JUDECATORUL BLACKMAN A PERZENTAT OPINIA CURTII

In 1962, New Jersey si New York au adoptat legi care interziceau folosirea veniturilor rezultate din taxare de la Autoritatile Portuare din New Jersey si New York pentru a subventiona transportul feroviar al pasagerilor. Legile erau menite sa-i asigure pe detinatorii de obligatiuni ale Autoritatii Portuare ca fondurile provenite din taxare vor fi disponibile pentru a achita acea datorie. O decada mai tarziu, in timpul crizei energetice din anii 70, statele au adoptat legi care anuleaza restrictia anterioara si care permit folosirea fondurilor provenite din taxare pentru a imbunatati transportul feroviar.

Acest caz prezinta o provocare la adresa statutului din 1974 al statului New Jersey care incalca clauza contractuala cuprinsa in Constitutia Statelor Unite. Acest statut, impreuna cu statutul concurent si paralel al New York-ului, anulau acordul statutar incheiat intre cele doua state in 1962, care limita abilitatea Autoritatilor Porturare din New York si New Jersey de a subventiona transportul feroviar al pasagerilor din venituri si resurse.

In primul rand, se analizeaza cererea principala a apelantului ca anularea coventiei din 1962 a prejudiciat executarea contractului dintre state si detinatorii de obligatiuni. In urma cu mult timp se stabilise ca clauza contractuala limiteaza puterea statelor de a-si modifica propriile contracte precum si de a le reglementa pe cele incheiate intre parti private. Fletcher vs Peck (1810) Partmouth College vs Woodward (1819). Totusi, clauza contractuala nu le interzice Statelor sa anuleze sau sa amendeze statutul in general sau sa decreteze legislatia cu efecte retroactive. Astfel, ca o problema preliminara, cererea apelantului necesita o hotarare ca anularea are efectul de a prejudicial obligatiile contractuale.

In acest caz, insasi executarea a fost creata de un statut, acordul legislativ din 1962. Este inutil, insa, sa insistam asupra criteriilor prin care determinam daca legislatia statului creaza o obligatie contractuala. Instanta inferioara a concluzionat, ca intimatii nu au negat ca acordul din 1962 constituia un contract intre cele doua state si detinatorii obligatiunilor consolidate eliberate intre 1962 si anularea anticipata din 1973. Intentia de a incheia un contract este clara datorita limbajului statutar: “Acordul dintre cele doua state si intelegerea dintre ele si intelegerea cu detinatorii de obligatiuni afectate…” Si mai mult, precum reiese si din cronologia mentionata anterior, scopul acordului este de a solicita protectie constitutionala pentru clauza contractuala drept siguranta impotriva anularii. In schimbul promisiunii facute, statele au primit beneficiile pentru care s-au targuit: comercializare publica a obligatiunilor Autoritatilor Portuare pentru a finanta constructia World Trade Center si achizitionarea Cailor Ferate Hudson si Manhattan. De aceea nu avem nici o indoiala ca acordul din 1962 a fost caracterizat corespunzator drept o obligatie contractuala intre cele doua state.

Nu este intodeauna neconstitutional ,insa, ca schimbarile in compensantii statutare sa afecteze contractele deja existente. In anii de inceput, cand clauza contractuala era considerata drept stacheta absoluta pentru orice prejudiciu, acest rezultat a fost atins abordand despagubirile intr-o maniera diferita fata de obligatiile contractuale autonome.