Amintiri din copilăriede Ion Creangă

Început în 1881, Amintiri din copilărie constituie, după aprecierea unanimă a criticilor şi istoricilor literari, opera de maturitate, capodopera marelui scriitor moldovean I. Creangă, fiind considerat "primul roman al copilăriei ţărăneşti". Deşi operă autobiografică, faptele, ideile, personajele nu sunt întrutotul reale. Rezultă că personajul principal al Amintirilor nu este scriitorul, ci Nică al lui Ştefan al Petrii, surprins şi descris din perioada copilăriei, de cînd a făcut "ochi" şi pînă ajunge "holtei, din păcate!".

Universul creaţiei sale îl formează satul natal Humuleşti. Pentru autorul Amintirilor din copilărie satul natal este locul cel mai important şi mai frumos din lume. Aşa se explică de ce fiecare început şi fiecare sfîrşit de capitol din cele patru ale Amintirilor cuprinde referiri directe la casa părintească, la oamenii, la frumuseţile şi rezonanţa istorică a locurilor care împrejmuiesc Humuleştii.

Capitolul I. Evocă frumuseţile satului Humuleşti "stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni mai erau prin părţile noastre, pe cînd începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă rădica băietaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din tîrg drept peste apa Neamţului; sat mare şi (răzăşesc) vesel, împărţit în trei părţi care se ţîn tot de una; Vatra Satului, Delenii şi Bejenii."; şi mîndria de-a aparţine prin naştere acestui sat vechi, răzăşesc: "Ş-apoi Humuleşti şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătîi, ci sat vechi, răzăşesc întemeiat în toată puterea cuvîntului; cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mîndre, care ştiau a învîrti hora dar şi suveica, de vuia satul de votale în toate părţile, cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor".

În continuare scriitorul evocă imagini din viaţa de şcoală: dascălul Vasile, calul Bălan, luarea cu arcanul la oaste, plecarea cu bunicul David Creangă din Pipirig la şcoala din Broşteni, întîmplarea cu rostogolirea stîncii peste casa Irinucăi. Din întîmplările relatate remarcăm elogiul adus părintelui "Ioan de sub deal" în calitatea lui de întemeietor de şcoală, prin chilia "durată la poarta bisericii pentru şcoală".

Partea a II.-a a Amintirilor descrie casa părintească din anii fericiţi ai zburdalnicei copilării: "Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti (...) parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile (mele) îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată şi copii şi copilele megieşilor erau de-apururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!". Apoi povesteşte peripeţiile cu uratul de Anul Nou, la cireşe, cu pupăza din tei şi la scăldat.

Partea a III.-a enumeră vestitele locuri din jurul Humuleştilor: "şi satul Humuleşti în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate; şi locurilecare înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire...; apoi istoriseşte întîmplări din vremea cînd era elev la şcoala din Fălticeni, împreună cu

1

Oslobanu, Trăsnea şi Mogorogea, în gazdă la ciubotarul Pavăl, ascultînd cîntecele din fluier ale lui Moş Bodrîngă.

În partea a IV.-a Nică al lui Ştefan al Petrii nu mai este copilul care prinde pupăza pe ouă, care fură cireşe, ci este acum "holtei din păcate" iar satul natal îi apare ca loc al primelor iubiri. De aceea legătura cu satul său natal este acum mult mai strînsă: "Cum nu se dă scos ursul din bîrlog, ţăranul de la munte strămutat la cîmp, şi pruncul, dezlipit de la sînul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, cînd veni vremea să plec la Socola, după stăruinţele mamei". Satul este văzut îndeosebi prin ceea ce impresionează sufletul său de flăcău (hore, petreceri etc, toate avînd ca fundal cîntecul de dor ce se revarsă din strunele viorii lui "Mihai scripcariul din Humuleşti" în "puterea nopţii").

Sufletul adolescentului Nică este acum mult mai deschis sensibilităţilor cromatice şi vizuale ale împrejurimilor satului natal: "Dragu-mi era satul nostru cu Ozana ceafrumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mîhnire cetatea Neamţului de atîtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie..." şi scriitorul surprinde amărăciunea din sufletul copilului care se dezrădăcinează, se desprinde de paradisul copilăriei.

Impulsul creator al "Amintirilor din copilărie" este iubirea de casă, dragostea pentru universul mirific al copilăriei luminată de prezenţa părinţilor, fraţilor, consătenilor şi aureolată de farmecul locurilor natale.

Deşi în Amintiri scriitorul priveşte retrospectiv, cu ochii copilului de odinioară, lipsit de griji, preocupat de jocurile sale şi nu de neajunsurile oamenilor, sînt zugrăvite în această operă şi destule aspecte amare de viaţă rurală.

I. Creangă îi admiră pe harnicii ţărani humuleşteni, gospodari vestiţi, care "nu-s trăiţi ca în bîrlagul ursului, ci au fericirea de a vedea lumea de toată mîna", fiind ei aşezaţi pe drumuri umblate. Ei erau însă "răzăşi fără pămînturi, nevoiţi să-şi cîştige existenţa mai mult din confecţionarea şi vînzarea sumanelor.

Sărăcia în care se zbăteau mulţi ţărani este evidentă în prezentarea gospodăriei Irinucăi "toată averea Irinucăi erau cocioaba, doi boi, un ţap şi două capre slabe şi rîioase".

La ţară existau puţine şcoli şi cele care funcţionau erau create de particulari, care adesea urmăreau numai beneficii personale, cum era cazul catihetului Conta de la Fălticeni. Şcolile nu aveau localuri proprii ca în cazul scolii din Humuleşti. Copii trebuiau să plătească taxe mari şi din această cauză mulţi rămîneau pe dinafară. Statul nu era preocupat nici de pregătirea cadrelor didactice. Învăţătorii erau improvizaţi din dascălii bisericilor, din preoţi sau călugări "care şi ei se mirau cum au ajuns profesori". Acestia nu le explicau niciodată nimic, îi învăţau mai ales rugăciuni şi cîntece religioase. Nu existau manuale, învăţau pe cărţi bisericeşti (ceasloave) şi cînd exista cîte un manual şcolar, acela era aşa delimitat (gramatica lui Trăsnea) sau de greşit, că mai rău încurca pe copii. Elevii neavînd o bună îndrumare didactică erau obligaţi să memoreze fără a înţelege ceva. În şcoli se folosea bătaia (Sfîntul Niculai şi Calul Bălan).

Călugării şi preoţii sunt aspru criticaţi, ei formau o categorie de privilegiaţi. Pe preoţii noştri din sat nu-i încape cureaua de pîntecari ce sînt, căci "popa are mînă de luat, nu de dat; el mănîncă şi de pe viu şi de pe mort". Clericii transformaseră biserica într-o tarabă, un mijloc de îmbogăţire sigură şi rapidă.

2

Este apoi criticată recrutarea în armată (prinderea cu arcanul a lui bădiţa Vasile); şi lipsa de grijă a statului faţă de sănătatea publică, lipsa oricărei asistenţe medicale la Humuleşti "medic" era moş Vasile Ţandură, iar descîntecele ţineau locul tratamentelor.

Umorul în Amintiri din copilărie

Titlul este alcatuit din doua substantive.Primul evidentiaza caracterul de amintire al operei si prin forma lui de plural,diversitatea intamplarilorpovestite.Al doilea substantiv”din copilarie”precizeaza perioada de varsta careia ii apartin aceste amintiri. Ambele substantive  sugereaza faptul ca amintirile copilariei autorului sunt si ale noastre,pentru ca citind opera ne confundam cu poznasul Nica.Intamplarile lui sunt ale oricarui copil,fiind posibile oricand si oriunde.Autorul si-a povestit copilaria si adolescenta.In fiecare din cele patru parti se povesteste cu multa emotie despre satulcopilariei.In prima parte se evoca comunitatea humulesteana si facem cunostinta cu mama,tata si bunicii autorului.In partea a doua se insista asupra atmosferei din casa parinteasca,unde domina figura mamei.Partea a treia prezinta imprezurimile satului si insinsta asupra corectitudini oamenilor de prin acele parti.In partea a patra se evoca satul natal de care se desparte,plecand la Iasi la seminarul de laSocola.Este evocat peisajul humulestean,nostalgia fata de cei apropiati,o data cu iesirea din fericita varsta a copilariei.Criticul George Calinescu afirma despre opera”Amintiri din copilarie”ca reprezinta un”roman al copilariei copilului universal”.Fiecare parte a operei evidentiaza specificul artei sale narative:harul de povestitor,umorul sanatos si originalitatea stilului.

Umorul este o formă a rîsului, o manifestare a bunei dispoziţii. La I. Creangă umorul este alături de oralitate trăsătura dominantă a Amintirilor din copilărie. Umorul la Creangă este unul sănătos, de origine populară.

Principalele categorii ale umorului sînt: umor de situa ţ ie (izvorît din fapte, situaţii, întîmplări: prinderea muştelor cu ceaslovul, molipsirea de rîie de la caprele Irinucăi, aplicarea poştei la tălpi, bătaia dintre Mogorogea şi Pavăl, întîmplarea de la scăldat, vînzarea pupăzei etc); umor de caracter (izvorît din felul de a fi al unor personaje: Mogorogea, moş Chiorpec, Trăsnea, popa Buligă - zis şi Ciucălău etc); umor de limbaj (izvorît din folosirea de locuţiuni, zicători şi proverbe, menite a provoca rîsul: "îs mai aproape dinţii decît părinţii", "se ţine ca rîia de om", "au tunat şi i-au adunat", "milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima"; ori expresii ca: "va-i nevoie", "calea - valea", "bine - rău").

Sursele umorului le reprezintă întîmplările hazlii, buna dispozi ţ ie a autorului , (Nică face haz de necaz), prezen ţ a glumei în mijlocul lucrurilor celor mai serioase "Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvîntul, de joi pînă mai apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă de feliul meu; şi nu mă laud, că lauda-i faţă; prin somn nu ceream de mîncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii; şi cînd era de făcut ceva treabă, o cam săream de pe-acasă"; ironia "Moş Luca de te-a întreba cineva, de-acum înainte, de ce trag caii aşa de greu, să-i spui că aduci nişte drobi de sare de la ocnă şi las' dacă nu tear crede fiecare"; autoironia "În sfîrşit, ce mai atîta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un bot cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci şi nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac ca anul acesta, ca în anul trecut şi ca de cînd sînt, niciodată n-am fost".

3

Limbajul Artistic este de o frumuseţe şi originalitate inimitabilă. Farmecul incomparabil al stilului lui I. Creangă vine din frumuseţea limbii neamului românesc. Mijloacele lingvistice folosite dau impresia de oralitate prin folosirea maximă a interjec ţ iilor onomatopeice (ha! ha! ei! tuşti! zbîrr!) a expresiilor onomatopeice şi a verbelor imitative (haţ! a horăi, a găbui).

Senzaţia de oralitate e provocată şi de mulţimea expresiilor specifice limbii vorbite (vorba ceea, hăt bine, pace bună) a zicerilor tipice (toate ca toate, de voie de nevoie) a întrebărilor şi exclama ţ iilor (ori mai ştii păcatul, grozav s-a spăriat, ce-i de făcut?). Alteori în text apar versuri popurale sau fraze rituale: La plăcinte înainte / Şi la război înapoi. Decît la oraş codaş ? Mai bine-n satul tău fruntaş. Deosebită este şi folosirea cuvîntului "mai" "ce mai de pomi s-au pus în ţintirim (mulţi). Alteori e folosit ca abverb "mai rămîneţi cu sănătate". Caracterul de oralitate provine şi din folosirea dativului etic:"si-am căzut în Ozană cît mi ţi-i băietul"; sau folosirea unor expresii ori locu ţ iuni populare: "încaltea", "ca mai ba", "a cu-i a cu".

Orală e şi sintaxa frazei. Autorul lasă cuvintele să se înşire după o ordine a vorbirii şi nu a scrisului, unde topica e mai controlată: "şi hărsita de mătuşa nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului; cît pe ce să puie mîna pe mine", "şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pînă ce dam cînepa toată palancă la pămînt". De asemenea majoritatea frazelor se leagă între ele prin conjuc ţ ia coordonatoare copulativă "şi" "Şi cînd învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă. Şi citea la ceaslov, la psaltire şi Alexandria mai bine decît mine, şi se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte.

Compara ţ iile sunt din limbajul popular: "cum nu se dă scos ursul din bîrlog... aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti"; "doi cai ca nişte zmei".

Epitetele sunt adesea regionalisme sau creaţii lexicale proprii: călugării o adunatură de zamparagii "duglişi", "mîine, poimîine aveam să ne trezim nişte babalîci gubaci", - dac-ar şti el ghilhănosul şi ticăitul, de unde am pornit astă noapte".

Arta literară constă în "modul spunerii" în hazul povestirii. I. Creangă îmbină cu măiestrie modurile de expunere:

Naraţiunea sau relatarea în direct a naratorului, e însuşi firul povestirii. Pe firul acestei povestiri se pot distinge momentele subiectului mai ales în partea a IV.-a.

Descrierea apare în două momente ale acţiunii, cînd evocă universul copilăriei şi cînd îşi întoarce privirea înapoi, spre munţii Neamţului, din vîrful codrilor Paşcalilor.

Dialogul ascunde conflictul, dezvăluie sufletul personajelor, gîndurile, sentimentele, temperamentele, înviorează acţiunea, o propulsează.

Monologul interior apare în noaptea dinaintea plecării, în ceasul disperat al întoarcerii spre sine, a Eului înfrînt: "zicînd în sine-mi cu amărăciune: ce necaz de capul mieu".

G. Calinescu scria "Creangă este expresia monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român".

4

Umorul si limbajul lui Creanga in “Amintiri din copilarie” si in “Povestea lui Harap-Alb”Ion Creangă este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihail Sadoveanu îl situează pe Creangă alături de Ion Neculce, ca pe înaintaşul şi învăţătorul său. Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umorişti ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creaţiei sale. El e un scriitor profund original datorită umorului său ţărănesc. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu expresiile înþelepciunii populare. Prin arta sa originală, Creangă e un clasic al literaturii române, dar şi un umorist printre umoriştii lumii, “cu valoare universală, dacă prin universalitate înţelegem expresia cea mai înaltă a originalităţii naţionale a unui scriitor.” Originalitatea lui Creangă constă în arta povestirii, în umorul poveştilor, fantasticul folosit, erudiţia paremiologică. În legătură cu erudiţia paremiologică, Ion Creangă avea o cultură vastă şi temeinică legată de studiul proverbelor şi zicătorilor. El ia aceste vorbe de duh din popor şi le introduce prin formula “vorba ceea”.

UmorulUmorul face parte din întreaga creaţie a lui Creangă, nelipsind din operele sale. Umorul lui Cerangă parcurge o întreagă gamă. Autorului îi place să glumească, poate şi datorită firii sale voioase. Tonul povestirii e plăcut, degajat, autorul provocând permanent zâmbetul sănătos, privind totul dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, zeflemisind sau autoironizându-se.Creangă pune un mare accent pe umor în romanul “Amintiri din copilărie”, unde autorul îşi povesteşte isprăvile de demult cu mult umor şi duioşie. Umorul este prezent în roman şi în portretele pe care autorul le face diferitelor personaje. Pe rudele păgubite de cireşe şi cânepă le creionează astfel: “Moş Vasile era un cărpănos şi-un pui de zgârie brânză ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: a tunat şi i-au adunat.”Comicul e dat de plăcerea de a spune, de jovialitate şi umor, de exprimarea mucalită. Pentru a stârni râsul, autorul foloseşte ironia, zeflemeaua, scene comice, citate, expresii, vorbe de duh, tratarea comică a unor situaþii dramatice.Sursele umorului sunt susþinute şi prin zicători rostite în versuri:“La plăcinteÎnainte,La războiÎnapoi.”

“Voinic tânăr, cal bătrânGreu se-ngăduie la drum.”

“Poftim punga la masăDacă ţi-ai adus de-acasă.”

“Că e laie,Că-i bălaie,Că e ciută,Că-i cornută.”

Creangă foloseşte proverbe şi zicători care deşi nu sunt rostite în versuri, sunt hazlii: “apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”, “când nu sunt ochi negri săruţi şi albaştri”, “cine poate oase roade, cine nu nici carne moale”, “fiecare pentru sine croitor de bine”. În roman, proverbele şi zicătorile sunt prezente la tot pasul. Înspăimântat de ameninţarea moşului care-l păcălise eliberând pupăza, băiatul fuge înapoi spre Humuleşti zicând: “Vorba ceea: lasă-l

5

măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum!” sau “Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.”Umorul e provocat şi de exprimări surprinzătoare ca: “să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri” (zice Gerilă la Roş Impărat), “până acum ţi-a fost greu, dar de acum tot aşa o să-ţi fie.” Alteori, cuvintele capătă forme neaşteptate sau sunt legate în combinaţii surprinzătoare. Nică este întâmpinat de moş Chiorpec Ciubotariul cu următoarele cuvinte: “He, he, bine-ai venit nepurcele!”. Răposatul popă Buliga, poreclit Ciucălău e pomenit cu cuvintele: “Dumnezeu să-l iepure!”; boala de care suferea Nică în 1848 e o “cinstită de holeră”; şcolarul Nică e uneori “slăvit de leneş”.

Umorul e stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire e să exagereze, să îngroaşe, să caricaturizeze: fetele sunt “drăcoase”, iar băieţii sunt “mangosiţi, gligani, coblizani, hoşmalăi, prostălăi, ghiavoli”.Voia bună e întreţinută şi de plăcerea scriitorului de a presăra povestirea cu expresii şi vorbe de duh: “dacă-i copil să se joace, dacă-i cal să tragă şi dacă-i popă să citească”, “tot păţitu-I priceput”, “ursul nu joacă de voie bună”, “e înaintat la învăþătură până la genunchiul broaşte-i”, “de plăcinte râde gura, de vărzare şi mai tare”.Altă sursă e vorbirea rimată, jocul de cuvinte cu acelaşi sufix: “poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă ori din târg de la să-l Caţi, megieş cu căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.Umorul e stârnit şi prin alte procedee:a) caracterizare ironică: fata Irinucăi “era balcâză şi lălâie de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”;b) prin nume sau porecle comice: Torcălău, Trăsnea, Chiorpec, popa Duhu, Gâtlan;c) prin prezentarea unor oameni şi scene care stărnesc hazul, cum ar fi scena cu dascălii de la Fălticeni care “dondăneau ca nebunii”, învăţând gramatica lui Măcărescu;d) autoironia, adică scriitorul întoarce gluma asupra lui: “am fost şi eu în lumea asta un boţ cu ochi”.

Limbajul.Dintre cuvintele folosite de Creangă, cele mai multe sunt de origine populară sau au aspect fonetic moldovenesc (multe sunt regionalisme). Lipsesc aproape complet neologismele.Contribuţia lui Creangă la îmbogăţirea şi mlădierea limbii noastre e una dintre cele mai mari. Criticii au afirmat că “limba lui Creangă e o limbă literară cu înalte calităţi artistice, fiind lesne de înţeles de toţi locuitorii ţării”. Varietatea termenilor de care dispune autorul e impresionantă. Iată o serie de cuvinte şi expresii sinonimice folosite numai pentru a arăta acţiunea de “a fugi”: “a alerga”, “a o lua la sănătoasa”, “a se cărăbăni”, “a-I scăpăra picioarele”, “a o pârli la fugă”, “a se duce tot într-o fugă”, “a o croi la fugă”, “a-şi lua rămas bun de la călcâie”, “a o şparli”.Se observă că limbajul e presărat cu numeroase exclamaţii şi interjecţii. Scrisul lui Creangă e lipsit de metafore, el fiind aşa cum afirma Garabet Ibrăileanu, “unicul prozator român care are particularitatea asta”.Expresivitatea limbii provine în mod deosebit din folosirea de comparaţii, repetiţii şi hiperbole. Semnul distinctiv al oralităţii stilului lui Creangă este abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor şi a verbelor imitative: “haţ!”, “ţuşti!”, “zbrrr!”, “alelei”, “hârşti”, “huştiuluc”, “huţa”, “trosc”, “pleosc”, “a bocăni”, “a bâzâi”, “a clămpăni”, “a găbui”.Creangă foloseşte în mod frecvent dativul etic, pentru a arăta că povestitorul sau ascultătorul participă sufleteşte la acţiune: “aici mi-ai fost?”, “şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”.

6

Sintaxa frazei e şi ea orală, adică autorul lasă să se înşire cuvintele după o ordine a vorbirii, şi nu a scrisului. Creangă nu reproduce întocmai vorbirea moldovenească de la mijlocul secolului al XIX-lea, ci foloseşte un limbaj artistic, original. Autorul utilizează limba populară folosind termeni regionali, ziceri tipice, expresii dialectale. Creangă nu copiază limba populară, ci o recreează şi o toarnă în tiparele unei rostiri individuale, de unde provine şi originalitatea.Creangă foloseşte un limbaj specific numai lui. Adică el nu povesteşte cu indiferenţă, ci se implică sufleteşte, face aprecieri, dă sugestii.

7