UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI

MEDICINĂ VETERINARĂ

”ION IONESCU DE LA BRAD” IAȘI

Facultatea de Horticultură

PROIECT DE AN

LA DISCIPLINA AMPELOGRAFIE

Îndrumător:

Prof. Dr. Liliana Rotaru Student:

Eugenia Gaita

Anul I Master

2010-2011

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ

”ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

Facultatea de Horticultură

PROIECT DE AN

LA DISCIPLINA AMPELOGRAFIE

Titlul proiectului: Înfiinţarea unei plantaţii viticole în sistem ecologic în

centrul viticol Huşi din podgoria Huşi care asigură obţinerea unei producţii anuale

de 250 t struguri pentru vinuri aromate

Îndrumător:

Prof. Dr. Liliana Rotaru Student:

Eugenia Gaita

Anul I Master

2010-2011

I. MEMORIU DESCRIPTIV-Conditiile ecoclimatice din podgoria Husi (centrul

viticol Husi)

Podgoria Huşi. Vechimea culturii viţei de vie pe teritoriul actual al podgoria Huşi se explică prin prezenţa viţei sălbatice (Vitis silvestris) pe văile cursurilor de apă din zonă (Prut, Bârlad şi Siret). Amorfele descoperite datând din sec. II-III î.H. dovedesc vechimea multimilenară a îndeletnicirilor viticole în acest areal. Primele documente scrise datează de la 1415, din vremea lui Alexandru cel Bun.De asemenea, cronicarii timpului se referă în scrierile lor la viticultură. Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldaviae” (1716) aprecia: “Vinul cel mai bun se face la Cotnar şi îndată după acesta vinul de Huşi e socotit cel mai bun”.

În anul 1900, când se semnalează oficial filoxera, suprafaţa ocupată de vii era de circa 6300 ha. În numeroase documente şi scrieri se reliefează că dintre podgoriile Moldovei, cea de la Huşi a fost ultima atinsă de filoxeră. Acest fapt se datorează mai puţin compoziţiei fizice a solului cât mai ales izolării sale de celelalte podgorii. Cu toate măsurile luate în perioada 1904-1912, filoxera a distrus aproape în totalitate plantaţiile indigene existente.

Refacerea podgoriei afectate de filoxera s-a realizat mai ales după cel de-al doilea război mondial cu un număr restâns de soiuri, ponderi având soiurile locale, dintre care, cele mai reprezentative fiind Zghihara de Huşi, Busuioaca de Bohotin şi Feteasca albă. În prezent, podgoria Huşi, una dintre cele mai cunoscute din România apare ca un imens amfiteatru natural, la baza căruia sunt case, vile şi blocuri moderne, iar jur împrejur, într-un cerc aproape perfect, dealurile Dobrina, Coţoi, Pleşu, Șara şi Turbata, acoperite cu plantaţii viticole.

1.1. Asezarea georgaficaPodgoria Husi este situata in partea sud-estica a Podisului Central Moldovenesc, intre

valea Crasnei la V si vale Prutului la E, respectiv intre paralela de 46º51’ (Dealul Ghermanesti-Calcea) la N si cea de 46º 31’ (confluenta Crasna-Barlad) la S, paralela mediana de 46 º 41’ latitudine nordica trecand prin orasul Husi. Plantatiile viticole ale acestei podgorii sunt amplasate georgrafic in Depresiunea Husiului de la Est, in zona Dealurilor Crasna-Lohan de la Vest, in extremitatea nordica a Dealurilor Falciului de la Sud si, cu deosebire, pe coastele de tranzitie dintre dealurile mentionate si Depresiunea Husiului.

La dezvoltarea acestei podgorii au concurat deopotriva avantajele oferite de cadrul natural, stravechea preocupare a populatiei locale in aceasta ramura a agriculturii si moderna dotare materiala. Un rol important l-a avut si prezenta localitatii Husi, vechi targ moldovenesc (1502), resedinta domneasca si episcopala, devenit oras capitala de tinut (1834) si important centru de cai de comunicatie cu Iasiul, Vasluiul, Barladul si, peste Prut (prin punctul de vama Albita) cu Chisinaul si alte asezari basarabene.

Principalele centre viticole ale podgoriei sunt: Husi, Averesti si Lohan-Crasna.Centrul viticol Husi isi are plaiurile dispuse compact in potcoava marelui amfiteatru al

bazinului paraului cu acelasi nume, amfiteatru ce domina orasul dinspre sud (cu plaiurile Ogradă, Coţoi, Schit, Drăslăvăţ, Ochiuri), dinspre vest (Dobrina, Saca, Şara, Rotundoaia), dinspre nord (Turbata, Corni, Dric, continuate cu Epureni, Novaci, Duda) şi dinspre sud-est (Voloseni). Tot spre acest mare centru mai graviteaza si plaiurile situate in afara limitei sudice a Depresiunii Husi (deci in nordul regiunii Falciu-Elan), cum sunt cele de la Rusca, Pădureni, Văleni, Stănileşti şi Lunca Banului.

1.2. Factorii climatici

1.2.1. Temperatura

1.3. Factorii geopedologiciÎn Depresiunea Huși substratul litologic este constituit din sedimente ale sarmațianului

mijlociu (basarabian) și superior ( chersonian), alcătuite dun marne-argile, argile nisipoase și nisipuri, cu intercalații de gresii calcaroase și calcareoolitice, iar pe dealurile înalte din vestul și sudul acestuia (D.Lohan, D.Crasna, D.Dobrina, D.Huși, D.Rusca) sarmațianul este acoperit de faciesul nisipos (cu intercalații de argile nisipoase și gresii dure ale meoticului).

La aceste sedimente marine sarmațian-meotice de fond, cu apariții la zi pe coamele interfluviale și, local, pe versanți (parțial loessoidizate), se adauga cuvertura continuă a depozitelor cuaternare, respectiv deluvio-coluvială pe versanți (cu textură dominant nisipo-lutoasă, provenită din amestecul gravitațional al sedimentelor menționate) și aluvională pe terasele fluviale (luturi loesssoide cu nissipuri si prundisuri de bază), sau pe luncile luto-nisipo-argiloase ale văilor actuale.

1.3.1. Relieful

Relieful este detrminat de structura geologică şi particularităţile litologice ale depozitelor (nisipuri, argile, gresii). Acesta este reprezentat de Depresiunea Huși, încadrată la nord de Dealurile Ghermăneștilor, la vest de Dealurile Crasnei și Lohanului, la sud de Dealurile Fălciului si la est de Valea Prutului.

Geomorfologic deci, se pun în contact două subunități distincte: una deluroasă în jur de 300 m altitudine absolută și una colinară depresionară cu o medie altitudinală de 150 m, albia Prutului din sectorul la care ne referim coborând insesizabil de la 29 m la 22 m altitudine absolută.

Dealurile au orientări, caratceristici morfologice și pante diferite, cu fundal pentru unele plaiuri ale podgoriei. Astfel, Dealurile Crasna-Lohan, dintre Depresiunea Hușiului (E) și Valea Crasnei (V), pornesc din trunchiul comun al Dealului Bunești (402 m) și se dirijează spre sud, sub formă de două culmi paralele, separate de Valea Lohanului.

Dealurile menționate interesează îndeosebi prin versanții lor, pe care sunt amplasate, masiv sau dispersate , numeroase plantații viticole. Declivitatea lor variază sectorial între 5º și 25’, valorile mai mari de 10º-20º fiind frecvente pe coastele structurale, între care cele mai importante sunt Coasta Crasnei și Coasta Lohanuluide pe stânga acestor văi Coasta Hușiului de pe dreapta și din bazinul de recepție al pârâuluicu acealași nume.

Dată fiind înclinarea, pretabilitatea litologică, plus despădurirea și agrotehnica nerațională din trecut, acești versanți sunt puternic afectați de eroziunea areolară, arganisme torențiale și mai multe generații de alunecări (stabilizate, semistabilizate și reactivate), procese de degradare combătute parțial, îndeosebi prin tehnici de amenajare viticole, pomicole si silvice. Depresiunea Husiului este delimitată de rama înaltă a dealurilor din S, V și N, respectiv de Valea Prutului la E.

Expoziția predominantă a dealurilor spre est, sud-est și sud-vest, permite valorificarea radiației solare prin cultivarea viței de vie și a pomilor fructiferi.

1.3.2. Factorii hidrologici

Zona municipiului Huși este tributară râului Bârlad prin Crasna și Lohan din zona deluroasă vestică- văi cu scurgere permanentă, dar cu debite modeste și oscilante în timpul anului- și Prutului prin totalitatea pâraielor ce drenează Depresiunea Hușiului, între care mai mari și aproape permanente sunt Valea Grecului-Gura Văilor, ce colectează toate pâraiele semipermanente (Voloseni, Huși unit cu Recea și Valea lui Ivan) din sud-vestul depresiunii, și pârâul Șopârleni (cu Ruginosu și Barahoi) care, împreună cu micile pâraie temporare Barboși, Luncani și Valea Lupului, drenează partea de nord-est a acestuia.

Tabloul apelor de suprafață este completat de numeroase iazuri amenajate din necesitatea asigurării unor debite permanente în zonă (Benti, Galbena). Dintre apele subterane, cele mai importante sunt: stratul acvifer Arsura-Pârhești, cu debitul cel mai mare captat în preajma satului Arsura și pe Coasta Husiului pentru alimentarea orașului.

Apele subterane mențin parțial debitul pârâilor Draslăvăț și Răiești. Apele freatice sunt cantonate în depozite fine de nisip cu o grosime cuprinsa intre 0,5-1,5 m situate la circa 2-12 metri adâncime.

Toate aceste surse de apă, majoritatea de calitate accesibilă. Constituie o rezervă importantă. Dacă totuși regiunea și îndeosebi depresiunea Hușiului, apare cu o deficiență în umiditate, se datorează insuficientei valorificări, inclusiv în viticultură, a resurselor hidrice de care dispune.

1.3.3. Factorii edafici

- Tipurile de sol intalnite in podgorieStudiul pedologic efectuat pe raza teritoriului administrativ Husi a pus in evidenta o gama

larga de soluri a caror raspandire este in stransa legatura cu elementele geomorfologice, litologice , de clima si vegetatie.

Cea mai mare extindere o au solurile din clasa Cernisoluri.Pe versantii puternic inclinati s-au delimitat regosolurile.In zonele amenajate cu vita de vie si livezi s-au delimitat cernoziomuri, faeoziomuri,

preluvosoluri si eutricambosoluri arice.In luncile vailor Husi, Lohan, Voloseni, Recea, paraul lui Ivan si Gura Vaii s-au delimitat

aluviosoluri si gleiosoluri.Principalii factori care au dus la formarea acestor soluri sunt:relieful, vegetatia, clima, roca de solificare si apa freatica.

In perimetrul Husi au fost identificate un numar de 8 tipuri de sol grupate in urmatoarele clase:Clasa Protisoluri;Clasa Cernisoluri;Clasa Hidrisoluri;Clasa Pelisoluri;Clasa Cambisoluri;Complexe de soluri.

În zona de studiu pentru înființarea unei plantații viticole predomină cernoziomul tipic epicalcaric pe lut nisipo-argilos dezvoltat pe materiale deluviale de pantă, carbonatice

mijlocii.Apa freatică se află la o adâncime de 1,5 – 2,5 m, predomină o vegetație de silvostepă și are aspectul unui teren normal.

Cernoziomul tipic epicalcaric lut nisipo-argilos pe lut nisipo-argilos dezvoltat pe materiale deluaviale de pantă carbonatice mijlocii, arabil

Formula Czti-K21-LN/LN-Sp m/NB-ARăspândirea: sudul perimetruluiCondițiile naturale în care apare: relief deal, versant neuniform lung; material parental-

luturi; apa freatica > 10 m; vegetație de silvostepăAspectul suprafeței terenului: normalCaracteristicile solului

* Morfologice:Orizont Ap 0-17 cm, de culoare brun închis (10 YR 3,5/ 1,5),umed ți brun (10YR 4,5/3) uscat, slab structurat, rădăcini foarte frecvente, poros, afânat, reavăn, textura lut nisipo-argilos,fara efervescenta.Orizont Am 17 – 33cm, culoare brun inchis (10 YR 3,5/ 1,5), structura granulară, poros, afanat, rădăcini foarte frecvente, textura lut nisip fin, fara efervescenta, trecere treptată.Orizont AC 33 – 54 cm, culoare brun inchis (10YR 3/4), textura lut nisipo-argilos, structura poliedrica subangulara bine dezvoltata, cu numerosi pori fini, moderat compact, efervescenta slaba, trecere netă.Orizont C1 54-87 cm , culoare brun-galbuie (10 YR 6/6), structura bulgaroasa slab dezvoltata cu pori fini, slab compact, textura lut nisipo-argilos, efervescenta puternica, trecere treptată.Orizont C2 87 – 150 cm, culoare galbui-brun (10 YR 7/6), slab structurat, cu pori fini, slab compact, friabil, textura lut nisipo-argilos, efervescenta foarte puternica, trecere treptată.

* Fizice ale cernoziomului tipic epicalcaric de Husi sunt:- porozitate moderata,- permeabilitate moderata,- rezistenta mare la arat.

* chimice sunt: - reactia solului slab acida(6,8), - continut de carbonati- 1,68 % la 33 cm, - continut de fosfor -17 ppm (mic), - continut de potasiu mijlociu -200ppm( mijlociu), - rezerva de humus foarte mare -248 t/ha (foarte mare).

*Alte caracteristici:- fara modificari, drenaj global bun

1.3.4. Vegetația spontană și cultivată

Vegetația este în strânsă legătură cu condițiile de climă, relief și sol. În zona de studiu aflată pe strada Fundătura viticolei Nr.1 este specifică vegetația de silvostepă caracterizată priin specii ierboase xeromezofite și chiar xerofite la care se adaugă și diferite specii lemnoase: stejar (Quercus robur), măr (Malus domestica), păr (Pirus communis), cireș sălbatic (Cerasus avium) etc. Dintre arbuști: corn (Cornus mas), alun (Coryllus avelana), măceș (Rosa canina), soc (Sambucus nigra) etc. Mai rar se intalnește fag (Fagus silvica), plop (Populus alb), salcâm (Robinia pseudacacia).

Vegetația de stepă cuprinde asociații păioase reprezentate prin: firuță (Poa pratensis), ovăscior (Arrhenathruum elatu), obsigă (Bromus inermi), pir (Agropirum repens), laptele câinelui (Euphobia cyparissia), lumânărică (Vrrbas-cum pholomoides), susai (Sonchus aspe).

În concluzie, sectorul climatic al Depresiunii Huși are un caracter de relativă adăpostire, temperaturi și amplitudini termice cu nuanțe excesive, precipitațiile mijlocii și frecvenșa moderată a fenomenelor hidrometeorice.

1.4. Factorii social economici

Municipiul Huși are o suprafață de 700 ha cu o populație de aproximativ 45 000 locuitori adica, circa 12% din populația județului Vaslui.

Înconjurat de comunele: Duda-Epureni, Stănilești, Pădureni, Crețești, Tătărăni și Bunești-Averești, orașul are din punct de vedere economic un efectiv potențial agricol. Noua structură a formei de proprietate (în totalitate privată) prognozează o tendință de dezvoltare a industriei ușoare (textile și încălțăminte).

Localizarea municipiului în centrul unei zone viticole, face din Huși un important centru de vinificație. Industriile principale dezvoltate în Huși sunt cea constructoare de mașini-unelte șii de utilaje pentru industria alimentara, industria încălțămintei, industria alimentară (băuturi alcoolice, preparate din lapte, băuturi răcoritoare, preparate de panificație etc.), industria prelucrătoare a lemnului (fabrici de mobilă), materiale de construcții (cărămizi, teracotă) etc.

Orașul este un important punct turistic din pricina faptului că aici se găsește ctitoria lui Ștefan cel Mare, cu hramul ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, fostă episcopie din secolul XVI. Astăzi, cel ce păstorește episcopia este P.S. Ioachim Mareș, iar ca episcop vicar Cornelui Bârlădeanu. Palatul episcopal a fost construit între 1782-1792. Episcopia are un muzeu reconstruit în perioada 1998-2003. Alte obiective importante sunt Muzeul Munipal, înființat în 1957, Muzeul Viticulturii, precum și Muzeul memorial ”Dimitrie Cantemir”.

II. MEMORIU DESCRIPTIV

2.1. Stabilirea sistemului si a tipului de plantatie viticola

Sistemul de cultură a viţei de vie este determinat de condiţiile pedoclimatice, în special de temperaturile minime absolute din timpul iernii (nivelul, durata, frecvenţa, amplitudinea şocurilor termice, variaţia acestora în funcţie de topoclimat etc.) şi de comportarea (rezistenţa) soiurilor de viţă de vie în aceste condiţii, la care se adaugă nivelul temperaturilor înregistrate în timpul vegetaţiei, fertilitatea solului, specificul local, tradiţia etc.

În funcţie de aceşti factori, la nivelul ţării noastre se practică trei sisteme de cultură: ne-protejat, semiprotejat şi protejat.

Sistemul de cultură semiprotejat se practică în arealele în care temperaturile minime din timpul iernii coboară sub limita de rezistenţă a viţei de vie 2-4 ani din 10. Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mari (40-60-80%) şi nu pot fi, sau sunt greu compensate la tăierea de rodire, în unii ani înregistrându-se temperaturi foarte scăzute (accidente climatice), care afectează parţial sau uneori total sistemul aerian al viţei de vie. Se cultivă soiuri rezistente la ger, în special soiuri pentru struguri de vin şi mai puţin soiuri pentru struguri de masă. Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte (pentru îndepărtarea de suprafaţa solului, unde se înregistrează cele mai scăzute temperaturi), dar, la baza butucului, la nivelul solului, la tăierea de rodire, se rezervă 1-2 cepi de siguranţă; coardele formate pe aceştia, toamna se protejează total sau parţial prin acoperire cu pământ şi servesc primăvara următoare, în caz de nevoie, la completarea sarcinii de rod, sau la refacerea butucului, în caz contrar aceste coarde se îndepărtează şi se menţin la bază cepii de siguranţă. Acest sistem de cultură este practicat în cea mai mare parte din arealeleviticole ale ţării noastre.

Tipul de plantaţie viticolă exprimă gradul de intensivizare a culturii viţei de vie (determi-nat de densitatea plantaţiei, vigoarea soiurilor, forma de conducere şi tipul de tăiere, sistemul de susţinere, orografia terenului, fertilitatea solului etc.), posibilităţile de mecanizare, mărimea aces-teia, destinaţia producţiei, încadrarea în exploataţiile agricole etc.

Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenuri cu pantă moderată (sub 15%) şi fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare sunt de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, revenind între 3000-5000 viţe/ha. Se cultivă soiuri cu vigoare slabă, mijlocie sau mare (pentru struguri de masă sau vin). Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte în sistem semiprotejat, cu atribuirea de încărcături moderate la tăierea de rodire. Mecanizarea lucrărilor se realizează cu tractoarele viticole V- 445 şi SV-445. Viţele intră pe rod după anul III-IV de la plantare, producţiile de struguri sunt mijlocii (12-15 t/ha), de calitate bună sau foarte bună. Acest tip de plantaţie este cel mai răspândit la noi în ţară, avându-se în vedere că cea mai mare parte a plantaţiilor viticole sunt amplasate pe terenuri cu pante mijlocii.

2.2. Alegerea soiurilor de portaltoi si a soiurilor de vita roditoare.

Pricipalele viţe portaltoi folosite în cultura soiurilor pentru vinuri aromate ţn centrul viticol Huşi din Podgori Huşi sunt:- Berlandieri X Riparia Selecţia Oppenheim 4;- Berlandieri x Riparia Kober 5 BB;

- Chasselas x Berladieri 41 B

Berlandieri X Riparia Selecţia Oppenheim 4Sinonime: SO-4 sau SO4.Origine. Este o selecţie clonală rezultată din portaltoiul Berlandieri x Riparia Teleky 4 A.

Selecţia a fost făcută în Germania, la Şcoala de viticultură din Oppenheim de către A. RO-DRIAN, cu puţin timp înainte de 1940. Au fost obţinute două plante cu flori mascule pe care le-a notat cu SO-4 şi SO-8, aceasta din urmă având vigoare slabă nu a mai fost înmulţită.

Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, verde albicioasă, cu marginile rozetei colorate în roz. Vârful lăstarului este semideschis, puternic scămos, de culoare verde cu nuanţe arămiiroşiatice. Frunzele tinere sunt alungite, scămoase, de culoare arămie, cu marginile colorate în roz. Frunza adultă este mijlocie spre mare (15-18 cm lungime), mai mică decât la Teleky 8 B şi Kober 5 BB, întreagă, cuneiformă, codul ampelometric 136-3-34, de culoare verde gălbui, ondulată între nervurile principale, cu marginile involute, glabră, acoperită cu peri scurţi numai pe nervuri, pe faţa inferioară. Dinţii mici, ascuţiţi, cu mucronii alungiţi şi înconvoiaţi; si-nusulpeţiolar în formă de U deschis. Peţiolul este lung, uşor pubescent, cu punctual peţiolar colorat în roz. Toamna, frunzele cad târziu şi se colorează în galben cu pete cafenii. Floarea este her-mafrodită, funcţional masculă, ginosterilă, cu polen fertil. Lăstarul are meritale lungi (18-23 cm), neted, de culoare verde cu dungi roşii pe partea însorită cu noduri violacee uşor pubescente. Câr-ceii lungi, trifurcaţi, de culoare verde roşiatică. Coarda are culoare cenuşie închisă, cu noduriproeminente şi acoperite cu peri scurţi; scoarţa se exfoliază în plăci. Mugurii sunt mici şi ascuţiţi.

Însuşirile agrobiologice. Selecţia Oppenheim 4 prezintă caractere ampelografice şi în-suşiri agrobiologice care o apropie mai mult de Riparia: precocitate, maturare bună a lemnului; înrădăcinare uşoară în şcoala de viţe; afinitate bună la altoire cu soiurile de viţă roditoare, prefer-inţă pentru solurile reavene şi fertile. Vigoarea de creştere este mare, pe care o conferă şi soiurilor altoite de viţă roditoare. Are o perioadă scurtă de vegetaţie (165-170 zile), dez-mugureşte cu 4-5 zile mai târziu decât Riparia gloire, iar maturarea lemnului lăstarilor începe de-vreme, pe la sfârşitul lunii iulie, încât până la finele lunii septembrie este terminată. Maturează cel mai bine lemnul coardelor, comparative cu toţi ceilalţi portaltoi din grupa Berlandieri x Ri-paria. Butaşii înrădăcinează uşor (60-80% capacitatea de înrădăcinare), iar afinitatea la altoire cu soiurile de viţă roditoare este bună (în medie 50% prinderi). Sistemul radicular este foarteputernic şi pătrunde în sol la adâncimi mari de 4-5 m; rădăcinile de schelet nu sunt numeroase , însă dezvoltă multe rădăcini subţiri şi lungi. Capacitatea de regenerare a sistemului radicular ete foarte bună. Rezistenţele biologice: are rezistenţă bună la filoxera radicicolă, însă slabă34 la filoxera galicolă; este rezistent la nematozii endoparaziţi (Meloidogyne arenaria, Meloidog-yne incognita); rezistenţă mijlocie la cloroză (maximum 17% calciu activ în sol, respectiv I.P.C. = 30); este sensibil la sărurile nocive din sol, maximum 0,4‰ . Rezistenţa la secetă, mijlocie. Dintre bolile criptogamice, este sensibil la antracnoză.

Însuşirile agrotehnice. Având dezmugurire timpurie, poate fi afectat de brumele târzii de primăvară. Ritmul de creştere a lăstarilor este mic la începutul vegetaţiei, până la înflorit, după care sporeşte şi se menţine ridicat o perioadă îndelungată de timp. Maturează lemnul lăstarilor foarte bine, lungimea utilă a coardelor depăşând 4 m. Ca urmare, producţia de butaşi este mare, 190-200 mii/ha. În plantaţii, viţele altoite pe SO-4 nu înregistrează creşteri vegetative puternice în primi ani; creşterea viţelor se echilibează abia din anul 8-10 de la plantare. Afinitatea de pro-ducţie cu soiurile roditoare este dintre cele mai reuşite, golurile în plantaţii situându-se între 3-

12%. Imprimă soiurilor altoite precocitate, valorifică potenţialul ridicat de producţie al soiurilor şi favorizează calitatea strugurilor. Soiurile care dau rezultatele cele mai bune sunt: Grasa de Cotnari, Fetească albă, Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Chasselas doré şi al-tele. Datorită vigorii mari, cercetătorii francezi îi atribuie reducerea longevităţii viţelor în plan-taţii, maxim 15-20 ani, după care se defrişează. Se adaptează uşor pe toate tipurile de sol; nu su-portă terenurile acide, cu exces de umiditate şi de săruri. Insuficienţa magneziului cauzează ofil-irea pedunculului inflorescenţelor, în special la soiurile Merlot şi Cabernet Sauvignon.

Particularităţile de cultură. Fiind un portaltoi viguros, se lasă sarcini mari de lăstari pe butuc, în medie 12 lăstari. Mijlocul de susţinere cel mai adecvat este spalierul vertical cu sârme oblice. În timpul vegetaţiei se execută săptămânal copilitul şi legatul lăstarilor. Pentru fertilizarea plantaţiilor se folosesc doze mari de îngrăşăminte chimice: N80-100 P100-150 K180-200 kg/ha s.a. Recoltarea coardelor se face în prima parte a lunii octombrie, înainte de a surveni îngheţurile de toamnă, după care butucii şi muşuroiesc.

Variaţii şi clone. În cadrul Staţiunii viticole Blaj, prin lucrări de supraselecţie a fost ex-tras din Selecţia Oppenheim 4 o clonă mult mai valoroasă, clona 4 (M. TOADER, 1955-1974). Această supra selecţie notată SO 4-4 este mai productivă şi asigură randamente superioare la al-toire (peste 60% viţe altoite STAS).

Zonare. În ţara noastră, Selecţia Oppenheim 4 se recomandă ca portaltoi în toate podgori-ile şi centrele viticole. A fost omologată SO 4-4 (anul 1974), care se extinde în cultură şi va avea ponderea cea mai mare din sortimentul viţelor portaltoi Selecţia Oppenheim 4 este cel mai val-oros portaltoi din grupa Berlandieri x Riparia, încât s-a extins repede în cultură. În Franţa ocupă primul loc, anual producându-se circa 35 milioane viţe altoite pe SO-4; în Italia se situează pe locul 5, iar în Germania pe locul 1. Este răspândit şi în America de Sud (Brazilia).

Berlandieri x Riparia Kober 5 BB Sinonime: Kober 5 BB, sau simplu 5 BB.Origine. A fost obţinut în Austria de către FRANZ KOBER (1920), prin selecţie clonală

din populaţia de Berlandieri x Riparia Teleky 5 A. În perioada anilor 1902-1904 S. TELEKY a trimis la staţiunea viticolă Nussberg de lângă Viena cele mai valoroase tipuri din hibrizii de Berlandieri x Riparia obţinuţi de el în Ungaria. În urma lucrărilor de selecţie, F. KOBER a extras două clone valoroase pe care le-a notat cu 5 BB şi 125 AA, ce s-au impus ulterior ca portlatoi. În cazul portaltoiului 5 BB, cifra 5 desemnează seria fenotipică apropiată de Riparia a hibrizilor lui Teleky; primul B corespunde notaţiei caracterelor întâlnite la lăstari (culoare roşiatică, glabrii şi cu vârfurile bronzate); cel de-al doilea B desemnează vigoarea foarte puternică a portaltoiului.

Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, verde albicioasă, cu nuanţe cafenii; frunzele tinere de culoare verde arămie, acoperite cu peri fini pe faţa superioară şi cu scame rare pe nervuri pe faţa inferioară. Vârful lăstarului este semideschis şi pufos. Frunza adultă este în-treagă, cuneiformă, codul ampelometric 136-3-24, cu tendinţă de trilobie. Limbul gros, deculoare verde intens, gofrat, ondulat între nervurile principale, cu dinţii scurţi, ogivali, mucronii lungi şi înconvoiaţi; sinusul peţiolar este în formă de U deschis. Pe faţa inferioară este slab pubescentă; peţiolul de lungime mijlocie şi acoperit cu perişori scurţi. Caracterul “tare” de re-cunoastere îl reprezintă faptul că nervura principală N1 formează o flexiune în treimea supe-rioară a limbului. Floarea hermafrodită, funcţional femelă, cu polen steril; formează struguri mici, cu boabe mărunte, sferice, de culoare neagră violacee. Lăstarul foarte viguros, cu meritale lungi (16-20 cm lungime), striat, uşor pubescent la noduri, de culoare verde cafenie, iar la noduri roşie vineţie. Cârceii sunt lungi, bi sau trifurcati, de culoare verde cu nuanţe roşiatice. Coarda

este de culoare cafenie cenuşie, fin striată, cu suprafaţa costată, secţiunea transversal uşor elip-tică; măduva ocupă circa ½ din suprafaţa secţiunii. Scoarţa se exfoliază în plăci. Mugurii sunt mari, conici (globuloşi).

Însuşiri agrobiologice. Kober 5 BB este un portaltoi foarte viguros, cu perioadă mijlocie de vegetaţie (170-180 zile); dezmugureşte în prima decadă a lunii aprilie, maturarea lemnului lăstarilor începe devreme, devansând adesea pe Riparia gloire, procesul evoluând repede până spre sfârşitul lunii septembrie. Butaşii înrădăcinează bine în şcoala de viţe (60-80% capacitate de înrădăcinare), iar afinitatea cu soiurile de viţă roditoare este bună, circa 50% prindere la altoire. În plantaţii dezvoltă un sistem radicular foarte puternic, cu rădăcini de schelet numeroase şi lungi, care exploarează un volum mare de sol până la adâncimea de 5-6 m. Capacitatea de re-generare a sistemului radicular este foarte mare. Rezistenţe biologice: bună la filoxera radicicolă, dar slabă la filoxera galicolă; este foarte rezistent la nematozii endoparaziţi din genul Meloidog-yne, ceea ce permite folosirea ca portaltoi pe terenurile infestate; mult mai rezistent la cloroză decât Teleky 8 B, asimilând maximum 20% calciu activ din sol; nu rezistă la săruri, maxim 0,4 g/l NaCl. Rezistenţa la secetă şi excesul de umiditate din sol este mijlocie.

Însuşirile agrotehnice. Kober 5 BB maturează lemnul lăstarilor foarte bine, lungimea utilă a coardelor fiind de 4-5 m. Producţiile de butaşi care se obţin sunt mari, în medie 200 mii/ha şi constante an de an. Se adaptează bine pe toate tipurile de sol, cu excepţia solurilor acide, com-pacte şi secetoase. În plantaţii, confer vigoare foarte mare soiurilor altoite de viţă roditoare, fa-vorizează mărgeluirea strugurilor, întârzie maturarea şi slăbeşte rezistenţa la ger a soiurilor al-toite de viţă roditoare. Nu este indicat ca portaltoi pentru soiurile productive cu vigoare mare (Fetească neagră, Zghihară de Huşi, Crâmpoşie), deoarece amplifică creşterile vegetative în detrimentul producţiei de struguri. Autorii italieni menţionează incompatibilitatea sa ca portaltoi pentru majoritatea soiurilor de masă (Perlă de Csaba, Pance precoce, Delizia di Vaprio, Gros vert, Corniola). Are afinitate bună în plantaţii şi asigură producţii mari de struguri, la soiurile: Merlot, Cabernet Sauvignon, Chardonnay, Fetească regală, Riesling italian, Galbenă de Odobeşti etc.

Particularităţile de cultură. Fiind un portaltoi foarte viguros, se lasă sarcini mai mari de lăstari pe butuc, în medie 12 lăstari; sarcinile mici de lăstari conduc la obţinerea unor butaşi prea groşi, care crează dificultăţi la altoit. Formează mulţi copili, necesitând operaţiuni dese de copilit. Mijloacele de susţinere recomandate sunt, spalierul vertical cu sârme oblice şi piramidele de 8 butuci. Fertilizarea se face cu doze moderate de îngrăşăminte chimice, în special cu azot; pe solurile fertile dozele de îngrăşăminte se reduc la jumătate. În timpul vegetaţiei sunt necesare 1-2 tratamente împotriva filoxerei galicole, cu insecticide organofosforice. Maturarea lemnului lăs-tarilor se termină toamna devreme, încât recoltarea coardelor se face imediat după căderea frun-zelor.

Variaţii şi clone. De la începutul răspândirii sale portaltoiul Kober 5 BB s-a dovedit a fi o populaţie destul de heterogenă din punct de vedere biologic. La noi în ţară s-a trecut încă din anul 1935 la supraselecţia acestui portaltoi în cadrul pepinierei de la Crăciunel (pepineristul UN-GAR). Lucrările au fost continuate în cadrul Staţiunii viticole Crăciunel-Blaj de către M. TOADER şi B. BALTAGI care au înmulţit şi răspândit în cultură clona cea mai valoroasă sub denumirea de Selecţia Crăciunel 2. Această selecţie este mai precoce decât Kober 5 BB, maturând lemnul lăstarilor cu 2 săptămâni mai devreme. Tot la Staţiunea viticolă Crăciunel-Blaj, prin lucrările de selecţie efectuate în perioada anilor 1949-1964 sau extras din Kober 5 BB alte două selecţii valoroase de portaltoi: Selecţia Crăciunel 26 omologată în anul 1970 şi Selecţia Cră-ciunel 25 omologată în 1978 (M. TOADER şi colab.).

Zonare. Kober 5 BB este portaltoiul cu ponderea cea mai mare în cultură la noi în ţară (circa 70% din suprafaţa plantaţiilor actuale de portaltoi), fiind utilizat în toate podgoriile ţării. Tendinţa este de a se restrânge suprafeţele, fiind înlocuit treptat cu selecţii mult mai valoaroase de Berlandieri x Riparia, cum sunt: Selecţia Oppenheim 4; Selecţiile Crăciunel 2, 26 şi 71. Este cultivat pe suprafeţe mari în multe ţări viticole: în Italia, deţine 50% din suprafaţa plantaţiilor de portaltoi; în Luxemburg, 60%; în Germania, Austria, Elveţia circa 75%. Se mai cultivă în Un-garia, Rusia, Franţa etc.

Chasselas x Berladieri 41 B Sinonime: 41 BOrigine. A rezultat din încrucişarea soiului de viţă roditoare Chasselas cu specia ameri-

cană Vitis berlandieri (A. MILLARDET şi CH. de GRASSET, 1882). Încrucişarea dintre Chas-selas x Berlandieri a fost repetată de mai multe ori, obşinându-se serii de hibrizi: 3, 41, 76, 77 şi 731. Cea mai valoroasă a fost seria 41, din care a rezultat portaltoiul 41 B.

Caracterele ampelografice. Dezmugurie pâsloasă, verde albicioasă, cu marginile rozetei carminate. Frunzele tinere sunt bronzate şi acoperite cu scame albe, dese; vârful lăstarului este închis, scămos de culoare verde cafenie. Frunza adultă de mărime mijlocie (16-18 cm lungime), cuneiformă, întreagă, uşor trilobată, cu sinusul peţiolar în formă de liră deschisă. Limbul frunzei este de culoare verde deschis, revolut, gofrat, cu dinţii foarte mici, ogivali, acoperit cu scame rare, albe, pe faţa superioară, iar pe cea inferioară este glabru. Floarea hermafrodită, funcţional femelă; formează struguri mici, cu boabe mărunte sferice, negre. Lăstarul este puternic striat, de culoare verde albicioasă, acoperit cu scame rare, nodurile de la bază sunt violacei. Coarda cu meritale mijlocii (12-15 cm lungime), noduri proeminente, canelată, de culoare cafenie, cu scoarţa de nuanţă cenuşie; lemnul este dens, iar scoarţa se exfoliază în plăci. Mugurii sunt mari şi bonţi.

Însuşirile agrobiologice. Este portaltoiul cu cea mai scurtă perioadă de vegetaţie, folosit la noi în ţară (165-170 zile); dezmugureşte târziu şi începe maturarea lemnului lăstarilor de-vreme, încât la finele lunii septembrie este încheiată. Înrădăcinarea butaşilor este slabă (20-40% capacitatea de înrădăcinare), iar afinitatea la altoire cu soiurile de viţă roditoare este de asemenea slabă (30- 40% prinderea la altoire). În plantaţii dezvoltă un sistem radicular puternic, rădăcinile de ordinile I-II orientându-se în sol sub un unghi geotropic de 450. Explorează un volum mare de sol, asemenea lui Kober 5 BB, detaşându-se prin lungimea mult mai mare a rădăcinilor de schelet.

Rezistenţa biologice: este considerat tolerant la filoxera radicicolă, cu toate că prezintă numeroase nodozităţi pe rădăcini (clasa a III-a de rezistenţă); rezistenţă foarte slabă la filoxera galicolă; în anii ploioşi este atacat de mană. Sensibil la nematozii endoparaziţi. Foarte rezistent la cloroză, maximum 40% calciu activ în sol, I.P.C. = 60; toleranţă mijlocie la săruri, maximum 0,5-0,6‰ NaCl. Are rezistenţă bună la secetă şi nu suportă excesul de umiditate din sol.

Însuşirile agrotehnice. Chasselas x Berlandieri 41 B are o vigoare mijlocie şi s-a con-statat că transmite soiurilor altoite pe el o vigoare mare. Maturează lemnul lăstarilor foarte bine, lungimea utilă a coardei fiind de 4-5 m. Ca urmare, producţiile de butaşi sunt mari, de 100-130 mii/ha. Datorită înrădăcinării slabe a butaşilor şi afinităţii reduse cu soiurile de viţă de roditoare, randamentele care se obţin în şcoala de viţe sunt mici (25-30% viţe altoite STAS), motiv pentru care pepinieriştii evită folosirea lui ca portaltoi. În plantaţii, soiurile altoite înregistrează creşteri vegetative mici, în primii ani; abia după 6-8 ani de la plantare, creşterile se normalizează.

Afinitatea de producţie este bună şi asigură longevitate mare viţelor în plantaţii. Se adaptează cu uşurinţă pe solurile calcaroase, scheletice, uscate, având rezistenţă mare la secetă. Nu suportă excesul de umiditate din sol. Este portaltoiul cel mai indicat pentru soiurile de masă şi soiurile pentru vinuri albe de calitate la care favorizează acumularea zaharurilor în struguri. În condiţiile ecologice ale podgoriei Cotnari, 41 B alături de SO-4 s-au dovedit portaltoii cei mai corespunzători, atât pentru cantitatea producţiei de struguri, dar mai ales pentru calitate. Pentru soiul Chasselas doré este portaltoiul ideal.

Particularităţile de cultură. Formează mulţi copili pe lăstari, necesitând lucrări dese de copilit. Sarcina de producţie este mijlocie, în medie 8 lăstari/butuc. Mijlocul de susţinere reco-mandat este spalierul, cu sârme oblice. În timpul vegetaţiei sunt necesare tratamente împotriva manei şi a filoxerei galicole. Pentru îmbunătăţirea randamentului în şcoala de viţe, butaşii se tratează cu substanţe biostimulatoare (radivit soluţie 10% sau radivit pudră 5%). De asemenea, se recomandă metodele intensive de producere a viţelor altoite, în solarii.

Variaţii şi clone. Portaltoiul 41 B ocupă locul 2 în Franţa, ca pondere în cultură. Franţa exportă cantităţi mari de butaşi în Germania, Elveţia, Siria, Liban, Israel pentru altoirea soiurilor de masă. Se mai cultivă în Grecia, Spania, Portugalia şi alte ţări. În regiunea viticolă Champagne reprezintă 92% din viţele altoite. La noi în ţară este admis în cultură, fiind folosit în podgoriile din Dobrogea; pe prima Terasă a Dunării, în centrele viticole specializate în struguri de masă; în toate arealele de podgorii, cu soluri calcaroase, fără exces de umiditate.

TĂMÂIOASĂ ROMÂNEASCĂSinonime: Tămâioasă de Moldova, Tămâioasă de Drăgăşani- în România, Muscat blanc

de Frontignan, Muscat de Lunel, Muscat blanc a petits granis, Muscat d’Alsace- în Franţa.Origine: Provenienţa acestui soi este necunoscută, se pare că este din vechea Eladă,

cunoscut sub numele de „Anathelicon moschaton”, iar în perioada imperiului roman sub denumirea de „Apinae”(P. Galet,1990). S-a răspândit în ţările din jurul bazinului Mării Mediterane; la noi este cunoscut înainte de invazia filoxerei, încât este considerat soi autohton.

Tămâioasă românească

Caracterele ampelografice: Dezmugurire cu rozeta uşor scămoasă de culoare alb-verzuie, cu nuanţe arămii. Frunza adultă este mijlocie, orbiculară, trilobată sau pentalobată, cu sinusurile laterale slab schiţate, alungite, închise, eliptice, mai rar în formă de V.

Limbul frunzei este de culoare verde gălbui, uşor gofrat, peros pe partea inferioară. Dinţii sunt caracteristici, adică lungi, înguşti şi deşi cu varfurile galbui.

Floarea hermafrodită normală pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii mijlocii, conici sau cilindro-conici, uneori biaripaţi, deşi în boabe. Bobul mijlociu, sferic, cu pieliţa de culoare galben verzui, cu pete ruginii pe partea însorită; pulpa consistentă, cu gust dulce şi aromă de muscat.

Însuşirile agrobiologice: Este un soi cu perioadă de vegetaţie mijlocie 165-175 zile şi cerinţe ridicate heliotermice. Are vigoare mijlocie de creştere şi fertilitate bună, 55-65% lăstari fertili. Dezmugureşte târziu, la finele lunii aprilie, iar maturitatea se realizează la 2-3 săptămâni după soiul Chasselas doré.

Rezistenţe biologice: este un soi pretenţios, sensibil la ger (-180C...-200C), la secetă sau excesul de umiditate, puternic atacat de boli, moliile strugurilor, viespi.

Însuşirile agrotehnice şi tehnologice: Pentru cultura acestui soi sunt necesare areale bine delimitate datorită plasticităţi sale ecologice reduse. Preferă zone cu toamne lungi şi însorite, lipsite de precipitaţii, care să permită acumularea lentă a zaharurilor şi a aromelor în must, supramaturarea strugurilor concomitent cu botritizarea lor. În plantaţii se conduce pe tulpini semiînalte, cordon bilateral, cu tăiere în verigi de rod (cep 2 ochi+cordiţa 5-6 ochi) sau în elemente lungi de rod (coarde de 10-12 ochi). Sarcina la tăiere este moderată, de 12-16 ochi/m2. Necesită portaltoi care să îi menţină potenţialul calitativ, cum sunt 41B, SO4, SO4-4.

Dozele optime de fertilizare sunt N100P200K150kg/ha s.a. (Gh. Condei şi colab., 1998) , complexate cu fertilizare organică de 40 t/ha administrate o dată la 4-5 ani, obţinându-se în aceste condiţii sporuri de producţie de peste 30%.

În vederea supramaturării strugurilor se recomandă desfrunzitul parţial al strugurilor la intrarea în pârgă. O atenţie deosebită trebuie acordată fungicidelor cuprice, deorece soiul Tămâioasă românească este sensibil la ionul de Cu2+ care induce distrugerea aromelor varietale. De aceea este bine ca la intrarea în pârgă să se sisteze aplicarea acestor fungicide.

Maturarea deplină a strugurilor are loc între 16 şi 28 septembrie, mai întâi la Pietroasa-Buzău şi Valea Călugărească (decada a II-a a lunii septembrie), şi apoi, în ordine, la Drăgăşani, Ştefăneşti, Târgu Jiu, Odobeşti şi Iaşi (decada a III-a a aceleiaşi luni).

Tehnologic, la maturitatea deplină acumulează 200-210 g/l zaharuri, iar prin supramaturare atinge 250-270 g/L şi poate depăşi uşor aceste valori, fără ca aciditatea totală a mustului să coboare sub 4,5-5 g/L H2SO4. În vederea evitării pierderilor de recoltă se recomandă ca recoltatul să se efectueze în 2-3 etape, pe măsura supramaturării strugurilor.

Producţia şi destinaţia acesteia: Producţiile de struguri sunt mici 5-8 t/ha, dar pot atinge 10-14 t/ha. Se obţin vinuri de înaltă calitate din strugurii soiului cu acelaşi nume, culeşi târziu (DOC-CT) în care valorile acidităţii totale se îmbină armonios cu cele privind alcoolul total sau celelalte componente ale produsului finit. În anii de mare favorabilitate, vinul se poate obţine şi din struguri culeşi la înnobilarea boabelor (DOC-CIB).

Tămâioasă românească, vin alb, aromat, demidulce, mai rar demisec sau sec, întruneşte în bună măsură condiţiile ce se cer unui vin cu denumire de origine controlată. Cu o aciditate mai pronunţată decât a vinului Muscat Ottonel, Tămâioasă românească are o fructuozitate şi o notă de prospeţime ce îl fac atractiv şi uşor de consumat. La aroma asemănătoare strugurelui, prin maturarea vinului la butoi capătă un buchet şi mai plăcut.

Are o culoare galbenă strălucitoare, cu reflexe verzui sau aurii, în funcţie de vechime. Parfumul de busuioc şi de fân proaspăt adunat, la care se adaugă o aromă deosebită de pere busuioace şi un gust inimitabil, sugerând un amestec de dulceaţă de trandafiri şi de fragi de pădure, îi conferă, comparativ cu celelate vinuri aromate, o personalitate distinctă.

Ar fi eronat să se accepte denumirea de Cotnari-Tămâioasă românească, atribuită de noii producători sau specialişti. Mai potrivită este cea de Cotnari-Busuioacă de Moldova, pentru că aşa se numeşte soiul din care provine, soi istoriceşte legat de podgoria Cotnari.

Fiind un vin robust şi cu o bună coloană vertebrală, la degustare produce o senzaţie de plinătate şi căldură. Uşoara astringenţă, sesizată uneori la vinul tânăr, obţinut printr-o macerare-fermentare de mai lungă durată, nu-i diminuează cu nimic din caracterul glisant şi nuanţa de onctouzitate şi de catifelare.

Variaţii şi clone: În cadrul soiului s-au depistat 2 biotipuri: unul, care prezintă boabe mijlocii, cărnoase şi puternic aromat, fiind cel mai valoros; al doilea care prezintă boabele mai verzi, zemoase şi aromă mai puţin intensă. Prin selecţie clonală s-au obţinut 3 clone; la S.C.D.V.V. Pietroasa au fost omologate clonele: Tămâioasă românească-36 Pt, omologată în anul 1982; clona Tămâioasă românească-5 Pt; iar la S.C.D.V.V. Drăgăşani s-a omologat în anul 1982 clona Tămâioasă românească-140 Dg.

Zonare: Soiul Tămâioasă românească cel mai bine se comportă în centrele viticole Pietroasa, Cotnari, Drăgăşani, Ştefăneşti-Argeş.

BUSUIOACĂ DE BOHOTINSinonime: Busuioacă, Busuioacă vânătă, Tămâioasă de Bohotin - în

România.Origine. Face parte din acelaşi sortogrup cu soiul Tămâioasă românească şi

este adaptat foarte bine la condiţiile ecologice din centrul viticol Bohotin situat înpodgoria Huşi. In Franţa există un soi asemănător numit Muscat violet deFrontignan, din care se pare că provine şi soiul Busuioacă de Bohotin.

Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare verde cu nuanţe de cu-loare galben arămii, scămoasă; frunzele tinere şi vârful lăstarului sunt lucioase, aproapeglabre de culoare galben bronzat. Frunza adultă este mijlocie (17-18 cm lungime), aproape orbic-ulară tri sau pentalobată, cu sinusurile laterale puţin adânci şi închise, iar sinusul peţiolar deschis în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde intens, gofrat, uşor peros pe faţa inferioară. Dinţii ascuţiţi şi deşi, de culoare gălbuie (c.t.). Floarea hermafrodită normală, pe tipul 5-6, cu polen fertil. Strugurii mijlocii (150-170 g în medie), cilindro-conici, uneori aripaţi, deşi în boabe. Boabele mijlocii, sferice, cu pieliţa subţire, de culoare violet închis cu nuanţe vineţii, acoperit cu un strat fin de pruină; pulpa zemoasă, cu aromă specifică soiului. Lăstarii de vigoare mijlocie, meritale verzi cu striuri roşietice pe partea însorită şi la noduri. Coardele au scoarţa striată, de cu-loare maro gălbuie. însuşi are plasticitate ecologică limitată, Busuioaca de Bohotin este un soi cu cerinţe şi mai restrictive faţă de factorii ecologici. Are perioadă mijlocie de vegetaţie (170- 175 zile), vigoare mai slabă de creştere şi fertilitate mai mare, 70% lăstari fertili. Sub rapotul rezis-tenţelor biologice, Busuioaca de Bohotin este şi mai sensibil.

Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soiul este adptat condiţiilor ecoclimatice din NE Moldovei (Bohotin), cele mai bune rezulate obţinându-se pe terenurile în pantă, cu expoziţie su-dică, însorite, cu fertilitate mijlocie. Se pretează la conducerea pe semitulpină, cordon bilateral, cu tăiere n elemente mijlocii, sarcina de rod fiind de 16-18 ochi/m2. Producţiile de struguri care se obţin l acest soi sunt scăzute, mai mici decât la Tăm 6ioasă, în medie 6-8 t/ha. La maturarea

deplină soiul acumulează 185-200 g/l zaharuri, nu are capacitate prea mare de supramaturare, areori depăşind 230-240 g/l, darcu aciditate echilibrată 4-5 g/l H2SO4. Acumulează şi puţine sub-stanţe colorante, de aceea vinurile au o culoare roşie vineţie, cu nuanţe cărămizii, aromă speci-fică şi zaharuri reziduale, însă culoarea rămâne deficitară.

Variaţii şi clone. Este o populaţie heterogenă cu numeroase forme, care diferă sub aspec-tul potenţialul biologic, de producţie şi al aromei strugurilor. La SCDVV Pietroasa, în anul 2000 s-a omologat clona Busuioacă de Bohotin-26 Pt, cu producţie de 9,7 T/ha, acumulări în zaharuri de 211 g/l şi aromă pregnantă de busuioacă

Zonare. Arealul de cultură a acestui soi este limitat la 3 centre viticole: Bohotin, Huşi şi Pietroasa.

ŞARBA

Origine: Acest soi a fost omologat în anul 1972 la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Viti-Vinicolă Odobeşti autori fiind Gh. Popescu, M. Oşlobeanu, I. Poenaru şi Margareta Bădiţescu, din seminte provenite prin fecundarea libera a soiului Riesling italian.

Caracterele ampelografice: Desmugurire peroasă, cu rozeta de culoare galben bronzat. Frunza adultă este mijlocie spre mare, cuneiformă, pentalobată. Limbul frunzei este de culoare verde clar, uşor gofrat, acoperit cu peri scurţi pe faţa inferioară; nervurile principale sunt evidente pe ambele feţe, de culoare verde deschis; dinţii sunt lungi asemănători cu cei din soiul din care provine. Floare este hermafrodită normală pe tipul 5 cu polen fertil. Strugurii sunt mijlocii cilindrici, uneori cilindro-conici, aripaţi compacţi. Bobul este mijlociu, sferic uşor ovoid, cu pieliţa subţire de culoare galben verzui, aurie pe partea însorită, punctul pistilar evident; pulpa zemoasă, cu aromă fină specifică soiului.

Insuşirile agrobiologice şi tehnologice: Soiul Şarba are vigoare mare de creştere, cu fertilitate mijlocie 65-70% lăstari fertili. Are rezistenţă bună la ger, însă este sensibil al secetă şi putregaiul cenuşiu al strugurilor. Maturează bine lemnul lăstarilor, iar fertilitatea maximă a ochilor se situează între nodurile 3-8 ale coardei. Ca urmare, se recomandă tăierea în elemente mijlocii de rod cu atribuirea unei încărcături de 18-22 de ochi/m2.Maturarea deplină a strugurilor se realizează în ultima parte a lunii septembrie (epoca a V-a), cu acumulări în zaharuri de 195-210 g/L prin supramaturare, concentraţiile pot atinge valori de 230 g/l, cu aromă intensă, iar aciditatea totală a mustului rămâne echilibrată 4,2-5 g/L H2SO4.

Producţia şi destinaţia acesteia: Soiul realizează producţii mari care, în condiţiile de la Odobeşti, se ridică, în medie, la 18,3 t/ha (producţia maximă: 27,9 t/ha). Se obţin vinuri albe cu denumire de origine controlată aromate.Şarba se obţine din soiul cu acelaşi nume, o creaţie a Staţiunii de Cercetări din Odobeşti. Ca şi Galbena, începe să fie considerat un vin tipic podgoriei Odobeşti, întrucât păstrează foarte bine specificul locului de producere. Caracteristicile de compoziţie şi însuşirile organoleptice îi justifică încadrarea în grupa vinurilor superioare îndreptăţite la denumire de origine. Cel obţinut din plaiul omonim (Şarba), sau din zonele colinare ale localităţilor Vărsătura şi Scânteia, se bucură de mai mare atenţie şi apreciere. Cine întârzie lângă o cupă cu Şarba, sesizează aroma sa subtilă şi delicată, nutrind cu fiecare picătură senzaţia unei mari promisiuni. Vinul contribuie substanţial, de aproape trei decenii, la ridicarea imaginii calităţii vinurilor de Odobeşti, ilustrând perfect soiul, podgoria şi mai ales plaiul.Vinurile se caracterizează prin tărie alcoolică de 11-12% vol, aciditate totală de 6,75-7,5 g/ C4H6O6 şi conţinutul în extract nereducător de 22-24 g/L. Ele sunt echilibrate gustativ şi prezintă

o aromă specifică, plăcută, care este bine pusă în evidenţă atunci când vinurile conţin un rest de zahăr.

Zonare: Soi cultivat în podgoriile mai calduroase ale Moldovei (Dealurile Bujorului, Zeletin, Odobesti, Cotesti) şi în cele colinare din Muntenia şi Oltenia pentru obtinerea vinurilor albe aromate.

2.3. Organizarea terenului

2.3.1. Calculul suprafetelor

2.3.2. Împărţirea terenului pe unităţi de exploatare

Unităţile teritoriale de lucru în plantaţiile viticole sunt: parcela, tarlaua, trupul şimasivul viticol.

Parcela este cea mai mică unitate teritorială pentru executarea lucrărilor de întreţinere a viţei de vie şi de conservare a solului. Parcela, pentru o bună exploatare a plantaţiei viticole, tre-buie să prezinte o formă dreptunghiulară sau pătrată, dar poate avea, uneori, formă de trapez, romb şi, mai rar, de triunghi, în funcţie de relieful terenului şi de limitele obligate întâlnite.Pe terenurile cu pante până la 4-5%, parcela se orientează ţinând cont de cerinţele viţei de vie faţă de lumină, cu lăţimea (lungimea rândului) pe direcţia N-S.

Pe terenurile cu panta de 6-12%, parcelele se orientează cu lăţimea pe direcţia generală a curbelor de nivel, care coincide cu direcţia rândurilor de viţă de vie, iar cu lungimea pe linia de cea mai mare pantă (deal-vale). În cadrul unei parcele trebuie să se cultive un singur soi (portal-toi), să se utilizeze aceeaşi formă de conducere şi acelaşi tip de tăiere a butucilor, pentru exe-cutarea unitară a lucrărilor de întreţinere, recoltare etc.

Parcelele sunt delimitate, pe direcţia curbelor de nivel (lăţime), de drumuri de exploatare, cu lăţimea de 4 m, iar pe lungime (direcţia deal-vale), de alei (poteci) cu o lăţime de 3 m, în cazul parcelelor cu o lungime de 300-500 m, pentru a permite accesul agregatelor pentru prelu-area şi transportul producţiei de struguri către unităţile de vinificare şi transportul diferitelor ma-teriale la parcele. Pe versanţii cu panta mai mare de 18%, la care lungimea parcelei este de circa 100 m, lăţimea potecilor va fi de 2 m şi numai în cazul în care rândurile îşi schimbă direcţia de la o parcelă la alta sub un unghi mai mic de 1300 poteca va avea lăţimea de 3 m, pentru a permite accesul utilajelor agricole de la o parcelă la alta (Gh. Mihaiu, 1985).

Lăţimea optimă a parcelei, pe direcţia curbelor de nivel, este de 100 m, impusă de lungimea spalierului, pentru a asigura rezistenţa necesară şi posibilitatea întinderii sârmelor mon-tate pe stâlpi. În condiţiile micşorării lăţimii parcelei (lungimii rândurilor) sub 100 m, creşte suprafaţa ocupată de alei, consumul de stâlpi şi ancore, iar când lăţimea parcelei creşte peste 100 m, scade suprafaţa ocupată cu alei, consumul de stâlpi şi ancore, dar sârmele spalierului sunt suprasolicitate, putând ceda în condiţii de sarcină maximă. În funcţie de configuraţia versantului, se admit abateri a lăţimii parcelelor în limitele 100 ± 20 m.

Lungimea parcelei, pe direcţia deal-vale, este determinată, în primul, rând de panta terenului, urmată de uniformitatea şi lungimea versantului. Aceasta este mai mare (300- 500 m) pe terenurile cu pantă redusă (< 10%) şi scade pe măsura creşterii pantei, până la 100 m (fig. 8.1). Pentru parcelele situate pe terase, lungimea parcelei variază, în funcţie de panta terenului, între 100 şi 200 m. Suprafaţa parcelei este cuprinsă între 3 şi 5 ha pe terenurile cu panta până la

14% şi între 1 şi 3 ha pe terenurile cu panta peste 14%. În cazuri speciale (pante mari cu drumuri în serpentină, terase), parcela poate avea o suprafaţă mai mică de 1 ha.

Tarlaua reprezintă unitatea teritorială de bază pentru executarea lucrărilor mecanice şi este formată din 3-8 parcele (uneori mai multe), în funcţie de orografia terenului. Tarlalele sunt delimitate, pe direcţia curbelor de nivel (lungime) de drumuri de exploatare (secundare), iar pe direcţia deal-vale (lăţime), de limite obligate, zone de întoarcere, drumuri de legătură.

Dimensiunea tarlalelor este determinată de panta şi uniformitatea terenului, necesităţile de mecanizare a lucrărilor de întreţinere, lungimea versanţilor şi racordarea la lucrările de com-batere a eroziunii solului. Tarlaua trebuie să prezinte condiţii uniforme de exploatare, fertilitate a solului şi grad de eroziune, pentru a asigura un sistem unitar de măsuri antierozionale. În cadrul tarlalelor se cultivă un singur soi (portaltoi) sau soiuri aparţinând aceleiaşi direcţii de producţie, cu cerinţe asemănătoare faţă de factorii tehnologici.

2.3.3. Stabilirea reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere (şi a reţelei de irigaţii)

Reţeaua de drumuri trebuie să asigure transportul în condiţii corespunzătoare a diferitelor materiale necesare procesului tehnologic şi a recoltei de struguri la centrele de prelucrare, pre-cum şi accesul în bune condiţii a agregatelor agricole pentru executarea lucrărilor mecanice. Suprafaţa lor nu trebuie să depăşească 3-4% din suprafaţa alocată plantaţiei.

Reţeaua de drumuri trebuie corelată cu amenajările antierozionale, cu sistemul de inter-ceptare şi evacuare a apei în exces şi cu sistemul de irigaţii. Drumurile trebuie să fie amenajate corspunzător (înierbate, pietruite, asfaltate), încât să fie practicabile tot timpul anului, indiferent de condiţiile de climă, să fie racordate la reţeaua de drumuri din zonă, iar panta longitudinală a acestora să nu depăşească 10%. După importanţa şi rolul pe care îl îndeplinesc, reţeaua de dru-muri cuprinde: drumuri principale, drumuri secundare, alei şi poteci.

Drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de 6-8 m, care să per-mită circulaţia în două sensuri; sunt amplasate pe firul văii sau pe cumpăna apelor, deservesc un trup sau un masiv viticol şi fac legătura cu centrele de prelucrare a strugurilor, cu sediul societăţii şi cu reţeaua de drumuri comunale. Legătura dintre drumurile secundare, paralele cu direcţia rân-durilor, se realizează prin drumuri principale în diagonală sau în serpentină (fig. 8.5), cu panta de cel mult 8-10%. Pentru a fi practicabile tot timpul anului, drumurile principale se consolidează prin betonare sau asfaltare.

Drumurile secundare (drumuri de exploatare) se proiectează, în cazul terenurilor în pantă, pe direcţia curbelor de nivel; au lăţimea de 4-5 m, delimitează tarlalele pe latura lungă a acestora şi asigură transportul de la drumurile principale la parcele. Distanţa dintre ele este, în funcţie de înclinarea versanţilor, cuprinsă între 100 şi 300 m. Trebuie să aibă panta longitudinală de 3-4%, în zonele umede să fie prevăzute în partea din amonte cu canale de colectare şi evac-uare a apelor şi se consolidează prin pietruire (V. Ştefan, O. Tomiţă şi colab., 1981). Pe dru-murile secundare, circulaţia se desfăşoară într-un singur sens; de aceea, trebuie prevăzute cu plat-forme pentru depăşire.

Aleile şi potecile sunt considerate căi de acces la parcelă, delimitează parcelele pe di-recţia deal-vale, perpendicular pe direcţia rândurilor, şi fac legătura între parcele şi drumurile se-cundare; distanţa dintre ele este egală cu lungimea rândurilor (100 ±20 m) şi se menţin în perma-nenţă înierbate. Aleile se amplasează pe terenurile neterasate, au lăţimea de 3-4 m (multiplul dis-tanţei dintre viţe pe rând) şi permit circulaţia cu vehicule. Potecile se amplasează pe versanţii cu

pante mari (peste 20%), când lungimea parcelei are circa 100 m, şi pe terenurile terasate (se exe-cută în trepte pe taluzul teraselor), au lăţimea egală cu distanţa dintre rânduri şi permit numai cir-culaţia cu piciorul. Pentru a evita concentrarea scurgerilor, aleile din aval se amplasează decalat cu 3-5 m faţă de cele din amonte.

Zonele de întoarcere sunt fâşii de teren late de 6 m, care se rezervă la capetele tarlalelor, pentru a servi la întoarcerea agregatelor. Acestea se amplasează pe linia de cea mai mare pantă şi, pe cât posibil, la marginea ravenelor şi a perdelelor de protecţie, plantaţiilor forestiere, de-a lungul cărora se prevăd zone de 4-6 m (zone de umbrire), pentru a feri plantele de influenţa nega-tivă a umbririi şi care pot fi folosite şi ca zone de întoarcere sau drumuri de exploatare. În cazul în care tarlalele sunt delimitate prin drumuri de legătură, întoarcerea agregatelor se execută pe platforma acestora. Pe terenurile terasate se amenajează rampe de acces, care să permită circu-laţia agregatelor de la o terasă la alta.

Rețele de aprovizionare cu apă Prin proiectele de înfiinţare se stabileşte necesarul de apă pentru tratamentele fitosanitare,

erbicidare, fertilizare foliară, procesul de vinificaţie şi pentru consumul gospodăresc, precum şi resursele şi posibilităţile de aducţiune a apei la locul de consum. Sursele de apă utilizate în mod frecvent sunt: cursurile de apă, acumulările de apă, izvoarele, apele freatice, apa din precipitaţii, colectată prin canalele de preluare a excesului de apă, reţeaua de apă potabilă a localităţii. La în-fiinţarea plantaţiei, odată cu studiile întreprinse, se încearcă depistarea unor surse noi de apă, care se iau în considerare la amenajare.

În general, sursele de apă se găsesc la baza versanţilor, iar transportul acesteia pe versanţi se face cu ajutorul staţiilor de pompare şi a unei reţele de conducte îngropate, care urmăreşte, de regulă, reţeaua de drumuri existentă în plantaţie.

Pentru a creşte eficienţa tratamentelor fitosanitare, se adoptă staţii centralizate de pregătire a soluţiei, amplasate pe cotele dominante ale plantaţiei, soluţia distribuindu-se prin con-ducte, prevăzute cu hidranţi sau robinete, până la nivelul tarlalei sau parcelei. Reţeaua de irigaţie se impune în arealele cu precipitaţii deficitare (sub 450 mm anual), cantitatea de apă necesară şi componenţa reţelei fiind în funcţie de metoda de udare preconizată: prin brazde, aspersiune sau picurare. Ea este alcătuită din: canale de aducţiune şi distribuţie a apei, instalaţii de pompare, conducte îngropate, hidranţi, rampe perforate şi alte construcţii hidrotehnice anexe.

Stabilirea şi amplasarea construcţiilor. Dimensionarea şi amplasarea construcţiilor se face în funcţie de mărimea exploataţiei viticole. Sunt necesare atât construcţii tehnologice (centre de prelucrare a strugurilor, hale de sortare şi depozitare temporară a strugurilor pentru masă, de-pozite pentru materiale, remize pentru tractoare şi maşini agricole etc.), cât şi construcţii social-economice (sediul exploataţiei, cantină, dormitoare, depozite etc.). Acestea se amplasează în cen-trul plantaţiei, pe terenuri ferite de inundaţii sau scurgeri de torenţi, în apropierea căilor de comu-nicaţii.

2.4. Lucrările de înfiinţare a plantaţiilor

2.4.1. Pregătirea terenului

Reuşita unei plantaţii viticole depinde, în mare măsură, de modul de pregătire a terenului, la care se adaugă calitatea materialului săditor folosit la plantare şi nivelul tehnologic aplicat în

plantaţiile tinere, până la intrarea pe rod. Pregătirea terenului are scopul de a crea condiţii favora-bile de creştere şi dezvoltare a viţelor plantate, parcurgerea rapidă a perioadei de tinereţe, susţinerea capacităţii de producţie a butucilor pentru o perioadă cât mai lungă de timp şi cuprinde următoarele lucrări: defrişarea, modelarea, odihna (repauzarea) solului, fertilizarea de bază, des-fundarea şi nivelarea terenului.

Defrişarea şi modelarea terenului. Prin lucrarea de defrişat este eliminată vegetaţia lemnoasă existentă pe teren: arbori, arbuşti, butuci etc. Se vor extrage cu atenţie toate cioatele şi rădăcinile groase, deoarece acestea pot îngreuna lucrările ulterioare de pregătire a terenului şi de-teriora utilajele folosite. În cazul defrişării unei plantaţii viticole bătrâne, butucii vor fi scoşi cu cea mai mare parte a sistemului radicular, avându-se în vedere posibilitatea ca unii butuci să fie afectaţi de boli virotice sau cancer bacterian, maladii care ar putea fi transmise la noua plantaţie prin intermediul nematozilor. Lucrarea de defrişare se execută mecanizat, cu utilaje adecvate: tractoare pe şenile (S1500, S1800) echipate cu lamă de buldozer, gheare de scarificare, greblă de adunat cioate, agregate pentru transportul materialului lemnos etc.

Modelarea (nivelarea) terenului reprezintă lucrarea de uniformizare a pantei versantului, prin umplerea unor mici depresiuni şi desfiinţarea unor ridicături de teren, pentru crearea de condiţii uniforme de creştere a butucilor de viţă de vie, desfăşurarea normală a organizării terenului şi posibilitatea exploatării raţionale a plantaţiei. În funcţie de condiţiile pedolitologice şi microrelieful terenului, nivelarea se face cu sau fără decopertarea solului, avându-se grijă să se păstreze stratul fertil de sol pe adâncimea de maximă dezvoltare a sistemului radicular (0-60 cm). Când se prevede aplicarea irigării, se va realiza o pantă uniformă pe direcţia rândului de 0,5-3%, în funcţie de metoda de irigare.

Odihna (repauzarea) solului este necesară în cazul înfiinţării unei plantaţii viticole pe terenuri ocupate anterior cu viţă de vie. Pe asemenea terenuri, ca urmare a monoculturii îndelun-gate, s-au acumulat în sol substanţe toxice, boli virotice şi bacteriene. Datorită consumului exce-siv al unor elemente minerale se manifestă unele carenţe nutritive, are loc scăderea fertilităţii şi deteriorarea structurii solului. Toate acestea determină aşa-numita „oboseală“ a solului. Re-plantarea imediată a acestor terenuri conduce la o prindere slabă a viţelor plantate şi, ulterior, la o creştere şi dezvoltare necorespunzătoare a acestora.

Replantarea cu viţă de vie se face numai după o perioadă de 3-4 ani de odihnă a solului, pe durata căreia are loc îmbunătăţirea (refacerea) structurii, fertilităţii, însuşirilor fizicochimice, eliminarea toxinelor etc. În această perioadă, terenurile respective sunt încadrate în evidenţa fun-ciară la categoria „terenuri în pregătire“ şi se cultivă cu plante furajere anuale sau perene. Pe-rioada de odihnă a solului este necesară şi în cazul terenurilor amenajate prin terasare, pe care se realizează o amestecare a orizonturilor de sol, cu aducerea în multe situaţii la suprafaţă a materi-alului parental şi înrăutăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului, în special în partea de amonte a platformei. Rezultate bune, atât pe terenurile plantate anterior cu viţă de vie, cât şi pe cele terasate, s-au obţinut prin cultivarea timp de trei ani cu lucernă, numărul de goluri apărute după plantare a scăzut cu 44% faţă de plantarea imediată, după defrişarea viilor bătrâne sau terasare, iar producţia de struguri, în primii ani de rodire, a fost cu 13% mai mare. Masa vegetativă care rezultă la cosire trebuie să rămână parţial sau total pe sol, pentru îmbunătăţirea conţinutului solu-lui în humus şi uniformizarea fertilităţii acestuia, în special pe terenurile terasate.

Fertilizarea de bază. Plantaţiile viticole se înfiinţează cu precădere pe terenuri în pantă, erodate, pe nisipuri slab solificate, de cele mai multe ori cu un conţinut redus în humus şi ele-mente nutritive accesibile plantelor, iar prin lucrările de amenajare antierozională se aduc la suprafaţă straturi slab aprovizionate. Din aceste considerente, la care se adaugă consumul mare

de elemente nutritive al viţei de vie şi longevităţii plantaţiilor, este necesară îmbunătăţirea stării de aprovizionare a solului, înainte de lucrarea de desfundat, prin fertilizarea de bază cu adminis-trarea de îngrăşăminte organice şi chimice. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face pe baza cartării agrochimice a solului, conţinutul optim de elemente nutritive este următorul: N total 0,1-0,2%, fosformobil P-Al 30-50 ppm, potasiu mobil K – Al 120-200 ppm.

Fertilizarea organică determină îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale solului (stabilitatea structurii, rezistenţa la eroziune, capacitatea de reţinere a apei), cât şi a celor chimice (capacitatea de schimb cationic, eliberarea progresivă a elementelor nutritive). Ca îngrăşământ organic, se ad-ministrează gunoi de grajd semifermentat, dozele aplicate variază în funcţie de conţinutul solului în argilă şi de indicele de azot (IN).

În general, la fertilizarea de bază se administrează doze de 40-60 t/ha gunoi de grajd; acestea pot ajunge la 120 t/ha, dar nu trebuie să fie mai mici de 25 t/ha.

Fertilizarea chimică. Pe lângă fertilizarea organică, fertilizarea chimică este obligatorie, pentru completarea necesarului de elemente nutritive. Dozele de îngrăşăminte chimice se sta-bilesc în funcţie de nivelul de aprovizionare a solului pe adâncimea 0-40 cm. Se administrează îngrăşăminte chimice cu mobilitate redusă, cu fosfor şi potasiu. Dozele de fosfor variază între 150 şi 200 kg/ha P2O5/ha, iar cele cu potasiu între 200 şi 250 kg K2O/ha.

Pe terase, pentru uniformizarea fertilităţii, dozele de îngrăşăminte organice şi chimice sunt mai mari cu 100-200% în amontele platformei, unde solul este mai slab fertil, faţă de avalul platformei, prin aducerea la suprafaţă a unor orizonturi sărace.

Îngrăşămintele organice şi chimice se împrăştie în strat uniform pe suprafaţa solului, uti-lizând utilaje specifice (MIG-5, MA-3,2), după care se încorporează în sol prin desfundat.

Pe solurile la care pH-ul înregistrează valori mai mici de 6 este necesară corectarea acid-ităţii prin administrarea amendamentelor calcaroase: piatră de var măcinată, praf de var, spumă de defecaţie rezultată în industria zahărului, etc. Dozele de amendamente se stabilesc în funcţie de suma bazelor schimbabile (SB) şi gradul de saturaţie în baze (V%) (tab. 8.8) şi sunt cuprinse, în general, între 2 şi 15 t/ha Ca CO3.

2.4.2. Stabilirea distantelor de plantare, a formei de conducere si a tipului de taiere.

Distanţele de plantare, dintre rânduri şi dintre plante pe rând, determină densitatea plan-taţiei, respectiv numărul de butuci la unitatea de suprafaţă (ha), se stabilesc în funcţie de vigoarea soiurilor roditoare şi a portaltoilor, fertilitatea solului, condiţiile climatice, sistemul de cultură, forma de conducere, posibilităţile de mecanizare etc. Densitatea plantaţiei influenţează nivelul producţiei şi calitatea acesteia, productivitatea muncii etc.

Densitatea optimă depinde foarte mult de condiţiile pedoclimatice, de direcţia de pro-ducţie, soiurile cultivate, tehnologia aplicată, cu accent pe tipul de tăiere şi sarcina de rod a butu-cilor. Astfel, în regiunile cu soluri sărace şi climat secetos şi în condiţiile cultivării unor soiuri cu vigoare mică-mijlocie, destinate producerii de vinuri superioare, se practică densităţi mari de plantare, butucii au o dezvoltare slabă, cu atribuirea unor sarcini reduse de rod la tăiere, care să limiteze producţia de struguri şi să permită realizarea unei calităţi superioare. În regiunile cu soluri fertile, umede, în care se cultivă soiuri viguroase (pentru struguri de masă sau vinuri de masă), densitatea de plantare este mai redusă, butucii se dezvoltă viguros, primesc sarcini mari de rod la tăiere, producţia realizată este mare şi de calitate corespunzătoare direcţiei de producţie.

Pe baza experienţei acumulate în timp, şi a studiilor efectuate în unităţile de cercetare, ţinând cont de condiţiile naturale, tipurile de plantaţie, sistemele de cultură, s-a constatat că nu-mai plantaţiile cu mai puţin de 5000 but./ha asigură o exploatare eficientă, consumuri energetice reduse şi o calitate corespunzătoare a producţiei. În prezent, se recomandă distanţele de plantare (tab. 18, 19) de 2,0-2,2/1,0-1,4 m (3247 – 5000 but./ha) pe terase şi terenuri cu pante de până la 15%, pe soluri cu fertilitate slabă-mijlocie, în condiţiile cultivării unor soiuri cu vigoare moder-ată (tab. 8.16); 3,0/1,0-1,2 m (2778-3333 but./ha) pe terenurile relativ plane, cultivate cu soiuri viguroase; 2,5/1,0-1,4 m (2857-4000 but./ha) în cazul culturii pe nisipuri şi 1,5-1,8/1,0-1,4 m (3968-6666 but./ha) în plantaţiile de tip gospodăresc întreţinute cu motocultoare, cu mijloace hipo sau manual.

Orientarea rândurilor. Pe terenurile plane sau cu pante de până la 5-6%, rândurile se orientează pe direcţia N-S, pentru folosirea uniformă şi eficientă a luminii; pe terenurile cu pante de 8-12%, rândurile se orientează paralel cu curbele de nivel, pentru reducerea procesului de eroziune şi a consumurilor energetice, prin promovarea pe scară largă a mecanizării; pe terenurile amenajate în terase, rândurile se orientează în lungul platformelor, pe direcţia E-V pe pantele cu expoziţie sudică şi N-S pe cele cu expoziţie estică şi vestică; în zonele bântuite de vânturi puternice, cu direcţie relativ constantă, rândurile se orientează pe direcţia vântului domi-nant.

Forma de conducere a butucului este dată de elementele lemnoase de schelet, perma-nente ale butucului (tulpină, braţe, cordoane), ca înălţime faţă de sol, lungime, orientare în spaţiu şi aspectul lor. Ea este determinată de sistemul de cultură, de vigoarea soiului şi a portaltoiului cultivat, de condiţiile pedoclimatice, tradiţie etc. Forma de conducere a evoluat de la forma joasă (clasică), la formele semiînalte şi înalte, modern practicate astăzi: capul semiînălţat, capul înălţat, cordoanele uni şi bilaterale semiînalte şi înalte, cordoanele etajate simple sau duble, braţele semiînalte înlocuite periodic, fus, liră deschisă, cortină dublă geneveză, pergolă etc.

Soiurile pentru struguri de vin, cu vigoare mică-mijlocie, cultivate pe soluri cu fertilitate moderată, se recomandă a fi conduse sub formă de cordoane uni sau bilaterale,semiînalte sau înalte.

Tipul de tăiere este dat de forma de conducere, sistemul de tăiere şi orientarea ele-mentelor de rod după tăiere. Tipul de tăiere poartă numele locului unde s-a format, în cazul tăier-ilor vechi, elaborate prin contribuţia mai multor generaţii de viticultori (tăierea de Chablis, de Cotnari, de Odobeşti, de Drăgăşani, de Miniş, de Teremia etc.) sau numele autorului care a pro-movat-o, în cazul tipurilor de tăiere relativ noi (tăierea dr. Guyot, cordonul Cazenave, cordonul Lenz Mozer, cordonul Sylvoz etc.).

Tipul de tăiere este determinat de particularităţile biologice ale soiului, respective vigoarea proprie şi indusă de portaltoi, distribuirea ochilor fertili de-a lungul coardei de rod, sarcina de rod necesară la tăiere. În general, la soiurile cu vigoare mică-mijlocie (soiuri pentru vin), tăierea cu elemente scurte sau mijlocii de rod distribuite pe cordoane, care sunt mai uşor de aplicat şi reclamă cheltuieli mai reduse.

2.4.3. Pichetarea terenului

Prin lucrarea de pichetat se marchează pe teren, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă în viitoarea plantaţie. Pentru executarea în bune condiţii a lucrărilor mecanice, exploatarea raţională a plantaţiei şi atribuirea unor suprafeţe de nutriţie egale fiecărui butuc, se vor trasa rânduri drepte, paralele, în continuare de la o parcelă la alta.

Marcarea locului destinat fiecărei viţe se face cu picheţi de 50-60 cm lungime sau tutori de 1,2-1,5 m, care servesc şi la susţinerea viţelor în primii ani de la plantare. Pichetarea se exe-cută înaintea plantării viţei de vie, la sfârşitul iernii, pentru plantarea de primăvară, sau la în-ceputul toamnei, pentru plantarea de toamnă.

Sistemul de pichetat (forma geometrică realizată între patru butuci, de pe două rânduri alăturate), folosit în decursul timpului a fost pătrat, dreptunghi, chinconz, paralelogram etc. În prezent, este generalizat pichetatul în dreptunghi, cu latura mare dată de distanţa dintre rânduri şi latura mică de distanţa dintre butuci pe rând.

Pentru executarea lucrării sunt necesare aparate pentru măsurarea unghiurilor şi trasarea aliniamentelor (teodolit), jaloane pentru marcarea aliniamentelor, panglici pentru măsurat dis-tanţe, sârme marcate, unele cu distanţa dintre rânduri şi altele cu distanţa dintre viţe pe rând, picheţi sau tutori pentru marcarea locului viţelor, maiuri din lemn pentru fixarea picheţilor. Sârmele folosite la pichetat (cu grosimea de 2,8-3,0 mm şi lungimea de 105-110 m), pentru a nu produce erori, se întind, se împletesc câte două, după care se întind din nou până la refuz şi se marchează cu distanţele dintre rânduri (două sârme) şi dintre viţe pe rând (o sârmă), cu plumb sau cositor topit. Pichetatul începe cu trasarea liniei de bază, încadrarea terenului şi împărţirea lui în suprafeţe mici, de formă pătrată sau dreptunghiulară, cu laturile de maximum 100 m, care să permită executarea cu uşurinţă a pichetatului. Linia de bază AB (fig. 52), un multiplu al distanţei dintre rânduri, se alege după un aliniament de referinţă: o plantaţie veche limitrofă, o arteră de circulaţie, perdea de protecţie, lizieră, canal de aducţiune, curs de apă etc. Din punctele A şi B se ridică două perpendiculare AC şi BD, cu o lungime egală cu multiplul distanţei dintre viţe pe rând, care se unesc prin linia CD, paralelă şi egală ca lungime cu linia de bază AB. În funcţie deorientarea rândurilor, liniile perpendiculare perechi trebuie să reprezinte un multiplu al dis-tanţelor dintre rânduri sau dintre butuci pe rând. Pe laturile lungi (AB, CD) se întind cele două sârme marcate cu distanţa dintre rânduri, iar perpendicular pe acestea, în dreptul marcajelor, se întinde sârma marcată cu distanţele dintre viţe pe rând, după care, în dreptul fiecărui semn de pe aceasta, se fixează câte un pichet (tutore), cât mai aproape de sârmă şi de aceeaşi parte. Sârma se mută pentru marcarea rândului următor, până la încheierea lucrării. Primul şi ultimul rând din parcelă se amplasează faţă de drum sau alt element învecinat (canal de evacuare a apelor) la dis-tanţă de 1,7-1,8 m, pentru ca spaţiul respectiv să poată fi lucrat mecanizat. În cazul pichetării pe terenurile terasate, se va urmări respectarea distanţelor dintre rândurile marginale şi taluzuri, prezentate la punctul „Amenajarea antierozională a terenului“, şi realizarea continuităţii rân-durilor de la o parcelă la alta, pentru a permite desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor mecanice

Pichetarea terenului (după M. Oşlobanu şi colab., 1980)

2.4.4. Plantarea viței de vie

Plantarea viţei de vie reprezintă ultima verigă tehnologică din complexul de lucrări, care se execută la înfiinţarea unei plantaţii viticole, dar prezintă o importanţă capital pentru reuşita plantaţiei, respectiv prinderea viţelor după plantare, productivitatea şi longevitatea butucilor.

Perioada de plantare. Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara şi, în cazuri spe-ciale, vara. Plantarea de toamnă se execută în lunile octombrie, noiembrie, până la înregistrarea temperaturilor negative; reprezintă cea mai bună perioadă de plantare, deoarece până în primă-vară se cicatrizează rănile produse la fasonare, se realizează un contact intim al rădăcinilor cu solul, o pornire timpurie şi uniformă a viţelor în vegetaţie şi se elimină pericolul deprecierii ma-terialului săditor pe timpul păstrării peste iarnă. Cu toate aceste avantaje, plantarea de toamnă este puţin practicată, deoarece viţele se scot cu întârziere din şcoală, se întârzie pregătirea terenu-lui pentru plantare, mai ales în anii secetoşi, forţa de muncă este deficitară, fiind angrenată în alte activităţi de sezon, condiţiile climatice suntuneori nefavorabile etc. Plantarea de primăvară este cea mai practicată, se execută cât mai de-vreme posibil (martie, începutul lunii aprilie), când temperatura solului la adâncimea de plantare (30-60 cm) depăşeşte 6-80C, iar umiditatea solului permite intrarea pe teren. Pe solurile grele, reci, cu exces de umiditate (podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani), plantarea se execută mai târziu (începutul lunii mai), după încălzirea solului şi îndepărtarea excesului de umiditate, cu folosirea unor viţe mai scurte (30-32 cm), sau prin plantarea oblică în groapă a viţelor (40 cm lungime). Plantarea de vară se execută începând din luna iunie, folosind fie un material săditor produs în acelaşi an în tuburi de carton parafinat sau în ghivece nutritive, fie un material produs în anul anterior, fortificat la pungi de polietilenă. Plantarea de vară prezintă unele avantaje: prin folosirea de material săditor direct de la forţare se elimină şcoala de viţe, realizându-se astfel o reducere a cheltuielilor şi disponibilizarea unor suprafeţe de teren, promovarea rapidă în practică a genotipurilor valoroase (soiuri noi, clone) etc. Totuşi, plantarea de vară se practică rar, datorită procentului mare de goluri şi creşterii slabe a viţelor plantate în primii ani. Plantarea de vară, cu folosirea de viţe fortificate la ghivece (produse în anul anterior), se recomandă pentru com-pletarea golurilor în plantaţiile tinere de vii roditoare, în vederea reducerii decalajelor dintre creşterea viţelor.

Materialul săditor şi pregătirea acestuia pentru plantare. Pentru înfiinţarea plantaţi-ilor viticole, conform legislaţiei în vigoare, se folosesc numai viţe altoite, din categoria biologică certificat sau standard, aparţinând soiurilor recomandate sau autorizate pentru zona respectivă. În cazul plantării pe nisipuri, se admit şi viţe „nobile“ pe rădăcini proprii. Materialul folosit la plantare trebuie să corespundă STAS-ului 220/6/1993, Legii 75/1995 şi Ordinului MAA nr. 65/1997 (tab. 21, 22). Viţele nealtoite trebuie să îndeplinească aceleaşi cerinţe tehnice, cu ex-cepţia celor privind punctul de altoire. Lungimea optimă a viţelor folosite la plantare depinde de tipul de sol şi de condiţiile climatice ale regiunii (ţării) şi se stabileşte astfel încât să plaseze sis-temul radicular la adâncimea la care găseşte cele mai favorabile condiţii privind regimul aero-hidric, termic, hrană etc. Prin Legile 75/1995 şi 224/2002 adoptate în urma trecerii la sistemul or-ganizării comune a pieţei viti-vinicole, lungimea viţelor a fost stabilită la minimum 30 cm, dar, pentru condiţiile ţării noastre, cu soluri, în general, fertile şi climat temperat continental, aceasta corespunde terenurilor cu soluri grele, reci, cu exces de umiditate sau cu soluri scurte, limitate de orizonturi dure, impermeabile. Pentru cea mai mare parte a ţării, lungimea viţelor se recomandă a fi de 40 cm, aşa cum prevedea legislaţia română până la organizarea comună a pieţei viti-vini-cole. În cazul plantării pe nisipuri şi soluri nisipoase, în condiţiile unui climat cu excese termice, se recomandă o lungime mai mare a viţelor, de 50-60 cm. Pregătirea viţelor în vederea plantării

constă în controlul tehnic de calitate şi al stării fiziologice de după păstrare sau transport, refac-erea umidităţii (dacă este cazul), fasonarea, parafinarea şi mocirlirea.

Controlul tehnic constă în aprecierea îndeplinirii condiţiilor de calitate impuse de normele în vigoare, iar verificarea stării fiziologice se face prin efectuarea de secţiuni, la un număr de viţe extrase din mai multe pachete, determinarea viabilităţii şi a stării de hidratare a mugurilor de pe cordiţă, liberului, lemnului, rădăcinilor. Se vor examina cu atenţie rădăcinile, care trebuie să fie de consistenţă cărnoasă (nedeshidratate), de culoare albă - sidefie în secţiune, fără zone brunificate; mugurii, liberul şi lemnul trebuie să prezinte o culoare verde intens, fără puncte, sau pete închise la culoare, care indică afectarea materialului de către factorii climatici (temperaturi scăzute), boli şi dăunători.

Refacerea umidităţii fiziologice se realizează în cazul viţelor parţial deshidratate, fără ca umiditatea fiziologică a acestora să coboare sub 46%. Lucrarea se efectuează înainte sau după fa-sonare, prin introducerea viţelor cu rădăcina în apă, până la jumătatea tulpinii subterane (portal-toiului), timp de 1-2 zile.

Fasonarea viţelor constă în lăsarea unei singure cordiţe, formată din altoi, viguroasă, cu poziţie cât mai aproape de verticală, îndepărtarea în totalitate a rădăcinilor formate la nodurile mijlocii şi superioare ale portaltoiului şi a ciotului format deasupra punctului de inserţie al cordiţei şi, în final, scurtarea cordiţei şi a rădăcinilor bazale. După lungimea la care se scurtează cordiţa şi rădăcinile, fasonarea poate fi scurtă, mijlocie sau lungă.

Fasonarea scurtă constă în scurtarea cordiţei la 1-2 ochi şi a rădăcinilor la 0,5 până la 1-2 cm. Acest mod de fasonare se aplică în cazul în care materialul săditor a fost afectat de tempera-turi scăzute, deshidratare etc. şi/sau se preconizează plantarea cu plantatorul sau hidroburul.

Fasonarea mijlocie constă în scurtarea cordiţei la 3-4 ochi şi a rădăcinilor la 8-10 cm. Acest mod de fasonare este generalizat în practica viticolă şi corespunde atât cerinţelor biologice ale viţelor, cât şi tehnologiilor de cultură.

Fasonarea lungă constă în scurtarea cordiţei la 6-8 ochi şi a rădăcinilor la 10-15 cm. Acest mod de fasonare determină îndepărtarea rapidă a elementelor lemnoase de nivelul solului şi creşteri reduse ale lăstarilor în primii ani de plantare, în cazul în care condiţiile pedoclimatice sunt mai puţin favorabile; de aceea, această metodă de fasonare se practică mai puţin, numai când viţele urmează a fi conduse în forme înalte, în arealele în care condiţiile pedoclimatice sunt foarte favorabile, cu folosirea la plantare a unui material săditor viguros de unu sau doi ani. Metoda se foloseşte şi în cazul plantării pe nisipuri.

Fasonarea viţei de vie: a – viţă fasonată mijlociu;b – viţă fasonată scurt; c – viţă fasonată lungParafinarea viţelor constă în izolarea cu un strat subţire de mastic a porţiunii superioare

a viţelor, începând de la 8-10 cm sub punctul de altoire (punctul de inserţie al cordiţei la viţele nealtoite) până în vârful cordiţei, prevenindu-se deshidratarea acestora, şi se realizează în cazul plantării fără muşuroi. Lucrarea constă în introducerea, după fasonare, a porţiunii superioare a viţelor, timp de fracţiuni de secundă, într-un amestec alcătuit din 94% parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3% bitum, la temperatura de 70-80 0C.

Mocirlirea constă în introducerea viţelor, după fasonare, cu rădăcinile şi treimea infe-rioară a tulpinii subterane într-un amestec (mocirlă), alcătuit din dejecţii proaspete de bovine, pământ argilos (pământ din parcelă) în proporţii egale şi apă până la consistenţa smântânii. Prin mocirlire se asigură un contact intim al rădăcinilor cu solul, se stimulează cicatrizarea rănilor produse la fasonare şi formarea de rădăcini noi, sub influenţa hormonilor din dejecţiile de bovine.

Pregătirea materialului săditor se face în ziua plantării. Controlul tehnic de calitate, fa-sonarea şi parafinarea se pot efectua cu 1-2 zile mai devreme. Până la mocirlire şi plantare, viţele se stratifică provizoriu sau se acoperă cu prelate umede pentru prevenirea deshidratării.

Metode de plantare a viţei de vie. În decursul timpului, practica viticolă a folosit diferite metode de plantare, utilizate pentru terenurile solificate, pentru nisipuri sau pentru am-bele cazuri. După frecvenţa cu care se practică, metodele de plantare se grupează în: metode obişnuite (uzuale) şi metode speciale. Grupa metodelor uzuale include plantarea în gropi de diferite dimensiuni, cu sau fără muşuroi, iar grupa metodelor speciale cuprinde: plantarea cu plantatorul, plantarea de vară, plantarea semimecanizată şi plantarea mecanizată.

Plantarea viţelor pe terenuri solificate. Pe terenurile solificate se foloseşte plantarea obişnuită în gropi, cu sau fără muşuroi, iar dintre metodele speciale: plantarea în gropi deschise, plantarea cu plantatorul, plantarea semimecanizată (cu hidroburul) şi plantarea mecanizată.

Plantarea obişnuită a viţelor se face în gropi, făcute concomitent cu lucrarea de plantare sau cu cel mult 1-2 ore înainte, pentru a evita pierderea apei din sol prin evaporare. Gropile se deschid pe direcţia rândului, de aceeaşi parte a pichetului (partea sudică), la distanţa de 3-5 cm de acestea, manual, cu ajutorul cazmalei, când groapa are secţiune pătratică cu latura de 35-40 cm şi adâncimea de 45-50 cm, sau mecanizat, cu MSG-60, când groapa are secţiune circulară cu diametrul de 25-40 cm şi adâncimea de 50 cm. Pământul scos din groapă se aşază în lungul rân-dului, după care, la baza peretelui dinspre pichet, se execută o scobitură, iar cu pământul rezultat se formează un mic muşuroi de pământ.

Viţa se aşază în groapă în poziţie verticală, rezemată de peretele dinspre pichet, cu rădăcinile aşezate pe muşuroiul de pământ de la fundul gropii, distribuite uniform, de jur împre-jur, cu punctul de altoire (nodul superior al tulpinii subterane la viţele nealtoite) cu 1-2 cm mai sus de nivelul solului, pentru a evita formarea rădăcinilor din altoi, iar cordiţa se orientează spre pichet. Pe terenurile în pantă, neamenajate antierozional, adâncimea de plantare este diferită în funcţie de poziţia pe pantă astfel, punctul de altoire se fixează cu 3-5 cm mai jos de nivelul solu-lui, în treimea superioară a pantei, la nivelul solului, în treimea mijlocie, şi cu 3-5 cm mai sus, pe treimea inferioară a versantului. După fixarea viţei în groapă se trag peste rădăcini 15-20 cm pământ afânat şi reavăn şi se tasează bine,asigurând contactul intim al rădăcinilor cu solul. Tasarea se face treptat, începând de la partea opusă viţei, având grijă ca aceasta să rămână în poziţia iniţială, după care se administrează 2-6 kg mraniţă, în funcţie de fertilitatea solului şi se udă cu 5-10 l apă la fiecare groapă. Se poate re-nunţa la udare, atunci când solul are o umiditate suficientă, de regulă în cazul plantărilor de toamnă sau când plantarea de primăvară se execută într-o perioadă ploioasă. Udatul este însă obligatoriu la plantarea de vară. După infiltrarea apei în sol, groapa se umple cu pământ până la nivelul solului, tasând uşor. Protejarea viţelor după plantare (punctului de altoire şi cordiţei) se face, de regulă, prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn, care să depăşească vârful cordiţei cu 5-8 cm. Muşuroirea este obligatorie la plantarea de toamnă; la plantarea de primăvară se poate renunţa la muşuroire în regiunile umede, în care nu există pericolul brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară, situaţie în care viţele se protejează prin parafinare. În cazul protejării viţelor prin muşuroire, pentru a preveni atacul larvelor dăunătoare de sol (Melolontha sp, Agriotes sp. etc.), înainte de executarea muşuroiului se presară în jurul viţei 5-6 g insecticid specific (Furadan 5G, Counter 5G etc), fără a atinge cordiţa.

Plantarea în gropi deschise se practică pe solurile grele şi reci, cu exces de umiditate primăvara. Viţele parafinate se plantează primăvara mai târziu (aprilie, începutul lunii mai), după ce apa din gropi se infiltrează în adâncime. Gropile se umplu cu pământ netasat şi numai până la jumătate, favorizându-se încălzirea pământului de la nivelul rădăcinilor. După începerea creşterii lăstarilor şi rădăcinilor, gropile se umplu, în mod treptat, cu pământ. Pe terenurile grele, cu exces de umiditate C. Budan (1984) a obţinut rezultate bune prin plantarea de vară cu viţe altoite, în vârstă de un an, fortificate la ghivece şi plantate la locul definitiv în anul următor, în luna iulie. Metoda are însă dezavantajul că necesită costuri mari de realizare a investiţiei.

Plantarea cu plantatorul (chitonogul) se poate practica numai pe terenurile fertile şi foarte bine pregătite, cu fasonarea scurtă a viţelor, cordiţa la 1-2 ochi şi rădăcinile la 1 cm.

Plantarea semimecanizată se realizează cu ajutorul unei instalaţii de tip hidrobur (fig. 55), formată din 5-6 sonde hidraulice (hidroburghie), confecţionate din ţeavă metalică de 25-30 mm diametru, racordate prin furtunuri de presiune la un rezervor de apă, asemănător celui de la MPSP-300, sau la instalaţia de irigare prin aspersiune. O instalaţie de acest tip a fost concepută şi realizată la ICDVV Valea Călugărească şi este deservită, în medie, de 15 muncitori. Folosirea acestei metode de plantare necesită soluri fertile, bine pregătite, un material săditor de foarte bună calitate, fasonat scurt. Cu ajutorul sondelor se execută uşor groapa de plantare, realizându-se şi udarea cu 0,8-1,0 l apă/groapă. După aşezarea viţei în groapă, cu punctul de altoire la nivel corespunzător, se presează pământul lângă viţă. Plantarea semimecanizată asigură un procent de prindere apropiat celui obţinut la plantarea obişnuită în gropi, faţă de care permite creşterea pro-ductivităţii muncii de aproximativ 5 ori şi reducerea cheltuielilor directe cu aproape 70% (L. Mi-halache şi colab., 1984).

Plantarea mecanizată se realizează cu ajutorul unor maşini care, plantează simultan 2-3 rânduri, cu un randament de 3-4 mii viţe pe oră şi costuri de producţie mult mai mici, comparativ cu plantatul manual. Rezultatele obţinute la plantarea mecanizată sunt, în general, inferioare celor de la plantarea manuală (F.Pfaff şi colab., 1988, citat de St. Oprea, 2001).

2.5. Lucrări de întreținere a plantației în anul I de la înființare.

Lucrările solului. Imediat după încheierea plantării, solul tasat cu prilejul lucrărilor de pregătire şi plantare a viţei de vie se afânează printr-o arătură la 14-16 cm adâncime. În zonele secetoase, arătura se execută fără întoarcerea brazdei, în agregat cu grapa, pentru prevenirea pierderii apei din sol. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, pentru combaterea buruienilor, re-alizarea unui regim de apă, aer şi hrană corespunzător, se aplică 4-5 praşile mecanice pe inter-valul dintre rânduri şi trei praşile manuale pe direcţia rândului. Toamna, după căderea frunzelor, se execută o arătură adâncă (16-18 cm), cu răsturnarea brazdelor către rândul de viţe, pentru fa-cilitarea protejării acestora peste iarnă. N. Şarpe (2003) recomandă folosirea erbicidelor şi în plantaţiile tinere de vii roditoare. Dacă plantaţia este amplasată pe un teren tratat în prealabil cu erbicide totale, după cum a fost menţionat la pregătirea terenului pentru plantare, infestarea va fi numai cu specii anuale de buruieni, care vor fi combătute cu unul din erbicidele prezentate în tabelul 9.1, aplicate preemergent. Dacă terenul nu a fost tratat în prealabil cu un erbicid pe bază de glyphosate, iar infestarea este atât cu buruieni anuale, cât şi perene, pentru combaterea aces-tora va fi aplicat preemergent un erbicid prezentat în tabelul 23, la care se adaugă postemergent un erbicid pentru combaterea monocotiledonatelor perene, prezentat în tabelul 24.Dozele de erbicide sunt calculate pentru un hectar efectiv tratat şi având în vedere că acestea se aplică numai pe rândul de viţă de vie, pe o lăţime de 60-100 cm, cantitatea de erbicide utilizată la un ha de viţă de vie va fi mai mică, în funcţie de distanţa dintre rânduri şi lăţimea benzii efectiv tratată.

Controlul viţelor. Viţele protejate prin muşuroaie se controlează periodic, de 2-3 ori, în luna mai, începutul lunii iunie, cu spargerea crustei formate la suprafaţa muşuroiului după pre-cipitaţii, observându-se ieşirea lăstarilor. În cazul lăstarilor care întârzie să-şi facă apariţia, se desface muşuroiul cu atenţie, până sub punctul de altoire, începând de la bază spre vârf, şi se constată cauza întârzierii ieşirii lăstarilor, care poate fi: existenţa unui strat prea gros sau prea subţire de pământ sau prezenţa bulgarilor de pământ ce nu pot fi străbătuţi de lăstari, atacul larvelor dăunătoare de sol (viermii sârmă, viermii albi etc.), care consumă lăstarii. După caz, se

sparg bulgării, se combat larvele dăunătoare prin prăfuirea cu 4-5 g/viţă insecticid specific, fără a atinge viţa, după care se reface muşuroiul cu pământ afânat şi reavăn, acoperind vârful cordiţei cu un strat de 3-5 cm, în funcţie de condiţiile climatice ale regiunii. Lucrarea se execută rapid, pe cât posibil în zile noroase, pentru a se evita necrozarea lăstarilor etiolaţi, foarte sensibili la inso-laţia puternică. Viţele protejate prin parafinare nu necesită aplicarea acestei lucrări.

Copcitul viţelor. La viţele altoite se manifestă tendinţa de separare a altoiului de portal-toi, cu formarea de rădăcini din altoi şi lăstari din portaltoi. Prin copcit se înlătură rădăcinile for -mate din altoi şi nodul superior al portaltoiului, precum şi lăstarii crescuţi din portaltoi, facil-itându-se buna convieţuire a celor doi parteneri (altoi şi portaltoi) şi dezvoltarea puternică, în profunzime, a rădăcinilor formate din portaltoi, cu formarea unor plante viguroase, capabile să parcurgă corespunzător perioadele cu condiţii climatic nefavorabile (secetă, temperaturi scăzute etc.). Viţele necopcite formează rădăcini din altoi, care se dezvoltă superficial, sunt afectate de ger, secetă şi filoxeră, legătura dintre altoi şi portaltoi slăbeşte până la desprindere, plantele în-registrează o creştere slabă, ajungându-se, în final, la moartea plantelor şi apariţia golurilor. Copcitul se execută şi la viţele nealtoite, prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale, favorizându-se dezvoltarea în profunzime a sistemului radicular. În anul I, copcitul se execută de două ori: la mijlocul lunii iunie şi la mijlocul lunii august. La primul copcit se desface cu atenţie muşuroiul, se face o copcă în jurul viţei până sub primul nod al portaltoiului, după care, cu un briceag bine ascuţit, se înlătură de la inserţie rădăcinile crescute din altoi şi nodul superior al portaltoiului, precum şi eventualii lăstari din portaltoi, după care muşuroiul se reface, acoperindu-se zona etio-lată a lăstarilor. La cel de-al doilea copcit, muşuroiul nu se mai reface, pământul se împrăştie uniform, lăstarii rămân descoperiţi până la bază, pentru favorizarea maturării lemnului. Copcitul se execută şi la viţele plantate fără muşuroire, prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale şi fa-vorizarea dezvoltării celor bazale.

Copcitul viţei de vie (după M. Oşlobeanu şi colab., 1980): a – înainte de copcit;b – tehnica copcitului; c – după primul copcit (iunie); d – după al doilea copcit (august)

Legatul lăstarilor. Lăstarii îşi menţin poziţia verticală până la o lungime de 40-50 cm, după care, datorită ţesuturilor mecanice slab dezvoltate se orientează către suprafaţa solului, îşi încetinesc creşterea în lungime în favoarea formării copililor, îngreunează executarea lucrărilor mecanice şi favorizează atacul bolilor. Legatul lăstarilor se execută de 1-2 ori, primul când lăs-tarii ating 40-50 cm, iar al doilea, când aceştia înregistrează 70-80 cm. Lăstarii se orientează ver-tical şi se leagă lejer de pichet sau tutore, folosind diferite materiale: rafie sintetică, deşeuri tex-tile etc. Cu ocazia primului legat, se efectuează şi un plivit, rezervându-se pe fiecare viţă doi maximum trei lăstari viguroşi.

Irigarea. Viţele plantate sunt sensibile la secetă, mai ales în prima parte a perioadei de vegetaţie, când nu au format încă sistemul radicular, capabil să absoarbă apa în cantitate sufi -

cientă, de aceea, în perioadele de secetă, când umiditatea din sol scade sub 50% din I.U.A., deficitul de umiditate se completează prin udare localizată sau prin irigare. Udarea localizată se face cu circa 10 l apă administrată într-o copcă deschisă în imediata apropiere a viţelor, urmată de acoperirea copcii şi refacerea muşuroiului, după infiltrarea apei. În plantaţiile viticole inte-grate într-un sistem de irigaţie şi, în special, pe nisipuri, deficitul de umiditate se completează prin aplicarea unor udări cu norme de 400-500 m3/ha.

Fertilizarea nu se recomandă în primul an, având în vedere că au fost aplicate în-grăşăminte la pregătirea terenului, iar sistemul radicular al viţelor este încă slab dezvoltat. Pe terenurile cu soluri sărace (terase, nisipuri) se recomandă însămânţarea intervalelor dintre rânduri cu plante folosite ca îngrăşământ verde, care produc o masă vegetativă mare, îmbogăţesc solul în materie organică, ameliorează structura solului şi reduc eroziunea. Pe terenurile solificate se folosesc mazărea furajeră şi borceagul de toamnă, iar pe nisipuri, secara sau lupinul, semănate din două în două intervale, sub formă de benzi late de 0,8-1,0 m. Norma de sămânţă este de 150-200 kg/ha mazăre furajeră, 50- 60 kg/ha secară şi 90-120 kg/ha măzăriche în cazul borceagului, 160-180 kg/ha secară, 120-200 kg/ha lupin. Semănatul se face în toamna anului I, iar încorpo-rarea în sol se realizează în anul următor, când plantele ating maximum de masă vegetativă (luna mai). Completarea necesarului de substanţe nutritive se poate face şi prin dizolvarea în apa de udare a unor îngrăşăminte chimice (ex.: 300 g azotat de amoniu, 400 mg superfosfat şi 300 g sare potasică la 100 l apă), administrându-se 10-20 l soluţie la fiecare plantă sau prin fertilizare fo-liară, realizată simultan cu tratamentele fitosanitare, utilizând diferiţi fertilizatori foliari româneşti sau de provenienţă străină: Folifag 1%, Folplant 1%, Nutritiv 0,5%, Ecofert 0,5%, Folviti 1%, Kristalon 1% etc., promovate de I.C.P.A. Bucureşti, prin Laboratorul de Agrochimie şi Nutriţia Plantelor (M. Mustea şi colab., 2002).

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt sensibile la atacul bolilor şi dăunătorilor, care pot produce pagube importante, întârziind formarea butucilor. Dintre boli prez-intă pericol mana şi făinarea, iar dintre dăunători acarienii, omizile defoliatoare, dăunătorii de sol. Prevenirea atacului bolilor se realizează prin aplicarea de tratamente la avertizare, iar în anii favorabili atacului bolilor, tratamentele fitosanitare se fac la „acoperire“. La primele tratamente aplicate pentru mană se recomandă folosirea de produse acuprice, care nu provoacă arsuri şi chiar stimulează creşterea: Dithane M-45 – 0,2%, Captadin 50 PU-0,2%, Mikal – 0,3% etc. În partea a doua de vegetaţie se pot folosi şi produse cuprice, zeamă bordoleză 0,5-0,75%, Ridomil 48 plus WP – 0,25%, Champion 50 WP – 0,3%, etc., care frânează creşterea lăstarilor şi fa-vorizează maturarea lemnului. Prevenirea atacului de făinare se face cu produse pe bază de sulf, în concentraţie de 0,3- 0,4%, sau: Derosal 50 WP – 0,08-0,1%, Topas 100EC – 0,25%, Topsin 70 PU – 0,1- 0,12%, Vectra 10 SC – 0,25 l/ha etc. În ultimul timp s-a semnalat intensificarea atacu-lui acarienilor şi omizilor defoliatoare; prezenţa acestora se diminuează prin măsuri de igienă culturală, completate cu tratamente aplicate la avertizare cu produse specifice. Primele trata-mente, când vegetaţia este redusă, se execută de preferinţă manual, economisindu-se în acest mod substanţele de combatere.

Completarea golurilor. Unul din factorii care contribuie la intrarea rapidă în perioada de rodire, realizarea producţiilor proiectate, susţinute an de an, îl constituie obţinerea încă din primii ani de la plantare a unor plantaţii fără goluri, cu butuci uniformi ca vigoare. În acest scop, com-pletarea golurilor apărute se face încă din primul an de după plantare, cu viţe aparţinând aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie biologică. Pentru a nu exista un decalaj de vârstă între viţele din plan-taţie, la înfiinţare se păstrează o rezervă de viţe de 3-5% din viţele plantate, care se plantează la ghivece şi se fortifică în sere şi solarii până la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie,

după ce au trecut perioadele secetoase şi pericolul atacului bolilor, când se plantează în goluri, fără deranjarea bolului de amestec nutritiv. Cu această ocazie se face şi o identificare a impu-rităţilor, plantelor afectate de viroze sau cancer bacterian, care se îndepărtează, iar golurile se completează cu viţe autentice. Lucrarea este obligatorie în plantaţiile înfiinţate cu material sădi-tor din categorii biologice superioare, cu soiuri noi sau clone omologate. Dacă completarea golurilor nu s-a efectuat în perioada de vegetaţie, lucrarea se poate realiza în toamnă sau în primăvara anului doi, utilizând viţe în vârstă de unu sau doi ani, cu plantarea obişnuită în gropi.

Protejarea viţelor pe timpul iernii. Datorită rezistenţei slabe la temperaturile scăzute din perioada de repaus a viţelor tinere, acestea se protejează, indiferent de zona de cultură, prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn a bazei cordiţelor, pe o lungime de 4-6 ochi (25-30 cm). Lucrarea se execută toamna, după căderea frunzelor, prin întoarcerea brazdei la arătura de toamnă către rânduri şi se completează manual.

Întreţinerea lucrărilor antierozionale este necesară pe terenurile în pantă. Acestea con-stau în reînsămânţarea taluzurilor cu covorul vegetal rărit, cosirea acestora, înlăturarea vegetaţiei lemnoase. Degradările prin şiroire ale platformelor teraselor şi taluzurilor, colmatarea canalelor de preluare şi evacuare a apelor se remediază ori de câte ori este nevoie.

2.6. Lucrări de întreținere a plantației în anul II de la înființare.

Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II sunt asemănătoare cu cele din anul I, la care se adaugă: dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi instalarea mijloacelor de susţinere.

Dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi copcitul viţelor se execută primăvara devreme, după ce temperatura aerului nu mai scade sub minus 8-9 0C. Viţele se descoperă de pământ manual, până sub punctul de altoire, începând de la baza muşuroiului, cu atenţie pentru a nu răni viţele. Începând din anul II de la plantare se aplică tăieri de formare a butucilor diferenţiat, în funcţie de forma de conducere şi tipul de tăiere proiectat (subcapitolul 9.4.). Concomitent cu tăierea în us-cat se realizează şi copcitul viţelor, lucrare care se repetă în luna august. În regiunile (primăver-ile) secetoase, cu vânturi uscate, după tăiat şi copcit, punctul de altoire se acoperă cu un strat de 5-8 cm pământ afânat şi reavăn, pentru a se preveni deshidratarea acestuia.

Lucrările şi operaţiunile în verde au rolul de a grăbi formarea butucilor şi intrarea aces-tora pe rod. În anul II se execută plivitul şi legatul lăstarilor. Plivitul lăstarilor se face în momen-tul în care lăstarii ating 8-10 cm, prin îndepărtarea lăstarilor de prisos, cu rezervarea pe butuc a 3-4 lăstari la viţele viguroase şi doi lăstari la viţele cu o vigoare mai slabă. Plivitul lăstarilor este o lucrare obligatorie la viţele tinere şi permite formarea unor coarde corespunzătoare (diametrul de 8-12 mm) pentru proiectarea elementelor de schelet. Legatul lăstarilor se execută când aceştia ajung la lungimea de 40-50 cm şi se repetă la fiecare spor de creştere de 50 cm. Legatul se face de tutore şi se continuă pe sistemul de susţinere. Pentru stimularea creşterii în lungime a lăstar-ilor, odată cu legatul se face şi copilitul acestora.

Fertilizarea. În anul II se administrează îngrăşăminte chimice, concomitent culucrările solului. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică primăvara, odată cu prima lucrare deafânare a solului, cele cu azot se administrează fazial, la următoarele 1-2 praşile mecanice,iar cele cu fosfor, odată cu arătura de toamnă (tab. 25).Completarea necesarului de substanţe nutritive se poate face prin fertilizare foliară, cuprodusele indicate pentru anul I.Pe solurile sărace în humus se recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, însămânţatetoamna şi încorporate în sol în primăvara următoare.

Completarea golurilor. Golurile existente se completează primăvara cu viţe STAS de 1 2 ani. Golurile apărute pe parcursul perioadei de vegetaţie se completează în vară cu viţe fortifi-cate la ghivece, sau în toamnă cu viţe STAS. Viţele plantate în goluri se îngrijesc atent pentru a se realize o plantaţie uniformă.

Irigarea este recomandată în perioadele de secetă excesivă, se face localizat, aplicându se circa 10 l apă/viţă, sau folosind sistemul de irigaţie, cu administrarea unei norme de udare de 400- 500 m3/ha.

Protejarea viţelor pe timpul iernii se realizează după executarea arăturii de toamnă, prin muşuroire în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată sau prin acoperire totală cu un strat de 15-20 cm pământ afânat şi reavăn, în zonele de cultură protejată.

Întreţinerea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi întreţinerea lucrărilorantierozionale se execută în mod asemănător anului I.

Instalarea sistemului de susţinereViţa de vie este o liană, cu ţesuturi mecanice slab dezvoltate şi creşteri vegetative puter-

nice, incapabilă să se autosusţină. În flora spontană, viţa de vie (Vitis silvestris) este un element al asociaţiei silvice, ea se agaţă cu ajutorul cârceilor de arbori, asigurându-şi, astfel, condiţii fa-vorabile de creştere şi fructificare. Prin luarea în cultură, ea solicit susţinerea pe sisteme de susţinere. Lăsată liberă, fără susţinere, viţa de vie reuşeşte să-şi menţină lăstarii în poziţie verti-cală, până ating lungimea de 50-60 cm, după care aceştia se orientează către suprafaţa solului. În aceste condiţii este frânată creşterea lăstarilor şi stimulată formarea copililor, se înrăutăţesc condiţiile de microclimat (iluminare, aerisire etc.), lucrările mecanice se execută cu dificultate, se creează condiţii favorabile atacului bolilor şi dăunătorilor, viţele intră târziu pe rod, producţiile obţinute sunt reduse şi de calitate necorespunzătoare.

Sisteme de susţinere. Sistemul de susţinere utilizat trebuie să asigure, în bune condiţii, dirijarea elementelor vegetative şi lemnoase ale butucului, cu realizarea formei de conducere şi a tipului de tăiere proiectat, susţinerea sistemului aerian al butucului, realizarea unor condiţii op-time de microclimat, care să favorizeze producţia de struguri şi calitatea acesteia. În decursul timpului, în funcţie de condiţiile pedoclimatice din diferite areale de cultură a viţei de vie, sis-temele de susţinere au cunoscut o mare diversitate, evoluînd de la cultura fără susţinere (târâ-toare), la autosusţinere şi apoi la cultura pe suporţi naturali sau artificiali. Cultura târâtoare se practica în epoca romană, în unele ţări mediteraneene (Franţa, Italia, Maroc) cu climat cald, arid, unde bolile nu prezintă un pericol pentru viţa de vie. Autosusţinerea se practică astăzi în ţări (regiuni) cu soluri slab fertile şi climat cald, secetos, în care lăstarii înregistrează, în general, creşteri reduse. Butucii prezintă tulpini de 40-80 cm, la capătul acestora se formează braţe dis-puse în evantai, pe care la tăierea de rodire se lasă cepi sau cordiţe. Lăstarii înregistrează creşteri moderate, se autosusţin, sau, după ce ating lungimea de 50-60 cm, sunt legaţi în formă de buchet, ghirlandă, sau sunt lăsaţi să atârne. Acest mod de susţinere se practică astăzi în Franţa (regiunile viticole Provence, Roussillon, Languedoc), sistemul fiind numit „en gobelet“ (fig.57), în marea regiune viticolă La Mancha din Spania, unde este numit „a la manchega“ (fig.58) etc. În ţările (regiunile) viticole cu soluri relativ fertile şi regim normal de precipitaţii, cu înregistrarea unor creşteri puternice a lăstarilor, viţa de vie trebuie susţinută prin folosirea unor suporţi naturali sau artificiali.

Susţinerea pe suporţi naturali se practică pe suprafeţe restrânse, în regiuni cu bogate resurse heliotermice: Italia, Georgia, Armenia etc. Ca suporţi se folosesc specii silvice, ornamen-tale sau pomi fructiferi, cu habitus redus. Acest sistem este practicat în Italia la marginea parcelelor cultivate cu cereale, unde se plantează pomi fructiferi (pruni) la distanţa de 10-12 m,

iar între aceştia viţă de vie, la distanţa de 1,5-2,0 m. Pomii se conduc cu trunchi înalt de 1,5-1,6 m, pe care se fixează o sârmă portantă la înălţimea de 1,3-1,4 m de sol. Pe această sârmă se con-duc cordoanele uni sau bilaterale, cu tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi, iar lăstarii sunt lăsaţi să crească liber.

Susţinerea pe suporţi artificiali este generalizată în practica viticolă. Mijloacele desusţinere mai des folosite sunt: aracii, spalierii de diferite tipuri, bolţile, semibolţile, pergolele etc.

Aracii au constituit în trecut principalul mijloc de susţinere al viţei de vie şi prezintă ur-mătoarele avantaje: uşor de procurat, costul redus, instalare uşoară pe orice tip de teren. Totuşi, datorită dezavantajelor pe care le prezintă, s-a renunţat la utilizarea acestora: durată scurtă de folosinţă (1-4 ani), cu înlocuirea anuală a circa 20-30%, consumul mare de forţă de muncă manu-ală, datorită scoaterii şi replantării anuale, stabilitate redusă în zonele bântuite de vânturi, nu val-orifică eficient condiţiile de mediu, tratamentele fitosanitare se aplică greu, datorită aglomerării lăstarilor, producţia şi calitatea acesteia sunt sub nivelul potenţialului soiului cultivat. Aracii se confecţionează din lemn de foioase (salcâm, stejar, fag), mai rar din conifere, au lungimea de 1,5-3,0 m, iar grosimea la bază de 3-5 cm. Durabilitatea aracilor creşte dacă înainte de folosire, partea care se introduce în pământ (30-40 cm) se arde sau se tratează cu sulfat de cupru (5% timp de 15 zile), creozot, bitum, carbolineum etc. Instalarea aracilor se face primăvara devreme, ime-diat după tăierea în uscat, prin înfigerea în pământ la 25-30 cm adâncime, cu ajutorul chitonogu-lui, sau a fierului de arăcit. La un butuc se foloseau de regulă doi araci, numărul acestora putea ajunge în podgoria Odobeşti până la 15-20 Toamna, după căderea frunzelor, aracii se scot, se păstrează peste iarnă în grămezi (glugi), iar în primăvara următoare se ascut şi se replantează.

Susţinerea pe spalier a căpătat cea mai largă răspândire datorită avantajelor pe care le prezintă: durabilitate mare (25-40 ani), rezistenţă mare împotriva vânturilor puternice, posibili-tatea rezervării unor încărcături optime de ochi pe butuc şi distribuirea raţională a coardelor în spaţiu, valorifică eficient condiţiile naturale (lumină, căldură etc.), permite aplicarea tehnologi-ilor moderne de întreţinere şi asigură valorificarea integrală a potenţialului productiv şi calitativ al soiului. Spalierul prezintă dezavantajul costului iniţial ridicat al investiţiei. În practica viticolă se folosesc mai multe tipuri de spalier, care se pot clasifica după orientarea în spaţiu, înălţimea sistemului şi forma de conducere a butucilor. După orientarea în spaţiu spalierul poate fi vertical sau orizontal. Spalierul vertical poate fi monoplan, în două planuri (pergolă trentină simplă) sau în trei planuri: (pergola trentină dublă) şi spalierul cordonului dublu înălţat . Spalierul orizontal sau pergola raţională (totală) se caracterizează printr-un plan orizontal de sârmă, amplasat la circa 2 m faţă de sol, pe care se dirijează elementele butucului. În ultimul timp au fost concepute sisteme de susţinere deschise la partea superioară în formă de V sau U, pentru interceptarea de către aparatul foliar a unei părţi cât mai mari din radiaţia solară incidentă. Se folosesc distanţe mari de plantare, de 3,0-3,6 m/1,6-1,8 m, iar suprafaţa foliară pe butuc creşte la 1,3-1,4 m2, faţă de 0,8-0,9 m2 în cazul susţinerii pe spalierul obişnuit. Pentru cultura practicată de amatori se poate folosi o gamă largă de sisteme de susţinere: bolţi, semibolţi, garduri fructifere etc. În viti-cultura românească este generalizat spalierul vertical monoplan, adaptat în diferite variante, după sistemul de cultură şi forma de conducere a butucilor.

Spalierul vertical monoplane - pentru formele semiînalte de conducere;

Părţile componente ale spalierului. Spalierul, ca sistem de susţinere a viţei de vie, este alcătuit din stâlpi (bulumaci), ancore sau contraforte, sârme şi întinzătoare. Stâlpii sunt de două tipuri: fruntaşi şi mijlocaşi. Stâlpii fruntaşi au dimensiuni mai mari (2,2-2,4 m) şi se fixează la capetele rândurilor, iar mijlocaşii au dimensiuni mai mici (1,8-2,2 m) şi se fixează în interiorul rândului. Stâlpii utilizaţi, de regulă, la instalarea spalierului sunt confecţionaţi din beton armat precomprimat, cu secţiune pătratică sau dreptunghiulară (7/7, 8/8 sau 10/8 cm), sau pot fi mai groşi la bază (10,3/7 cm) şi mai subţiri la vârf (7/6,3 cm). Stâlpii pot fi confecţionaţi şi din lemn de esenţă tare (salcâm, stejar), cu grosimea de 12-15 cm la bază şi 8-12 cm la vârf, care înainte de folosire sunt tăiaţi oblic la partea superioară pentru scurgerea apei, iar la bază, pe o lungime de 60- 80 cm, se decojesc şi se ard, sau se impregnează cu sulfat de cupru sau reziduuri petroliere, pentru metal (ţevi sau bare cu secţiunea transversală în formă de T sau dublu T), care se vopsesc şi se încastrează într-un bloc de beton, ce se introduce în sol. Sârma utilizată trebuie să fie zincată sau galvanizată. Cea care se instalează la primul niveleste numită portantă (poartă elementele de rod ale butucului), este mai groasă (diametrul de 2,8 3,0 mm), iar cele care se instalează la nivelurile 2 şi 3 au diametrul de 2,2-2,5 mm şi servesc la dirijarea lăstarilor în timpul perioadei de vegetaţie. Ancorele asigură stabilitatea stâlpilor fruntaşi şi a întregului rând al spalierului. Ele se confecţionează din bolovani de piatră sau din bucăţi de beton (lungimea de 35-40 cm şi grosimea de 20-30 cm), care se împletesc cu fier beton (5 mm diametru) sau cu sârmă groasă (2,8-3 mm), se plantează în sol la 70 cm adâncime, la suprafaţa solului rămânând un inel de sârmă, de care se ancorează stâlpul fruntaş (fig. 66 a). Ancorele pot fi confecţionate din metal, cu o rozetă la partea inferioară, pentru fixarea în sol, şi un inel la partea superioară (fig. 66 b). Acestea asigură o rezistenţă bună şi se montează rapid. Ancorarea se poate face şi cu ajutorul contraforţelor, care sunt stâlpi mijlocaşi aşezaţi la interiorul stâlpilor fruntaşi, sub un unghi de 45 0 (fig. 66 c). Contraforţele se recomandă la marginea aleilor înguste sau a parcelelor care îşi schimbă direcţia rândurilor, prevenindu-se agăţarea ancorelor de către utilajele de lucru. Menţinerea stabilităţii stâlpilor fruntaşi de la două parcele învecinate se poate face prin legarea lor la partea superioară, peste alee, cu sârmă de 2,8-3,0 mm. Întinzătoarele sunt dispozitive folosite pentru întinderea sârmelor şi sunt de două tipuri: montate pespalierul fruntaş sau montate pe sârme; funcţionează după principiul tamburului, a scripeţilor, sau a pârghiilor.

Ancorarea stâlpilor fruntaşi cu contraforţăInstalarea spalierului se face în primăvara anului II (sau toamna anului I) şi cuprinde ur-

mătoarele operaţii: pichetarea, săparea gropilor, plantarea stâlpilor, montarea ancorelor, fixarea bridelor pe stâlpi, fixarea şi întinderea sârmelor. Prin pichetat se stabileşte locul de instalare a stâlpilor, ancorelor şi contraforţelor. Stâlpii fruntaşi se amplasează la jumătatea distanţei dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor, în poziţie înclinată spre exterior, sub un unghi de 60-65 0, în cazul folosirii ancorelor, şi la 40 cm în afara butucilor marginali, în poziţie verticală, în cazul folosirii contraforţelor. Pentru mărirea rezistenţei, se recomandă dublarea stâlpilor fruntaşi. Ancorele se montează la exteriorul rândului, la un metru faţă de stâlpul fruntaş, iar contraforţele la 70-80 cm în spatele stâlpilor fruntaşi, pe direcţia rândului. Gropile se execută manual sau mecanic la adâncimea de 70-80 cm pentru stâlpii fruntaşi (ancore) şi 50-60 cm pentru mijlocaşi. Se fixează mai întâi stâlpii fruntaşi din cele patru colţuri ale parcelei, după care se fixează restul stâlpilor fruntaşi; pentru alinierea acestora, între stâlpii din colţurile parcelei se fixează două sârme, una la vârf şi alta la baza lor. După instalarea fruntaşilor, se fixează în poziţie vertical stâlpii mijlocaşi de pe rândurile marginale. În continuare se fixează stâlpii mijlocaşi din interiorul parcelei (prin aliniere pe cele două direcţii) la jumătatea distanţei dintre doi butuci, la 6-9 m pe direcţia rândului, în funcţie de vigoarea soiului şi direcţia de producţie. Pentru o cât mai bună fixare a stâlpilor, pământul se introduce treptat în gropi, în straturi de 10-15 cm şi se tasează bine. Fixarea stâlpilor se poate face şi cu ajutorul dispozitivului de înfipt bulumaci prin presare, care reduce consumul de forţă de muncă cu 80% (L. Mihalache şi colab., 1984). După fixarea stâlpilor, se montează ancorele (contraforţele), se ancorează stâlpii fruntaşi, se montează şi se întind sârmele. Se recomandă folosirea sârmelor duble, pentru uşurarea lucrărilor de dirijare a lăstarilor în cursul perioadei de vegetaţie. Sârma portantă este bine să fie, de asemenea, dublă, mai ales la tăierea cu elemente lungi de rod, permiţând distribuirea echilibrată în spaţiu a ele-mentelor de rod. La conducerea sub formă de cordoane şi tăierea în elemente scurte sau mijlocii, sârma portantă poate fi simplă. Prinderea sârmelor duble se face lateral, de o parte şi de alta a stâlpilor, cu ajutorul unor bride (coliere), confecţionate din sârmă şi prevăzute cu ochiuri prin care trece sârma. La stâlpii din lemn, prinderea sârmelor se face cu ajutorul scoabelor. După montare, sârmele se întind, începând de sus în jos. Pentru o bună întindere, se recomandă folosirea întinzătoarelor. Distanţele la care se montează sârmele pe spalier sunt în funcţie de forma de conducere a butucilor. Pentru conducerea joasă a butucilor, sârmele portante se fixează la 0,6 m faţă de suprafaţa solului, următoarele la 1,00 şi 1,05 şi, respectiv, 1,50-1,55 m. La con-ducerea semiînaltă a butucilor sârmele portante se fixează la 0,75 m faţă de sol, iar următoarele la 1,10-1,15 m şi, respectiv, 1,60-1,65 m. La conducerea înaltă a butucilor sârmele portante se fixează la 1,00 m înălţime faţă de sol, iar următoarele la 1,40 şi 1,45 m, respectiv, 1,95-2,00 m. Numărul şi amplasarea sârmelor pe spalier pe verticală nu este rigidă, ea depinde de vigoarea bu-tucilor, încărcătura de ochi, posibilitatea procurării materialelor necesare. În cazul folosirii unui număr mai redus de sârme, acestea vor fi distribuite alternativ, de o parte şi de alta a stâlpilor. Pentru susţinerea şi menţinerea în poziţie verticală a tulpinilor se folosesc tutori, care se fixează de sârma portantă cu ajutorul unor copci metalice, sau prin legare cu diverse materiale. Spalierul

cu streaşină simplă (pergola trentină simplă) este folosit mai rar, la rândurile marginale ale plat-formelor teraselor sau parcelelor, pentru folosirea eficientă a spaţiului cu altă destinaţie(taluz, alee, drum etc.), sau în plantaţiile de tip gospodăresc. În regiunile cu resurse heliotermice bogate, soluri fertile şi în cazul culturii soiurilor pentru struguri de masă se poate utiliza pergola raţion-ală, sau cortina dublă geneveză (C.D.G.), care a căpătat o largă extindere în ultimii ani.

2.6.1. Stabilirea și instalarea sistemului de susținere

2.6.2. Calculul necesarului de material pentru instalarea sistemului de susținere

2.7. Lucrări de întreținere a plantației în anul III și IV de la înființare.

Lucrările de întreţinere sunt, în general, asemănătoare cu cele din anul doi, cu excepţia tăierii de formare şi lucrărilor în verde (subcapitolul 9.4.), urmărindu-se fortificarea butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod. Primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de iarnă (martie), se execută tăierea de formare, diferenţiat, în funcţie de forma de conducere şi tipul de tăiere proiectat, urmată de copcitul viţelor (lucrarea se repetă în luna august) şi revizuirea sis-temului de susţinere.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie, se menţine solul afânat şi curat de buruieni prin lu-crări manuale şi mecanice, se asigură o bună stare de sănătate a butucilor, prin tratamente fi-tosanitare executate la avertizare, lăstarii se dirijează şi se palisează pe sistemul de susţinere, golurile se completează cu viţe din acelaşi soi şi categorie biologică, iar toamna, după căderea frunzelor şi executarea arăturii de toamnă, viţele se protejează peste iarnă, prin muşuroire în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată şi prin acoperirea coardelor cu un strat de pământ, în zona de cultură protejată.

Tăierile de formare se aplică în plantaţiile tinere, în primii 3-5 ani de după plantare şi au ca scop formarea butucilor, în vederea intrării pe rod. Tăierile de formare trebuie să stimuleze creşterea butucilor, pentru scurtarea acestei perioade şi începerea rapidă a perioadei de fructifi-care; ele sunt considerate încheiate când s-au format elementele de schelet şi de rod, specifice formei de conducere şi tipului de tăiere proiectate, iar butucii au ocupat întreg spaţiul alocat prin plantare.

Perioada de timp în care se execută aceste tăieri depinde de tipul de tăiere, este mai scurtă la formele joase de conducere (2-3 ani) şi mai lungă (5-6 ani) la formele semiînalte şi înalte de conducere. În cazul tipurilor de tăiere cu durată lungă de realizare, perioada poate fi scurtată cu 1-2 ani, prin formarea „în verde“ a butucilor. Pentru formarea elementelor lemnoase corespunză-toare, necesare proiectării butucului, în această perioadă se execută lucrări în verde: plivitul lăs-tarilor, cu rezervarea unui număr de lăstari în funcţie de vârsta şi vigoarea butucului (2-3 în anul I şi 3-5 în anul II), care se palisează vertical pe sistemul de susţinere, pentru favorizarea creşterii în lungime a acestora, lăstarii de prisos îndepărtându-se cât mai devreme, în fază de buton sau de lăstar tânăr, pentru a nu consuma inutil substanţele de rezervă ale butucului; ciupitul, pentru frânarea temporară a creşterii şi stimularea apariţiei copililor, care pot fi folosiţi la formarea rapidă, în verde, a butucului; cârnitul, executat către sfârşitul perioadei de vegetaţie (luna au-gust), pentru o maturare mai bună a lăstarilor.

Tăierea de formare se execută numai primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de iarnă, până la pornirea în vegetaţie. Viţele se dezmuşuroiesc, se copcesc, se aplică tăierea de for-mare, după care, în zonele secetoase, se muşuroiesc uşor, acoperind cu pământ punctul de altoire,

pentru a preveni deshidratarea acestuia. În continuare, vom prezenta modul de realizare a princi-palelor tipuri de tăiere practicate în România, în situaţia unei dezvoltări normale (medii) a butu-cilor în plantaţii. În practică, în funcţie de vigoarea butucilor, formarea acestora poate fi grăbită sau întârziată cu 1, chiar 2 ani. Coardele folosite pentru proiectarea elementelor de schelet şi de rod trebuie să fie viguroase (8-12 mm diametru), bine maturate, sănătoase, fără răni, drepte, plasate corespunzător şi de lungime suficientă.

Elementele de schelet (tulpină, cordoane) vor fi dirijate prin palisat cât mai drept, fărăcurburi, pentru a nu stânjeni circulaţia sevei brute şi elaborate şi a nu favoriza deteriorarea butu-cilor de către agregatele agricole. În anul I de la plantare, de regulă, nu există diferenţe date de tipul de tăiere. La plantare, cordiţa se scurtează la 3-4 ochi, în timpul vegetaţiei se opresc pe bu-tuc doi maximum trei lăstari, care se palisează vertical de pichet (tutore), tăierea de formare în-cepe, practic, din anul II.

Formarea cordoanelor bilaterale durează 5-6 ani. Cordoanele se recomandă să fie bilat-erale, mai scurte decât cele unilaterale, favorizând circulaţia rapidă a sevei şi frânând degar-nisirea acestora. Tipurile de tăiere cu cordoane se formează asemănător până în anul IV (cât durează formarea elementelor de schelet), diferenţele încep din anul V, când se formează ele-mentele de rod.

Anul II. Din coardele formate pe butuc se alege una singură , care se scurtează la 4-6 ochi. După pornirea în vegetaţie, pe butuc se rezervă 3-4 lăstari viguroşi, care se palisează de tu-tore.

Formarea cordoanelor bilaterale (varianta formării pe rând a celor două cordoane)(original): I, II, III, IV – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, dupătăiere; c – toamna, după căderea frunzelor

Formarea cordoanelor bilaterale (varianta formării simultane a celor douăcordoane) (original): I, II, III, IV – anii de formarea – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;c – toamna, după căderea frunzelor

Anul III. Se proiectează tulpina. Se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe butuc, care se dirijează vertical pe tutore până la sârmele portante. Dacă grosimea şi lungimea acestei coarde permit, se dirijează în continuare orizontal pe sârma portantă şi se scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând, proiectându-se un cordon. Când coarda aleasă nu per-mite acest lucru, se scurtează la nivelul sârmelor portante (cu formarea numai a tulpinii), sau sub nivelul sârmelor portante (cu formarea a unei părţi din tulpină), acolo unde grosimea acestei coarde scade sub 8 mm. Începând din anul III, în zonele de cultură semiprotejate, la baza butucu-lui se lasă un cep de siguranţă de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe tulpină se în-depărtează, cu excepţia a 3-4 din vârf, când s-a proiectat numai tulpina, sau a celor de pe tulpină şi din zona de curbură (dintre tulpină şi cordon), atunci când s-a format un cordon. Lăstarii de pe cepul de siguranţă se palisează de tutore.

Anul IV. Se proiectează cordoanele. Când anul anterior s-a format numai tulpina, cor-doanele se proiectează simultan din primele două coarde formate pe capătul tulpinii, care se diri-jează în sensuri opuse pe sârmele portante şi se scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând; restul coardelor se îndepărtează. Când anul anterior s-a format un cordon, coardele formate pe partea superioară a acestuia se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi, iar dintr-o coardă formată în zona de curbură se proiectează cel de-al doilea cordon, prin palisarea pe sârma por-tantă (în sens opus primului cordon) şi scurtarea acesteia la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând. După formarea elementelor de schelet (tulpină şi cordoane), începând cu anul V, tăierea de formare se diferenţiază în funcţie de tipul de tăiere proiectat.

Cordonul speronat poate avea formă semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m).Anul V. Coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi

de înlocuire de 1-2 ochi, iar cele formate pe cordonul proiectat în anul III se scurtează la cepi de rod de 2-3 ochi, tăierea de formare încheindu-se. În cazul formării simultane a cordoanelor, în anul V, coardele formate pe cele două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 1-2 ochi. Începând cu anul VI, la tăierea de rodire, pe cordoane se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi,numărul acestora fiind în funcţie de sarcina de rod a butucului.