Curs I

TERITORIUL – un spaţiu de analizat

Termenul apare în toate ştiinţele sociale, fiind folosit pentru a defini spaţii de mică sau

mai mare extindere, cu utilităţi şi funcţii diferite, adaptate unui context economic sau social

diferit. În geografie, teritoriul este un veritabil concept operatoriu. Teritoriul este spaţiul ce

urmează a fi cercetat, analizat pentru a fi înţeles, cuantificat şi ulterior explorat, amenajat,

renovat.

Termenul « teritoriu » a fost utilizat rar înaintea sec. XVIII. Provine din lat.

“territorium”, el însuşi fiind derivat din “terra” pământ (Pământ – glob terestru, pământ –

materie, pământ – sol, continent, ţinut, regiune etc.). Territorium şi derivatul său territorialis

figurau în antichitate în tratatele de măsurare a suprafeţelor terestre, având semnificaţia de

bucată (suprafaţă) de pământ (teren) apropriată. În limba română, termenul a fost introdus ca

neologism, provenit prin filieră franceză, la sfârşitul sec. XIX, cu semnificaţia de teren (de

cele mai multe ori agricol) aflat în proprietatea cuiva. Această accepţiune implică o strânsă

legătură între proprietar şi suprafaţa aflată în posesie. Teritoriul este spaţiul ce defineşte şi cu

care se identifică proprietarul.

Cuvântul « teritoriu » avea deci în epoca modernă un sens juridic foarte accentuat,

căruia îi putem asocia următoarele trei idei :

- aceea de dominare, legată de puterea proprietarului (funciar) situat (ataşat) în centrul

teritoriului;

- aceea de suprafaţă dominată prin acest control teritorial;

- aceea de limite, materializate prin frontierele sale.

Toate cele trei noţiuni prezentate sunt familiare geografilor. Pornind de la acestea a

derivat în geografie utilizarea expresiei amenajarea teritoriului, expresie împrumutată

ulterior administraţiei. Acest termen aparţine domeniului practicii, al geografiei active, mai

mult decât celui teoretic. Multă vreme utilizarea cuvântului teritoriu în geografie a fost foarte

rară, termenul având doar conotaţii juridice şi politice.

Itinerariul conceptului

Începând cu anii 20 ai secolului trecut, etnologii au studiat animalele în mediul lor

natural, dar şi în condiţiile specifice de laborator. Ei au trecut de la cercetarea indivizilor

izolaţi la cel al societăţilor animale, transferând termenul de teritoriu din domeniul politico-

administrativ în cel al etnologiei. Este momentul în care se conturează statutul de concept

ştiinţific, căruia îi sunt mereu asociate ideile de dominare, de arie de extensiune, de limite.

Aceştia utilizează termenul de teritorialitate, definit ca şi « conduită a unui organism pentru

a lua în posesie teritoriul său şi a-l apăra contra membrilor propriei specii ». Teritorialitatea,

din simplă calitate juridică devine astfel sistem de comportament. Conceptele au trecut

ulterior de la etnologie în sfera ştiinţelor sociale şi umane.

Ïn geografie, utilizarea termenului teritoriu relevă o dublă filiaţie :

- cea care derivă direct din domeniul juridic, pe care îl regăsim în expresia amenajarea

teritoriului;

- cea, de inspiraţie mai nouă, cu rădăcini în etnologie, sociologie, antropologie.

Geografia poate fi considerată ca ştiinţa care studiază «toate porţiunile suprafeţei

terestre dotate cu o anumită identitate, structurată, organizată de către societatea umană »

(Chamussy, 1977). O astfel de definiţie face din geografie una din ştiinţele sociale. Cum o

indică numele lor, acestea din urmă se interesează de societăţi, mai mult decât de indivizi. De

aceea, raporturile dintre un grup (o societate, sumă de indivizi) şi un loc sau un ansamblu de

locuri sunt deci considerate aici ca domeniu al geografiei.

Societate şi teritoriu.

Orice grup social (în sensul cel mai larg al termenului, cuprinzând inclusiv grupurile

economice sau politice) are ca obiectiv general asigurarea reproducerii sale de-a lungul

timpului : el trebuie să se hrănească, să locuiască, să producă etc. Pentru aceasta, el îşi

apropriază şi modelează o porţiune mai mică sau mai mare din suprafaţa terestră.

Teritoriul poate fi definit, în acestă accepţiune, ca porţiunea din suprafaţa terestră

apropriată de către un grup social pentru a-şi asigura reproducerea şi satisfacerea nevoilor

vitale. Acesta este o entitate spaţială, loc de viaţă al grupului şi nu poate fi disociat de acesta

din urmă. De la acestă definiţie decurg următoarele remarci:

orice teritoriu este o porţiune mai puţin sau mai mult întinsă, are o localizare

particulară pe suprafaţa terestră şi caracteristici naturale care îi conferă un prim tip de

specificităţi: acelea care sunt legate de poziţia sa în latitudine şi longitudine, de climat, de

distanţa care îl separă de alte locuri etc. Ex: România nu este Indonezia, Tulcea nu este

Kandahar etc.

orice teritoriu este rezultatul unui proces de apropriere a unei porţiuni de

întindere terestră de către un grup social. În această idee, aproprierea teritoriului este marcată

de conflicte mai lungi sau mai scurte, mai mult sau mai puţin violente cu alte grupuri care

revendicau aceiaşi suprafaţă. Ex. teritoriile ce au constituit teritoriul SUA, revendicate de

statele Uniunii, dar şi de indieni. Este adevărat că, a da un nume unui teritoriu, constituie una

dintre primele forme de apropriere, aceea care permite de a transmite acest lucru spe

cunoştinţa celorlalţi. De la această apropriere rezultă specificarea unei arii de extindere şi a

limitelor teritoriale în interiorul cărora grupul îşi exercită puterea. Putem nota de asemenea că

aceste noţiuni de arie de extindere şi de limite sunt cuprinse în uzajul politico-administrativ şi

etnologic al termenului.

orice grup, pentru a se menţine în teritoriul său şi pentru a-şi asigura

satisfacerea nevoilor sale, hotărăşte realizarea de intervenţii, a căror natură este legată

opţiunilor sale etice, politice şi niveluilui său tehnologic. Grupul amenajează şi gerează acestă

întindere de pământ. Amenajarea poate fi definită ca ansamblul de acţiuni întreprinse de

grupul social al cărui scop precis este de a asigura menţinerea şi reproducerea sa. Rezultatul

acestei acţiuni este producerea unui teritoriu dotat în timp cu o anumită stabilitate.

la fiecare generaţie, societăţile moştenesc un teritoriu specific cu repartiţii

specifice şi de care ele trebuie să ţină cont în practicile teritoriale. La un moment dat, în

funcţie de preocupările sale, societatea percepe caracteristicile sale fie ca atuuri, fie ca

obstacole în raport cu obiectivele pe care ea şi le-a propus.

aria de extindere a unui teritoriu şi aria de extindere a unui popor nu trebuie

confundate. O porţiune din suprafaţa terestră poate fi atribuită unui grup fără ca el să fie inclus

ca loc pentru habitatul său. Decizia recentă, comună la scară planetară de a include Antarctica

între elementele patrimoniului universal este un bun exemplu: continentul aparţine teritoriului

umanităţii, la fel ca şi alte locuri de prestigiu, cu diferenţa că el nu este populat.

Orice societate are raporturi cu teritoriul său: vom putea numi practici

teritoriale (de viaţă, de gestiune, de amenajare) ansamblul acţiunilor pe care grupul le

întreprinde pentru asigurarea vieţii sale şi menţinerii pe teritoriul său.

Înţelegerea teritoriului:

A înţelege un teritoriu presupune mai întâi punerea în evidenţă a interacţiunilor dintre

un grup social şi teritoriul său. Dar acesta presupune, de asemenea, plasarea acestui ansamblu

grup social / teritoriu şi interacţiunile lor într-un ansamblu mai vast. Un teritoriu, un grup

social, nu sunt izolate: ele întreţin relaţii de schimb cu exteriorul, relaţii de care trebuie ţinut

cont pentru a descrie şi înţelege morfologia şi dinamica teritorială. Putem aprecia că acestă

entitate constituită de ansamblul de interacţiuni pe care un grup îl înteţine în timp cu teritoriul

său, în legătură cu lumea exterioară este un spaţiu geografic.

Un teritoriu – trei faţete.

Teritoriul poate fi analizat din trei puncte de vedere diferite: existenţial, fizic şi

organizaţional. Primul, poate fi considerat ca punct de plecare în analiză: teritoriul este

considerat ca o entitate, dotată cu o identitate proprie. Al doilea realizează observarea

materialităţii teritoriului, iar cel de-al treilea analizează comportamentul teritorial al actorilor

sociali.

A. Dimensiunea existenţiuală: entitate şi identitate teritorială.

Un teritoriu este o entitate identificabilăşi non-fracţionabilă, într-un fel anume, un

organism. Marca cea mai simplă a identităţii teritoriale este numele său, în alţi termeni, codul

său de identificare. Trebuie reţinut că luarea în posesie a pământurilor se face identificând

locurile şi numindu-le. Prin atribuirea unui nume, se crează prima relaţie de dependenţă dintre

un loc şi inventatorul său. Prin numele atribuit posesorul poate arăta celorlalţi marca sa de

apropriere asupra unei suprafeţe de pământ, şi eventual, apartenenţa sa la acest loc apropriat.

Când numele lipseşte, identificarea este foarte dificilă. Acestă faţetă existenţială a teritoriului

este evident accentuată de grupul care îi crează în exterior o imagine unitară, globală, pe de o

parte prin revendicările sale teritoriale, prin afirmarea sentimentului de apartenenţă şi prin

unitatea de functionare pe care i-o confera. Teritorialitatea exprimă deci, dincolo de un

conţinut juridic, un sentiment de apartenenţă la o porţiune de pământ şi un mod de de

comportament în sânul acestei entităţi, oricare ar fi întinderea sau motivaţiile grupului care îl

administrează.

B. Dimensiunea fizică a teritoriului: configuraţii teritoriale.

Orice teritoriu este constituit dintr-un ansamblu de locuri care posedă proprietăţi fizice

specifice, dintre care unele, dar nu toate, sunt observabile în peisaj, fie că este vorba de

proprietăţi naturale sau de proprietăţi materiale rezultate ale acţiunii de amenajare.

1. Proprietăţi naturale. Acestea sunt legate efectelor localizării unui teritoriu într-un

loc precis pe planetă: orice analiză de teritoriu trebuie să le ia în considerare. Trebuiesc

reţinute şi distinse:

- elemente naturale care se situează pe suprafaţa terestră dar care sunt cunoscute doar prin

cercetări ştiinţifice;

- elemente naturale de care societatea a luat cunoştinţă de importanţa lor pentru practicile

teritoriale dar care nu sunt utilizate. Un potenţial natural este puternic socializat, deci

apropriat;

- elemente care exercită una sau mai multe constrângeri naturale. Acestea sunt dotate cu o

anumită intensitate şi percepute de societate prin efectele pe care le generează. Ele pot fi

uneori un atuu (o constrângere poate avea valori pozitive) sau de servitute (valori negative)

pentru practicile teritoriale. Potenţialitatea naturală este deci teritorializată.

2. Proprietăţi materiale. Ele sunt legate diferitelor tipuri de folosinţă pe care societăţile le

atribuie suprafeţelor lor, ţinându-se cont de constrângerile naturale menţionate anterior:

construcţii (locuinţe, uzine, construcţii cu destinaţie agricolă sau culturală etc.), terenuri

agricole, păduri, reţea de transport etc. Aceste folosiri multiple sunt rezultatul varietăţii de

nevoi a unui grup uman. Pentru satisfacerea acestora, fizionomia teritoriului se modifică.

Teritoriul devine pentru geograf, entitatea privilegiată pentru a pune în evidenţă localizările,

repartiţiile spaţiale (puncte, linii sau reţele). Pentru studierea localizării (materialităţii), două

noţiuni sunt foarte importante:

- distanţa, dintre două puncte ale unei reţele;

- structura, care exprimă modul în care elementele componente ale unui teritoriu sunt

dispuse în spaţiu şi în timp.

C. Dimensiunea organizaţională: rolul agentilor sociali.

Toate teritoriile se înscriu într-o logică organizaţională. Înţelegerea configuraţiilor

teritoriale nu semnifică numai a le descrie din punct de vedere morfologic: aceasta obligă a

înţelege efectele provocate de cauzele care vor fi trecute sub tăcere. Logica organizaţională

presupune cercetarea acestor cauze, deci determinarea agenţilor sau actorilor care contribuie

prin comportamentul lor, la organizarea teritoriului. Ea se traduce prin fluxurile de informaţii

şi de decizii care produc la rândul lor fluxuri de produse, de bani, de oameni, de energie între

locurile structurate de către reţelele ce înlănţuie teritoriul.

Orice grup social ce urmăreşte obiectivul general de menţinere şi reproducere a teritoriului

său, posedă un anumit grad de coeziune. Acesta este dat, de fapt, de regulile de funcţionare

mai mult sau mai puţin liber consimţite de cei mai mulţi membrii ai grupului. Dar grupurile se

organizează în subgrupe, care nu au aceleaşi funcţiuni : unii decid, alţii produc, alţii consumă

etc. De fapt, coeziunea socială, dată de raporturile sociale dintre aceste subgrupe, poate fi

analizată în termenii organizării (ierarhie, dominaţie, reciprocitate, complementaritate etc).

A înţelege funcţionarea teritoriului presupune deci, de a identifica, pe de o parte funcţiile

specifice ce revin fiecărei categorii de actori în gestiunea şi amenajarea teritoriului, iar pe de

altă parte, schimburile de informaţii şi procesul deciziţional căruia îi dau naştere.

Amenajarea şi gestionarea teritoriului crează deci omogenitate şi heterogenitate teritorială:

omogenitate de funcţionare – legată obiectivului global de menţinere a teritoriului

şi de creare a coeziunii sociale;

heterogenitate – legată acţiunilor diferenţiate realizate asupra locurilor specifice.

Această dublă proprietate a teritoriului corespunde la două moduri diferite de considerare a

organizării teritoriale: una, globală, privilegiind funcţionarea generală; alta, care va privilegia

acţiunile sectoriale şi de selecţie asupra locurilor.

ANALIZA TERITORIALA URBANĂ

Analiza teritorială pune în evidenţă structurile şi formele de organizare spaţiale

recurente, aşa cum sunt spre exemplu modelele centru-periferie, câmpurile de interacţiune de

tip gravitate, tramele urbane ierarhizate, diferitele tipuri de reţele sau de teritorii etc. Ea

analizează procesele care sunt la originea acestor structuri, utilizând concepte cum este cel al

distanţei, al interacţiunii spaţiale, de polarizare, de centralitate, se strategie sau alegere

spaţială, de teritorialitate etc. Legile spaţialităţii leagă aceste forme şi procese, şi sunt

integrate în teorii şi modele de funcţionare şi de evoluţie a sistemelor spaţiale.

Metodele utilizate în analiza teritorială sunt foarte diverse, remarcându-se metodele

specifice cartografiei, statistica, analiza matematică şi cea a efectelor spaţiale. Metodele geo-

statistice analizează direct informaţiile geocodate.

Ïn acelaşi timp, în analiza teritorială putem distinge o modelizare ”în spaţiu”, utilizată

pentru a simula efectele interacţiunilor spaţiale asupra evoluţiilor entităţilor geografice

definite a priori, şi o modelizare “a spaţiului ” care va identifica proprietăţile şi structurile

pornind de la informaţiile cuprinse în matricile de interacţiune. Hărţile cognitive sunt un

exemplu de produs de acest tip de cercetare.

O atenţie particulară este acordată în analiza teritorială definirii dimensiunii (scării)

geografice considerate, a nivelului de observaţie, fie că este cazul unei analize la nivel

“microscopic” a actorilor individuali sau de agregate spaţiale definite de nivele medii sau

macro-geografice. Teoria auto-organizării subliniază interesul de a observa interacţiunile care

se produc la un nivel de organizare al sistemelor pentru a înţelege dinamica acestor sisteme la

un nivel de organizare superior. Analiza proceselor prin care se face trecerea de la un nivel la

altul, schimbarea calitativă a structurilor care fac pertinentă modificarea scării de analiză, este

una dintre problemele de actualitate în reflecţiile teoretice şi în modelizarea geografică.

Teorile analizei teritoriale urbane.

Poziţia teoretică generală a analizei teritoriale urbane consistă în a propune o

explicaţie parţială şi posibile previziuni asupra stării şi evoluţiei probabile a obiectelor/unităţi

geografice, pornind de la cunoaşterea situaţiei lor în raport cu alte obiecte geografice.

Nu există încă o teorie generală a spaţiului geografic, care ar putea fi o teorie a

concentraţiilor, a spaţializărilor, a structurilor spaţiale şi a evoluţiei sistemelor spaţiale,

concentrată asupra cunoaşterii comportamentelor în spaţiu şi a reprezentărilor de spaţiu.

Subansamble coerente de propuneri teoretice au fost realizate şi progresiv îmbunătăţite. Cea

mai mare parte a acestor teorii, încercând să explice localizarea şi distribuţia activităţilor

umane, s-au referit la rolul major pe care îl joacă distanţa, care pe de o parte frânează

interacţiunile iar pe de altă parte face să varieze valoarea locurilor în funcţie de situarea lor

geografică relativă. Teoria centru-periferie, teoria locului central, teoria difuziei spaţiale a

inovaţiilor sunt exemple de astfel de teorii.

Prima teorie a analizei teritoriale urbane este cea a diferenţierii dintre centru şi

periferie, care fondează teoria locului central. Spaţiul produs de către o societate este orientat

(anizotrop). Anumite locuri, selecţionate ca şi centre, acumulează o valoare socială, simbolică

şi economică, devenind puncte spre care converg fluxuri de persoane, de energie, de materii,

de informaţii, venite dinspre periferie către centru. Această convergenţă este numită

polarizare. Proprietatea pe care o au centrele de a oferi periferiilor lor un anumit număr de

servicii se numeşte centralitate. Funcţionarea centralităţii presupune ca centrul să menţină o

bună accesibilitate pentru periferia sa. Cel mai frecvent, centrul exercită, de asemenea, sub

diferite forme o dominaţie, care poate fi politică, militară, religioasă, comercială sau

administrativă asupra periferiei sale, dominație care se traduce perintr-un schimb inegal, o

disimetrie în bilanţul interacţiunilor dintre centru şi periferie în profitul centrului. Acest

proces tinde a accentua acumularea de oferte în centru, ceea ce conduce la creşterea gradului

de complexitate a activităţilor sale. Difuzia unei părţi din funcţiile centrale sau de inovaţii se

poate realiza de-a lungul timpului spre periferie, dar aceasta nu va reuşi aproape niciodată să

reducă în totalitate inegalităţile dintre centru şi periferie.

Dimensiunea periferiei polarizate de către un centru depinde de volumul activităţilor

situate în centru (“greutatea” centrului), de nivelul său de complexitate şi de modalităţile de

circulaţie între periferie şi centru. Interacţiunile dintre centru şi periferie, care se supun

modelului gravitaţiei, poate defini periferia ca o zonă continuă în jurul centrului sau ca o reţea

de locuri accesibile. De fapt distanţele-timp sau distanţele-cost sunt cele care au tendinţa a

regla interacţiunile.

Centrele apar la o distanţă caracteristică de un alt centru, numit interval, care este în

medie egal dublului “greutăţii” lor şi în care centrele se eşalonează ca etape ale un itinerariu

acolo unde ele reuşesc a acoperi un teritoriu dintr-o reţea. Regularitatea intervalului se referă

la populaţia sau activităţile pe care centrul le deserveşte (şi nu la distanţe fizice). Intervalul

mediu dintre centre creşte în raport cu gradul lor de complexitate. Rezultatul este o organizare

ierarhică a tramei spaţiale a centrelor.

Diferenţierea de spaţiu în centre şi periferii poare fi reperată la diferite scări

geografice. Această organizare multiscalară caracteristică exerciţiului centralităţii şi al

polarităţii incită a explora caracterul fractal al proceselor evolutive care conduc la configuraţii

ierarhizate ale locurilor centrale şi ale periferiilor lor.

Centrele intră în concurenţă pentru a capta resursele periferiilor lor, şi dezvoltă inovaţii

în cursul acestui proces interactiv. Dezvoltarea inovaţiilor depinde de acţiunea actorilor

localizaţi în centru. Acesta constă fie în creaţia, anticiparea şi tentativa de a expoata un profit,

fie imitarea unei inovaţii reuşite în altă parte, aceste două atitudini constituind o strategie de

adaptare. Inovaţiile astfel impuse sau imitate se difuzează printre centre, prin proximitate sau

prin difuzie ierarhică. Un centru nu va acumula un nivel de centralitate superior prin

acumularea şi diversificarea activităţilor sale decât dacă el reuşeşte a concura un alt centru

depăşindu-i avantajul iniţial printr-un număr suficient de inovaţii. Acesta este procesul care

regulează distanţa dintre centre, peste tot unde interacţiunile s-au făcut simţite o perioadă

destul de lungă în contiguitate, după regulile proximităţii, şi este de asemenea acest proces cel

care conduce la o inegală creştere în “greutate” între centre. Procesul este întărit de jocul de

extindere sistematică a intensităţii interacţiunilor spaţiale datorate creşterii vitezei

comunicaţiilor, ceea ce determină contractarea spaţiilor fizice şi extinderea spaţiilor accesibile

pentru interacţiuni.

RELATIILE SPATIALE ÏN ANALIZA TERITORIILOR URBANE

Geografia încearcă să explice de ce obiectele localizate sau locurile, unităţile

teritoriale, pot prezenta caracteristici diferite. Printre toţi factorii explicativi care ar putea să

fie luaţi în considerare, geografia se interesează cel mai mult de aceia care relevă localizarea.

La întrebările “de ce este aici şi nu în altă parte?” sau “de ce se aseamănă deşi un obiect

geografic este aici şi celălalt acolo?”, geografii invocă două mari tipuri de explicaţii:

- Prima explicaţie leagă caracteristicile observate într-un loc de alte caracteristici

observate în acelaşi loc.Vom crea deci frecvent ipoteza conform căreia caracteristicile care

persistă o perioadă îndelungată pot să le explice pe acelea care sunt efemere. Astfel,

datele/informaţiile care par invariabile la scara timpului istoric, precum climatul, natura

solului, sau caracterele persistente ale societăţilor, precum aparteneţa la o civilizaţie, o religie,

un teritoriu, sunt invocate pentru a încerca o explicare a aspectelor peisajului sau a

inegalităţilor de producţie agricolă. Postulatul implicit al acestei explicaţii este că, ceea ce

este localizat într-un anumit loc este susceptibil de a fi puternic localizat de ceea ce se găseşte

în acelaşi loc, deci că relaţia de proximitate căreia îi adăugăm o relaţie de antecedenţă în timp,

este o relaţie cauzală.

- Cel de-al doilea tip de explicaţie se bazează pe analiza mult mai explicită a noţiunii

de proximitate. Vom crea ipoteza conform căreia caracteristicile locurilor apropiate vor fi

mult mai interdependente decât cele depărtate. Analiza spaţială în sensul său strict, studiază

relaţiile “orizontale” dintre obiecte, fiind utilizată mai ales pentru explicarea caracterist icilor

având o durată mai scurtă decât cele din cazul precedent. Analiza spaţială stabileşte că unele

caracteristici ale unui loc sunt dependente de localizarea acelui loc în raport de alte locuri.

Spre ex. se va explica specializarea agricolă regională în funcţie de distanţa dintre regiune şi

piaţa de consum.

În aceste scheme explicative, noţiunile de distanţă şi de situare joacă un rol

fundamental.

DISTANŢA

Distanţa este o noţiune geografică fundamentală. Este o măsură a depărtării spaţiale, a

separării dintre două obiecte. Distanţa interferează cu toate deplasările care se produc pe

suprafaţa terestră şi deci, în toate localizările activităţilor umane. Ea posedă un statut

explicativ în toate marile teorii şi modele fundamentale ale geografiei.

Distanţa este măsurată în raport cu un reper (distanţa faţă de oraş, faţă de mare etc.)

sau între două puncte. Ea caracterizează deci cupluri de locuri.

Definiţia distanţei în matematică este mult mai restrictivă decât accepţiunea curentă

din geografie. O măsură a depărtării dintre obiecte este o distanţă dacă es nu este negativă,

dacă nu este nulă (când cele două obiecte se confundă), dacă ea este simetrică şi dacă ea

verifică inegalitatea triunghiulară. Cel mai adesea, distanţa dintre cele două locuri este

evaluată în unităţi de lungime. Când locurile nu sunt puncte ci poligoane, măsurarea

distanţelor se va face ţinându-se cont de centrul de gravitaţie al suprafeţei sau de puncte

semnificative din cadrul poligonului (ex : amplasarea unei mari concentrări de populaţie sau

o intersecţie).

În practica geografică există trei tipuri de apreciere a distanţei:

Vom numi distanţă în zbor de pasăre măsurarea distanţei realizate pornind de la

coordonatele celor două puncte extreme ale unui segment. Dacă dorim să ţinem cont de

distanţa efectivă care va fi măsurată pe teren, trebuiesc efectuate corecţii, în care să luăm în

calcul relieful sau sinuozităţile râurilor sau ale şoselelor, care totdeauna lungesc distanţele.

Distanţele prezentate în km pe hărţile rutiere integrează aceste corecţii.

Distanţa tip Manhattan nu măsoară cel mai scurt drum în linie dreaptă dintre două

puncte, ci suma valorilor absolute ale diferenţelor dintre coordonate în latitudine şi

longitudine.

d ij = | xi – xj | + | yi - yj|

Acest calcul corespunde distanţelor reale parcurse într-un oraş având plan rectangular. El este

utilizabil de fiecare dată când dispunem de o grilă de careuri.

Distanţa circum-radială combină un segment de dreaptă şi un arc de cerc. Ea

corespunde măsurării distanţei în mediul urban, atunci când vom parcurge sussesiv o stradă în

rocadă şi una radială pentru a ajunge dintr-un loc situat la periferie spre centru.

În mod general, distanţa dintre două locuri este mereu definită ca intervalul cel mai

scurt ce trebuie parcurs pentru a ajunge de la un loc la celălalt. Pentru individ ea are

semnificaţia unei separaţii, reprezentarea sa implicând o informare prealabilă asupra locului

de destinaţie, efortul ce trebuie făcut pentru a ajunge acolo şi energia cheltuită.

Ïn practică, depărtarea dintre două punce se măsoară în alţi termeni decât cei

euclidieni. Măsurarea distanţelor fizice nu ţine cont totdeauna cu destulă precizie de separarea

dintre locuri. Astfel, în studiile de mobilitate sau de difuzie, proximitatea nu se măsoară

numai în termenii distanţei fizice, ci mai ales prin posibilităţile de contact, de informare sau

de familiarizare cu persoanele şi activităţile prezente în acele locuri. Distanţa este deci,

frecvent relevată de comportamente. Putem astfel estima distanţe percepute. Distanţele

percepute fac parte dintre distanţele cognitive (numite şi distanţe mentale) care traduc

reprezentări psihologice, individuale sau colective, distanţe topografice. Frecvent, ceea ce ne

este familiar sau îl percem favorabil ne pare foarte apropiat, în timp ce dificultăţile de

contacte dintre grupele sociale sau culturale diferite pot genera distanţe. Vom vorbi deci de de

distanţe sociale sau de distanţe culturale, care pot fi reprezentate pe o hartă prin rupturi

brutale ale schimburilor dintre locuri, pe de o parte, iar pe de altă parte prin bariere dificil de

traversat.

LOCALIZARE, POZITIE, SITUARE

Termenul localizare desemnează în primul rând poziţionarea unui obiect pe suprafaţa

terestră, cu ajutorul unui sistem de referinţe explicite, care frecvent este cel al coordonatelor

geografice. Aceste coordonate, indispensabile pentru localizarea obiectului, reprezintă partea

geometrică a Sistemelor de Informaţii Geografice (S.I.G.). Măsura localizării absolute este o

măsură statică. Ïn acest cadru de analiză, vom defini poziţia ca un atribut, în general constituit

de două sau trei coordonate, care conferă unei unităţi spaţiale o “adresă”, permiţând

localizarea sa în spaţiu, prin raportarea la un reper explicit. Această informaţie asupra

localizării, exprimată în termenii coordonatelor geografice este numită uneori localizare

absolută. Toate localizările absolute sunt, prin definiţie, raportate faţă de un reper, desemnate

printr-o convenţie. Ex: raportarea la meridianul Greenwich.

Faptul că Berlin este poziţionat la 14° E şi 53°N nu ne spune nimic despre oraş. Dar

acestă informaţie devine mult mi semnificativă şi utilă când vom face comparaţie cu

numeroase alte locuri de natură asemănătoare, care ne vor ajuta să evaluăm poziţia unui loc în

raport cu diferite teritorii sau reţele. Vom analiza deci o distanţă sau un ansamblu de distanţe

pentru a caracteriza ceea ce vom numi o localizare relativă sau situare geografică.

Evaluarea unei localizări relative mobilizează un ansamblu de măsuri de distanţă şi de

accesibilitate. Localizarea relativă este o noţiune dinamică. Vom spune că Berlin este la

aceeaşi latitudine ca şi Amsterdam sau Varşovia, dar la 500km mai spre nord decât Paris sau

Munchen, este situat la egală distanţă de Stuttgart şi Varşovia (600km) şi la 350km de Praga.

Nu trebuie confundată noţiunea de situare cu cea de sit. Situl descrie elementele locale de

implantare ale unui obiect geografic. Ïn cazul Berlinului, situl este constituit din acumulările

morenaice de la confluenţa râului Spree cu râul Havel.

Poziţia unui loc este imuabilă, deci nu poate fi schimbată, pe când situarea sa poate să

varieze când evoluează locurile cu care le comparăm sau valoarea atribuită locurilor de care el

este aproape sau cu care este bine conectat. Ex: situarea Berlinului era apreciată la o anumită

epocă în extremitatea estică a Europei de Est, iar în prezent este situat în centrul Europei.

Poziţia sa nu s-a schimbat.

Termenul localizare desemnează de asemenea rezultatul acţiunii ce constă în a

alegerea unei localizări pentru un obiect într-un loc, ţinându-se cont de avantajele relative pe

care le prezintă locul respectiv. Actorul responsabil de localizare trebuie să răspundă la

următoarea întrebare : unde ? Unde să locuieşti în cazul în care familia se confruntă cu

posibilităţi de alegere a unei localizări rezidenţiale, unde să implantăm producţia unui bun sau

serviciu când analizăm o întreprindere etc. cu siguranţa că, dacă ţinem cont de obiectivele pe

care ni le propunem, localizarea stabilită va fi cea mai avantajoasă.

In mod concret, reflexia care precede o anumită alegere presupune mobilizarea unei

mari varietăţi de factori printre care unii au o dimensiune spaţială explicită. Pentru

întreprinderi vom ţine cont, în mod deosebit, de localizarea şi costurile de transport ale

resurselor (materiale şi imateriale) necesare producţiei, de localizarea concurenţei, de

localizarea pieţei de desfacere şi de costurile induse de transportarea bunurilor între locul de

producţie şi piaţă. Pentru localizarea rezidenţială optimală, vom considera într-o mai mare

măsură spre exemplu localizările locurilor de muncă, costurile funciare, costul transportului

între locul de rezidenţă şi locul de muncă. Vom putea ţine cont, de asemenea, de elemente mai

puţin obiective legate reprezentărilor spaţiale pe care le au actorii despre aceste localizări

relative. Totuşi, parametrii care par a interveni sistematic în aceste alegeri apar în număr

limitat şi relativ stabil.

Numeroase cercetări s-au dezvoltat în jurul problemei modelizării localizării optimale

ale unei întreprinderi, începând cu lucrările de pionierat ale lui M. Weber (1909) asupra

localizării optimale, şi cele ale lui Hotelling (1929) asupra interacţiunii localizărilor.

Contiguitate, discontinuitate, efect de bariere, decupaje si limite in analiza teritoriala

Continuitatea – măsura simplă a proximităţii. Pentru anumite analize geografice

este importantă analiza relaţiilor de contiguitate între obiecte, fără a fi preocupaţi de

măsurarea distanţei care le separă, nici de forma exactă a acestor obiecte. Contiguitatea (din

lat. contingere "a atinge") este o proprietate a obiectelor sau locurilor care sunt învecinate, care se

ating, pentru că ele au o frontieră comună, aşa cum este cazul lanţurilor sau zonelor, sau care

sunt conectate printr-o linie, o cale de comunicaţie, aşa cum este cazul nodurilor dintr-o reţea.

Vecinătatea. Vom numi vecinătate ansamblul constituit din ceea ce este apropape, apropiat,

contiguu. Distanţa măsoară separarea, depărtarea dintre două locuri fiind indisociabilă de

definiţia unei distanţe. Vecinătatea atinge punctul său limită (vecinătate imediată) când

unităţile spaţiale sunt contigue, alăturate. O vecinătate este exprimată totdeauna în unităţi

metrice. Noţiunea de vecinătate este cheia tuturor activităţilor vizând măsurarea fie a

autocorelării spaţiale, fie a interacţiunii spaţiale. Ea este prezentă prin definiţie în noţiunea de

discontinuitate.

Intr-o acceptiune foarte larga, discontinuitatea este ceea ce separa doua ansambluri

spatiale invecinate si diferite. Putem distinge discontinuitatea elementara, construita pe un pe

un indicator unic, care este un indice util dar fragil, si la discontinuitatea structurala,

suprapunerea a numeroase discontinuitati elementare convergente masurate pornind de la un

ansamblu coerent de indicatori. Aceasta din urma poate sa fie definita ca si forma spatiala a

tranzitiei intre doua sisteme invecinate. Putem califica discontinuitatea de froniera când apare

apropriere de spatii si recunoastere “juridica“ a limitei. Vorbim de bariera când

discontinuitatea este asociata unei perturbariu notabile de flux; bariera poate avea o amprenta

fizica observabila ( perete, sant,…), dar nu este tot timpul cazul.

Discontinuitatile, expresie a transformarilor profunde ce afecteaza structura sau

dinamica mediilor fizice si sociale, se manifesta in forma concreta prin “praguri”; fie ca este

vorba de fronturi si de frontiere, de limite, de taieturi sau de contacte, chiar de interfete. Toate

aceste denominatii merita câteva explicatii. Termenii de “prag”, “limita” si “interfata” sunt

indisociabili ideii insesi de discontinuitate.

Pragurile, a căror prezenta traduce o discontinuitate, sunt “puncte in spatiu si timp”,

discontinuitati lineare), chiar zone de tranziţie (discontinuitati areale) ele insele cuprinse intre

doua praguri lineare (pragurile respective ale aparitiei si stingerii unui fenomen). In aceasta

ultima forma, discontinuitatea capata o anumita consistenta, se asimileaza unui gradient; ea nu

se limiteaza la o ruptura brutala intre doua sisteme spatiale bine constituite. Orice ar fi,

pornind de la astfel de praguri “o evoluţie (cea a unui fenomen spatializat) sare brusc,

schimbandu-si ritmul, sau chiar sensul si natura.” (Brunet, 1968).

Sensul limitei este diferit. Chiar daca ea se dovedeşte graduala sau progresiva, ea

traduce înainte de orice ideea unei separari intre doua teritorii sau regiuni ale spatiului. Deşi

apare din esteriorul sistemului spatial pe care îl inchide, limita depinde in mod esenţial de

semnificatia acestuia, forma geografica pe care o descrie.

Discontinuitatile pot fi descrise dupa forma lor elementara. La o scara de observare

data, distingem discontinuitatea lineara, in care limita se reduce la un prag unic, si

discontinuitatea areala, zona tranziţie cuprinsa intre doua praguri (un prag de aparitie si un

prag de stingere, spre exemplu). Este important de observat organizarea spatiala a

discontinuitatilor: Organizarile lineare, anulare sau haotice a discontinuitailor pe harta nu au

acelaşi efecte in evoluţia sistemelor spatiale. Discontinuităţile organizate spatial rezista in

general mai bine de-a lungul timpului. Observam alte interactiuni intre discontinuitati si

evoluţia sistemului. In absenta barierei, de exemplu, diferentele de invecinare vor avea

tendinţa sa se autoregleze: dincolo de o anumita intensitate, este mai avantajos sa se

depaseasca discontinuitatea. Reciproc, prezenta barierei poate duce la evolutii divergente a

spatiilor, chiar la formatiuni de noi sisteme autonome (specializarea alopartica).

Efectele de bariera, adică reducerile de flux induse prin depasirea unei limite nu pot

in general sa fie masurate in absolut pentru ca sunt cel mai strans asociate fenomenelor de

integrere teritoriala, adică de concentrare a schimburilor in interiorul limitelor retelelor

teritoriale. Doar daca avem o cunoastere precisa a procesului care a dus la configuratia actuala

a schimburilor, este cel mai adesea imposibil de determinat daca efectele de apartenenta

teritoriala pe care le masuram sunt rezultatul unor procese exogene de reducere a fluxurilor

(bariera) sau a proceselor endogene de concentrare a fluxurilor in interiorul retelelor

teritoriale (integrare).

Coeficientii de bariera pe care putem sa ii estimam pornind de la modele de

interactiune spatiala exprima reducerea relativa a fluxurilor inter-retele raportat la fluxul intra-

retele si astfel corespund valorilor inferioare la 1 atunci când depasirea unei limite reduce

schimburile. Dar am putea numi coeficient de integrare teritoriala inversul coeficientului de

bariera, care exprima creşterea relativa a fluxurilor inter-retele raportat la fluxurile intra-

retele. Aceste doua efecte corespund in realitate unui caz particular a unui fenomen mai

general care este efectul de apartenenta teritoriala, adică influenta pozitiilor geografice

calitative asupra propriilor componente spatiale.

Unii considera discontinuitatea drept aplicare la spaţiu a notiunii de criza.

Discontinuitatea geografica prezinta de fapt in spaţiu aceleasi caracteristici ca si criza in timp.

Daca ne plasam in pozitia unui observator care se deplaseaza in spaţiu, vorbim de o

“catastrofa” care se produce int-un loc de slabiciune, sub efectul unui catalizator. Apariţia sa

rezulta adesesa mai mult din procese interne sistemului (discontinuitati endogene) decât din

perturbari exterioare (discontinuitati exogene). Acestea din urma capteaza cateodata toata

atentia, si daca studiem doar un anumit aspect al discontinuitatii (scara de observatie cea mai

locala), riscam sa trecem cu vederea esentialul : acesta este cazul in exemplul clasic al

discontinuitatii padure/savana, care este determinata local de compozitia solului, dar care,

fundamental, îşi datorează existenta regimului precipitatiilor. Totuşi nu este posibil sa opunem

analiza sistemului si analiza discontinuitatilor, chiar daca facem abstractie de margini, fie doar

pentru ca aparitia brutala a discontinuitatilor interne, sau, daca preferam, a noilor forme de

organizare spatiala a heterogeneitatii locale in interiorul unui sistem spatial pot contribui la

destabilizarea acestuia, la faramitarea acestuia in sisteme autonome. Vedem ca analiza

discontinuitatior este fundamentala in geografie, chiar si numai pentru identificarea sistemelor

spatiale.

Discontinuitati proprii mediului fizic

Suprafata terestra se caracterizeaza prin nenumarate discontinuitati si limite. Suprafata

continenetelor este deseori “decupata”, in atatea bazine versante definite ca portiuni ale

spatiului, delimitate de linii de partaj a apelor reprezentând tot atatea discontinuitati si limite.

Când sunt nete, ceea ce este departe de a fi cazul intotdeauna, ele justifica pragurile

morfodinamice. Astfel exista culmi, interfluvii, pante unde iau nastere fenomene legate de

gravitatie, de ciclul apei, si altele, talvegurile, care sunt locurile unor altor tipuri de dinamism.

Discontinuitatile caracterizeaza de asemenea atmosfera si climatele care se raporteaza

la aceatsa. Vertical ca si orizontal atmosfera ofera aspecte multiple care se citesc intre

troposfera si stratosfera, intre diversele mase de aer care compun troposfera si sunt separate

prin ceea ce definim ca fronturi, indicatoare de discontinuitate intre masele de aer.

Straturile vegetale sunt discontinue din punct de vedere spatial, in funcţie de datele

geografice; temperatura, prezenta sau absenta inghetului, stratul de gheata, natura solurilor,

cantitateas de apa si de elemente chimice disponibile, altitudinea, rolul vantului, expunerea si

evident societatile.

Limita ocean-continent constituie una dintre discontinuitatile majore; stim ca nu este

vorba de o linie ci de un spaţiu de o largime variabila in funcţie de amploarea mareelor, spaţiu

acoperit si descoperit in mod altenativ. Este de asemenea un sector mobil, la diverse scari

spatiale si temporale. Ceea ce justifica mozaicul de medii care îl compun.

Discontinuitati socio-spatiale

Societatile introduc alte discontinuitati care modifica in grade diferite ansamblul

sistemului. Discontinuitatile in formatiunile vegetale pe care societatea le defriseaza,

modifica, recompune, discontinuitati in termen de morfogeneza pe care antropizarea o poate

accelera sau din contra incetini (rauri..), discontinuitate in funcţie de echiparea anumitor

cursuri de apa, care reduce fluxurile de apa si de materiale.

Geografii ezita, la sfarsitul secolului XIX, sa-si sprijine descrierile pe limitele

circumscriptiilor geografice, de vreme ce din critica lor s-a renascut disciplina. Limitele pe

care le creeaza puterea politica nu sunt singurele care trebuie luate in considerare. Nu am

putea totuşi sa le neglijam: limba, moneda, legile schimbatoare la limita statelor; acestea

modeleaza profund spatiile pe care le organizeaza. Fluxurile, schimburile, densitatile, nivelele

de dezvoltare reflecta orientarile alese de guvernele de o parte si de alta a frontierei: nu e o

intamplare daca economia se consacra mai ales, începând cu Adam Smith, studiului bogatiilor

natiunilor.

Unitatile pe care geografii le propun pentru a inlocui sau a completa diviziunile

administrative si politice trebuie sa apara drept mai “naturale”. Ele ajung insa sa ia in

considerare limitele lingvistice sau religioase, sau cele unde se opreste, la un moment precis,

difuzarea unui anumit artefact, a unei anumite inventii. Ei descopera de asemenea ca in afara

oricarei constrangeri administrative si politice, oamenii impart spatiul in “ţări”; ce statut sa

acordam acestor diviziuni? Este o intrebare foarte controversata.

Limitele originii sociale: avantajele frontierei

O discontinuitate fizica sau sociala imparte o arie in doua parti A si B. Pentru a

raspunde realitatilor umane, spatiul astfel constituit nu este făcut din doua ansambluri, ci din

trei: zona A, zona B, si linia care le separa. A se instala pe aceasta prezinta avantaje: cu un

minim de mobilitate, putem beneficia de regimuri care domnesc de fiecare parte a

discontinuitatii. Aceasta inceteaza de a fi o taietura fara profunzime. Ea devine singura un

mediu. Cunoastem multiple exemple: in cazul unui front de deschidere , se profita de ordinea

unei societati instituite pe care o constituie cei lasati in urma/stramosii, si de spatii de libertate

a ariilor de defrisat; in cazul unei frontiere politice, este posibil sa divizam timpul si

activitatile astfel încât sa lucram acolo unde se castiga cel mai bine, sa cheltuim acolo unde

puterea de cumparare este cea mai ridicata, si a locui acolo unde serviciile sunt cele mai bune.

Se subliniaza de multa vreme rolul de factor populant pe care frontiera îl poate astfel juca.

IERARHIILE

Obiectivul acestui curs este de a furniza concepte si metode care sa permita analizarea

inegalitatilor de importanta si dimensiune intre obiectele geografice, in cadrul teoriilor care le

explica pornind de la interactiunile dintre ele. Adeseori sunt regrupate in aceeasi clasa

tipologica, obiecte (de exemplu, localitati, intreprinderi sau teritorii) a caror importanta

variaza intr-un mod. Numim oras atat un targusor de cateva hectare care adaposteste cateva

mii de persoane, cat si megapoli ce se etaleaza pe sute de kilometrii patrati si regrupeaza mai

mult de zece milioane de locuitori. La fel, intreprinderile unei ramuri de activitate date pot

angaja de la cateva zeci de salariati la zeci de mii, cifra lor de afaceri numarandu-se in

milioane de lei sau sute de milioane de euro…

In general, nu observam distributia marimilor acestor obiecte de veritabile praguri,

care ar permite sa le clasam in mod cert intre categorii distincte, ci un continuu de marimi,

care justifica considerarea lor ca si obiecte de aceeasi natura. Totusi, diferitele talii ale acestor

obiecte au aparitii de frecventa (pe care le putem formaliza ca si probabilitati) foarte inegale.

Forma statistica cea mai des observata pentru aceste distributii este aceea a unei piramide, cu

multe obiecte de marime mica la baza, un numar mediu de obiecte de marime medie si foarte

putine obiecte de talie foarte mare. Conceptul de ierarhie traduce aceasta forma piramidala

de diferentiere a marimii unei categorii de obiecte.

Trebuie subliniat faptul ca in geografie, conceptul de ierarhie nu semnifica intotdeauna

o ierarhie de putere care ar face ca obiectele unui nivel sa depinda, politic sau administrativ,

de nivelul imediat superior, cum ar fi de exemplu cazul unei intreprinderi organizate pe acest

model, sau anumite structuri politice teritoriale. Aceste relatii “ierarhice” pot exista, ele

participa deseori la formarea inegalitatilor de importanta intre obiecte : de exemplu, orasele

franceze care au primit statutul de prefectura de departament la sfarsitul secolului XVIII s-au

dezvoltat in medie mai mult de cat cele care nu au beneficiat de acest statut, de-a lungul

secolului urmator. Se poate deci presupune, ca, intr-un mod direct sau indirect, pozitia lor in

ierarhia administrativa a contribuit la intarirea importantei lor, in comparatie cu orasele

plasate sub dependenta lor administrativa. Dar noi studiem aici acceptiunea mai generala a

unei ierrhii de niveluri, care nu a fost neaparat cauzata de o organizatie constituita. Aceasta

notiune largita de ierarhie, care face parte din vocabularul analizai de sisteme, este cea

retinuta in geografie in legatura cu ierarhia oraselor. Diferite metode permit caracterizarea

ierarhiilor de obiecte, de exemplu repartizandu-le dupa niveluri mai mult sau mai putin

distincte din punct de vedere calitativ, sau masurand importanta inegalitatilor intre obiecte.

Constatarea inegalitatilor forte de talie, importanta, bogatie intr-un sistem incita la cautarea

altor diferente calitative care le-ar insoti, care sunt cateodata revelatoare in ceea ce priveste

existenta mai multor niveluri de complexitate intre sub-sisteme, si interogarea proceselor care

sunt susceptibile de a cauza si a intretine aceasta ierarhie de niveluri de complexitate.

Ierarhie de talie si niveluri de complexitate Exemplul cel mai caracteristic al formarii ierarhiilor in geografie este fara indoiala cel

legat de diferentierea intre centre. Metodele de analiza se aplica in principal la ansamble de

centre, care pot fi definite la diferite scari : centre comerciale, centre de serviciu, centre

urbane observate intr-un cadru regional, national, chiar continental. In toate aceste cazuri,

marimea este principalul atribut al acestor obiecte, adica acela care diferentiaza cel mai bine

ansamblul proprietatilor lor. Marimea poate fi evaluata prin masuri de natura diferita

(suprafata de vanzare, numar de clienti, numar de tipuri de magazin pentru un centru

comercial, volumul populatiei, numarul sediilor de intreprinderi, intinderea ariei de raspandire

pentru un oras.) In general aceste masuri sunt raportate la obiectul considerat ca un tot, intr-o

implantatie geografica punctuala.

Masuri de inegalitate | Metode derivate din cele care vor fi prezentate mai jos sunt de asemenea utilizate

pentru studiul obiectelor considerate in extensia lor geografica, ca teritoriile, regionale sau

nationale (de asemenea cand calificam o tara sau un continent drept centru al lumii). De

exemplu, statele lumii sunt puternic diferentiate in functie de talie, de importanta geografica,

de suprafata, sau de valoarea productiei lor.

Modelul de referinta al dezvoltarii acestor inegalitati fiind de tip multiplicativ si nu

aditiv, simplele diferente intre valorile obiectelor sunt mai putin semnificative decat

raporturile intre aceste valori, pentru a evalua distantele care exista intre obiecte, de exemplu

pornind de la timpul sau efortul care ar fi necesare pentru a le acoperi.

Diferenta centru-periferie La originea formarii ierarhiilor de centre, se gaseste diferentierea intre un loc care

functioneaza ca si centru si periferia care se organizeaza in jurul acelui centru. Centrul se

distinge de periferie prin unul sau mai multe elemente de centralitate, adica de atribute

(economice, functionale, simbolice, politice…) susceptibile de a exersa o atractie – sau o

dominatie- asupra persoanelor si a altor entitati localizate in periferia sa. Inceput, procesul

tinde sa se auto-intretina, prin fluxul de schimburi asimetrice care produc in centru o

acumulare in detrimentul periferiei. Rezulta importante diferente intre centru si periferie,

cantitative (mase de populatie, cantitati de productie, efective de echipamente, numar de

semne si institutii ale puterii…) sau calitative (capacitate de inovare, mod si calitate de viata,

imagine de marca).

Exista mai multe metode si foarte multi indicatori care pot pune in evidenta diferentele

intre un centru si o periferie. In masura in care aceste aceste diferente au fost produse de

actiunea repetata de flux, ele nu se traduc practic niciodata printr-o diferenta clara si o

delimitare neta intre aceste doua tipuri de obiecte geografice, dar intotdeauna prin gradienti,

modificari care altereaza progresiv indicatorii pe masura ce ne indepartam de centru pentru a

ajunge la periferie. Daca e destul de usor de reperat un centru, este deci intotdeauna greu sa-l

delimitam.

Daca ne intereseaza ierarhia centrelor si dorim sa stabilim comparatii, este foarte

important ca aceasta etapa prealabila de delimitare a centrelor sa fie facuta cu rigoare. In

cazuri atat de delicate si de controversate cum sunt cele ale oraselor, se poate urmari

comparatia in limitele mai multor extensiuni spatiale ce corespund diferitelor definitii ale

centrului. In continuare, vom presupune ca aceasta importanta chestiune este rezolvata si ne

vom propune metode de analiza a ierarhiilor unde, cel mai adesea, coordonatele centrului sunt

regrupate intr-un punct.

Ierarhie si teritoriu : teoria locurilor centrale Teoria locurilor centrale a fost formalizata de geograful german Walter Christaller in

1933. Intentia sa a fost sa explice numarul, marimea si organizarea spatiala a oraselor. Pentru

cazul particular al acestor tipuri de centre, aceasta teorie permite examinarea consecintelor

teritoriale ale existentei ierarhiilor.

Aria de influenta a interactiunilor, extensia zonelor de piata si nivelul de centru

Pentru W. Christaller, importanta unui oras este legata de aceea a clientelei periferice

careia ii procura un anumit numar de bunuri si servicii. Aceasta clientela nu poate fi extinsa

la infinit caci costul transportului se adauga la cel al bunurilor si al serviciilor, si cum creste

cu distanta fata de centru, costul deplasarii primeaza in fata atractiei produsului. Numim aria

de influenta a unui produs, distanta maximala pe care consumatorul accepta sa o parcurga

pentru a si-l procura.

Daca ar conta doar interesul consumatorului, aria de influenta ar fi slaba si oferta de

servicii ar fi foarte dispersata. Dar aceasta nu poate fi rentabila doar daca sunt posibile

economii de scara, si deci, daca serviciul nu este oferit decat in cazul in care exista un anumit

volum de clientela de satisfacut. Numim prag de aparitie al unui bun sau al unui serviciu talia

minimala a centrului care ofera acest bun sau acest serviciu. Acest prag variaza in functie de

tipurile de servicii, caci volumul de clientela potentiala necesara este cu atat mai important cu

cat serviciul oferit este rar sau cu un uzaj putin frecvent.

Modele geometrice de organizare spatiala a centrelor Doua postulate (propozitii ne-demonstrate) importante in teoria locurilor centrale sunt

urmatoarele :

- bunurile care au raze de raspandire comparabile sunt regrupate in aceleasi centre (ceea

ce nu implica numai economii de scara, ci si economii de aglomeratie, pentru

producatori ca si pentru consumatori) ;

- centrele de nivel superior ofera toate bunurile si serviciile oferite de centrele de nivel

inferior.

O dispozitie de acest gen, a fost efectiv observata in numeroase ocazii in mai multe

sisteme de locuri centrale. Este vorba de o forma de ierarhie suprapusa, care caracterizeaza

destul de bine repartitia geografica a unei oferte de servicii la populatia stabilita mult timp

sub un regim de constrangere puternica asupra deplasarilor exercitate de distanta. Corelatia

intre importanta demografica a centrelor si diversitatea functiunilor pe care le intrunesc este

bine marcata in medie, pe grupuri de orase, dar nu conteaza intr-un mod absolut pentru nici

una. Observam aici ca teoria exprima un principiu de organizare, dar ca in detaliu

configuratiile locale aduc fluctuatii, iregularitati in jurul regulei generale.

Jocul acestor principii al teoriei locurilor centrale permite conducerea la o dispozitie

previzibila a centrelor de diferite niveluri in spatiul geografic, cu conditia de a face ipoteze

simplificatoare asupra acestuia : daca populatia este repartizata de maniera uniforma, cu

aceeasi putere de cumparare, daca conditiile de circulatie sunt identice peste tot si daca

accesul la piata este perfect liber, atunci locurile centrale pot fi dispuse dupa figuri geometrice

destul de simple. W. Christaller imagineaza trei principii, determinand trei tipuri de

configuratie spatiala a centrelor :

- dupa principiul pietii, care este de asemenea un principiu de echitate spatiala,

numarul de centre este maximizat, consumatorii au sanse de acces la centre care sunt cel

mai putin inegale posibil. Acesta este cazul daca centrele sunt dispuse in varfurile

triunghiurilor echialterale, clientela fiecarui centru de nivel inferior impartindu-se egal intre

trei centre de nivel superior.

- Principiul transportului corespunde intentiei de a reduce lungimea

infrastructurilor necesare deservirii centrelor, pe care schema triangulara tinde sa o

alungeasca de vreme ce centrele de nivel inferior nu sunt pe traiectoria ce leaga doua centre

de nivel superior.

- Dupa principiul administratiei, clientela unui centru nu poata sa se imparta

intre centre concurente de nivel superior, dar, este din contra, inclusa in totalitate intr-o

circumscriptie.

Concentrare si repartitie spatiala uniforma

Cel mai simplu mod de a exprima concentrarea dintr-un spatiu geografic este calcularea

densităţii. Densitatea exprima un raport intre un numar de elemente si o suprafata

(densitatea specifica), un volum (densitatea volumetrica) sau o lungime (densitatea

lineara). Acest raport este echivalent cu calcularea sarcinii suportate de unitatea de rfrinta.

Masurarea densitatii este de ordinul masurarilor de randament. Aplicata la suprafata, cu m=

numar total de elemente si S= suprafata zonei observate, densitatea D = m/s de unde m = D

x S. Inversul raportului densitatii 1/D (sau 1/D = S/m) corespunde suprafetei medii

disponibile pentru un element situat in zona de analiza. Acest raport inversat este un

indicator al consumului de spatiu. Este un indicator necesar pentru a aprecia spatialitatea

(spatiul disponibil). Este evocat, de asemenea, cand sunt prevazute o suprafata medie

necesara pe locuitor, o suprafata disponibila per louinta, o suprafata agricola utila per

exploatatie agricola, sau mai mult, o suprafata de zona libera pentru un achipament

colectiv, sau o distanta medie de acces.

Alegerea suprafetei de referinta ce va intra in calculul densitatii este esentială. Pentru

această alegere nu este necesara suprafata totala a zonei considerate: frecvent se face referire

la suprafata utila pentru fenomene studiate, suprafata agricola utila cand ne referim la

exploatatiile agricole, suprafata construibila cand e vorba de locuitorii unui oras etc. Sa

adaugam ca unitatea de referinta introdusa in calculul de raport poate fi o unitate de suprafata

(m², ha, km² etc), dar si o unitate calitativa localizabila (numar de persoane per locuinta,

numar de bovine per exploatatie agricola etc).

In incercarea de a echivala toate locurile egale in suprafata, raportul de densitate este

frecvent utilizat in comparatii dintre zone de intinderi diferite. O raspandire de unitati

elementare nenumarate, intr-o grila oarecare poate oricand sa fie transformata intr-o

distributie spatiala de densitate. Aceasta transformare, care se bazeaza pe ipoteza ca unitatile

sunt repartizate echidistant in interiorul fiecari retele, corespunde de fapt unei operatiuni de

„citire” spatiala. Acesta operatiune pune un anumit numar de probleme cand retelele de

numeroase elemente nu sunt retele regulate. De fapt, in cazul, spre ex., a retelelor de suprafata

inegala, nivelul de generalizare variaza de la o retea la alta. Invers, cand grila spatiala cu

elmente numeroase este regulata, ex. Cazul unui caroiaj, distributiile de frecventa ale

densitatilor si cele ale numarului de obiecte se confunda.

In mod traditional, in geografie, disparitatile de densitate a populatiei constatate la

diferite esaloane geografice au fost nu indicator particular pornind de la care au fost formulate

intrebari asupra raportului dintre societate si mediu geografic. Cercetarea pragurilor, a

discontinuitatilor si a controverselor din jurul unui anumit demers sunt meru amplificate

pornind de la densitate. Este cazul limitelor impuse prin densitate, in incarcarea limita a unui

teritoriu, consumarea de spatiu in diferite situatii etc. Spre ex. In documentele de urbanism,

zonajul se defineste avand la baza clasele de densitate de constructii tolerabile, care sunt

considerate aici doar coeficienti masurand suportabilitatea de incarcare la hectar. Normele de

constructii ale cladirilor integreaza indicatori ai suprafetei minimale necesare tinand cont de

numarul de rezidenti, de numarul de locuri de munca, de numarul de utilizatori etc.

Forma raspandirii elementelor dintr-un teritoriu Aceasta problema, a raspandirii neuniforme sau regulate a elementelor dintr-un teritoriu,

este reflectata de aranjamentul si spatialitatea elementlor. Forma raspandirii corespunde

ansamblului de situatii relative pornind de la care noi putem avea ipoteze asupra relatiilor

dintre obiectele si asupra procesului care a cauzat localizarea lui. Cum, intr-o zona data, se

repartizeaza elmentele? Incercand sa definim forma raspandirii elementelor, orice mijloc

aduce elemente de raspuns la aceasta chestiune.

a) Distributii spatiale de referinta:

Printre foarte numeroasele posibilitati, cateva distributii spatiale remarcabile se supun

principiilor clar identificabile. Frecvent testate, ele servescde referinta pentru a caracteriza

forma unei raspandiri de puncte, redusa sau nu la o distributie de frecvente sau de densitati.

b) O distributie spatiala regulata corespunde unei raspandiri in care punctele sunt

regulat distantate. O astfel de distributie poate rezulta din procesul care actioneaza in spatiul

geografic sau principiilor directoare care impun o egalitate a distantarilor si spatializarii.

Astfel, spre exemplu, procesul de concurenta descris bine de teoria locului central conduce la

o regularitate a spatializarii centrelor de servicii care capteaza clientelor din zonele

inconjuratoare. Intr-un context de habitat grupat si de practica comunitara, acelasi proces

concurential intervine in regularizarea spatialitatii satelor.

c) O distributie spatiala concentrata corespunde regruparilor de puncte intr-un

numar mic de locuri. Situatia limita a concentrarii corespunde unei distributii in carfe toate

obiectele vor fi regrupate in acelasi loc, cu o grila regulata. Concentrarea populatiilor si

intreprinderilor in, proximitatea sau in centrul oraselor, cele ale anumitor activitati industriale

pe care in imediata apropiere a surselor lor de energie asa cum a fost in timpul primei revolutii

industriale, sau in apropierea anumitor infrastructuri de transport, sunt exemple de actiuni mai

mult sau mai putin durabile, dar mereu puternice, de procese care induc distributii geografice

concentrate.

d) O distributie spatiala aleatorie este o distributie de puncte care nu este nici

regulata, nici concentrata. Ea se poate sa fi fost determinata de un proces de dominanta care a

condus fara un principiu conductor ordinea geografica. Ea rezulta mai ales dintr-o

multiplicitate de actiuni si de factori. Fiecare a exersat asupra ansamblului de elemente

influente slabe, care au condus de-a lungul timpului, in directiii diferite.

e) Concentrare si repartitie spatiala uniforma

Printre numeroasele solutii propuse, au atras atentia doua masuri ale concentrarii, care sunt

si cele mai des folosite. Cele doua ignora pozitia geografica a retelelor. Ele presupun ca,

concentrarea dintr-o retea este independenta de concentrarea din retelele invencinate.

Acetse masuri sunt realizate plecand de la distrbutia frecventelor.

Curba de concentrare

Pentru a evalua gradul de concentrare geografica dintr-un spatiu de raspandirte a unor

elemente, metoda consista in a defini pozitia distributiei acestor puncte in raport cu doua

modele opuse:

- cel al echirepartitiei, care corespunde unei repartitii spatial uniforme, toate

retelele avand acelasi numar de obiecte

- si cel al concentrarii absolute, in cazul unde toate obiectele sunt reunite regulat

in aceeasi retea. Acest model a fost imaginat de staticianul Lorenz, care a pus

in relatie doua distributii de frecvente cumulate.

Indicele lui Theil

- este o alta masura posibila a gradului de concentrare geografica a unei raspandirii de

elemente dintr-o grila spatiala. La fel ca si in cazul precedent, judecata se bazeaza pe

compararea de doua distributii de frecventa, cu referinta la echirepartitie pe de o parte, si

la concentrare absoluta pe de alta parte.

Distributie geografica si factori de localizare Definitia formei unei repartitii de puncte este asociata unei ipoteze relative la

procesele susceptibile de a da nastere unei forme spatiale particulare. Generalitatea acestor

ipoteze reprezinta punctul lor forte pentru ca orienteaza gandirea asupra cauzei unei forme

spatiale particulare, asupra motivelor inscrierii sale intr-o zona data, in alte cuvinte asupra

factorilor generali ai repartitiei fenomenului. Cautarea cauzei necesita totusi trecerea unei noi

etape a gandirii asupra localizarilor. Acestea pot fi studiate din doua puncte de vedere in

aparanta distincte.

Colocalizarile si co-variatia spatiala

Primul punct de vedere presupune ca legatura intre doua fenomene este de natura sa

cauzeze colocalizari, constrangerile vecinatatii fiind maximale. Metodologia consista in

reperarea covariatiilor spatiale a doua sau mai multe fenomene si integrarea anterioritatii

unuia (sau unora) fata da altul, si asupra posibilei influente a unuia (sau a unora) asupra

aparitiei celuilalte. Ipoteza de baza este ca vecinatatea imediata a unui fenome a putut

interveni in aparitia unui alt fenomen. Compararea hartilor a fost mult timp instrumentul

privilegiat pentru reperarea anumitor covaraitiuni spatiale, chair spatio-temporare.

Gradiente si distanta

Ratiunea ansamblului de localizari a obiectelor intr-un anumit loc poate fi cautata in

eventualele colocalizari revelatoare a unor probabile constrangeri de proximitate. Un astfel

de demers explica deci o distributie a locurilor in chestiune prin prezenta unui anumiyt obiect

particular, printr-o alta proprietate a acelorlasi locuri. Vom nota totusi ca, printre toate

proprietatile pe care le putem invoca pentru a explica forma unei distributii de locuri, putem

privilegia proprietatile cu functie de intrare geografica a acestor locuri. Astfel de proprietati

sunt introduse ca factori eventuali ai localizarii obiectelor in ansamblul zonei studiate.

Distanta fata de un loc particular, remarcabil prin forta sa de atractie (sau de repulsie), pentru

capacitatea sa de a polariza obiectele din vecinatate, este una dingtre proprietatile spatiale ncel

mai frecvent mobilizate.

Frecventa acestei alegeri nu datoreaza nimic intamplarii. Ea nu face decat sa tina cont

de rolul determinant pe care il joaca distanta in ansamblul de interactiuni spatiale si, dincolo

de acestea, de efectele sale asupra caracteristicilor locurilor care depind de aceste intercatiuni.

Schimburile si influentele intre doua locuri se iminueaza cu distanta, repartitiile unui foart

mare numar de obiecte se ordoneaza in spatiul geografic in forma de gradienti constituiti in

jurul unui centru, sau mai mult, de o parte si de alta a unei axe. Vom numi gradient variatia

de intensitate a unui fenomen pe unitate de distanta intre un punct si un centru (axa) dat. Din

cauza importantei anumitor gradienti la toate scarile geografice, numeroase formze de

modelizare au tinut cont de forma acestora.

Astfel rezulta de exemplu din gradientele densitatii care se constituie in jurul unui

centru, gradientele de populatie, de echipamente, de comerturi de servicii, etc. Demersul

constituie sa definim repartitia spatiala a obiectelor particulare, in functie de distanta care

separa locurile unde sunt ei/ele localizate si acest centru. Daca relatia este semnificativa, se

spune ca localizarea centrului este la originea unui principiu structurant care a generat

repartitia obiectelor in zona invecinata.

SPECIALIZAREA SPATIALA SI SOCIALA URBANA

Vom numi o unitate spatiala ca fiind specializata daca puntea diferitelor unitati care

constituie ansamblul geografic caruia ii apartine ea, corespunde unui tip, unei functiuni, unui

uzaj bine determinat, care nu este al alteia sau al altora, si care este, intr-o oarecare masura,

dependenta altora, chiar lor fiind destinata. Specializarea unei unitati spatiale intr-un

ansamblu corespunde fie exrcitiului unei functiuni specifice, fie apartenentei la un camp sau

domeniu particular. Specializarea este pe de o parte ceea ce individualizeaza unitatea in

ansamblul geografic de refrinta, dar si ceea ce contribuie la complementaritatea diferitelor

unitati care constituie acest ansamblu.

Specializarea functionala

Intr-o acceptiune restransa, notiunea de specializare este asociata ideii de

interdependenta functionala, de diviziune spatiala a productiei si a muncii. Intr-un ansamblu

geografic, specializarea unei unitati este deci apreciata pornind de la activitatile pe care

aceasta le regrupeaza, de la ceea ce aceste activitati produc, de sistemele de productie sau de

formele de organizare a muncii pe care le realizeaza.

Specializarea functionala a locurilor rezulta din tendinta pe care o au anumite activitati

sau anumite functiuni de a se concentra relativ mai mult in anumite locuri, pana acolo incat

reprezinta o parte din activitatea locala, superioara a ceea ce este in alte parti. Aceste locuri,

considerate cele mai atractive pentru exploatarea unei resurse particulare, pentru dezvoltarea

unei activitati, pentru exercitarea unei functii, sunt cele care dispun de avantaje relativ

necunoscute.

Aceste unitati pot releva proprietati intrinsece ale locurilor, intre care anumite

caracteristici ale sitului lor. Este cunoscuta importanta pe care au avut-o in trecut, si pe care

continua sa o aiba in numeroase spatii ale lumii, pentru formarea de regiuni specializate,

bogatiile solului sau subsolului (fertilitatea solului, bogatia in minerale etc), si mai general

cele ale mediului fizic (tarm, munte, calitatea apei). Dezvoltarea unei anumite regiuni a fost

asociata fie concentrarii de activitati primare (activitati extractive si de prima transferare a

mineralelor, cereale, crestere de animale), fie celei de activitate turistica.

Totusi, aparitia si mentinerea intr-un loc a unei specializari depinde mai ales de

caracteristicile situarii sale geografice, de pozitia sa in spatiul relativ. Proprietatile spatiului

functional sunt deci esentiale. Pentru o activitate data, evaluarea unei localizari particulare

pune in centru atractivitatea diferntiala a locurilor. Acestea depind inainte de orice de

activitatea altor locuri, de functiile lor, de relatiile pe care aceste locuri le intretin sau le-ar

putea intretine cu orice alt loc si de distantele cera le separa (distanta fata de furnizori, fata de

concurenti, de piata etc).

Proprietatile spatiului perceput, al actorilor cu rol de decizie, reprezentarile pe care

acestia din urma le au despre particularitatile unei situari geografice sunt, de asemenea,

elemente de luat in calcul. Perceptia aproprierii sau a departarii fata de alte locuri, relativa

familiaritate sau relativa necunoastere, modifica aprecierile distantelor, incitand frecvent la

reviziuni, in plus sau în minus, a evaluarilor fortelor prezente.

Cel mai adesea, formarea zonelor specializate se bazeaza simultan pe avantajele sitului

si ale situarii geografice.

Ex: dezvoltarea activitatii extractive presupune: un zacamant cu anumite calitati,

aprecierea acestui zacamant in raport cu altele, situate in alte parti, accesibilitatea sitului

pentru furnizori si pentru clienti, adica timp si cost de transport

Specializarea turistica litorala presupune: localizarea pe un tarm de mare insorit,

locuit, situat in proximitatea unei piete solvabile, la mai mica sau egala distanta in

comparatie cu migratiile turistica ale momentului.

Specializarea sociala si segregarea

La diferite scari geografice, repartitia activitatilor economice si afectarile de spatii care le

sunt direct legate, antreneaza in urma lor selectii sociale care, la randul lor, se repercuteaza

in distributiile geografice de populatii. Procesul are loc si reciproc. Spre exemplu: imediat

dupa prima revolutie industriala, s-au putut identifica in Europa orase unde muncitorii erau

relativ mai numerosi decat in altele si invers, orase burgheze, unde activitatile industriale

erau putin dezvoltate. Orasele muncitoresti si orasele burgheze apartineau la doua lumi

diferite. Astazi, in spatele notiunii de regiune bogata si de regiune saraca, se afla opozitia

dintre regiuni relativ bine echipate in activitati producatoare de bogatie, carora li se

aseamana o populatie in medie relativ instarita, si de regiuni, care sunt slab echipate si care

au tendinta de a concentra relativ mai mult familiile mai sarace.

Selectiile spatiale legate mult de alegerile de rezidenta (tip de locuinta, tip de cartier etc.)

conduc, de asemenea, in particular, in spatiile urbanizate, la specializari geografice ale

caror dimensiuni sociale sunt fara echivoc. Aceste specializari, care se accentueaza o data

cu imobilitatea in crestere a populatiei, sunt uneori foarte spectaculoase.

Totusi, pentru a defini acest fenomen de selectie geografica, termenul de segregare sociala

este frevnet preferat celui de specializare sociala, mergand pana la a califica drept

segregate ariile specializate social. Etimologic, cuvantul segregare exprima ideea

excluderii, adica separarea voluntara si, in acceptiunea sa initiala, ideea de segregare a fost

frecvent asociata celei de ghetto, in care specializarea nu mai este deci sociala, ci etnica sau

religioasa.

Termenul de segregare desemneaza in prezent opozitia geografica in cadrul oraselor intre

repartitia grupurilor sociale sau a grupurilor etnice diferite, chiar a grupelor de varsta. Cand

ele sunt prea brutale, specializarile sociale extreme sunt ferite de procesele de segregare.

Expresia ar trebui probabil sa fie rezervata situatiilor extreme care formeaza cartiere relativ

omogene, percepute astfel atat din exterior cat si din interior, separate de celalalte prin

limite care devin bariere si care limiteaza schimburile, deplasarile, tranzactiile de orice fel.

Vom not ca, invers fata de specializarea functionala a spatiilor, care implica ideea de

interactiune spatiala, specializarea sociala a spatiilor este frecvent perceputa ca generatoare

de slabire a legaturilor sociale in cadrul ansamblului sistemului geografic, si ca acest fapt

este considerat ca frana in integrarea spatiala, urbana mai ales.

La fel ca si specializarile functionale, specializarile sociale ale unui spatiu, sunt la randul

lor tributare caracteristicile sitului si situarii geografice. Disfucnctiile de calitate ale

constructiilor si cele ale rentei funciare sun t expresii, pentru cele mai sintetice, ale acestui

puternic grad de dependenta. Efectele de vecinatate care conduc la aglomerarea de familii

avand aceeasi apartenenta sociala sai invers, de expulzare a celor care l dire sunt departate,

sunt o manifestare directa a efectului situatiei geografice dintr-un spatiu rs d procelativ.

Specializarea ca proces de diferentiere a spatiului

Cuvantul specializare defineste in acelasi timp o stare si un proces ce cauzeaza o

diferentiere geografica. Din cauza slabei posibilitati de alegere spatiala a anumitor

activitati (sau ansambluri de activitati) sau a anumitor functii, sau din cauza ca, la o

anumita scara geografica, caracteristicile socio-economice ale populatiei le constrang la

anumite alegeri rezidentiale, unitatile spatiale se diferentiaza progresiv. Profilul activitatii,

functiile, structura sociala a unora dintre ele , devin din ce in ce mai atipice raportat la

intreg. Aceste unitati se specializeaza. Procesul poate fi accentuat prin operatii de

planificare regionala sau urbana (model regional de dezvoltare, plan de ocupare a solului

pentru orasele din Franta etc. )

O tendinta la specializare poate fi cauzata de un proces selectiv de difuzie spatiala. In

contextul dezvoltarii unei activitati de apropiere a unei functii de crestere a unei

populatii particulare, nu toate unitatile spatiale sunt apte in mod egal de a primi

aceasta inovatie, ele nu sunt deci atractive la acelasi nivel. Anumite unitati, putin sau

deloc datate, raman relativ departate de procesul de difuzie. Altele insa, beneficiaza de

formatiuni de concentrare relativ importante, ceea ce conduce la un proces de

specializare. Ex: Europa si prima industrilaizare

Un context de declin poate de asemenea conduce la formarea sau acentuare

specializarii. Specializarea rezulta deci dintr-o miscare selectiva de retragere spatiala,

localizarile devenite mai putin avantajoase fiind abandonate primele. In absenta unei

specializari majore initiale, replierea se poate face pe un numar mic de locuri, care

capata astfel o specializare. Dar se poate realiza, de asemenea, daca locurile initiale

cele mai specializate, prezinta o importanta rezistenta la declin. Ex: specializarea

viticola in Franta

Intr-un alt caz, unde toate lucrurile fiind egale pe intrega suprafata, formarea

specializarilor poate rezulta din redistribuirea geografica de elemente foarte mici si

putin importante. Institutiile de acelasi tip sau populatiile de aceeasi categorie pot avea

tendinta de a se redistribui, pentru a se apropia de cele asemanatoare lor, prin aceasta

excluzând (liberând) locurile dorite, când aceasta este necesar, de alte activităţi sau de

alte populaţii care se găsesc expulzate de fapt, din alte locuri. În oraşe, spre exemplu,

tendinţa de specializare din ce în ce mai sistematică a zonelor de activitate ilustrează

acestă formă de re-localizare generatoare de specializări funcţionale importante:

menţinerea unei mici părţi de comerţ diversificat şi concentrarea de servicii rare în

centre, crează zone specializate pentru marea distribuţie în periferia apropiată, şi,

pentru activităţile de fabricare, în periferia depărtată.

In fine, specializarea se inscrie in spatiu pe durate diferite. In general aceste durate

sunt tributare ciclurilor tehnice care au generat specializarea (ex: prima revolutie

industriala si producerea de energie in sau in apropierea bazinelor carbonifere). Mai

precis, fiecare specializare functionala este supusa si urmeaza ciclul produsului sau

produselor care, urmand schema complexitatii variabile, trece prin diferite stadii:

aparitie, standardizare-difuzie, saturare, apoi eventual declin-stagnare. In relatie cu

ciclurile marile mutatii tehnico-economice, specializarile sociale ale spatiilor au

tendinta de a se inscrie pe durate cu mult mai lungi.

Planificarea urbana – context și principii

Planificarea urbană este disciplina de planificare care se ocupă cu dezvoltarea fizică,

socială, economică şi a mediului municipalităţilor şi zonelor înconjurătoare. Expresia de

planificare urbană constă în elaborarea de planuri de utilizare a terenurilor şi de construcţii,

precum şi de reglementări locale de construcţii şi de mediu. De-a lungul timpului (secolul al

XIX-lea) planificarea urbană a fost influenţată de disciplinele recent oficializate ale

arhitecturii şi construcţiilor civile, care au început să codifice atât abordări raţionale cât şi

stilistice în scopul rezolvării problemelor oraşului prin proiectare fizică. În cursul secolului al

XX-lea, domeniul planificării urbane s-a extins incluzând planificarea dezvoltării economice,

planificarea socială a comunităţii şi planificarea de mediu.

Planificarea urbană și teritorială, cunoscute și sub numele de urbanism si amenajarea

teritoriului reprezintă un proces tehnic și de negociere prin care se propune o viziune și masuri

pentru a se atinge dezvoltarea spațială durabilă a unui teritoriu (stat, regiune, raion,

municipalitate, comuna), într-un mediu competitiv. Prin planificare se are în vederea creșterea

calității vieții, dezvoltare economică, protejarea proprietății private dar și a interesului public,

a valorilor naturale și culturale, amplasarea echipamentelor de interes public (școli, spitale,

parcuri, etc) în cel mai bun loc în raport cu buna funcționare a localităților.

Dezvoltarea durabilă în profil teritorial se realizează prin intermediul amenajării

teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes

general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi

construit, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale, precum şi la

asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional, naţional şi european.

Instrumentele de planificare teritoriala și urbană asigură administrației mijloacele

necesare și moderne pentru pentru gestiunea teritoriului, oferind:

- un cadru strategic pentru planificarea dezvoltării și identificării investițiilor publice

prioritare;

- localizarea problemelor și oportunităților de dezvoltare;

- corelarea acțiunilor mediului privat cu sectorul public;

- corelarea reglementării utilizării terenurilor cu politicile de dezvoltare socio-economică;

- comunicare vizuală pe baza de planuri, scheme, schițe, hărți, imagini.

Planificarea teritorială, conform prevederilor Legii nr.350/2001 privind amenajarea

teritoriului și urbanisml, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă ansamblul de

metode utilizate de sectorul public pentru a asigura organizarea raţională a teritoriului, la

diferite scări (regională, naţională, transnaţională), protecţia mediului şi atingerea obiectivelor

economice şi sociale, prin coordonarea politicilor sectoriale din perspectiva impactului lor

asupra teritoriului. Planificarea teritorială cuprinde strategii, politici şi programe sectoriale,

precum şi documentaţii specifice integrate, în scopul dezvoltării echilibrate şi durabile, şi

prevede obiective, etape de realizare şi resurse financiare necesare.

În acest context, activitățile de planificare – respectiv de amenajarea teritoriului şi de

urbanism - trebuie să se desfăşoare cu respectarea autonomiei locale, pe baza principiului

parteneriatului, transparenţei, descentralizării serviciilor publice, participării populaţiei în

procesul de luare a deciziilor, precum şi al dezvoltării durabile, conform cărora deciziile

generaţiei prezente trebuie să asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul generaţiilor

viitoare la existenţă şi dezvoltare proprie.

Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin

elaborarea şi implementarea strategiilor de dezvoltare spaţială, durabilă şi integrată, pe termen

scurt, mediu şi lung. Activitatea de urbanism cuprinde toate localităţile ţării, organizate în

reţea, pe baza ierarhizării şi distribuţiei echilibrate a acestora în teritoriu. Aplicarea

obiectivelor are în vedere întregul teritoriu administrativ al oraşelor şi comunelor sau zone din

acestea. Urbanismul urmăreşte stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a localităţilor urbane şi

rurale, în acord cu potenţialul economic, social, cultural şi teritorial al acestora şi cu aspiraţiile

locuitorilor.

Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate:

a) operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de

amenajare a teritoriului;

b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului

localităţilor;

c) normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea

destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii.

Amenajarea teritoriului reprezintă o activitate de interes general, are caracter continuu şi

se desfăşoară, după caz, la nivelul unui teritoriu naţional, interregional, regional sau raional.

Amenajarea teritoriului implică nevoia de coordonare a activităţilor economice, sociale,

culturale şi ecologice în vederea obţinerii unui cadru natural şi construit armonios, menit să

satisfacă nevoile şi să răspundă valorilor general recunoscute ale unei comunităţi. Obiectivele

amenajării teritoriului sunt:

a) dezvoltarea economică și socială echilibrată a regiunilor și zonelor, cu respectarea

specificului acestora;

b) îmbunătățirea calității vieții oamenilor și colectivităților umane;

c) gestionarea responsabilă a resurselor naturale, asigurându-se protecția mediului și a

peisajelor culturale;

d) utilizarea rațională a teritoriului;

e) conservarea și dezvoltarea diversității culturale

Activităţile de amenajarea teritoriului pot fi grupate în două categorii:

a)activităţi suport, de cercetare şi elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului;

b)activităţi practice de implementare a planurilor de amenajarea teritoriului - administrare

a unui teritoriu pe baza documentatiilor complexe aprobate conform legii, de către autoritățile

publice, inclusiv prin proiecte de dezvoltare regională

Văzute din perspectiva acţiunilor, amenajarea teritoriului și urbanismul cuprind:

1) elaborarea strategiilor și politicilor de dezvoltare teritorială și urbană;

2) elaborarea, avizarea și aprobarea documentaţiilor tehnice specifice (planuri și

regulamente), a studiilor de fundamentare a acestora și a cercetărilor;

3) formularea propunerilor de acte cu caracter reglementar (legi și alte acte normative);

4) coordonarea proceselor de gestiune teritorială și urbană;

5) monitorizarea și controlul modului de punere în practica a prevederilor planurilor și

regulamentelor specifice.

Finanţarea activităţilor de amenajarea teritoriului se realizează din fonduri publice

(bugete naţionale, regionale şi locale). În anumite cazuri, în ţările membre ale Uniunii

Europene sau în ţările asociate, activităţile de amenajarea teritoriului pot fi finanţate şi din

fonduri comunitare (în special componenta de cercetare). Participarea sectorului privat la

finanţarea studiilor şi cercetărilor de amenajarea teritoiului este posibilă în condiţiile legii.

Planificare tradițională și planificare strategică

Amenajarea teritoriului și urbanismul necesită un cadru instituţional, legal şi

procedural. În Europa, acesta este diferit de la ţară la ţară, dar principiile şi mijloacele de

aplicare sunt asemănătoare. După anii 80, în tarile europene, în contextul descentralizării

competențelor în domeniul urbanismului, rolul sectorului public s-a schimbat. Statul a

continuat să ocupe un rol important în cadrul proiectelor urbane, dar rolul sau a început să fie

de facilitator al amenajării spațiului urban, față de cel clasic, de producator al amenajării. În

acest context, s-a produs trecerea de la planificarea urbană tradițională la planificarea urbană

strategică.

Planificarea urbană tradițională se bazează pe un model ierarhic de acțiune,

caracterizat de o flexibilitate limitată. Acest tip de planificare corespunde unui sistem în care

statul este puternic și are mijloacele necesare pentru a fi producator al amenajării.

- Luarea deciziei : Decizia privind problemele dezvoltării localităților este

fundamentată pe argumente tehnice, adoptată de autoritatea publică centrală, și aplicată la

nivel local.

- Instrumentele planificării traditionale : Planurile reglementează dezvoltarea orașelor

și aloca resurse prestabilite pentru perioade definite de timp. Planurile se înscriu într-o

ierarhie - astfel încât planului de dezvoltare de ansamblu al orașului îi corespund planurile de

detaliu (pentru sub-zone din oras) care stabilesc normele și parametrii de ocupare a solului.

Planificarea urbană strategică se bazează pe un model flexibil de acțiune, caracterizat

printr-o capacitate de ajustare a obiectivelor definite de puterea publică, față de mijloacele de

realizare existente. Acest tip de planificare a început să înlocuiască planificarea tradiționala,

după anii 80, în contextul menționat anterior de descentralizare a statelor Europei occidentale

și a reducerii fondurilor publice destinate amenajării urbane.

- Luarea deciziilor : Acest model flexibil de acțiune urmărește valorificarea potențialului

de dezvoltare al orașelor – care devin actori cu putere de decizie. În cadrul planificarii urbane

se produce o deplasare a rolului statului – de la controlul dezvoltării orașelor spre incitarea /

încurajarea inițiativei locale. Autoritatea publică centrală și locală iși pastrează rolul de factor

major de decizie, însă soluționarea problemelor are loc ca rezultat al negocierii, în cadrul

căreia se caută un numitor comun al intereselor actorilor implicați.

- Instrumentele planificării strategice : Planul, ca reprezentare grafică a soluțiilor de

amenajare urbană devine un instrument insuficient, fiind uneori prea rigid, pentru acest nou

tip de planificare ; sunt necesare instrumente noi. Complexitatea acestui tip de planificare are

nevoie de lărgirea cercului actorilor tradiționali (aparținând autorității publice), prin

includerea actorilor societății civile și promotorilor privați. Toți acești actori stabilesc prin

negocieri, obiectivele proiectului urban și modul de acțiune. Această abordare nouă

corespunde proiectului urban integrat.

Caracteristici generale ale planificării spaţiale europene pot fi rezumate astfel:

1. existenţa unei legislaţii specifice;

2. responsabilităţi la toate nivelurile administrative;

3. competenţe diferenţiate;

4. relaţii ierarhizate între nivelurile teritoriale;

5. existenţa de planuri structurale /directoare şi planuri obligatorii /reglementatoare;

6. existenţa unei corespondenţe a planurilor;

7. procedură de actualizare ciclică a planurilor;

8. participarea populaţiei;

9. planurile ca instrument şi suport al politicilor specifice;

10. integrarea economică, socială, ecologică şi spaţială.

Cu toate acestea există diferenţe de accent, priorităţi şi instrumente. Astfel, unele ţări

pun accentul pe planificarea economică (Franţa), altele pe utilizarea eficientă a terenului

(Olanda) sau pe sistemele de reglementare (Marea Britanie). În unele cazuri o importanţă

deosebită se acordă aspectelor de design urban /control al intervenţiei, siluetă urbană (Italia).

Alte ţări au o abordare cuprinzătoare şi integrată (Danemarca).

În baza principiului subsidiarităţii, politicile de amenajarea teritoriului şi de dezvoltare

urbană sunt responsabilitatea autorităţilor naţionale şi locale. Ca rezultat, Uniunea Europeană

nu are atribuţii în planificarea teritorială şi urbană în mod direct, iar acest aspect nu cade în

responsabilitatea nici unui Directorat General al Comisiei Europene. Acest lucru nu înseamnă

că importanţa abordării integrate a planificării teritoriale și urbane nu este apreciată, ci

dimpotriva.

Uniunea Europeană are competenţe proprii sau partajate cu impact asupra teritoriului,

precum și cu impact important pentru dezvoltarea urbană: politica de mediu, politicile

structurale şi regionale (de ex. politica de coeziune, reţele de transport etc.), politica de

cercetare.

Impactul tot mai crescut al globalizării face ca atribuţia clasică a statelor naţionale de

planificare a teritoriului la difertite scări (natională, regională, locală) să aibă nevoie de un

cadru de acţiune mai amplu, dincolo de nivelul naţional. Planificarea integrată în domeniul

dezvoltării regionale şi urbane, promovată de către DG REGIO, dar și de miniștrii europeni

responsabili cu amenajarea teritoriului și urbanismul, devine astfel tot mai importantă în

asigurarea eficienţei politicilor naţionale.

În marea lor majoritate activităţile care se desfăşoară în domeniul planificarii la nivelul

statelor membre al Uniunii Europene au loc în structuri informale de cooperare, cooperarea

bazându-se pe voinţa de implicare a fiecărui stat membru. Documentele ce rezultă din această

cooperare informală nu sunt obligatorii, nu au caracter de act normativ, dar reprezintă un

cadru de acțiune publică comun, asumat de toate guvernele statelor membre UE prin miniștrii

sau directorii generali responsabili cu amenajarea teritoriului și urbanismul.

Cele mai importante documente privind amenajarea teritoriului în Europa

În Europa, amenajarea teritoriului devine o politicã de interes macro-regional și

continental, odatã cu dezvoltarea și consolidarea pieței unice europene și cu procesul de

lãrgire a Uniunii Europene. Primele acțiuni concrete sunt conferințele miniștrilor amenajãrii

teritoriului (CEMAT), începând din 1970, concretizate în Declarația de la Toremolinos din

1983. Activitățile inițiate în cadrul Consiliului Europei în materie de amenajare a teritoriului

au fost lansate în 1970, la Bonn în cadrul primei Conferințe Europene a Miniștrilor

responsabili cu Amenajarea Teritoriului. Acestea se bazau pe preocupările exprimate de

Adunarea Consultativă a Consiliului Europei încă de la începutul anilor 1960, preocupări care

au fost sintetizate în raportul intitulat "Planificarea - o problemă europeană", prezentat în mai

1968.

Politicile şi activităţile comunitare care au impact asupra teritoriului sunt următoarele:

a) politica de concurenţă comunitară; b) reţelele de transport; c) fondurile structurale; d)

politica agricolă comună; e) politica de mediu; f) cercetarea, tehnologia şi dezvoltarea; g)

activitatea Băncii europene de Investiţii (BEI).

Documentele europene identifică raporturi clare între politicile de dezvoltare, pe de o

parte, şi dimensiunea spaţială a acestora pe de alta, în sensul că politicile de dezvoltare

spaţială vizează asigurarea unei dezvoltări echilibrate şi durabile a teritoriului Uniunii

Europene. Prin aplicarea consecvenţă a acestor politici se crează condiţiile atingerii celor trei

obiective fundamentale ale politicii comunitare şi anume:

coeziunea economică şi socială ;

conservarea şi gestionarea bazelor naturale ale vieţii şi a patrimoniului cultural;

competitivitate mai echilibrată a teritoriului european.

Principii directoare pentru dezvoltarea durabilă a teritoriului pe continentul

european, CEMAT (Reuniunea Miniștrilor responsabili cu Amenajarea Teritoriului din

statele membre al Consiliului Europei), Hanovra, 2000

Primul dintre principiile unei politici de amenajare durabilă pentru Europa îl constituie

promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio-economice echilibrate

şi de îmbunătăţire a competitivităţii (capitolul IV, articolul 30). În relație cu acesta sunt

dezvoltate și celelalte principii, respectiv:

promovarea şi încurajarea dezvoltării generate de funcţiunile urbane şi de

îmbunătăţirea relaţiilor dintre oraşe şi sate;

promovarea unor condiţii de accesibilitate mai echilibrate;

facilitarea accesului la informaţie şi cunoaştere;

reducerea degradăriii mediului;

valorificarea şi protecţia resurselor şi patrimoniului natural;

valorificarea patrimoniului natural ca fctor de dezvoltare;

dezvoltarea resurselor energetice în menţinerea securităţii;

promovarea unui turism de calitate şi durabile;

limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale.

Ca răspuns la diferenţele în dezvoltarea socială şi economică de pe continentul

european, Consiliul Europei a stabilit anterior necesitatea identificării unei strategii privind

realizarea coeziunii sociale (Strasbourg, 1997). Drept urmare, CEMAT a început să-şi aducă

contribuţia în acest sens, prin promovarea unei dezvoltări regionale durabile şi echilibrate

pentru toate regiunile Europei. Principiile directoare au în vedere în mod special realizarea

cerinţelor sociale şi economice, prin armonizarea în ansamblul teritoriului, cu funcţiile sale

ecologice şi culturale şi contribuind în acest fel la dezvoltarea spaţială echilibrată, pe termen

lung şi pe scară mare. Aceasta presupune cooperarea între planificarea spaţială şi politicile

sectoriale, care influenţează la rândul lor structura spaţială a Europei (politica de dezvoltare

spaţială).

Agenda Teritorială Europeană, 2007

Dimensiunea teritorială a fost prezentă încă de la începutul construcţiei europene

(semnalăm faptul că diminuarea disparităţilor între regiuni a fost înscrisă în Preambulul

Tratatului de la Roma) şi a fost un element implicit al politicii de coeziune.

Tratatul Uniunii Europene (TUE) menționează de asemenea că “[Uniunea]

promovează coeziunea economică, socială și teritorială și solidaritatea între statele membre",

iar art. 2 (c) din Tratatul privind funcționarea UE (TFUE) prevede "competență partajată între

Uniune și țările membre se aplică și în (...) coeziunea economică, socială și teritorială"

În vederea concretizării coeziunii teritoriale a fost realizat, pe baza analizei stării

teritoriului european, și adoptat în anul 2007 de către miniștrii europeni responsabili cu

amenajarea teritoriului și dezvoltarea regională un document intitulat Agenda Teritorială

Europeană. Având în vedere schimbarea contextului economic și social, în 2011 Agenda a

fost revizuită, și racordată la prevederile Strategiei Europa 2020.

Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 - Spre o Europa inteligentă, durabilă,

favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse (2011)

Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020, atrage atenția asupra următoarelor

provocări cu care se confruntă teritoriul europan:

Expunerea sporită la globalizare: transformările structurale după criza economică

globală;

Interdependeța crescândă a regiunilor;

Provocări demografice și sociale;

Schimbări climatice și riscuri de mediu;

Provocări energetice;

Pierderea biodiveristății patrimoniului natural peisagistic și cultural vulnerabil.

În vederea luării în considerare a acestor provocări și probleme, Agenda Teritoriala a

Uniunii Europene 2020 stabilește următoarele priorități:

• Promovarea dezvoltării teritoriale policentrice și echilibrate;

• Incurajarea dezvoltării integrate în orașe, regiuni rurale și specifice;

• Integrarea teritorială în regiuni funcționale transfrontaliere și transnaționale;

• Asigurarea competivitiății pe baza economiilor locale puternice;

• Imbunătățirea conexiunilor – accesul la servicii de interes general, informație

cunoaștere și mobilitate;

• Gestionarea și conectarea valorilor ecologice peisagistice și culturale;

• Crearea de instrumente de coordonare a politicilor.

Subliniem că dezvoltarea teritorială policentrică și echilibrată a UE este un element cheie

pentru atingerea coeziunii teritoriale. Acolo unde cele mai dezvoltate regiuni și orașe din

Europa cooperează ca o parte dintr-o rețea policentrică, acestea aduc valoare adaugată și

actionează ca centre ce difuzează dezvoltare în regiune. Coeziunea teritoriala și politica

europeana de amenajarea teritoriului urmăresc:

Planificare strategică în vederea unei mai mari eficienţe;

Asigurarea unei coerenţe a politicilor cu impact teritorial, atât pe verticală (cooperare

între diferitele niveluri teritoriale), cât şi pe orizontală (coordonare a politicilor sectoriale), în

vederea susţinerii unei dezvoltări durabile la nivel european, naţional şi local;

Abordare integrată în etapa de programare şi implementare;

Impact teritorial pozitiv a programelor şi proiectelor;

Încurajarea cooperării şi capitalizarea sinergiilor teritoriale;

Gestiunea responsabilă a concentrării teritoriale;

Dezvoltarea accesibilităţii şi conectivităţii;

Acces echitabil la serviciile de interes general;

Susţinerea obiectivelor strategice de dezvoltare teritorială;

Valorizarea potenţialului specific fiecărui teritoriu.

Documente şi date cheie în problematica planificării urbane în cadrul Uniunii Europene

Cele mai importante momente și documente la nivel european cu impact asupra

problematicii planificării urbane sunt următoarele:

• 1990 - Carta verde a mediului urban. Document publicat de Comisia Europeana în

care se propune o metodă de analiză a problemelor mediului urban şi o abordare integrată.

Este subliniată nevoia de reamenajare a zonelor urbane destructurate pentru a contracara

tendinţa de extindere a oraşelor, precum şi revitalizarea cartierelor de locuinţe existente

(centre istorice sau cartiere situate la periferie).

• 1993 - Programul comunitar de acţiune pentru mediu şi pentru o dezvoltarea

durabilă care ţine cont de protecţia mediului, elaborat de Comisia Europeană.

• 1993 –se lanseaza proiectul Oraşe durabile, cu obiectivul de a identifica modul prin

care se poate pune în practică dezvoltarea durabilă în cazul oraşelor.

• 1994 - Carta de la Aalborg privind oraşele europene şi dezvoltarea durabilă.

Carta este semnată de reprezentaţii a 80 autorităţi locale europene şi de către 253 de

reprezentanţi ai unor organizaţii internaţionale. Legăturile între dezvoltarea durabilă şi

politicile urbane sunt enunţate sub formă de principii de acţiune în vederea dezvoltării

durabile.

• 1996 - Oraşe europene durabile: Raport al Grupului de experţi stabilit de

Direcţia Generală de Mediu a Comisiei Europene. Raportul are ca obiectiv să orienteze

intervenţiile locale şi defineşte un ansamblu de principii aplicabile pentru a identifica zonele

de acţiune şi pentru a evalua şi supraveghea dezvoltarea durabilă a zonelor urbane. Pentru

prima dată este subliniată legătura între dezvoltarea durabilă şi rolul administraţiei publice de

a planifica și urmări implementarea dezvoltării durabile, printr-o abordare integrată a

problemelor economice, sociale şi spaţiale ale oraşelor.

• 1997 - Chestiunea urbană: orientări pentru o dezbatere europeană, consultare

lansată de Comisia Europeană, în care este enunţată explicit necesitatea apariţiei unei

perspective urbane în cadrul politicilor europene. Uniunea Europeană îşi propune să aducă o

mai bună contribuiţie la dezvoltarea urbană.

• Comunicarea Comisiei Europene „Spre o agendă urbană în Uniunea Europeană”

COM(97)197, publicată la 6 mai 1997

• 1999 - Cadru de acţiune: Pentru o dezvoltare durabilă în cadrul Uniunii

Europene. Documentul publicat de Comisia Europeană este articulat în jurul a patru teme:

prosperitate economică şi crearea de locuri de muncă, inserţia socială şi reabilitarea zonelor

urbane, mediul urban, guvernanţa urbană şi capacitatea locală de a trata aceste probleme.

Comisia Europeană propune ca fondurile structurale să fie utilizate pentru a ajuta la

reabilitarea economică şi socială a zonelor ce se confruntă cu dificultăţi structurale.

• 1999 - Aprobarea Schemei de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (ESDP).

Documentul stabileşte pentru prima dată un cadru pentru a asigura o dezvoltare teritorială

durabilă şi echilibrată a teritoriului european.

• 2000 - Consiliul European de la Lisabona. Şefii de stat şi de guvern din ţările

europene au fixat un obiectiv ambiţios - să construiască în Uniunea Europeană o economie

bazată pe cunoaştere, care să devină cea mai competitivă până în anul 2010. Se accentuează

dezvoltarea tehnologiilor informaţiei şi încurajarea inovaţiei pentru a recupera decalajul

existent între ţările europene şi Statele Unite ale Americii.

• 2000 - Agenda de la Lille, aprobată de Miniştrii Europeni însărcinaţi cu politica

urbană, sublinia importanţa promovării unei abordări comune şi integrate a politicilor urbane

în vederea realizării dezvoltării urbane. Prin această agendă s-a aprobat un program multi-

anual de cooperare în domeniul politicii urbane în cadrul Uniunii Europene.

• 2001 - Consiliul European de la Goteborg a arătat că dezvoltarea europeană trebuie

să respecte principiile dezvoltării durabile şi a înscris obiectivele Consiliului de la Lisabona

într-o perspectivă de protecţie a mediului. Începând cu Consiliul European de la Goteborg,

UE dispune de o strategie de dezvoltare integrată, construită pe trei componente esenţiale

(economică, socială şi teritorială) având ca obiective creşterea şi competitivitatea pentru o

dezvoltare durabilă

• 2002 - Carta de la Copenhaga, aprobată în de miniştrii europeni însărcinaţi cu

politica urbană, a identificat provocările şi principiile cele mai importante pentru viitoarea

dezvoltare urbană şi regională la nivel european.

• 2004 - Comisia Europeană a adoptat cadrul legislativ pentru reforma politicii de

coeziune pentru perioada 2007- 2013, obiectivele stabilite pentru programele comunitare

fiind creşterea competitivităţii într-o Uniune Europeană largită (cu noile state membre).

• 2004 - Acordul de la Rotterdam, aprobat în cadrul reuniunilor informale anuale ale

miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului şi urbanismul.

• 2004 - Adoptarea celui de-al treilea raport privind coeziunea economică şi socială

care a dezvoltat conceptul de coeziune teritorială.

• 2005 - Comisia Europeană prezintă o versiune revizuită a Strategiei de la

Lisabona, al cărui obiectiv rămâne stimularea creşterii economice şi crearea de locuri de

muncă.

• 2005 - Acordul de la Bristol privind instituirea unei cooperări pentru favorizarea

dezvoltării unor comunităţi durabile.

• Comunicarea Comisiei Europene „Dimensiunea urbană în politicile comunitare

pentru perioada 2007-2013”, publicată la 24 mai 2007.

• 2007 - se aprobă Charta urbană a oraşelor durabile. Cunoscută şi sub numele de

Charta de la Leipzig, documentul promovează abordarea integrată şi participativă a

dezvoltării urbane pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă a teritoriului european.

Obiectivele Chartei de la Leipzig sunt axate pe întărirea competitivităţii şi a identităţii

oraşelor/regiunilor europene şi suportul pentru strategia Uniunii Europene de dezvoltare

durabilă.

• 2008 – se demareaza elaborarea cadrului de referenția al orașului european

durabil, instrument de implementare a Chartei de la Leipzig, ce vine în sprijinul autorităților

publice să își evalueze sustenabilitatea planurilor și strategiilor de dezvoltare.

• 2010 – se elaborează și aprobă în cadrul reuniunii ministeriale organizate de

președenția spaniolă a UE, Declarația de la Toledo privind folosirea regenerarii urbane

integrate ca instrument de implementare a Strategiei Europa 2020.

În vederea armonizării abordărilor privind planificarea urbană și teitorială, în cadrul

Conferinţei Europene a Miniştrilor Însărcinaţi cu Planificarea Spaţială / Regională –

CEMAT, 2006, au fost definite o serie de noțiuni cheie specifice domeniului.

Planificare integrată

Planificarea integrată (în opoziţie cu planificarea sectorială) este un proces, care implică

gruparea eforturilor de planificare specifică de nivel şi sectorială, ce permite un proces

decizional strategic şi asigură o perspectivă sinoptică a resurselor şi a angajamentelor.

Planificarea integrată acţionează ca un punct nodal pentru iniţiativele instituţionale şi alocarea

resurselor. În contextul planificării integrate (sau cuprinzătoare), factorii economici, sociali,

ecologici şi culturali sunt utilizaţi în comun şi îmbinaţi pentru a dirija deciziile de folosinţă a

terenurilor şi a obiectivelor în vederea unei dezvoltări teritoriale durabile.

Planificare de mediu

Planificarea de mediu este o disciplină relativ nouă, care îşi propune să contopească practica

planificării urbane / regionale cu preocupările de mediu. Planificarea de mediu se ocupă atât

de zonele urbane / metropolitane, cât şi de zonele rurale / naturale. Planificarea de mediu are

în vedere o gamă completă de reglementări de mediu de la cele europene până la cele locale.

Expresia cea mai comună a planificării de mediu o constituie realizarea de evaluări riguroase

de impact asupra mediului a proiectelor şi programelor privind folosinţele de teren,

dezvoltarea economică, transportul, dezvoltarea locuinţelor, aerul, zgomotul, apa, terenurile

mlăştinoase, speciile şi habitatele în pericol de dispariţie, ecosistemele, zonele inundabile,

zonele de coastă, aspectele vizuale, etc.

Planificarea peisajului

Planificarea peisajului este o activitate care implică atât specialişti publici, cât şi privaţi,

având drept scop crearea, conservarea, îmbunătăţirea şi restaurarea peisajelor la diferite scări,

de la traseele cu vegetaţie şi parcurile publice la zonele mari, cum ar fi pădurile, marile zone

de vegetaţie sălbatică şi ameliorarea peisajelor degradate, cum ar fi minele sau gropile de

depozitare a gunoaielor. Planificarea peisajului cuprinde o varietate de calificări cum ar fi

arhitectura şi design-ul peisajului, conservarea naturii, cunoaşterea plantelor, a ecosistemelor,

a ştiinţei solului, hidrologie, peisajele culturale, etc. Prevederile Convenţiei Peisajului

European reprezintă linii directoare importante pentru conţinutul şi procedurile planificării

peisajului.

Planificarea folosinţelor de teren, zonificare

Planificarea folosinţelor de teren reprezintă o ramură a politicii publice, care cuprinde diferite

discipline, ce urmăresc ordonarea şi reglementarea folosinţelor de teren în mod eficient.

Aceasta înseamnă dispunerea ştiinţifică, estetică şi ordonată a terenului, a resurselor, a

obiectivelor şi a serviciilor în vederea asigurării eficienţei fizice, economice, sociale şi de

mediu, a sănătăţii şi a bunăstării comunităţilor urbane şi rurale. Zonificarea reprezintă o

componentă importantă a planificării folosinţelor de teren. Aceasta include reglementarea

tipurilor de activităţi, care vor fi acceptabile pe anumite loturi (cum ar fi spaţiile deschise,

rezidenţiale, agricole, comerciale sau industriale), densităţile la care se pot efectua activităţile

respective, spaţiul pe care îl pot ocupa structurile spaţiale, etc.

Planificare fizică

Planificarea fizică este strâns legată de planificarea folosinţelor de teren, proiectarea urbană,

planificarea transportului, planificarea peisajului, planurile de construire, etc. Ea vizează

activităţi care influenţează în mod direct şi programează structura fizică şi mediul oraşelor şi

al împrejurimilor (în opoziţie cu activităţile de planificare economică sau planificare socială).

Structură spaţială policentrică / Dezvoltare spaţială policentrică

Structura spaţială policentrică se referă la morfologia sistemului de localităţi. Aceasta

presupune că, ladiferite nivele ale ierarhiei urbane, există o pluralitate a aglomerărilor urbane

de dimensiune egală, în opoziţie cu situaţiile în care un singur mare centru urban domină

fiecare nivel şi chiar elimină prezenţa nivelurilor intermediare.

Conceptul de dezvoltare spaţială policentrică a fost introdus prima dată în dezbaterea

europeană de către ESDP (Perspectiva asupra Dezvoltării Spaţiale Europene) a politicilor de

dezvoltare spaţială şi a fost preluat în cadrul Principiilor Directoare.

Policentricitatea sistemelor de localităţi este considerată că favorizează dezvoltarea

teritorială durabilă, precum şi reducerea dezechilibrelor teritoriale.

Un aspect important al policentricităţii este acela că ea este valabilă la diferite scări:

- aplicată la scară europeană, ea ar trebui să permită apariţia unor zone alternative de

integrare economică globală, posibil să contracareze efectele polarizării

aşa-numitului pentagon Londra- Paris-Milano-Munchen-Hamburg;

- aplicată la scară intermediară (spre exemplu, la scară naţională sau în zone transnaţionale),

policentricitatea ar trebui să conducă la un sistem echilibrat de localităţi cu o creştere de

care beneficiază câteva zone metropolitane de dimensiune diferită şi nu numai capitalele

naţionale;

- aplicată la nivel regional, policentricitatea trebuie să asigure că de avantajele creşterii şi

ale dezvoltării beneficiază şi oraşele de dimensiuni medii şi mai mici pentru a menţine şi a

spori vitalitatea în părţile mai rurale ale regiunii.

Dezvoltare regională / Planificare regională

Dezvoltarea regională este considerată atât o creştere a bogăţiei într-o regiune, cât şi

activităţile care conduc la o astfel de creştere. Dezvoltarea regională are o orientare

economică puternică, deşi ea ar putea include şi considerente sociale şi culturale.

Planificarea regională este o ramură a planificării folosinţelor de teren, care se ocupă de

organizarea infrastructurii, de creşterea localităţilor şi a zonelor neconstruite la scara unei

regiuni. Planificarea regională contribuie, în general, la dezvoltarea regională, dar poate

îndeplini şi obiective suplimentare, cum ar fi durabilitatea în sensul mediului. Planificarea

regională este înţeleasă, în general, ca activităţi de planificare spaţială la scară regională.

Dezvoltarea spaţială

Dezvoltarea spaţială se referă la evoluţia teritoriilor sub toate aspectele (economic, social, de

mediu, fizic). Observarea dezvoltării spaţiale (de exemplu în contextul programului EPSON),

realizarea de analize ale tendinţelor de dezvoltare spaţială şi de studii de prognoză privind

dezvoltarea spaţială sunt acţiuni necesare pentru pregătirea politicilor de dezvoltare spaţială.

„Politica dezvoltării spaţiale” este un concept destul de recent, apărut în anii 1990 (când au

fost adoptate ESDP şi Principiile directoare), însemnând o politică ce promovează dezvoltarea

spaţiului în conformitate cu principiile generale. Pentru aplicarea acestor principii generale

descrise în Principii directoare şi în ESDP, este necesar să se asigure convergenţa a diferite

politici publice (sectoriale şi nesectoriale).

Proiecte de dezvoltare spaţială

Proiectele de dezvoltare spaţială sunt proiecte elaborate sau controlate de organisme publice

care contribuie pozitiv la dezvoltarea teritorială la diferite niveluri. Proiectele de dezvoltare

spaţială pot cuprinde lucrări de infrastructură, promovarea şi dezvoltarea economică a unor

zone specifice, măsuri de reabilitare urbană, restaurarea ecosistemelor deteriorate etc. În

general, proiectele de dezvoltare spaţială sunt elemente ale unor strategii mai amănunţite de

dezvoltare spaţială. În timp ce unele proiecte de dezvoltare spaţială au un caracter „top-down”

(de sus în jos) şi implică în principal autorităţi publice, altele au un caracter „bottom-up” (de

jos în sus) şi pot implica în mare măsură societatea civilă şi interese private (cum ar fi

parteneriatul public-privat).

Coeziunea teritorială

Conceptul de coeziune teritorială este un obiectiv acoperitor de dezvoltare teritorială al

Principiilor directoare şi al ESDP. Cu toate că este inclus în documentele oficiale la cel mai

înalt nivel, încă nu s-a stabilit o definiţie oficială a coeziunii teritoriale. În general este

considerată ca fiind complementară obiectivelor de coeziune economică şi socială având ca

scop promovarea unei dezvoltări armonioase şi omogene a întregului teritoriu. Există un

consens larg în privinţa faptului că coeziunea teritorială este un concept multidimensional cu

cel puţin trei componente3:

- calitatea teritoriului: calitatea condiţiilor de viaţă şi de muncă; standarde de viaţă

comparabile pe cuprinsul teritoriilor; acces similar la serviciile de interes general şi la

cunoştinţe;

- eficienţa teritorială: eficienţa resurselor în ceea ce priveşte energia, resursele naturale

şi ale solului; competitivitatea ţesutului economic şi atractivitatea teritoriului;

accesibilitatea interioară şi exterioară; experienţe la nivel local şi aspecte specifice;

„meserii” productive şi avantajul competitiv al fiecărui teritoriu.

Dezvoltarea teritorială

3 Roberto Camagni: „Raţiunea privind coeziunea teritorială şi locul politicilor de dezvoltare teritorială se află în

modelul european al societăţii”. Material prezentat la Seminarul de la Viena cu tema „Coeziunea teritorială şi

modelul european al societăţii”, iulie 2005.

Dezvoltarea teritorială este un concept comprehensiv utilizat în general ca obiectiv al

politicilor publice („politica de dezvoltare teritorială”). Acest concept reflectă în mod riguros

contextul actual al Europei, caracterizat de rate reduse de creştere şi de puternice dezechilibre

regionale. În timp ce în perioada de mare creştere din deceniile postbelice principalele

obiective ale politicilor publice în ceea ce priveşte teritoriul erau de a dirija procesul de

creştere spre reglementarea utilizării terenurilor, furnizarea infrastructurii şi oferirea de

stimulente care să atragă investiţii (conceptele politice corespunzătoare erau „planificarea

teritorială”, „amenajarea teritoriului”, „Raumordnung”, Ordenacion del territorio” etc.),

dezvoltarea teritoriului a devenit o prioritate generalizată menită să asigure locuri de muncă şi

servicii şi să reducă dezechilibrele teritoriale.

Caracterul comprehensiv al dezvoltării teritoriale rezultă din faptul că aceasta nu are ca scop

doar creşterea economică în regiunile respective, ci urmăreşte şi durabilitatea aspectelor sale

economice, sociale, de mediu şi culturale. Dezvoltarea teritorială are aşadar o dimensiune

calitativă bine dezvoltată care necesită un nivel ridicat de coerenţă şi implementarea

politicilor publice.

Planificarea urbană şi rurală

Planificarea urbană şi rurală este o expresie originară din UK (Legea planificării urbane şi

rurale din 1947 adoptată în perioada imediat postbelică ca răspuns la industrializare şi

urbanizare), care a fost larg utilizată pe întregul continent european şi care conţine un sector

de politici publice care include diferite activităţi, cum ar fi planificarea utilizării terenurilor,

proiectare urbanistică, planificare peisagistică, regenerare urbană, planificarea transportului,

dezvoltarea dotărilor şi utilităţilor etc. Obiectivul general al planificării urbane şi rurale este

de a menţine echilibrul între dezvoltarea economică, bunăstarea socială şi calitatea mediului.