în Bizanţ

-  evoluţia tipologiei spaţiale a edificiului de cult – graduală, în paralel cu „elenizarea”

Imperiului Bizantin şi cu adâncirea clivajului între Orient şi Occident

-  trecerea de la structura bazilicală (proprie Antichităţii) la o structură mai centralizată (plan

central, plan în cruce greacă înscrisă etc.)

-  semnificaţia simbolică & teologică a spaţiului sacru – codificată în secolele VII-XV

(Iconoclasmul şi Triumful Ortodoxiei au o contribuţie decisivă) în directă legătură cu

evoluţia ritualului – după textele (tâlcuirile) Sf. Maxim Mărturisitorul († 662), Sf. Gherman

al Constantinopolului († 733), Sf. Simeon al Thesalonicului († înc. sec. XV)

-  Biserica reproduce imaginea universului ordonat (cosmos-ul), fiecare spaţiu fiind reflexul /

corespondentul câte unei realităţi supra-mundane (narthexul-pământul; naosul-cerul;

altarul-împărăţia spiritului) şi generând o iconografie specifică; fiecare scenă sau figură

(atât în pictura murală cât şi în alcătuirea iconostasului) îşi are rolul bine precizat,

contribuind la împlinirea liturghiei; orientarea lăcaşului de cult – spre Răsărit (de unde și

termenul orient-are)

-   în primul rând, Biserica este o „icoană” a împărăţiei lui Christos în Ceruri; în al doilea rând,

este un simbol al împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ (asemuită cu Arca lui Noe); în al

treilea rând, Biserica simbolizează împărăţia lui Dumnezeu în inimile credincioşilor (care

sunt „temple” ale sfântului Duh)

3.  Icoana – imagine şi obiect de cult

-  originea icoanei – portretele funerare de la Fayum

-   în sens teologic – icoana este un mijloc de comunicare cu divinitatea

-  primele principii cu privitoare la caracterul artei religioase – anul 692, Conciliul Quinisext;

elaborarea principiilor privitoare la icoane – Sinodul din 787 (Ioan Damaschinul, Theodor

Studitul etc.)

-  iconografia – modalitatea, reglementată dogmatic și teologic, de a reda anumite

personaje sau episoade pomenite în: Vechiul și Noul Testament, Faptele Apostolilor,

imnurile și vieţile sfinţilor, liturghii, cântările bisericești, chiar evanghelii apocrife

5/13/2018 Antichitate tarzie & Bizant - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/antichitate-tarzie-bizant 3/3

I S T O R I A A R T E I E U R O P E N E Curs general introductiv – drd. Cosmin UngureanuUAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior , an I (2011-2012)

3

-  problema imaginii sacre – pusă cu patimă în Bizanţ, într-un registru ce se întinde de la

subtilitatea filologică – distincţia dintre graphein (a reprezenta) şi perigraphein (a delimita)

– şi până la violenţa iconoclasmului

-  la originea iconoclasmului - interdicţia mozaică de a face chip cioplit (Vechiul Testament,

Ieşirea, 20.4)

-  „apărarea” icoanelor – Ioan Damaschinul, în secolul al VIII-lea – formularea concepţiei

ortodoxe asupra imaginii: Dumnezeu (nelimitat, aperigraptos) poate fi înfăţişat ( graptos)

tocmai datorită   întrupării (Evanghelia după Ioan, 1.1); prima „icoană” este, aşadar, însuşi

Mântuitorul – întru totul asemănător şi con-substanţial Tatălui nevăzut: cuvântul ( logos)

devenit imagine (eikon)

-  imaginea sacră bizantină – codificată începând din secolul al IX-lea, o dată cu „triumful

ortodoxiei”

-  codificarea (iconografia) – a fost determinată, între altele, de evoluţia arhitecturii

ecleziastice şi de sedimentarea simbolismului religios

-  pictura grecească post-bizantină – două mari şcoli: macedoneană şi cretană 

-  fiecare dintre cele două şcoli – rădăcini în epoca anterioară căderii Constantinopolului

-  şcoala macedoneană – originea în vremea Comnenilor (secolele XI-XII); o tendinţă mai

curând „expresionistă”; Manuil Panselinos – frescele de la mănăstirea Protaton de la

Muntele Athos, în 1526

-  şcoala cretană – originea în decoraţia bisericii mănăstirii Peribleptos din Mistra (sec. XIV);

pseudonim pentru pictura constantinopolitană; formulare sobră, elegantă, idealizată-  treptat, până în secolul al XVI-lea pictura cretană (în vremea această deja instalată în Creta,

mai ales la Candia) tinde să înlocuiască stilul macedonean, pentru ca apoi, în următoarele

două veacuri, să asimileze influenţe apusene