Analiza critică a Pentateuhului

- Pentateuh = „cinci suluri” (cărţi), datate din era creştină

-„Tora” sau „Legea” la evrei, are un studiu crtico-ştiinţific de cel

puţin două secole;

- compus în timpuri diferite, unitatea este redată de povestirea istorică;

- deşi structura este narativă, partea cea mai extinsă este din legi, aspectul cel mai

important al revelaţiei primite de Moise;

- considerate o unitate pentru că ele contin toată legislaţia lui Israel

- unitatea de fond este dată de conexiunea dintre lege şi istorie. Teologia legii a fost

determinată de teologia sa asupra istoriei. Obligaţiile legale nu sunt decât răspunsul

lui Israel la intervenţia istorică a Domnului în favoarea sa. Dumnezeu şi-a ales un

popor al său, o naţiune teocratică, al cărei caracter definitiv este legea.

Compoziţia:

- 1753, francezul Jean Astruc a făcut o analiză literară şi suţinea existenţa unor

documente literare independente îmbinate în Pentateuh

- 1802, Vater prezintă caracterul eterogen al fragmentelor narative, o colecţie de

fragmente medievale dezbinate şi puse impreună

- 1831, Ewald susţine existenţa unui document de principiu pe marginea căruia au

fost adăugate alte izvoare sau extrase din ele;

- 1835, Hopfeld a demonstrat existenţa a trei documente în Geneză, două elohiste

(E şi P) şi unul jahwist (J);

- 1836, Reihm evidenţiază documentul 4, cel numit denteronomist (D), probabil

cartea regăsită în templu în timpul lui Iosia (622 în. Hr.);

- 1878, teoria celor patru izvoare, finalizată de Wellhausen;

1. J (jahwist) – document iudeu din sec. X-IX;

2. E (elohist) – document din sec. VIII, din Regatul de Nord.

3. D (denteronomist) – opera unui autor iudeu din sec. VII – susţine un singur

loc de cult

4. P – opera post-exilist a preoţilor din Ierusalim – presupune unitatea

sanctuarului

Modificări ulterioare al teoriei

1. Aceaşi analiză literară, dar mai insistentă, au subliniat că documentele nu au fost

create din nimic de un singur autor, ci fiecare document este deja o operă.

2. O analiză a contextului vieţii israelite care ar fi produs acele compoziţii. Nu aduce

schimbări şi nu se opune teoriei izvoarelor, dar nuanţează concluziile.

3. Şcoala suedeză din Upsala aduce o nouă cotitură. Accent pus pe transmiterea orală

fidelă a unei mari părţi a materialului care s-ar fi redactat mai târziu. Poziţie bine

acceptată, plasând redactarea mai devreme decât Wellhausen.

4. Azi nu se pot stabili concluzii rigide despre geneza, dezvoltarea şi formele literare

ale Pentateuhului. Există anumite constante (stil, vocabular, gândiea teologică) care

evidenţiază existenţa unor blocuri de material cât şi a unor relaţii între ele, ceea ce

susţine ideea unor tradiţii distincte dezvoltate în interiorul Israelului. Redactarea

finală a acestor tradiţii este în acord cu cea propusă de Wellhausen.

Tezaurul oral:

- se presupune existenţa unei colecţii de material istoric, poate în formă poetică, ce

s-ar fi transmis oral până în perioada judecătorilor, ceea ce ar fi constituit un izvor

comun pentru tradiţiile dezvoltate ulterior. Acest izvor poate fi alcătuit din:

povestiri independente (Fc. 26, 6-11)

naraţiuni culturale (Fc. 28, 10-22)

cântări primitive (Fc. 4, 23-24)

oracole (Numerii 23,24)

explicaţii etimologice (Fc. 25, 22-26)

legende (Fc. 6, 1-4)

Tradiţia Jahwistă

- plasată în sec. X în. Hr., în regatul Iuda, secolul X trebuie să fi avut influenţă

decisivă asupra selecţiei, dispoziţiei şi redactării materialului, dar nu exclude aporturi

redacţionale anterioare şi nici posterioare.

Caracteristici: - un vocabular specific

- eleganţă stilistică concretizată în scene vii, cu dialog mai ales

- pătrunzătoare psihologic

- profunde intuiţii teologice

- curajoasă folosire a antropomorfismelor

Conţinut: - istoria primului om, istoria primară

- istoria planului specific al lui Dumnezeu faţă de poporul ales, patriarhi,

exod

- comuniunea divină cu oamenii este prezentată convingător (Fc.3,8,21;

4,15; 18,19)

- accent pe iniţiativa divină, care a făcut din Israel ceea ce este

- un puternic optimism (Fc. 3,15; 4,7)

- tema „fiului mai mic”. Isaac preferatul lui Ismail, Iacob lui Esau, Iuda

fraţilor săi mai mari. Explicabil prin acendenţa tribului Iuda faţă de celelalte triburi.

Tradiţia elohistă

- document formulat în Regatul de Nord, publicat după schisma din 933 în. Hr.;

- numită aşa datorită utilizării cu grijă a numelui „Elohim” în materialul pre-

sinaitic;

Conţinut: - perspectiva mai restrânsă, Avraam ca profet (Fc. 20,7);

- evită antropomorfismele marcante. Dumnezeu comunică prin vise, nori,

foc şi îngeri;

- influenţa luptei împotriva idolatriei, Iacob îndepărtează zeii străini (Fc.

35,2), morala mai riguroasă combătând practicile degradante cananeene;

- stil didactic, lipsit de spontaneitatea tradiţiei jahwiste;

- punctul culminant este alianţa dintre Dumnezeu şi Israel prezentată ca un

tratat, cu condiţiile puternic reliefate, ca un eveniment riguros religios care a determinat

un mod de viaţă irevocabil;

- fuziunea dintre cele două tradiţii s-a făcut în sud, probabil după 721, ceea

ce a permis tradiţiei jahwiste să prevaleze, acţiune conexată cu intenţia lui Iezechia de a

aduce întregul Israel la cultul lui Iahweh din Ierusalim.

Tradiţia denteronomistă

- uşor de distins şi datat, redactată definitiv în prima jumătate a sec. VII în. Hr.,

probabil cartea adusă lui Iosia (621);

- se limitează, cu mici excepţii, la carte Denteronom, ceea ce i-a atras numele;

Conţinut: - stil hotărât parenetic cu un vocabular particular, ceea ce denotă o

perioadă de criză religioasă (probabil după căderea Regatului de Nord, în timpul

ameninţării asiriene, când în sud existau regi nepotriviţi);

- mântuirea de pericole ar fi fost posibilă numai printr-o reală

corespondenţă cu Legea şi printr-o întoarcere la un cult pur al lui Dumnezeu, în

unicul templu din Ierusalim;

- nucleul legilor denteronomiste vin din Regatul Nord, din tradiţia

elohistă. Acestea au venit prin refugiaţii din 721 şi ulterior codificate. A suferit

modificării şi evoluţii până la forma actuală;

- a determinat o evaluare a istoriei Israelului observată doar prin

prisma principiilor denteronomiste, ceea ce a coordonat alcătuirea cărţilor Iosua

→ Regi;

- probabil că forma definitivă a fost dată în timpul exilului (Regi 25,

27-30);

- are o contribuţie teologică fundamentală: conceptul alianţei (preluat

din elohism) înţeles ca o alegere plină de dragoste faţă de Israel din partea lui

Dumnezeu (idee din jahwism) cu obligativitatea respectării Legii. Răspunsul este

insă personal, el trebuie dat urgent de fiecare individ din fiecare generaţie, ceea ce

va influenţa decisiv judecata finală a lui Dumnezeu (Deut. 28).

Tradiţia presbiterială (P) sau sacerdotală

- numită aşa datorită sursei din Ierusalim şi a interesului pentru liturghie;

- cuprinde aproape a doua jumătate din Exod, Leviticul şi cea mai mare parte din

Numerii;

- abstract şi abundent, preferă genealogiile;

- precizează cronologia şi descrie amănunţit elementele rituale;

- evită şi mai mult antropomorfismele;

- are o lungă preistorie şi conţine mult material vechi, dar forma finală a apărut în

timpul exilului. Fondul este creat de situaţia de criză a exilului;

- Dacă Iahweh este sfânt la fel trebuie să fie şi Israelul, separat şi necontaminat de

un cult sau morală umană. De aici apar multe prescripţii despre curăţiri rituale şi

legale;

- Istoria lui Israel dobândeşte multe accente liturgice.