AMBALAREA SI ETICHETAREA PRODUSELOR ALIMENTAREPentru asigurarea protecţiei şi înlesnirea distribuţiei, produsele alimentare sunt ambalate individual (ambalajul de prezentare şi desfacere) şi în ambalaje de transport.

Ambalarea reprezintă procesul prin care produsul de ambalat este introdus în ambalaj, venind în contact cu acesta.

Material de ambalaj

Ambalaj confecţionat Accesorii de ambalaj

Ambalaj

Produs de ambalat

Proces de ambalare

Produs ambalat

În anumite cazuri, ambalajul contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor, ca de exemplu, la vinuri, rachiuri naturale şi industriale, brânzeturi.

Principalele funcţii ale ambalajului sunt:

- funcţia de conservare şi protecţie a produselor;

- funcţii în relaţie cu manipularea, păstrarea şi transportul produselor;

- funcţii de informare şi promovare a vânzărilor de mărfuri la intern şi export.

Pentru realizarea acestor funcţii ambalajele trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe generale sau diferenţiate în funcţie de utilizator.

Cerinţele generale sunt:

- să aibă masă şi volum propriu cât mai redus;

- să nu fie toxic;

- să fie compatibil cu produsul;

- să nu prezinte miros şi gust propriu;

- să fie impermeabil la gaze şi vapori de apă;

- să fie transparent sau după caz intransparent;

- să aibă formă şi grafică atractivă.

Cerinţele consumatorului faţă de ambalaje sunt următoarele:

- ambalajul să fie funcţional şi atractiv;

- să permită o deschidere şi după caz, închidere uşoară, fără utilizarea unor elemente auxiliare greoaie;

- să fie uşor de manipulat şi să aibă stabilitate;

- dimensiunile şi forma să permită păstrarea în frigidere;

- să conţină informaţii privind întrebuinţarea, consumarea şi păstrarea produsului;

- să poată fi îndepărtat cu uşurinţă după utilizarea produsului.

Din motive economice se recomandă ca produsul să se vândă împreună cu ambalajul şi numai în cazuri excepţionale să se cadă de acord la returnarea ambalajului. În asemenea situaţii se fixează în contractul de export-import termenul de restituire şi partea care suportă cheltuielile de transport ocazionate de returnare.

Termenii consacraţi privitori la folosirea unor ambalaje care să corespundă mijloacelor de transport sunt:

Nr. crt.

Termenul Explicaţii

1.S.W.P.

(Seaworthy packing)ambalaj pentru transportul mărfurilor pe mare; acest ambalaj trebuie să fie rezistent şi executat din materiale adecvate transportului maritim;

2.C.P.

(Continental packing)ambalaj pentru transportul terestru; acest ambalaj trebuie să corespundă transportului terestru şi condiţiilor climatice ale principalelor zone geografice pe care le parcurge marfa de la expeditor la cumpărător;

3.M.P.

(Machine packing)ambalaj executat cu maşini speciale, care pregătesc cutii, saci, baloturi, uniforme, ca masă, marcare, etc.;

4.F.P.

(Fit packing)ambalaj mutat după forma şi mărimea produsului;

5.S.P.P.

(Special packing paid)ambalaj special, superior, mai scump, executat la cererea cumpărătorului;

6.R.C.

(Resistence controlled)ambalaj căruia i se controlează rezistenţa, iar rezultatele se concretizează într-o diafragmă pe baza normelor internaţionale de control al ambalajelor;

7.S.C.P.

(Strict confidenţial

 packing)

ambalaj strict confidenţial, folosit de cumpărător pentru reexport; marcarea coletelor se face numai cu numere.

Problema nout 13313l112n 59;ţii în domeniul ambalării produselor alimentare comportă multiple aspecte. Creaţia de ambalaje reprezintă un domeniu deosebit de dinamic, atât sub aspectul conceperii de ambalaje noi, cât şi sub aspectul îmbunătăţirii materialelor şi ambalajelor existente.

În ultimii ani se remarcă apariţia şi dezvoltarea unei noi dimensiuni în ambalarea produselor alimentare; aceasta are la bază crearea de ambalaje cu rol activ asupra mediului de ambalare sau produselor alimentare. Acţiunea pozitivă constă în prelungirea prospeţimii şi stabilităţii produselor ambalate.

Ambalajele de această concepţie pot fi împărţite în două categorii:

- pungi ce se introduc în interiorul ambalajelor;

- pelicule la care principiile active sunt încorporate în structura unui singur film (filme active).

O categorie aparte este reprezentată de capsulele (sistemele de închidere) cu rol activ.

Pungi active

Există mai multe tipuri de principii active ce se incorporează în structura pungilor cu rol activ care se introduc în interiorul ambalajelor şi care vor fi prezentate în continuare.

- Absorbţia de oxigen – punga acţionează asupra mediului intern prin permeabilitatea la gaze şi încorporarea în structură a unei pulberi feroase sau de oţel cu rol absorbant. Absorbantul reduce conţinutul în oxigen în interiorul ambalajului până la cel mult 0,0001% şi este de tip feros sau de tip “C” la care elementul activ este acidul ascorbic.

- Absorbanţi/degajanţi de anhidridă carbonică

Maxwell House Coffee, în ambalajele tip cărămidă (Brick), utilizează pungi “Fresh Lock” ce au ca elemente active hidroxidul de calciu şi un compus feros. În prezenţa unui înalt nivel de umiditate interioară, agentul eliminator reacţionează cu CO2 producându-se carbonatul de calciu.

Un alt sistem degajă CO2 şi absoarbe oxigenul prin intermediul unui carbonat feros şi al unei halogenuri metalice pe post de catalizator. În Franţa, sistemul “Verifrais” al firmei Codimer este constituit dintr-un plic permeabil la substanţele chimice, aflat la baza unei tăviţe, deasupra fixându-se un grătar din material plastic. În condiţiile de umiditate se activează stratul de dedesubt care emite CO2.

Degajare de agenţi conservanţi

Metoda se bazează pe degajarea de conservant în atmosfera internă a ambalajului. Această tehnică este utilizată la cereale unde antioxidanţii BHA şi BHT sunt încorporaţi într-un strat de ceară. Antioxidanţii îşi exercită acţiunea protectoare împrăştiindu-se uşor în cereale.

În supermagazine se utilizează în mod curent o peliculă antibiotică prezentată sub formă de foi sau de suluri. Se utilizează pentru înfăşurarea brânzeturilor, peştelui, cărnii, pâinii. Pelicula posedfă zeoliţi fixaţi prin legături metalice pe suprafaţa internă care, în contact cu aerul, intră în ambalaj distrugând orice formă microbiană.

Dintre alte sisteme de conservare se mai pot aminti hârtia acoperită cu sorbanţi şi hârtia de pergament ce conţine compuşi ai mercurului şi este tratată ulterior cu glucoză oxidată.

Degajanţi de etanol, absorbitorii de etilenă, izolarea termică

Emiţătorii de etanol sunt închişi în capsule ce conţin alcool etilic pentru alimente 55%. Metoda are la bază emisia controlată de etanol în formă gazoasă în interiorul ambalajului, care ulterior se depune pe suprafaţa alimentului.

Etilena se regăseşte în mod natural în produse, în special în verdeţuri şi fructe, contribuind la învechirea produselor ambalate. Unul din sistemele utilizate pentru eliminarea acesteia se bazează pe o pungă ce conţine permanganat de potasiu încorporat într-un gel silicat. Gelul absoarbe etilena iar permanganatul îl oxidează în acetat şi etanol.

Izolarea termică protejează alimentele de efectele distructive ale temperaturii, mărind astfel durata de prospeţime. Dintre metodele cunoscute, cele mai reprezentative sunt materialele plastice neţesute prevăzute cu buzunare de aer, ambalajele din poliester cu un strat de gel şi pungile de spumă special destinate pentru acest scop.

Absorbanţi de umiditate

O serie de ambalaje noi au proprietatea de a diminua activitatea apei la suprafaţa alimentelor. Unul din aceste sisteme, este format din trei straturi: un strat de propilen-glicol şi două folii de alcool polivinilic sigilat la extremităţi care îl încadrează. Când peştele sau carnea sunt ambalate, apa în exces este cedată datorită presiunii osmotice producând şi o inhibiţie microbiologică la suprafaţa produsului.

Filme active

Sistemul se bazează pe eliminarea pungii intermediare şi încorporarea proprietăţilor specifice în filmul ambalajului. Filmele active cunosc în prezent o anumită dezvoltare în Australia şi Japonia.

Sisteme de închidere active

“Smart Cap” din SUA este un sistem de închidere care poate reduce conţinutul de oxigen la băuturile îmbuteliate. Principiile active sunt conţinute de materialele utilizate în îmbrăcarea închizătorii. Sistemul împiedică intrarea oxigenului în ambalaj şi asigură absorbirea lui când rămâne în atmosfera dintre lichid şi dop.

Progrese în domeniul ambalării  vinurilor

Materialul de ambalare este un laminat polistratificat format din carton, polietilenă şi aluminiu. Înainte de umplere se practică sterilizarea ambalajului într-o baie de peroxid de hidrogen care apoi este îndepărtat cu ajutorul apei calde sterilizate.

În vederea asigurării conservabilităţii produsului, sistemul de ambalaj aseptic a fost combinat cu un proces de umplere adaptat special pentru acest produs şi cu utilizarea unei metode de conservare adecvate. Se pot aplica metode de filtrare sterilă prin intermediul unui filtru de hârtie sau filtru autoregenerator ori tratamentul termic prin pasteurizare.

Pentru adaptarea ambalajului la imaginea pe care o are consumatorul asupra formei ambalajului pentru vinuri s-a conceput un nou format alungit cu o capacitate de 75 de centilitri care este în acelaşi timp mai elegant şi mai uşor de mânuit.

Punctele forte ale ambalajelor de acest tip sunt considerate a fi următoarele:

- posibilitatea de imprimare integrală a ambalajului;

- valorificarea completă a spaţiilor de depozitare şi transport;

- conservarea foarte bună a conţinutului datorită ambalajului aseptic şi unei bune protecţii la lumină şi aer;

- greutate foarte redusă.

Ambalajul din carton şi ambalajul de transport reprezintă 5 – 14% din greutatea totală a lotului, în condiţiile în care utilizarea sticlei (ambalaj clasic) ar conduce la creşterea acestui procent până la 40%.

În cadrul Comisiei Codex Alimentaris funcţionează Comitetul pentru etichetarea bunurilor alimentare, care a elaborat: “Codul de etichetare a bunurilor alimentare”, “Norme generale internaţionale pentru etichetarea bunurilor alimentare preambalate” şi “Norme privind etichetarea nutriţională”.

Potrivit acestor norme, etichetarea cuprinde “totalitatea fişelor, mărcilor, imaginilor”, implicate în metabolismul organismului omenesc.

Cercetarea privind raportul biologico-nutritiv al surselor agroalimentare, semifabricatelor şi produselor finite este direcţionată spre determinarea şi exprimarea valorii nutritive ca raport între potenţialul existent în 100 g sau o porţie de produs (cu masa prestabilită) şi necesarul fiziologic zilnic pentru fiecare substanţă în parte, astfel încât să poată fi reprezentată atât cifric, cât şi grafic.

Se consideră că valoarea nutritivă înglobează valoarea psiho-senzorială, valoarea energetică, valoarea biologică, valoarea igienică şi tinde să adopte şi o a cincea latură: valoarea fiziologică, care favorizează, în anumite limite, procesele fiziologice ce se desfăşoară în organismul omenesc.

Etichetarea cuprinde eticheta şi toate materialele scrise sau imprimate având legătură cu produsul alimentar sau însoţindu-l. Eticheta aplicată pe produsul preambalat nu va trebui să descrie sau să prezinte produsul într-un mod fals sau susceptibil să creeze o impresie eronată cu privire la caracteristicile produsului.

În concepţia acestor norme, preambalat înseamnă “ambalat sau preparat dinainte pentru vânzarea cu amănuntul într-un ambalaj”; iar ambalajul reprezintă “totalitatea ambalajelor produsului alimentar care va fi vândut ca articol unic, acest ambalaj

acoperind complet sau parţial produsul alimentar şi cuprinde hârtia ambalaj şi benzile de legătură”.

Etichetele tuturor produselor alimentare preambalate trebuie să conţină următoarele informaţii:

1. Numele produselor alimentare (denumirea). Se recomandă ca numele să indice natura produsului alimentar, să aibă o denumire specifică şi una generică.

2. Lista de ingrediente. Ingredientele reprezintă toate substanţele, adaosurile alimentare, utilizate în fabricarea sau prepararea unui produs alimentar şi prezente în produsul finit. Etichetele trebuie să cuprindă o listă a ingredientelor enumerate în ordinea descrescătoare a proporţiei lor.  În cazul produselor deshidratate, enumerarea se poate face după ordinea proporţiei în produsul reconstituit. Adăugarea apei trebuie menţionată în lista de ingrediente dacă aceasta menţiune permite consumatorului să înţeleagă mai bine compoziţia produsului.

3. Conţinutul net. El trebuie menţionat după sistemul metric sau sistemul după greutate sau după cele două sisteme dacă reglementările din ţara beneficiară le impune.

4. Numele şi adresa. Se menţionează numele şi adresa fabricantului, a ambalatorului, a distribuitorului, a importatorului, a exportatorului sau vânzătorului produsului alimentar.

5. Ţara de origine. Numele ţării de origine al unui produs trebuie menţionat în cazul în care omisiunea lui ar putea fi susceptibilă să înşele consumatorul. dacă un produs alimentar suferă (într-o a doua ţară) o transformare care îi schimbă natura, ţara ultimă trebuie să fie considerată ca fiind ţara de origine a etichetării.

Prezentarea menţiunilor obligatorii. Menţiunile obligatorii trebuie să fie notate în termeni clari, găsindu-se la vedere pe etichetă. Consumatorul trebuie să le poată vedea foarte uşor în condiţii normale de cumpărare şi utilizare. Culoarea lor trebuie să fie în contrast cu fondul. Numele producătorului trebuie să fie imprimat cu caractere de o mărime rezonabilă în raport cu celelalte indicaţii ce figurează pe etichetă.

Dacă recipientul este acoperit, informaţiile necesare trebuie să figureze pe acesta sau chiar pe eticheta recipientului, care trebuie să fie uşor vizibilă prin învelişul exterior sau să fie mascată de acesta.

Numele şi conţinutul net al produsului alimentar trebuie să figureze pe partea etichetei cu care consumatorul ia contact. Toate informaţiile trebuie redactate în limba naţională sau într-o limbă accesibilă ţării unde produsul se vinde. Pentru produsele alimentare care au fost iradiate, trebuie menţionat pe etichetă dacă au fost cu raze ionizante.

Prezentarea informaţiilor suplimentare. Etichetajul poate cuprinde inscripţii sau imagini prevăzute care să nu vină în contradicţie cu menţiunile obligatorii şi să nu inducă în eroare consumatorul.

Centrul Internaţional Comercial CNUCED/GATT, pe baza reglementărilor naţionale, din mai multe ţări, recomandă ca pe etichetele unor grupe de bunuri alimentare să figureze următoarele menţiuni:

- numele şi adresa fabricantului;

- descrierea produsului (eventual însoţită de o ilustraţie);

- lista ingredienţilor;

- ţara de origine;

- clasa de calitate;

- instrucţiuni de manipulare, păstrare şi utilizare;

- data de fabricaţie.

Există preocuparea de a imprima pe ambalaj data fabricaţiei, data de expirare a consumabilităţii produsului sau de a face menţiunile exprese: ”a se consuma de preferinţă până la data de…” sau “ a se consuma de preferinţă în intervalul…”.

Etapa următoare a activităţii de constituire şi elaborare a etichetei nutritive, a reprezentat-o recomandarea declarării valorii nutritive (exprimată în kilocalorii sau kilojouli) şi a conţinutului în principalii nutrienţi: proteine, glucide, lipide (exprimate în grame la 100 grame de aliment sau la o porţie) precum şi declararea fiecărei vitamine şi a sărurilor minerale. În unele cazuri se fac precizări chiar la valoarea biologică a protidelor şi lipidelor.

Declararea valorii nutritive a apărut la produsele destinate sugarilor şi copiilor de vârstă mică dar s-a extins destul de repede la o gamă tot mai largă de produse alimentare.

Modalităţi de declarare a valorii nutritive

Urmărind să asigure declararea valorii nutritive într-o manieră accesibilă şi utilă pentru consumatori, firma Albert Heinj – cea mai mare societate de comerţ cu alimente din Olanda a realizat o etichetă nutriţională deosebită, astfel:

- în partea dreaptă a figurii este prezentat conţinutul efectiv (în grame) de protide, lipide, glucide şi valoarea energetică (kcal, kj) pentru o porţie;

- în partea stângă a imaginii se prezintă valoarea biologică prin proporţia în care se acoperă necesarul zilnic de vitamine, săruri minerale şi proteine pentru un adult.

Se folosesc patru cercuri care prin divizare în sferturi pot oferi în mod sugestiv grade de acoperire, cuprinse între 6,25% şi 100%. Acest tip de etichetă asigură (într-o manieră accesibilă şi utilă pentru consumator) prezentarea conţinutului nutriţional al produsului, dar adresează şi apelul “a se mânca variat”, contribuind la educarea consumatorilor. Se pot folosi tabele care include conţinutul de protide, lipide şi glucide (exprimat în g/100g produs sau g/porţie) şi valoarea energetică exprimată în kcal sau kj (de asemenea raportată la 100 g produs sau la o porţie)

Fig 1

Eticheta nutriţională a firmei A. Heijn

Declararea valorii nutritive se poate face în cifre şi litere unicolore pe fondul culorii ambalajului sau se pot utiliza benzi de culori diferite, codificate şi acceptate pe plan tot mai larg: pentru proteine se foloseşte culoarea roşie, roşu-portocaliu sau roz; pentru lipide se foloseşte culoarea galbenă; pentru glucide culoarea verde şi pentru valoarea energetică se menţine fondul alb.

INFORMATIONI  NUTRIZIONALITARALLUCCI per 100 g per pezzo

(6,6 g)                         kcalENERGIA         kj

476 311999 132

PROTEINE        g 8,5 0,6CARBOIDRATI   g 71,0 4,7LIPIDI                  g 17,5 1,2

Eticheta nutriţională cu benzi colorate pentru biscuiţii TRALLUCCI

O altă etapă în evoluţia modalităţii de declarare a valorii nutritive a reprezentat-o asocierea tabelului ce indică valoarea nutritivă cu o figură geometrică cu patru casete având atât în tabel, cât şi pe figură, imprimate cele patru culori codificate.

Unele firme pe lângă menţiunile ce indică valoarea energetică şi principalii nutrienţi, înscriu şi cantităţile recomandate din proteine, vitamine şi substanţe minerale, pe zi sau pe meniu.

COMPOZIŢIA  MEDIE PER 30 g(1 oz) 1 porţie

PER 100 g(1 oz) 1 porţie

ENERGIE 413 KJ(99 KCAL)

1376 KJ(329 KCAL)

GRĂSIMI 0.9 g 2.0 gPROTEINE 2.8 g 9.3 gGLUCIDE 21.5 g 71.5 gFIBRE 4.5 g 15.0 gSARE adăugată 0.6 g 1.9 gZAHĂR adăugat 5.1 g 17.0 gMINERALE/VITAMINE

% din cantit.recomandată zilnic

TIAMINA (B1) 28% 1.1 mgRIBOFLAVINA (B2) 28% 1.5 mgNIACINA 27% 16.0 mgVITAMINA D 34% 2.8 ugFIER 50% 20.8 mg

Eticheta firmei TESCO-ANGLIA

Atunci când produsul este destinat unui anumit segment de populaţie, nominalizat în norme de nutriţie, este posibil ca valoarea nutritivă, exprimată prin nutrienţi sau energie, să nu mai fie declarată

în unităţi fizice, pe o unitate de masă, ci declarat numai potenţialul nutritiv – respectiv gradul de satisfacere zilnică a necesarului respectiv, de către constituenţii existenţi într-o unitate de masă a produsului, într-o formă accesibilă consumatorilor respectivi, prin modalităţi variate. În acest caz, modelul presupune menţionarea pe ambalaj a segmentului căruia îi este destinat produsul.

Fig 2

Propuneri pentru model de declarare a valorii nutritive.

Fig 3

Aplicarea modelului pentru produsul: SPAGHETTI, MEAT SAUCE, GRATED PARMESAN

În unele ţări, corespunzător legislaţiilor naţionale sanitaro-igienice, se procedează la declararea şi a aditivilor utilizaţi, chiar şi a aditivilor de sinteză. Declararea se face nominal şi numai rareori cantitativ.

Etichetele nutriţionale contribuie la formarea unui comportament alimentar corect al consumatorilor.

Tot în scopul educării consumatorilor şi formării unui comportament alimentar corect Departamentul U.S.A. al Agriculturii şi Alimentaţiei a elaborat “piramida nutriţiei sănătoase” care încearcă să evidenţieze structura şi ponderea pe care trebuie să o deţină produsele alimentare într-o alimentaţie corectă.

GRĂSIMI

ŞI

GLUCIDE

LAPTE

IAURT

BRÂNZĂ

CARNE

PASĂRE

PEŞTE

OUĂ

                               LEGUME         FRUCTE

PÂINE, CEREALE  ŞI  PASTE

Descifrarea mesajului transmis prin intermediul piramidei nutriţiei constă în:

1. cunoaşterea ponderii pe care trebuie să o ocupe fiecare aliment în funcţie de importanţa (valoarea nutritivă) a acestuia;

2. necesitatea alcătuirii unei alimentaţii diversificate pentru satisfacerea întregului necesar de trofine necesare organismului;

3. posibilitatea combinării alimentelor aflate pe trepte diferite, precum şi posibilitatea substituirii alimentelor aflate pe aceiaşi treaptă.

Directiva 496/90/ C.E.E. specifică că eticheta nutriţională trebuie să conţină informaţii în primul rând despre valoarea energetică a alimentelor (calculată în kcal sau kj) şi în al doilea rând informaţiile despre protide, glucide, grăsimi, fibre alimentare, sodiu, vitamine şi săruri minerale. Această directivă prevede două grupe de substanţe nutritive obligatorii pentru eticheta nutriţională:

Grupa 1Grupa 2

Valoarea Energetică

Protide

Glucide

Lipide

Valoarea Energetică

Protide

Glucide

Lipide

Acizi graşi saturaţi

Fibre alimentare

Sodiu

Aceeaşi directivă mai face referire la:

- substanţe facultative ce pot fi declarate în cadrul nutriţional:

Amidon

Polialcooli

Acizi graşi mononesaturaţi

Acizi graşi polinesaturaţi

Colesterol

Vitamine şi săruri minerale

- declararea tipurilor de glucide:

Glucide (g) din care: zaharuri (g)

polialcooli (g)

amidon (g)

- declararea diferitelor tipuri de lipide:

Lipide (g) din care:saturate (g)

mononesaturate (g)

polinesaturate (g)

colesterol (g)

- prezentarea unităţii de măsură pentru valoarea calorică şi a substanţelor nutritive:

Valoare calorică

Protide

Glucide

Lipide (excep. colesterol)

Fibre alimentare

Sodiu

Colesterol

Vitamine şi săruri minerale

kcal sau kJ

g

g

g

g

g

mg

unit. de măsură specificate în document

Cantităţile prezentate trebuie să fie cele prezente în aliment în momentul vânzării. informaţiile prevăzute trebuie prezentate într-un spaţiu bine delimitat, să iasă în evidenţă, să fie scrise în limba naţională sau alte limbi admise, cifrele să fie încolonate sau dacă spaţiul nu permite să fie dispuse pe unul sau mai multe rânduri.

ETICHETAREA  NUTRIŢIONALĂ

În prezent, se folosesc o serie de tratamente pentru îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale şi nutritive ale unor produse alimentare, cu influenţe directe în formarea caracteristicilor curative ale acestora, cum sunt:

- metode chimice şi enzimatice – de modificare a proteinelor alimentare (care urmăresc – blocarea reacţiilor deteriorative de tip Maillard sau cele de formare a unor compuşi nedoriţi în faza de tratament alcalin – îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale ale proteinelor – îmbunătăţirea valorii nutritive prin încorporarea unor aminoacizi esenţiali – creşterea digestibilităţii proteinelor);

- metode de reducere a conţinutului de acizi nucleici din drojdii;

- metode de germinare pentru îmbunătăţirea valorii nutritive a unor cereale şi leguminoase (acesta fiind de fapt singurul proces efectiv din industria alimentară prin care se realizează o creştere importantă a conţinutului de vitamine şi a biodisponibilităţii componentelor nutritive);

- interestificarea grăsimilor (care reprezintă un mijloc de îmbunătăţire a proprietăţilor funcţionale ale acestora, dar necesită măsuri obligatorii de vitaminizare);

- îmbogăţirea unor produse alimentare cu aminoacizi, săruri minerale, vitamine.

Rafinarea uleiului asigură o mai bună valorificare comercială prin eliminarea substanţelor care afectează stabilitatea (fosfolipide, acizi graşi, săpunuri, urme de metale grele, ceruri, pigmenţi, substanţe odorizante), iar cercetările recente au arătat că prin dezodorizare se poate influenţa favorabil protecţia consumatorilor. Rafinarea presupune însă tratamente alcaline de dezodorizare, care pot exercita efecte negative asupra valorii nutritive. În plus,

dezodorizarea afectează în acelaşi timp inocuitatea, în principal prin reducerea conţinutului de vitamina E, antioxidant natural.

De asemenea, hidrogenarea grăsimilor prezintă avantajul transformării uleiurilor de calitate inferioară, cu miros neplăcut, în grăsimi de calitate superioară, cu proprietăţi de panificaţie şi tehnologico-culinare deosebite. Prin acest procedeu se pierde însă o mare parte din activitatea vitaminică (vitaminele liposolubile), iar formarea de grăsimi “trans” are efecte negative asupra funcţionării celulei.

O tendinţă nouă care se manifestă este tipul nou de etichetă pentru produsele alimentare, denumită şi eticheta nutriţională (care poate face corp comun cu eticheta sau apare ca o etichetă separată), şi care asigură declararea valorii nutritive într-o manieră accesibilă şi utilă pentru cumpărători. Acest lucru este determinat de specificul utilităţii mărfurilor alimentare, implicate în starea de sănătate a oamenilor, de asigurare a stării lor fizice şi psihice la un moment dat.

Se remarcă tendinţa ca eticheta şi etichetarea mărfurilor alimentare să constituie obiect special de reglementări apropiate ca exigenţă de cele pentru produsele farmaceutice (din punct de vedere al conţinutului şi amploarei informaţiilor privind utilitatea, modul de întrebuinţare şi păstrare).

În societatea noastră, eticheta mărfii reprezintă un instrument principal al declanşării actului de vânzare cumpărare, fiind în acelaşi timp un mijloc de informare simplă şi rapidă. Creşterea gradului de prelucrare a produselor, diversificarea sortimentului de mărfuri, evoluţia ambalării şi nevoia de reclamă, au sporit rolul etichetei. Din aceste motive treptat au început să apară reglementări privind eticheta şi etichetarea mărfurilor în codurile comerciale, în standarde şi ulterior în actele legislative din diferite ţări, iar recent, pe plan internaţional.

Pentru mărfurile alimentare, eticheta şi etichetarea formează obiect de preocupări asidue de recomandări şi reglementări speciale atât pe plan internaţional cât şi pe plan naţional.

Fără să prejudicieze dispoziţiile referitoare la controlul metodologic, etichetarea produselor alimentare presupune, cu unele

excepţii care vor fi menţionate ulterior, următoarele menţiuni obligatorii:

1. denumirea produsului supus vânzării;

2. lista ingredientelor;

3. masa netă;

4. data până la care produsul îşi păstrează neschimbate proprietăţile specifice, inclusiv indicatorii privind condiţii particulare de conservare;

5. numele şi adresa producătorului, a celui care s-a ocupat de condiţionarea acestuia sau vânzare indicat în interiorul Comunităţii;

6. locul de origine sau de provenienţă, în situaţii în care omiterea acestor menţiuni ar putea crea confuzie în imaginea consumatorului despre originea sau provenienţa reală a produsului alimentar respectiv;

7. modul de întrebuinţare, în situaţiile în care omiterea ar putea implica utilizarea deplină a produsului sau în care există precauţii necesare în utilizare;

8. alte menţiuni obligatorii prevăzute prin reglementări referitoare la anumite produse alimentare;

9. titlul alcoolmetric (în procente de volum) al băuturilor alcoolice cu mai mult de 1,2% alcool etilic.

10. indicarea costului de fabricaţie.

Pentru produsele preambalate toate menţiunile ulterior prezentate trebuie să fie uşor de reţinut, redactate fără alte abrevieri decât cele reglementate sau stabilite prin convenţii internaţionale; orice menţiune trebuie înscrisă la loc vizibil, să fie clară, vizibilă şi nu să se şteargă uşor; menţiunile nu trebuie disimulate, voalate sau separate prin alte indicaţii sau imagini. Prin reglementări specifice, se prevede înscrierea unor litere precum “UHT” pentru lapte sterilizat, “EMB” sau “KG”. De asemenea, siglele utilizate pentru desemnarea

ţării de origine se admit în măsura în care sunt uşor de înţeles (“USA”).

Menţiunile referitoare la: denumirea produsului, cantitatea netă, termenele de valabilitate, alte indicaţii suplimentare privind conservarea, titrul alcoolmetric pentru băuturi cu peste 1,2% alcool etilic se regrupează în acelaşi câmp vizual.

În cazul ambalajelor mici şi recipientelor din sticlă, sistemul de preambalare are cea mai mare suprafaţă sub 10 cm., precum şi recipiente din sticlă care urmează să fie reutilizate, care sunt marcate într-o modalitate în care nu se mai pot şterge, nu trebuie să se refere decât la:

- denumirea produsului;

- cantitatea netă;

- data până la care produsul îşi conservă proprietăţile specifice, precum şi condiţii specifice de conservare.

În cazul vânzării prin corespondenţă, cataloagele, broşurile, prospectele, trebuie să conţină următoarele menţiuni:

- denumirea comercială a produsului;

- lista ingredientelor;

- locul de origine sau provenienţă, ori de câte ori omiterea acestei menţiuni ar putea crea confuzii în spiritul consumatorului privind provenienţa reală a respectivului produs  alimentar;

- alte menţiuni obligatorii prevăzute prin dispoziţii, reglementări referitoare la anumite produse alimentare.

Utilizarea calificativului “uşor” (lejer) este admisă în denumirea unui produs alimentar destinat unor alimentaţii curente, cu condiţia ca această “uşurare” să nu schimbe natura produsului în mod fundamental şi nici să-l introducă în categoria produselor destinate unei alimentaţii particulare.

Calificativul “uşor” poate fi utilizat în raport cu un produs definit fie printr-o reglementare, fie prin utilizare. Acest calificativ nu se poate folosi în afara unei referinţe la o denumire existentă (produs de referinţă).

Noţiunea de produs “artizanal” şi “de casă” trebuie delimitată şi definită cu foarte mare atenţie.

Orice informaţie care apare pe etichetă, conform dispoziţiilor referitoare la etichetare se referă la:

- Valoare energetică;

- Nutrienţii următori: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare, sodiu, vitamine, săruri minerale.

Se pot menţiona, prin sistemul de etichetare, alegaţii nutriţionale referitoare la:

- Valoarea energetică;

- Nutrienţii enumeraţi.

Etichetarea referitoare la caracteristicile nutritive şi alegaţiile nutriţionale în accepţiunea dată, poate cuprinde vitamine, săruri minerale, cu respectarea următoarelor două condiţii:

- Vitaminele şi sărurile minerale sunt cele la care se face referinţă.

- Vitaminele şi sărurile minerale la care se face referire trebuie să acopere cel puţin 15% din necesarul zilnic recomandat specific, pentru 100 g sau 100 mg din produsul alimentar considerat sau pe un ambalaj, dacă acesta conţine o singură porţie.

Tipuri de clasificări şi codificări ale mărfurilor

Abordarea în scopuri practice a mulţimii mărfurilor, în continuă diversificare, a determinat intensificarea preocupărilor pentru elaborarea unor sisteme de clasificare, potrivit cerinţelor specifice ale unui domeniu sau altul de activitate.

Pe măsura dezvoltării industriei şi comerţului, creşterii nivelului şi importanţei schimburilor internaţionale, introducerii pe scară largă a informaticii în practica economică, aceste sisteme de clasificare au fost continuu perfecţionate, în direcţia asigurării unei mai bune corelări cu structura producţiei şi a comerţului, cu cerinţele statistice, vamale şi de altă natură.

În prezent, în practica economică se utilizează o mare diversitate de clasificări ale produselor. Pentru facilitarea analizei lor le putem grupa în clasificări sistematice, nesistematice şi combinate.

Clasificările sistematice asigură ordonarea produselor pe categorii relativ omogene, pe baza unor criterii, stabilindu-se un sistem de relaţii între categoriile constituite. Majoritatea clasificărilor sistematice elaborate sunt clasificări ierarhice, cu structură arborescentă, pe trepte (niveluri) de detaliere (agregare), între care există relaţii de subordonare: treptele superioare se obţin prin agregarea celor inferioare, derivate din ele.

Grupările (categoriile) de produse corespunzătoare acestor trepte au o mare diversitate de denumiri (diviziune, secţiune, grupă, clasă). Conţinutul lor diferă, de asemenea, semnificativ pentru acelaşi nivel de agregare, de la o clasificare la alta, pentru aceleaşi produse.

În clasificările nesistematice produsele sunt cuprinse în ordinea apariţiei lor, fără să se ţină seama, deci, de categorii înrudite de produse.

Clasificările combinate asigură ordonarea produselor pe un anumit număr de categorii omogene, în cadrul cărora se realizează, în continuare, clasificarea nesistematică a elementelor componente.

Diferitele tipuri de clasificări ale produselor sunt asociate cu sisteme de codificare specifice.

Codul este o combinaţie de 4 elemente simbolice prin care se reprezintă o informaţie. Aceste elemente pot fi litere (cod alfabetic), cifre (cod numeric) sau litere şi cifre (cod alfanumeric).

Codificarea reprezintă operaţiunea de transformare în cod a elementelor definitorii ale unor obiecte, servicii, fenomene etc.

Relaţia dintre clasificări şi codificări este definită de gradul de interdependenţă sau de suprapunere a acestora.

Principalul obiectiv al codificării, care determină şi funcţia sa de bază, este identificarea. În cazul în care preia şi semnificaţii ale relaţiilor existente între elementele mulţimii, el îndeplineşte şi funcţia de reprezentare a clasificării.

În cazul clasificării sistematice, utilizate în practica economică, codificarea este dependentă de ordonarea mulţimii produselor pe categorii, suprapunându-se funcţia de identificare a codului cu funcţia sa de reprezentare a clasificării.

Utilizarea eficientă a unui asemenea sistem de codificare presupune o structură unitară a criteriilor de clasificare şi stabilirea unui număr optim de niveluri de detaliere, pentru a nu se ajunge la un cod de lungime mare.

În cazul clasificării nesistematice, produsele se identifică, printr-un cod secvenţial, acordat în ordinea numerelor naturale. Soluţia prezintă avantajul unui cod de lungimea mică, datorită utilizării tuturor combinaţiilor posibile ale caracterelor numerice.

Prezintă, însă, dezavantajul că reprezentarea codificată nu poate sugera nici o informaţie asupra categoriei din care face parte produsul.

Clasificările combinate utilizează un sistem de codificare ierarhizat – secvenţial, codul având o zonă de ordonare corespunzătoare clasificării ierarhice, urmată de o zonă secvenţială. Deci, funcţia de identificare a codului este combinată parţial şi cu funcţia de clasificare. Lungimea codului este cu atât mai mare, cu cât clasificarea cuprinde un număr mai mare de niveluri de detaliere. În această variantă se urmăreşte găsirea unui raport optim între zona de clasificare şi zona secvenţială a codului.

În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de clasificări de acest fel, a devenit necesară găsirea unor soluţii de uniformizare a lor pe plan mondial, obiectiv atins prin elaborarea sistemelor Codul universal al produselor (Universal Product Code – UPC) şi Codul european al articolelor (European Article Numbering – EAN).

Ambele sisteme utilizează codificarea cu bare.

Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafică a caracterelor numerice sau alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare închisă cu spaţii albe de dimensiuni definite.

Tehnologia codului cu bare se bazează pe recunoaşterea acestor combinaţii de bare şi spaţii, cu ajutorul unor echipamente informatice specializate. Acest proces a fost facilitat de modernizarea rapidă a echipamentelor informatice (hardware) şi mai ales de progresele realizate în domeniul software-ului. Astfel, de la procedeul electrostatic de citire a codurilor, simbolizate prin purtători de date cu cartele sau taloane perforate, s-a ajuns la lectura magnetică şi, în final, la metoda citirii optice, care stă la baza sistemelor perfecţionate de culegere a informaţiilor cuprinse în coduri. Dintre acestea, sistemul scanner de prelucrare a informaţiei comerciale la mărfuri s-a extins cu rapiditate. Scanner-ul este un echipament informatic cu ajutorul căruia se citesc prin metoda lecturii optice, datele codificate şi simbolizate prin codul cu bare.

Elementele de bază ale sistemului de codificare cu bare sunt: simbolizarea (tipul codului), metoda de imprimare, echipamentul de imprimare, cititul optic şi decodificatorul.

a) Tipuri de coduri. Pentru denumirea acestora, în standardele române se utilizează termenul de simbolizări. Regulile specifice fiecărei simbolizări au, denumirea standardizată de specificaţii de simbolizare.

Standardul european EN 796 Coduri cu bare, elaborat de Comitetul Euripean de Standardizare (CEN) prevede 18 simbolizări (tipuri de coduri), cărora le-a atribuit câte un identificator de simbolizare.Au fost elaborate standarde pentru următoarele tipuri de coduri: Codul 39, Codul 128, Codul EAN-UPC, Interleaved 2 of 5 şi Codabar. Toate acestea au fost preluate ca standarde române, de Comitetul Tehnic CT 300 Coduri cu bare.

Ţinând cont de sistemul de codificare a informaţiilor, există două categorii de coduri cu bare:

coduri cu bare liniare, în care informaţia este codificată pe o singură direcţie, de regulă pe orizontală;

coduri cu bare bidimensionale, în care informaţia este codificată atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

Codurile bidimensionale au o capacitate mai mare de cuprindere, comparativ cu cele liniare.

Toate tipurile de coduri menţionate anterior sunt coduri liniare. În funcţie de caracteristicile şirului de caractere pe care-l  codifică, deosebim mai multe tipuri de asemenea coduri:

coduri numerice, care pot reprezenta numai cifre (de exemplu codurile EAN şi UPC);

coduri alfanumerice, care pot reprezenta atât cifre cât şi litere (de exemplu codul 128 şi codul 39);

coduri cu lungime fixă, care pot reprezenta şiruri cu un număr fix de elemente (de exemplu codul EAN, care poate reprezenta numai un şir numeric de 8 sau 13 elemente);

coduri cu lungime variabilă, care pot reprezenta şiruri conţinând un număr variabil de elemente (de exemplu codul 128 şi codul 39).

Indiferent de varianta lor, codurile liniare au aceeaşi structură generală, caracterizată prin următoarele elemente:

Fig 4

Structura generală a codului cu bare

* dimensiunea (modulul) reprezintă lăţimea barei sau a spaţiului cel mai îngust. Este o caracteristică foarte importantă a simbolizării, de care depinde lungimea codului, siguranţa de citire şi, uneori, înălţimea codului;

* zona liberă este o zonă de margine neimprimată, la majoritatea tipurilor de coduri având o lăţime de minimum 10 x

dimensiunea codului, dispusă la începutul şi la sfârşitul codului cu bare. Asigură o citire corectă, prin evitarea erorilor datorate unor semne grafice aflate în vecinătatea codului;

* elementele de start şi de stop sunt, de fapt, combinaţii specifice de bare şi spaţii, cu care începe, respectiv se termină codul cu bare. Acestea permit echipamentului de citire-decodare să identifice începutul şi sfârşitul codului, precum şi sensul de citire;

* codul în clar (linie de interpretare) reprezintă corespondentul codului cu bare, format din caractere lizibile de om. Prezenţa lui, alături de codul cu bare, este obligatorie. Acest cod permite introducerea manuală, în sistemul informatic de prelucrare, a codului produsului, în cazul în care, din diferite motive, nu este posibilă citirea automată;

* caracterul de control (cifra de control) serveşte pentru depistarea eventualelor erori şi se bazează pe un algoritm specific fiecărui tip de cod. În unele cazuri, cunoscând această cifră se poate reconstrui codul deteriorat.

b) Metoda de imprimare a codului cu bare. Metoda de imprimare  este foarte importantă pentru menţinerea caracteristicilor codului, în condiţiile diferite de mediu în care sunt transportate sau depozitate produsele. În prezent, sunt în curs de elaborare standarde europene referitoare la următoarele aspecte: tehnologia de imprimare a codului, cerneala şi culorile utilizate, materialul din care sunt confecţionate etichetele, poziţia etichetei pe ambalaj. Codurile cu bare pot fi aplicate:

* pe ambalajul produsului;

* pe etichete, care se aplică pe ambalaj;

* prin etichetare la locul ambalării produsului.

c) Metode de citire a codului cu bare. Citirea codului cu bare se realizează cu ajutorul unui echipament electro-optic, care permite măsurarea parametrilor luminii reflectate şi transformarea acestor informaţii în semnale care pot fi prelucrate de decodor. În prezent se utilizează două tipuri de cititoare:

* creionul optic, care se deplasează de operator de-a lungul codului;

* cititoare cu laser, care permit o citire omnidirecţională, independentă de viteza şi uniformitatea mişcării de parcurgere a codului. Acestea pot fi mobile sau fixe. Cele fixe sunt conectate la casele de marcat, în punctele de vânzare.

Codul universal al produselor (UPC)

În anul 1970, în SUA, a fost înfiinţat Consiliul pentru codificarea produselor. În 1972 Consiliul a recomandat adoptarea unui sistem unitar de codificare, denumit Codul universal al produselor (Universal Product Code – UPC).

Acest sistem se bazează pe un cod cu 12 caractere numerice; prima cifră reprezintă o cheie a clasificării (“key number”), cinci cifre identice identifică producătorul, următoarele cinci cifre produsul şi ultima este cifra de control.

Fig 5

Structura codului UPC

Prima cifră reprezintă: 0 – produse de băcănie şi coloniale; 2 – produse de cerere neuniformă; 3 – produse cosmetice şi farmaceutice; 4 – produse nealimentare, solduri.

Codul european al articolelor (EAN)

În anul 1974 au fost examinate sistemele existente la acea dată (UPC, Gencod – francez, BAN-L – german), elaborându-se un sistem de clasificare şi codificare, denumit Codul european al articolelor (European Article Numbering – EAN). Acest sistem a fost astfel conceput încât să fie compatibil cu UPC şi să includă şi sistemele folosite în Franţa şi Germania.

Sistemul EAN se bazează pe un cod cu 13 caractere numerice, cu următoarea semnificaţie: primele două reprezintă ţara de origine (de exemplu: Belgia = 54, Franţa = 30-37, Germania = 40-42, Japonia = 49, Anglia = 50, Ţările de Jos = 87, etc.), cinci cifre

identifică producătorul, cinci cifre produsul şi ultima este cifra de control.

Fig 6

Structura codului EAN

Pentru coordonarea aplicării sistemului EAN, în anul 1977 a fost înfiinţată “Asociaţia europeană a codificării articolelor”, cuprinzând iniţial, reprezentanţi ai producătorilor şi comercianţilor din Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. Această asociaţie denumită începând cu anul 1981 “International Article Numbering Association EAN” urmăreşte respectarea unor principii de bază, în vederea asigurării compatibilităţii sistemelor naţionale de codificare a produselor.

Utilizând un cod nesemnificativ, uşor de manipulat, sistemul EAN este deosebit de flexibil, cu capacitate mare de cuprindere (circa 10 miliarde de produse).

Pentru rezolvarea eficientă a cerinţelor informatice proprii ale întreprinderilor comerciale, prin folosirea codului adaptat lecturii scanning, a fost implementat procedeul simbolizării interne, fără modificarea sistemului EAN. Printr-o convenţie internaţională, o parte din cifrele rezervate pentru codificarea ţărilor – intervalul 20-29 – au fost atribuite unei anumite ţări sau regiuni geografice, pentru necesităţile interne ale întreprinderilor comerciale. Aceste cifre se utilizează pentru codificarea produselor proprii sau a celor necodificate de către producători. Lungimea totală a codului este, în acest caz, de 8 cifre, existând, posibilitatea adoptării unui cod de lungime mai mare, fără a depăşi 13 caractere, corespunzătoare EAN 13. Codul de identificare a produsului poate fi, în acest caz, un cod semnificativ, corespunzător unei clasificări sistematice a mărfurilor respective.

Fig 7

Transpunerea unui cod din clasificarea EAN 13 în sistemul cod cu bare

Utilizarea sistemului EAN asigură o serie de avantaje, atât pentru producători cât şi pentru comercianţi şi consumatori, prin facilitarea urmăririi şi gestionării rapide a produselor pe întregul lanţ de distribuţie.

Prin intermediul acestui sistem, producătorii se pot informa operativ în legătură cu modificările care apar în desfacerea produselor, ceea ce le asigură posibilitatea adaptării rapide la cerinţele pieţei.

Pentru comercianţi, sistemul EAN asigură gestionarea mai eficientă a stocurilor, existând posibilitatea cunoaşterii, în orice moment, a situaţiei stocului pentru fiecare produs, care poate fi, astfel, reînnoit operativ.

Pentru client, utilizarea sistemului EAN reduce foarte mult timpul de aşteptare la casele de marcat. Prin citirea automată a codurilor el obţine un bon, pe care sunt trecute în mod clar denumirea exactă şi preţul pentru fiecare produs achiziţionat, fiind exclusă posibilitatea apariţiei unor erori.

În prezent, sistemul EAN este aplicat într-o serie de alte domenii, printre care cel administrativ, bancar. În varianta EAN-13 este utilizat pentru codificarea publicaţiilor, fiind acceptat ca alternativă la sistemele internaţionale recunoscute şi anume ISBN pentru cărţi şi ISSN pentru publicaţii.

Alte tipuri de coduri cu bare

Pe lângă sistemele EAN şi UPC, în practica economică se utilizează şi alte tipuri de coduri cu bare, care permit codificarea informaţiilor numerice sau a celor alfanumerice.

Ele pot fi grupate în sisteme de simbolizare continue şi discontinue.

l Codul 39 este primul sistem de simbolizare alfanumerică, discontinuu, în care fiecare caracter este compus din nouă elemente (bare şi spaţii), dintre care trei sunt mai late.

Fig 8

Codul 39 (alfanumeric)

Acest cod este utilizat pe scară largă în industrie, de către asociaţii profesionale, pentru satisfacerea unor necesităţi specifice.

l Codul 93 este un sistem de simbolizare continuu, în care fiecare caracter este reprezentat prin nouă module, repartizate pe trei bare şi spaţii. Are două cifre de control (C şi K), asigurând obţinerea unei densităţi mari de caractere. Acest cod permite reprezentarea celor 128 de caractere ale normei ASCII.

l Codul 128 este un sistem de simbolizare continuu, utilizat pentru reprezentarea caracterelor ASCII. Fiecare caracter este simbolizat printr-un ansamblu de 11 module, repartizate pe trei bare şi trei spaţii. Are o cifră de control, asigurând obţinerea unei densităţi mari de caractere.

l CODABAR reprezintă un sistem de simbolizare discontinuu, care permite reprezentarea a 16 caractere (zece caractere numerice şi şase caractere speciale). Fiecare caracter este simbolizat cu ajutorul a şapte elemente (patru bare şi trei spaţii).

Sistemul japonez de codificare Calra

În Japonia s-a pus la punct un sistem de codificare, optic descifrabil, denumit “codul Calra” cu capacitate mai mare de cuprindere decât sistemul EAN şi mult mai ieftin.

Codul Calra este alcătuit din şiruri de pătrate, fiecare fiind divizat în alte patru pătrate, cărora le corespunde un număr: 1, 2, 4 sau 8.

Fig 9

Structura codului CALRA pentru lectura scanning

Pentru simbolizarea diferitelor coduri numerice se alternează, în anumite variante, pătratele albe cu cele negre. Un grup de zece pătrate poate reprezenta peste un trilion de combinaţii numerice, mult mai multe decât codul cu bare EAN.

Codul Calra este mai uşor de citit de dispozitivul scanner. Codul poate fi aplicat şi pe etichete speciale, direct la locul de vânzare. Tipărirea lui este mult mai ieftină comparativ cu codul cu bare.