Am întrebat un orb cum vede cerul, Alex Bodoli

alex bodoli / am întrebat un orb cum vede cerul 0


alex bodoli

am întrebat un

orb

cum vede cerul

Editura AGENTPRESS,

Bucureşti, 2009


Redactor de carte : daniel vorona

Copertă şi prepress : mariana bârsăşteanu

Ilustraţia copertei : iurie matei

Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BODOLI, ALEX

am întrebat un orb cum vede cerul / alex bodoli

Bucureşti, Editura AGENTPRESS, 2009

ISBN 978-973-0-06451-9

821.135.1-1


alex bodoli

am întrebat un

orb

cum vede cerul

Editura AGENTPRESS,

Bucureşti, 2009


PREFAŢĂ

Umblet pe sarea unei lacrimi

E un început de lume, de suferinţă şi aspiraţii în poezia lui Alex

Bodoli. Ecouri stârnite din preaplinul unui suflet ce dă pe

dinafară neîntrerupt, precum izvorul miraculos sub mâinile

îmblânzitorului de fântâni.

Citindu-i versurile, am avut sentimentul că-l aşteptam demult pe

poet.

Că el, copilul încă, nevoit de împrejurări şi legi scrise pe partea

întunecată a lumii, călătorea neîntrerupt pe un drum uitat,

înierbat de câte lacrimi îi udaseră deznădejdea şi singurătatea,

ajungând la mine cărunt şi cu buzele arse de sarea departelui ce-i

îngânase mersul.

Am întins mâna să mi-l apropii, iar el mi-a dăruit o carte.

“AM ÎNTREBAT UN ORB CUM VEDE CERUL”.

Teribil titlu, sub mantaua căruia stau ascunse toate semnele de

întrebare ale unei lumi încă vii, din porunca lui Dumnezeu.

Dar el, poetul Alex Bodoli, cum vede cerul?

“Cum nu se vede, dar este “, mi-ar fi răspuns de nu ar fi fost atât

de ostenit, îndemnându-mă să citesc.

Şi am stat doi pe pragurile ajunsului, înbogăţindu-ne prin

învecinare, având drept martor un jurnal cu paginile încă moi de

câte stele şi lacrimi îi jeliseră pierderea şi regăsirea într-un târziu,

căci poetul pe sine se rătăceşte, întru sine căutându-se, până să

renască.

Alex Bodoli vine către cititor cu acest prim volum de o

sinceritate şi un bun simţ al expresiei mai mult decât notabile, în

pasta căruia aflăm că versul clasic bine însuşit, precede timpul şi

reverberează în modern cu inflexiuni surprinzătoare,anticipându-l

pe creatorul de mare forţă ce va să fie.


Un cuminte, bănuielnic parfum de crin imperial abureşte în

substratul poemelor, undeva între Ion Pillat şi Marin Sorescu cel

din începuturile lui, cu precizarea că Alex Bodoli dă o mai mare,

mai acută importanţă sinelui în relaţia cu aproapele, până la

contopire, putem zice. E aici un refuz al desprinderii de oameni

şi lucruri, poate tocmai din pricina marii singurătăţi ce marchează

o vârstă în aşteptare.

Pentru poetul “încă tânăr şi la trup curat” cum spune Cezar

Ivănescu, acest prim volum, mărturisind despre sine, suflet şi

speranţă, se constituie într-un bun prilej de început de drum întru

recunoaştere şi rămânere.

În fond, istoria unei lumi începe cu o rană, şi va sfârşi într-o

lacrimă. Important e timpul de respirat şi de ars între cele două

daturi, măsura cu care poetul Alex Bodoli va şti să-şi preţuiască

vocea şi destinul. Căci, aşa este, nu Statul cu legile lui vremelnic-

trecătoare trebuie să înfiereze harta inimii unui poet, cum

excelent citim undeva în carte, ci, datoria către Măria Sa cititorul

de bună credinţă, către cuvântul ziditor întru adevăr, frumuseţe şi

valoare.

Întru-cât ne priveşte, noi am găsit în acest volum suficiente

dovezi, că cerul are mai multe rânduri de stele, iar întrebarea ar

fi, nu cum le vedem, indiferent de plânsul ce ne fărâmiţează

ochii, ci, cum ni le apropiem mai bine pe dinlăuntrul fiinţei,

contopindu-ne cu ele.

Altfel spus, vânt înmiresmat, frate al meu mai tânăr, şi un braţ de

toiege înflorate din parte-mi, pentru cât drum mai ai de străbătut.

MIHAI ANTONESCU


orbii…

am întrebat un orb cum vede cerul,

mi-a spus că nu e vizibil în întregime,

că are cea mai mare adâncime în lungime şi-n lăţime.

l-am întrebat dacă distinge culoarea,

şi mi-a spus că e precum marea,

dacă poate vedea norii şi luna,

când e senin sau când vine furtuna.

mi-a spus că nimic nu poate fi mai frumos,

decât un cer privit cu ochiul scos,

atunci te poţi bucura pe deplin,

(dacă cerul e curat şi senin).

şi de atunci, mă întâlnesc în fiecare zi cu orbi,

şi-au dat ochii la corbi...

iar acum, stau şi privesc cerul,

reflectez, nu înţeleg misterul.

de ce-au dispreţuit vederea,

şi-au vândut averea, (fierea),

orbii mă ating încrezători, iar eu, cuprins de fiori.

le spun că niciodată n-o să-mi scot, ochii şi ce o să mai pot..


mă rog cu ochii deschişi

mă rog cu ochii deschişi.

(de ce i-aş ţine închişi,

când nu văd adevărul?)

ţin ochii larg deschişi,

deşi, cuprinşi de lacrimi,

sunt viu, iar tu murişi, pe cruce,

în grele patimi.

nu vreau sa îi închid,

mi-e teamă c-ai să treci,

şi inima-mi deschid,

ca să nu pleci în veci.

vreau să te văd, şi vreau să strig,

Iisuse,

cât ochii n-am închis,

ce bucurii nespuse,

ne-aşteaptă-n Paradis.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/04/ma-rog-cu-ochii-deschisi.html


să fiu singur

m-am îngropat în mine până la gât,

şi-am spus:

acuma voi fi singur,

pământul strigă: doar atât!

mi-am spus,

dacă nesigur e pământul,

acolo e scăparea,

dar a rămas cuvântul,

vin mulţi cu lumânarea...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/04/sa-fiu-singur.html


mă rog pentru tine

mă rog pentru tine în noapte

să-ţi fie mai neted pământul,

şi-odată cu grelele-mi şoapte

păşeşte statornic cuvântul.

mă rog să ai linişte şi pace,

să nu mai plângi ades pe-nserat,

să ştii să faci, cum toată lumea face

din casa inimii măreţ palat.

mă rog ca zbuciumul clipei trecute

să nu te întristeze-atât de mult,

deşi speranţele-s pierdute

când ţi-este greu, eu te ascult.

mă rog să nu te doară-n piept,

atunci când aerul e gaz,

privesc la tine, îţi spun drept,

mai dă-mi o clipă de răgaz.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/04/ma-rog-pentru-tine.html


poetul...

e tot mai obosit, şi mai schimbat,

e trist că lumea nu-l ascultă,

atâtea patimi a purtat, şi-nţelepciune-atât de multă.

a fost oglindă pentru mulţi,

a fost şi carte, şi psaltiră, iar dacă stai să îl asculţi,

n-o să întrebi de ce te miră.

el are lumea lui, şi alte gânduri,

un alt pământ, şi altă limbă,

îţi scrie tot mai multe rânduri,

dar ţie gândul ţi se plimbă.

ar vrea să vadă paradisul, să-l dea la toţi spre bucurie,

dar până se-mplineşte visul, salvează minţi de nebunie.

poetul e poet, de când e cerul,

când toată lumea râde, el va plânge,

şi nu se va găsi misterul, deşi vor fi urme mari de sânge.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/03/poetul.html


coşmar matinal

o gură de aer îmi suflă venin

şi-o mână de foc mă aprinde,

paharul de-otravă e plin,

şi sânge pe masă se-ntinde.

un ochi mi se scurge pe jos

şi trage cu el o perdea de-ntuneric,

un braţ de la umăr e scos,

un monstru priveşte feeric.

vrea să-i fiu micul dejun,

soţia mă strigă întruna,

cu ochii închişi eu îi spun :

- mă scol din pat şi-ţi povestesc

una…


văd umbre...

văd umbre în lumină, şi-n al tău suflet pete,

văd noapte în grădină, şi florile-n regrete.

văd spini în talpa-ţi rece,

şi zgomot în biserici,

văd timpul care trece,

fantome printre clerici.

văd ciumă în pustiu

şi jertfe alergând,

doar morţi, nici unul viu

văd săbii frânte-n luptă, şi ziduri dărâmate,

e şi nădejdea ruptă, doar umbre animate...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/02/vad-umbre.html


un suflet tot mai rar

din suflet, Danei.

o văd coborând scările cerului înstelat,

cuprinsă de valuri de zâmbet şi pace,

o clipă priveşti şi rămâi fermecat,

până şi soarele...vede şi tace.

e cea mai suavă, e pură ca pruncii,

e plină de taine, mister şi miracol,

e suflul curat, e floarea luncii,

viaţa ei însăşi, e un spectacol.

trăieşte lumina,

clădeşte pe inimi, dansează pe lacrimi,

şi mult îţi doreşti să colinzi grădina,

alături de ea, zburând peste patimi.

e dulce ca mierea şi unică în lume,

aş vrea ca păsări să îi cânte, să-i ţeasă iarba un covor,

şi soarele să o alinte, să-i spună cât îmi e de dor.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/02/o-vad-coborand-scarile-cerului-instelat.html


oare ce scriu citi-vei?

oare ce scriu citi-vei, măcar în grabă?

oare vei cugeta, sau vei fugi de scris.

poate vei întreba, nu am o altă treabă?

nu pentru mine scriu, ci pentru tine-am zis.

oare îţi va păsa de vorbele rostite?

oare vei înţelege misterul prins în ele?

căci pentru-a mea vorbire-au fost plătite,

clipe de aur şi doruri de stele.

iar pana nu se va opri din scris,

nu va cruţa nici timpul care trece,

căci viaţă a avea, cum mulţi au zis,

e să fii cald, când totu-i rece.

dar dacă-mparţi căldura tuturor,

te vei răci puţin câte puţin,

şi viaţa capătă un alt decor,

când de lumină sufletu-ţi e plin.

oare citi-vei ce ţi-am scris?

mă-ntreb când ziua-i pe sfârşite,

mă pot întoarce doar în vis

să văd de-ţi mai aduci aminte.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/02/oare-ce-scriu-citi-vei.html


mă doare inima...

iar mă doare inima, de ce oare iar?

toate câte-au fost, să fie-n zadar?

iar culeg fragmente, de unde apuc,

mi-e că stau o clipă, şi mă duc...

iar îmi bate tare, parc-ar vrea să iasă,

unde se grăbeşte, vrea să fie scoasă?

nu pleca din mine, nu mă lepăda,

ce fac fără tine, inimioara mea?

de ce să mă laşi când încă sunt tânăr,

am multe de dus, încă pe-al meu umăr,

inimioara mea, pe unde mai eşti?

eu nu te găsesc, tu nu mă găseşti...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/02/ma-doare-inima.html


e tot mai greu pământul...

e tot mai greu pământul, sau noi suntem mai grei?

e tot mai greu păcatul, sunt oamenii mişei.

e tot mai gol pământul, puţini ştiu să trăiască

şi tot mai mult dezastru, în inimi o să nască.

mai acră este limba, mai ascuţită vorba,

mai plină puşcăria, şi mult mai goală tolba,

mai dulce e prostia şi zâmbetul perfid,

tot mai greu de găsit, un creier lucid.

de flori de cuc e plină ţara, de maci stropiţi de sânge,

şi cât de greu găseşti o fiară care plânge,

dar unde-i adevărul şi unde e frumosul,

s-au dus în alte epoci, nu îşi mai au folosul.

păcat, e tot mai greu pământul, şi dreptatea...o ia vântul,

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/02/e-tot-mai-greu-pamantul.html


preţuieşte timpul!

preţuieste timpul, de câte ori să-ţi zic!

iată îţi trece viaţa şi tu nu faci nimic...

o să-nţelegi pe urmă că trupul nu-ţi e viu,

dar câteodată afli când este prea târziu.

ascultă-ma şi crede, să nu te joci cu timpul,

căci nu se mai întoarce, te roade ca şi ghimpul,

şi o să vrei, vreodată, să faci ce n-ai făcut,

vei înţelege însă, că timpul a trecut.

degeaba ai trei ceasuri, degeaba le priveşti,

dacă nicicum, nicicând, timpul n-o să-l opreşti,

profită cât e ziuă şi lucrul nu-l lăsa

îţi poţi lăsa viaţa? dar... nu te lasă ea.

când erai mic, aievea, alt timp ne însoţea

un timp ce peste lume, parcă mai greu trecea

acum e ca şi gândul, azi e, şi mâine nu,

poţi reuşi ceva, de faci totul acu'!

că mâine cine ştie, nu o să fii acasă,

te duci în altă lume, puterile te lasă,

vei zice: aşa degrabă să mă întorc acas'?

din toate câte-au fost, doar timpul a rămas.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/02/pretuieste-timpul.html


scumpului meu frate...

pe unde eşti şi ce mai faci, demult nu ştiu,

n-oi înceta să te iubesc cât voi fi viu,

căci amitirile mă ţin legat de tine,

şi de-o fi bine, greu, voi fi cu tine.

mi-e dor de tine frate, de-aici de peste Prut

cu plânset şi durere portretu-ţi îl sărut,

mi-e dor de tine frate, mi-e dor şi mi-este greu,

în inimă şi suflet, loc vei avea mereu.

ţii minte când eram copii şi ne jucam pâ'n la apus!

dar clipele de altădată, demult s-au dus...

acum ai casă şi copii, şi poate părul ţi-a albit,

dar nu-nţeleg de ce de-atunci, n-ai mai venit.

mi-e dor de tine frăţioare, şi-aştept să vii de peste Prut,

să te întreb cum îţi e viaţa, să ştiu prin câte-ai mai trecut,

când vrei să vii să-mi umpli casa, de bucurie şi căldură?

o, scump prieten, cât mai grabnic, să uiţi de viscol şi de ură.

eu te aştept, ca dimineaţa, să vii să-mi iei povara,

să te grăbeşti cât încă, nu mi-a sosit şi seara.

e uşa larg deschisă, şi inima-mi la fel,

ca pentru-un frate scump, iubit din sufleţel.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/02/scumpului-meu-frate.html


să-ţi spun cine eşti...

pentru Alexa

mă gândesc ce ţi-as putea spune

şi cum să-ţi descriu ce gândesc,

deşi nu ştiu cum o să sune,

totuşi încerc, şi reuşesc.

eşti ca un strop de ploaie ce udă pământul,

eşti ca un zbor de păsări călătoare,

eşti ca un fir de praf ce-l poarta vântul,

eşti ca un fluturaş ce stă pe-o floare.

ştii mai bine ca mine cine eşti,

eu pot să privesc şi să-mi dau cu părerea,

dar ştiu că atunci când începi să vorbeşti,

stau să te ascult cu toată plăcerea.

deşi mai multe s-or găsi,

în ce-am descris în două rânduri,

doar una singura va fi în ale mele gânduri...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/02/sa-ti-spun-cine-esti.html


oare ce face mama???

iar cad pe gânduri seara, 'nainte de culcare

oare ce face mama, când sufletul mă doare,

se roagă pentru mine ca să am viitor,

iar varsă lacrimi multe pentru al ei fecior?

când singur stau în zare şi văd cum trece timpul,

mă-ntreb ce face mama, şi unde-i este gândul.

cât zile are codrul şi ace-n brazi de munte

aşa e glasul mamei, la greu se face punte.

când nu ai pace-n suflet, când tot mai mare-i rana,

oare ce face mama, şi care-i este hrana?

trăieşte nu din pâine, trăieşte prin credinţă

să fiu cum este mama-grea dorinţă.

căci chipul ei angelic, purtarea ei de sfântă

mi-au dat un rost în viaţă, şi iată cerul cântă

o, mamă, ce gândeai? când îmi dăduseşi totul,

şi ai plecat de-acasă, aşa cum pleacă mortul.

o, mamă, ce gândeşti? că e uşor prezentul,

când dorul mă usucă, şi când mă ia curentul,

pierdut mă simt măicuţă, unde e mâna-ţi caldă?

unde e vocea blândă şi ochiul să mă vadă?

iar mă gândesc la mama, prin timpul trecător,

la fiinţa care-o viaţă, o să fiu dator,

după atâta timp băgasem seama

şi mă întreb grăbit, oare ce face mama???

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/02/oare-ce-face-mama-iar-cad-pe-ganduri.html


vărsarăm ceara pe morminte

lui Grigore Vieru

laşi multă lume tristă-n urmă,

laşi gânduri încă nesfârşite,

mai grav e... că rămân în turmă

şi multe suflete-adormite.

e doliu, e negru veşmânt,

sunt lacrimi ce nu se usucă.

o altă viaţă...un nou pământ,

spre fericire să te ducă.

am vrea să-ţi oferim în dar,

buchete mari de nemurire,

dar toate parcă-s în zadar

când tu trăieşti în adormire.


am datorii...dar nu la stat.

am datorii mari, ne-nchipuite, dar nu la stat, ca orişicine,

am datorii enorme, neplătite, deşi am conturile pline.

sunt dator la propria-mi persoană,

da...sunt dator vândut,

plătesc pentru lucruri,...ce încă n-am făcut.

trebuia să deschid o uşă unui sărman,

să fiu mai bun în orice clipă,

dar sunt acelaşi, an de an,

făcând lucrurile-n pripă.

de câte ori era nevoie de mine,

dar i-am lăsat să se descurce,

puteam să fac din rău un bine,

dar n-am vrut lucruri să se-ncurce.

când trebuia să dau, luam,să mângâi, asupream,

când trebuia să plâng,

râdeam, când să trăiesc, muream.

am datorii, şi vreau să le achit urgent,

vreau să repar greşelile făcute,

să schimb ceva,

să fiu din nou atent, trăind o viaţă prin virtute.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/01/am-datorii.html


mă grăbesc să plec

mă grăbesc să plec şi tu mă reţii,

vreau să ajung acasă cât mai grabnic

m-am săturat să stau printre cei vii

atâta timp cât răul este darnic.

mă grăbesc sa te las, să mă duc pe ascuns,

să m-ascund după stele, după cerul albastru.

mă-ndepărtez tot mai mult, cu fiece pas

şi las în urma-mi, un mare dezastru.

nu vrei să mă laşi, dar tot voi pleca,

că loc e destul, şi destul întuneric,

iar dac-o stea în urma-mi va cădea

voi fi ajuns în univers himeric.

mă grăbesc, vreau să plec departe de tine

vreau să scap animat de plăcute simțiri vreau să preschimb tot răul în bine

să scap de durere, neplăcute-amintiri.

nu înţelegi, chiar mă voi duce!

de ce să stau, când stau degeaba,

mai bine stă pe deal o cruce

şi nu mă mai frământă graba.

dar nu mă duc acum c-aş face o prostie,

să las în urmă scrum şi multă nebunie,

mă duc pe la apus, când soarele s-a stins,

când nu e loc de lacrimi, când nu e loc de plâns.


vorbind cu mine sau cu tine

ce faci? ai milă de viaţa ta?

uită-te la tine, ce-ai făcut din ea

chiar nu-ţi pasă, sincer, unde vei ajunge

crezi că etern vei fi, că timpul nu se scurge?

amarnic te înşeli, priveşte în oglindă,

ce crezi că va putea "domniţa" să pretindă?

te duci cu ea şi n-ai bilet de-ntors,

e ca un fir de aţă ce grabnic a fost tors.

priveşte-mă în ochi? chiar ţii la tine?

vrei să repari ceva, să schimbi răul în bine?

întoarce-ţi iar privirea, acolo la-nceput

să îţi revezi trecutul şi tot ce ai făcut.

-mi-e greu, e prea departe, trecutul e trecut

nu -mi spune ce a fost, de unde-am început

sunt conştient de asta, că răul m-a cuprins

vreau să aprind lumina, ce în trecut s-a stins.

mă schimb în graba mare arunc tot ce e rău,

şi trupul îmi e tare, când sunt cu Dumnezeu.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/01/vorbind-cu-mine.html


privind la mama...

uitându-mă la stele văd ochii mamei mele,

uitându-mă la soare-i văd faţa sclipitoare.

uitându-mă la nori ai mamei obrăjori,

privind atent la toate cât de frumos create.

uitându-ma la cer

eu văd al mamei păr

cu luna prinsă-n el.

uitându-mă la toate ca spre lumină şi eternitate.

uitându-mă în viaţă

la tot ce e senin, va fi ca o povaţă

să preţuieşti ce ai, din plin.

căci toate trec, se-aşterne şi uitarea,

dar nu ar trebui să uiţi ce ţi-e mai sfânt!

căci amintindu-ţi...tristă-ţi va fi calea

şi nu vei şti ce-i pacea pe pământ.

iubeşte-ţi mama cât încă trăieşte,

să nu-ntârzii 'n-al morţii ceas,

că nu vei mai putea vreodată,

să chibzuieşti ce ţi-a rămas...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/01/privind-la-mama.html


cade o stea...

o stea

se prăvale de sus în teribilă fugă.

privesc jurîmprejur

văd oameni rostind ultima rugă.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/01/o-stea.html


singur şi trist...

singur şi trist...înconjurat de patimi, ură,

stam aplecat, cu ochi închişi,

şi sânge şiroind din gură.

singur şi trist...căzut în întuneric nesfârşit.

stam murmurând durerea-mi seacă

şi chinul ce asupra-mi a venit.

singur şi trist...de-o viaţă rupt de lume,

stam aşezat, pe-un pat rigid

şi moartea mă chema pe nume.

singur şi trist...fără simţiri şi fără suflet,

stam în mormânt, cu braţele pe piept,

sătul de zbucium şi de umblet.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2008/12/singur-si-trist.html


jurnalul pierdut

am avut un jurnal, unde scriam şi bune şi rele,

cu coperta din piele şi colţuri de metal.

avea 222 de pagini, doar 72 conţineau poezii,

restul erau adormite hârtii, îndoite pe margini.

jurnalul mi-era prieten orişicând,

în el mă ascundeam când mi-era greu,

aşa obişnuiam mereu...să pun pe foaie câte-un gând.

dar într-o zi el s-a ascuns de mine,

nu l-am găsit şi mult m-am întristat,

oare de ce jurnalul a plecat?

pentru că scrisesem prea puţine???

nu mai aveam unde să scriu

şi mă gândeam ce-i cu jurnalul meu

poate a dat de greu... oare mai e viu?

………………

aproape că uitasem de jurnal,

ştiam că nu-l voi mai găsi,

dar într-o zi veni, coperta de metal...

era jurnalul meu, trăise în altă casă,

l-am luat, l-am pus pe masă, parcă era mai greu...


de vorbă cu Iisus

o, Iisuse mult iubit, de ce Tu m-ai părăsit??

(sau eu de Tine m-am lepădat şi am făcut un păcat).

eu la Tine am venit, ca să fiu om mântuit,

de Tine eu nu mă voi lepăda şi calea ţi-o voi urma.

eu pe Tine te urmez

de Tin-nu mă depărtez,

chiar acum mă pocăiesc

şi pe tine te slăvesc.

Doamne, Tu eşti bun, şi ştiu,

că ai grijă de ce-i viu,

de orice făptură mică,

de-orice om, de-orice furnică.

eu ştiu că mă vei ierta, şi mă vei ajuta,

să te-urmez şi mai departe iar Tu îmi vei da de toate.


fără tine, mamă...

cât e de trist şi mohorât,

când viaţa nu-i senină;

când cineva te-a părăsit

şi niciodat` n-o să mai vină.

e atât de trist când cineva,

care atâta timp ţi-a fost alături,

a plecat din viaţa ta...

s-a dus, a dispărut în lături.

cineva drag şi mult iubit,

atât de scump şi de cuminte,

a plecat, n-a mai venit,

şi m-a lăsat fără cuvinte.

o, mamă scumpă, ce mai faci?

de ce nu vii acasă?

oare nu ne mai placi,

de nu mai vii la masă?

mi-e dor de al tău sân,

de palma ta străpunsă,

de mult nemaiavând alin,

viaţa mi-este dusă.


mămica mea, cea dragă,

noi, copilaşii tăi cei mici,

am mai crescut, am prins puţină vlagă,

nu mai suntem acei pitici.

de-ai veni să ne vezi,

măcar pe-un ceas de vreme,

să ne-asculţi, să ne-ndreptezi,

să ne scapi de probleme.

mi-aduc aminte când cu noi,

erai şi te-ngrijeai de toate,,

până-ntr-o zi, ca un şuvoi,

te luase pe neaşteptate...

dar ai ştiut, mămico, ai ştiut,

ştiai ce-avea să se întâmple,

dar să ne spui n-ai vrut,

punându-ţi mâinile la tâmple.

poate, dacă am fi ştiut,

te-am fi ascultat fără cârtire,

dar neştiind, ne-am abătut,

ca toţi copiii, din fire.

mămică scumpă, iartă-ne acum,

că poate-am fost mai neascultători,

dar, totuşi venind de la drum,

ieşeam `naintea ta cu flori.


mai vino, mamă, că fără tine-i jale,

e tristă viaţa fără tine-alături,

ne mai şi poticnim pe cale,

apar frecvente certuri...

şi fetei tale îi e dor de tine,

cum să trăiască fără mamă?

cine să-i dea sfaturi de bine,

că încă-i mică, are teamă.

s-a plictisit să-ţi vadă poza,

ce nu se mişcă, nu vorbeşte,

s-a plictisit s-aducă roza,

la pământul ce se prăbuşeşte.

vino, măcar o dată pe-nserat,

când luminile se sting,

să ne veghezi când ne-am culcat,

să vezi lacrimi care curg.

vino să rupi dorul,

să te simţim din nou aproape,

să înceteze-acum fiorul,

ce se prelingea pe pleoape.

promite-ne ceva solemn la fiecare,

dacă acum nu poţi să vii,

când va veni Iisus între popoare,

să te întorci la ai tăi copii.


antitezele lumii

de ce unii dintre noi,

după ce ne naştem goi ,

suntem aruncaţi în noroi?

de ce unii dintre noi,

spălaţi de ploi şi de nevoi,

ne naştem în gunoi?

de ce unii se nasc prinţi,

iar alţii fără de părinţi??

ne naştem într-o zi nedreaptă,

nu ştim ce noapte ne aşteaptă...

fie că te naşti în palat,

sau eşti abandonat...

ai un vârf de urcat......

unii se nasc în vârf , aproape,

alţii sub pământ,

muncesc, să se dezgroape.


norii

când citesc în norii negri,

ori în sorii cei de sus,

îmi dau seama că de-acolo,

va veni Iisus...

cerul care-i schimbător,

cum e orice călător,

dacă omul se-ntristează,

cerul se înnourează.

ce bine-ar fi atunci când noi zâmbim,

lui Iisus să-i mulţumim,

pentru cerul luminos şi mare,

pentru lună, pentru stele, soare.

el ascunde-un dor nespus

către ţara lui Iisus,

o ţară fără lacrimi şi dureri,

cu bucurie şi cu mângâieri.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/06/norii.html


în doi...

pentru Tzitzi şi George

sunt ca doi fulgi veniţi din cer,

ca două picături de miere,

ea-plină de mister, el-plin de mângâiere.

sunt unul pentru altul,

ca ochii pentru orb,

şi străbat înaltul, când din priviri se sorb.

ea fără el-durere, furtună-n asfinţit,

el fără ea, fără putere,

şi fără soare de privit.

dar, împreună sunt iubire,

sunt minunate amintiri,

îi văd plutind de fericire,

trăind doar nobile simţiri.

priveşte-i doar o clipă,

ca murmur de izvor,

cum stropul se-nfiripă şi norii cântă-n cor.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/02/in-doi.html


toţi le cântă şi-i iubesc şi buchete de speranţă

iară eu le dăruiesc,

în ceruri o vacanţă.

am cunoscut frumosul,

privind la voi cu drag,

sublimul, graţiosul

vi le aştern în prag.

în inimile voastre,

au răsărit cântări,

se-nalţă pân' la astre,

de dragoste chemări.

şi îmi doresc ca luna

să vină când e greu,

şi să vă dea cununa spre-a vă iubi mereu.


femeia

mărire ţie, slavă,

să fii cea mai fericită!

ştii bine, eşti cea mai suavă

şi plăcută, preţuită...

eşti gingaşă şi iubitoare

şi ai un dar deosebit,

în urma ta se nasc popoare,

toţi, toţi, prin tine au venit.

tu ştii să dăruieşti curaj,

speranţă, calm şi mulţumire,

şi mai transmiţi un scump mesaj:

”nimic n-ar fi de nu-i iubire”

femeie, fii mulţumitoare,

că Dumnezeu te-a binecuvântat,

ţi-a dăruit iubire, soare,

şi doar prin El ai prosperat.

ţi-a dăruit un corp frumos,

fineţe şi gingăşie,

ca de la el să ai folos,

să-ţi duci viaţa-n bucurie.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/07/femeia.html


dar să iei seama, căci ispita,

te poate face să greşeşti,

să nu devii a tuturor iubită,

prin patima prostiei omeneşti.

femeie, e păcat atunci când tu,

te laşi vrăjită de cuvinte,

şi nu mai ai când spune ”NU”-

tu sapi altora morminte...

bucură-te de bărbatul vieţii tale,

e numai unul, nu câţi vrei,

iubeşte-l, stai în a sa cale,

tu fii al său temei.

în tine-ncrederea îşi pune

orice bărbat de pe pământ,

pe cel puternic îl supune,

din gura ta, al tău cuvânt.

prin tot ce faci, prin tot ce spui,

mai presus de orice idee,

tuturor tu dovedeşti,

că eşti femeie...


aviz!!!

se caută viaţă de om normal,

se caută viaţa ce a fost pierdută,

o viaţă care nu are final,

o viaţă niciodată nu se uită.

ceva ce nu am preţuit,

acum o caut...

de ce bogat am devenit???

de ce să mă mai laud...

viaţa e ca ceaţa,

se vede doar o clipă

din răsărit până-n apus

abia cât gândul se-nfiripă

şi a plecat, s-a dus.

degeaba am umblat să strâng avere,

degeaba am muncit atâţia ani,

ca în final să am putere

şi-atâţia bani...

dar ce să fac acum cu ei???

când viaţa mi se duce,

când am uitat de Dumnezei

când mă aşteaptă-o cruce.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/07/aviz.html


cu-o mână-ntinsă spre-ajutor,

ce insistent cerşeşte,

atunci când strig”eu, mor!!!”

şi viaţa se sfârşeşte.

vă rog să-mi daţi o viaţă,

vă dau oricât doriţi,

să am şi eu o faţă,

să am în gură dinţi.

dar cine oare să îmi dea??

o altă viaţă mie...

cine mă va ajuta,

să am şi bucurie?

nişte hârtii nu-mi dau căldura

şi nici să râd nu mă mai fac,

stârnesc altora doar ura,

şi ura n-are leac...

şi mulţi au să se uite la Aviz!!!

dar nimeni nu va accepta,

au să citească ce e scris,

şi vor refuza...


pasărea

ai plecat în ţări străine,

crezând că-ţi va fi mai bine,

tu de mine ai uitat,

şi-ai plecat...

ştiu

fără căinţă va veni înalta vară

îmbrăcată

în ramuri verzi,

şi tu din nou ai să vii

la mine-n prag,

la mine-n ţară

cuibul tău de mult e gata, sus în fag...


două petale...

două petale ce nu vor să cadă pe pământ,

şi-n jurul lor se adună culoare.

tăcere de mormânt...

şi cea mai scumpă floare, a prins să zboare.

două petale se lipesc de fereastra rece,

şi se prefac în statui de gheaţă,

peste dealuri iarna trece în sănii de fum

petalele se-aprind la faţă, va ninge iar

va fi din nou ceaţă...

două petale bătute de vânt,

se împletesc în dans frenetic,

învăluite-n dulce cânt

şi în romantism patetic,

două petale, atât au rămas,

căci toate s-au dus aşa cum au venit,

până la cer mai e doar un pas,

şi două petale ce s-au iubit subit... niciodată


de ce iubirea e amară??

de ce e amară iubirea? de ce vine dezamăgirea?

de ce văd totul în gri? de ce mâine voi muri?

amară, pentru că ai deschis gura,

dezamăgire, pentru că persistă ura,

gri, pentru că ochii sunt plânşi,

moarte, luceferii sunt stinşi.

de ce mă pierd în ochii ei? de ce paşii devin grei?

de ce memoria mi-e plină de a iubirii lumină?

mă pierd, că imensă-i privirea,

păşesc greu, că tremură simţirea

memoria e plină, că ea e peste tot,

a iubirii lumină s-o sting nu pot.

De ce iubirea e amară?

aşa a fost aseară...

de ce iubirea nu e dulce?

s-a dus iubita să se culce...

de ce mă lupt s-o scot din gând?

de ce-i prezentă-n acest rând?

mă lupt cu inima-mi amară, să o donez, şi să nu doară...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/06/de-ce-iubirea-e-amara.html


unde te duci...

când ochii tăi se-nchid, şi clipa te trădează,

alunecând în vid, inima îţi cedează.

ai în faţă două căi, ce se răsfrâng ca două plete,

una cu buni, alta cu răi una-n bucurii,alta-n regrete.

către care te vei duce şi pe care-o vei urma,

nu stă scris pe a ta cruce, nici pe groapa ta.

care simţi că te atrage,

iadu-n flăcări, Paradisul?

nu e nimeni să te bage,

unde te pofteşte visul.

şi te duci cum fuge vântul, către viaţa ce-ai ales,

unde te conduce cântul? mă întreb ades...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/06/unde-te-duci.html


sare...oare?

ce face sarea în mâncare,

îi dă culoare??

oare?

şi cât de multă sare

se pune în mâncare?

oare?

şi de ce doare,

când pui pe rană sare?

oare?

şi sarea în mâncare,

nu provoacă durere

oare?

vreau mai multă sare,

în mâncare...oare??


zboară!...cioară

zboară, puiule, zboară!

pui de cioară...

solitară...

neagră...

şi amară...

zboară dintre noi,

du-te înapoi...

printre umbre răsturnate

şi nevoi...

să nu te mai văd

că iese prăpăd..

du-te-n lumea ta,

şi-odată cu ea ia-ţi şi inima!

şi arborii care, i-ai golit de floare.


24 şi jumătate

lui Riad Awwad

e ziua ta, ce ţi-aş putea oferi?

mai multe decât poţi primi...

îţi dăruiesc un cer albastru, clar,

şi-ţi torn iubire în pahar.

ai 24 de ani şi jumătate,

pe viitor să ai lumină în toate,

şi tot ce îţi doreşti să ai din plin,

o cupă cu dreptate şi una cu venin.

cea cu venin s-o torni peste duşmani,

cea cu dreptate s-o împarţi la sărmani.

iar Dumnezeu, o altă cupă-ţi va dărui

e cupa vieţii, puterea de-a trăi.

şi mai presus de toate, prietenii ce-i ai,

să-ţi fie alături chiar când nu le dai,

viaţa ta ca o rază de soare ce colindă pământul,

să lumineze cărarea ce-o zideşte Cuvântul.


er-ib-ui (iu-bi-re)

azi toate florile lumii mi se par mai frumoase,

toate miresme mai plăcute răspândesc,

pe drumul încărcat de oase,

eu cu iubita hoinăresc.

toate păsările cântă mai frumos,

toate-mi toarnă pace-n suflet,

prin cimitirul răcoros,

ne-am săturat de umblet.

toate ploile ne scaldă pân-la piele,

toate ne unesc prin stropii reci,

tremurăm în reprize rebele

cu volţii şi amperii pe poteci.

toate vorbele sunt de prisos,

toate mă îndeamnă să iubesc,

de aceea ochii mi-am scos

să nu mai păcătuiesc...


destinul unei marionete

destinul unei marionete,

e scris cu mâna păpuşarului,

care trage corzile când vrea...

ea se mişcă neştiind care

îi va fi următoarea mişcare,

dacă păpuşarul o va rătăci???

dansează păpuşa graţios,

păpuşarul râde sub mustaţă,

dansul nu mai e frumos,

parcă îmi provoacă greaţă!

păpuşarul râde sub mustaţă...

păpuşa s-a albit la faţă,

mulţimea râde sau suspină...

păpuşa a căzut pe jos,

s-a rupt o aţă principală,

căderea-fost fatală.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/06/destinul-unei-marionete.html


jocul cu focul

am în mână o bancnotă care,

arde răspândind nepăsare...

fumul emanat coboară în jos,

pe scară, către iadu-ntunecos.

şi fumul banilor arzând,

cheamă stafii ce vin cântând,

ce mă atrag spre lumea lor

cu morţi în flăcări drept decor.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/jocul-cu-focul.html


disperare...

prin parc adie vântul copacii se-ncovoaie,

şi tremură pământul, sătul de-atâta ploaie.

în oglinda apei călcate în picioare,

văd umbra mea tăcută, cum se îndoaie şi moare...

piciorul rupe apa şi chipul meu se duce,

însă, în schimb, în apă, apare o neagră cruce.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/disperare.html


coriolan

în roma glorioasă, nu bate vânt de-nfrângeri,

întregul vast imperiu, e apărat de îngeri.

se-ntinde cât apusul, imensul cerc de foc,

şi stăpâneşte totul, în orişicare loc.

cu minţi iluminate, şi-a câştigat trofeul,

şi iată,toata urbea, îşi proslăveşte zeul.

dar toată măreţia nu e decât o ceaţă,

când cei din jurul tău, te urmăresc cu greaţă.

când tot ce faci stârneşte şi ură şi dispreţ,

când pentru toate astea a fost plătit un preţ,

te smulgi din rădăcină, din locul păcătos,

şi zbori către lumină,către alt loc frumos.

-------

coriolan se luptă cu gândul de-a pleca,

din ţara ce-l crescuse, şi nu-l mai suporta,

de ce într-o clipită, mai toate s-au schimbat?

prietenii şi fraţii, aproape l-au uitat...

din zeu al oştilor romane,ce sfarmă tot ce e-mpotrivă,

cârmuitor fără prihană, acum pluteşte în derivă.

-nu vreau să îi mai văd vreodată, călăi ai omenirii,

mi-au ruinat prezentul, mi-au pus otravă firii!

las totul în urma paşilor grei,

şi jur, mă voi întoarce, dar cu un alt temei.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/coriolan.html


-----

coriolan se duce ca gândul peste zare,

şi-n tabără la volsci, capătă întremare.

aici primit regeşte, îşi varsă amintirea,

şi setea de război, i-întunecă gândirea.

-acuma, volsci, să curgă tot vinul din pahare,

în faţă ne aşteaptă victoria cea mare,

căci fraţi acum îmi sunteţi, chiar şi mamă,

şi vom străpunge totul, romanii mai cu seamă.

nu-mi pasă de mulţime, nu-mi pasă de popor,

să îmi răzbun vrăjmaşii, cu asta sunt dator!

asta e izbăvirea, şi asta mi-e sortit,

căci când le-am fost alături, ei nu m-au preţuit.

volscii în gând tresaltă, uimiţi de alianţă,

de gândurile sumbre, se-agaţă o speranţă.

hai să pornim la luptă, să doborâm romanii!

se aliniază-n rânduri, cu entuziasm duşmanii.

însă în sinea lor, cuvinte îşi grăiesc,

coriolan e vulpe, de el mă îndoiesc,

dacă şi-a vândut ţara, cea care l-a crescut,

cu-atât mai mult duşmanii, cu care s-a bătut.

dar, neavând soluţii pentru a se lupta,

urmează generalul, şi prind a-l aclama.

o luptă se porneşte, romanii cad loviţi,

coriolan triumfă, romanii-obidiţi.


armata cea de foc, acum se mistuieşte,

iar setea răzbunării, apocaliptic creşte.

spre roma se îndreaptă să ardă tot ce-i viu,

să schimbe în pustie trecutul străveziu.

----

o mamă şterge lacrimi, căzute pe-nserat,

de ce-a plecat, hainul, singură m-a lăsat...

de ce-şi trădează ţara, de ce e ipocrit?

ce rost în viaţa asta, pe lume a venit...?

nu-mi este fiu, ci e, duşmanul cel mai mare,

vine ca să distrugă, şi mame şi fecioare,

şi Domnul să mă ierte, mai bine ca să moară,

decât să-şi vândă ţara, cămin, odinioară.

senatul e în clocot, şi spaima se zăreşte,

pe frunţile-ncreţite, sudoarea şiroieşte.

trebuie să luptam! dar este imposibil,

coriolan în luptă, e-aproape invincibil.

veturia e cheia, ea-l poate domoli,

s-o implorăm pe ea, poporul a sluji.

acestea fiind spuse, veturia primeşte,

şi către fiu în cale-i cu lacrimi porneşte.

ştiind că pentru ţară se va sacrifica,

mai mândra se grăbeşte, poporul a-l salva.

----


armata avansează, şi iată e la porţi,

iar viitorul romei, e parcă tras la sorţi.

veturia se-avântă în hoarda de duşmani,

priveşte cu dispreţ, feţe de tirani.

coriolan o vede, şi-i vine-ntâmpinare,

veturia îl plânge, el cade la picioare.

-cum să te pot privi în ochi, copilul meu,

când tot ceea ce faci, urât de Dumnezeu!!!

cum îţi trădezi poporul, ţara ce te-a ţinut?

cum să ridici toporul spre cei ce te-au crescut???

cum să-ţi omori măicuţa, să-ţi laşi copiii singuri?

să cânte moartea-n negru, prin codri şi prin crânguri.

coriolan, atâta, am avut de spus,

şi iată că viaţa îndată mi s-a dus...

se prăbuşeşte tragic, pe câmpul înverzit

coriolan, odată cu aceasta a murit.

-----------------------------------

şi groaznic sângerează, chiar volscii l-au lovit,

ca să nu-i nimicească, cum mama i-a vorbit...

coriolan se stinge, sub trupul lui de lut,

se-adună sânge negru, la morţi spunând ”salut”!.

e greu să mori în luptă ucis, nu de duşmani,

de propria-ţi armată, de proprii-ţi tirani,

trădarea te sugrumă, te scuipă şi te-acuză

te bagă în pământul acoperit de spuză.


călătorie spre casă...

călătorie plăcută, îmi şoptesc trecătorii,

mă apropii de casă, se arată zorii,

casa e pustie, poarta e căzută,

şi de mult stăpâna nu a fost văzută.

negru e în suflet, negri sunt pereţii,

negru e pământul,unde zac părinţii, bieţii,

nici un mesaj nu-mi lăsară, la sfârşit de viaţă,

au pierit şi, iată, m-au lăsat în ceaţă.

mi-a rămas doar casa, plină de tristeţe,

toate te îndreaptă către bătrâneţe.

vreau să-mi văd părinţii, pentru ei trăiesc,

am venit acasă, dar o părăsesc...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/calatorie-placuta-imi-soptesc.html


am cântat plângând...

am cântat întâia oară, plângând,

când mama mă născu oftând...

am cântat în fiecare zi apoi,

până m-am făcut vioi...

am cântat a doua oară, plângând,

când mama plecase în mormânt...


că mama se va-ntoarce pe la noi.

am cântat a treia oară, plângând,

mi-am văzut iubita lăcrimând...


şi am trecut de vânt şi ploi...

am cântat a patra oară, visând,

că mama ieşise din mormânt.


sper, cântecul meu să ajungă la voi.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/am-cantat-plangand.html


priveşte...ce vezi întâia oară?

priveşte cerul..

ce vezi întâia oară?

- eu văd o pasăre ce zboară...

şi nu se opreşte...

până când cerul nu se sfârşeşte.

priveşte luna...ce vezi întâia oară?

- eu văd o tânără fecioară...

cu o candelă în mână...

priveşte soarele...


- eu aş privi, dar ochiu-o să mă doară,

că soarele-i un cerc de aur arzător,

ce-mi arde ochii-ngrozitor.

priveşte la tine...


- eu văd un om ce o să moară,

la fel cum alţii au murit,

priveşte la mine...ce vezi întâia oară?

- eu văd un chip ce se-nfioară,

de groaza celor ce-au să vină,

priveşte de mai poţi privi, ce au trecut şi vor veni,

ce-a fost frumos şi s-a trecut, ce am avut şi ce-am pierdut...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/privestece-vezi-intaia-oara.html


sunt dacă eşti

sunt bine dacă ţie ţi-este bine,

sunt sănătos dacă şi tu poţi fi,

pot spune că pământul mă va ţine,

atâta vreme cât şi tu vei trăi.

pot adormi liniştit, dacă dormi liniştită,

pot respira mulţumit, de te văd mulţumită,

sunt îngrijorat când te văd obosită,

aş da infinitul să te văd fericită.

eşti mama mea, sau a mea soţie,

în inima mea eşti pururi vie,

sunt sănătos dacă eşti sănătoasă

mă simt acasă, când eşti acasă.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/sunt-daca-esti.html


căldură sau îngheţ....

eu nu sunt un fulg de nea purtat de vânt,

eu am ridicat ochii mei coborâţi spre pământ.

lumina zăpezii orbire-mi dărui,

şi am văzut că noaptea nu o pot opri.

tu eşti căldură, ori fulg de nea,

cum cele două se pot împăca?

tu mă topeşti, tu mă îngheţi,

ori ma iubeşti, ori mă regreţi.

război se declară în inimi zdrobite,

căldură sau îngheţ se va promite??

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/caldura-sau-inghet.html


de ce atâtea trupuri... şi inimi puţine??

tunete, întuneric...mulţime îngrozită,

trei umbre nemişcate deasupra tuturor.

de sus din slăvi, cad lacrimi de sânge,

pe cruce în chinuri, al nostru Salvator.

cum, Doamne, se poate, atâta nebunie?

ce lume nedreaptă...cum ne suporţi?

ai luat asupra Ta şi chin, şi agonie,

pe toate şi astăzi încă le porţi...

de ce oare, Doamne, înţelege-voi vreodată???

de ce atâtea trupuri, şi inimi puţine,

iartă-ne, Tată, şi preschimbă-ne Tu

tot răul din lume, transformă-l în bine.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/tunete-intuneric.html


ecoul copilăriei mele

ecoul copilăriei mele se aude şi astăzi,

ce-a mai rămas din trecutul meu,

îmi răsună în gând mereu...

ecoul clipelor ce mi-au cuprins trupul,

de copil, bătut de soartă,

în aceleaşi vremuri şi astăzi mă poartă...

ecoul dimineţilor în care alergam pe câmp,

persistă când revăd imagini similare

doar că acum, parcă mai mult mă doare...

ecoul glasului mamei mă strigă cu disperare,

şi-i alerg grăbit în întâmpinare,

dar, e doar o iluzie trecătoare...

ecoul din sufletul meu,

e tot mai apăsat, mai greu

aşa este ecoul...copilăriei mele...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/ecoul-copilariei-mele.html


trădare...

capul cuprins de două braţe moarte,

ochii plecaţi, închişi pe jumătate,

şi deznădejde grea apasă trupul,

o oaie rătăcită, când apare lupul.

pustie e cămara, e secetă în lume,

nu mai auzi strigându-se-al tău nume,

şi-ai vrea să spargi trecutul, trădarea

dar, nimeni nu-ţi e frate, nici uitarea...

în mijlocul furtunii, lipsit de adăpost,

te-ntrebi dacă viaţa poate avea un rost,

căzut în disperare, poţi cugeta aşa,

viaţa-ţi este rostul, te zbate pentru ea.

câini vor lătra în noapte, şi o să fii muşcat,

nu părăsi speranţa, de a mai fi salvat,

viaţa nu-i o joacă, deşi de multe ori pare,

viaţa nu-i grădină, şi nici măcar o floare.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/tradare.html


o perlă în grădină

odată am încercat să mă rătăcesc într-o grădină.

era grădina inimii tale,

mă ascundeam după copaci, dar era lumină,

şi cu pantofii grei, călcam prin valurile humii.

o grădină atât de parfumată, numai tu poţi să ai

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/o-perla-in-gradina.html


vreau să cumpăr pace...

am fost mai ieri, la piaţă să cumpăr nişte pace,

am fost privit în faţă, de lume care tace.

toţi tac şi dau din umeri, parcă n-ar şti ce-i pace,

mulţimea să o numeri, cum plânge şi cum zace.

le-am spus că dau mulţi bani, pentru puţină pace,

dar îmi promit de ani că pace se va face.

le-am zis că vreau acum! măcar puţină pace,

că sunt sătul de fum, şi lume care tace.

dar n-am găsit niciunul,

să-mi dea un semn ce-mi place,

se trage iar cu tunul, eu vreau să cumpăr pace.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/02/vreau-sa-cumpar-pace.html


ce tristă este marea...

ce tristă este marea!

auzi cum pescăruşii, îi răscolesc visarea.

ce valuri mari se sparg, de bărcile-ncărcate,

de ultimul catarg, şi pânze atârnate.

e prea sărată apa, de lacrimi ce au curs,

eliberând pleoapa, sub timpul ce s-a scurs.

e plină de cadavre, corăbii scufundate,

şi cranii-candelabre, de suflete uitate.

e prima-oară-n apă, şi iată-l se scufundă,

mormântul i se sapă, sub cea mai joasă undă.

i s-a întrerupt visarea,

el era fără vină

ce tristă este marea... iar apa... ce bătrână.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/ce-trista-este-marea.html


sunt un copil...

eu sunt un copil, cu ochii de safir,

cu mâinile de lut,

cu părul prea voluminos şi inima de trandafir.

sunt

o lacrimă albastră, căzută pe nisipul rece,

sunt un blestem, urgie, pentru părinţi săraci,

sunt

un izvor de durere ce curge toata viaţa

seara şi dimineaţa, fără de mângâiere.

sunt o piatră arsă, pusa în cuptor.

bun, nici de décor, e culoarea ştearsă.

sunt un fulger orbit, săgetez în neştire,

poate scap de orbire şi rămân fericit.

eu sunt o stea fără aripi, dar atât de uşoară,

că vântul mă zboară din lumea de patimi.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/05/sunt-un-copil-cu-ochii-de-safir-cu.html


nebunie...

am pus o cană cu lacrimi la fiert,

să văd câtă sare se-adună.

am încercat toţi oamenii să cert,

să văd ce o să spună.

apa din cană s-a evaporat,

în ochi îmi intră sarea.

lumea pe care am certat, îmi suflă lumânarea.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/04/nebunie.html


strada nemuririi

merg pe strada nemuririi, cu piciorul dezvelit,

văd în faţă trandafirii şi în spate totu-albit.

merg încet, privesc în jur, lucruri mari şi minunate,

cerul pare mult mai pur, stelele mai luminate.

oamenii sunt transparenţi, vezi prin ei ce n-ai văzut,

ochii mi-au privit atenţi, căci vedeam ce au făcut.

ce mai stradă e şi asta? trec pe-aici ca prima oară,

trebuia să-mi iau nevasta, să vadă şi să nu moară.

este strada nemuririi,

cum de am ajuns aici?

merg pe treptele iubirii

am pe tălpi numai furnici.

frumoasa îmi e acasă, să mă întorc după ea?

inimioara nu mă lasă s-o las singură aşa.

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/04/strada-nemuririi.html


dacă plec, s-a dus cu viaţa, făr`de moarte şi durere.

-ce rost are dimineaţa,

fără a ei mângâiere?

nu-mi trebuie nemurire, dacă nu sunt lânga ea,

nu-mi trebuie strălucire, dacă nu am steaua mea.

şi pământul e o casă,

dacă ştii să vieţuieşti,

şi iubirea e frumoasă,

dacă ştii cum să iubeşti.

şi cerul e mai senin, şi florile sunt mai vii,

dacă sufletul ţi-e plin, de lumina ce-o deţii.


stea sau floare(călătoare)?

toate stelele au nume, dar a mea nu are,

asta pentru că arată şi a floare,

neştiind de-i floare sau e stea,

mă rezum să-i spun: iubita mea!

stelele privesc de sus mica noastră lume,

eu văd pe cer strălucind steaua fără nume,

toţi mi-au spus că seamănă c-o floare,

dar eu cred că e stea călătoare.

pe pământ venind a poposit în grădină

şi peste tot a răspândit culoare şi lumină,

florile către lumină îndată au venit

şi de lumina stelei s-au unit.

iată de ce seamănă şi cu o floare,

dar nu o floare oarecare,

cea mai frumoasă din grădină

şi cea mai plină de lumină.


verde...

verdele ăsta-mi scoate ochii din orbite,

mă face să par tânăr, ca un vlăstar,

am mai văzut privelişti osebite,

dar asta mă surprinde iar şi iar.

(există un verde ce curge prin mine)

a început să-mi placă să fiu verde

şi hainele-mi sunt verzi pe mine,

acum iubita de mă pierde,

unde e verde-n grabă vine.

au început să-mi placă animalele,

sau ele m-au plăcut

când mi-am dat jos sandalele,

toate din iarbă m-au văzut.

poate par o iarbă mai gustoasă?

sau şi ele s-au îndrăgostit de verde?

acum, când mă întorc spre casă

un verde printre gânduri se revede.

(există prea mult verde care umblă prin mine)

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/04/verde.html


am trecut pe lângă casa ta...

iar am trecut pe lângă casa ta,

şi am văzut lumina stinsă,

doar luna, cerul lumina...

ca o făclie neaprinsă...

am vrut să dau cu o piatră în geam,

să te trezeşti şi să mă chemi la tine,

o cucuvea, tremurând, sus în ram

simţea mai bine decât mine...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/04/am-trecut-pe-langa-casa-ta.html


ai grijă, fiul meu...

să nu te laşi minţit, de gura ce zâmbeşte,

nici, repede-adormit, de ochiul ce clipeşte...

nu fi naiv, copil de ţâţă!

nu crede orice răutate,

de-abia-i ieşit din grădiniţă,

şi păcălit ai fost de toate.

nu te lăsa sedus de moarte,

cu buze dulci te va chema,

dar mai pe urmă-o să te poarte,

cu rânjet mat, în lumea sa.

ce lume înnegrită...tăciuni în ochii ei,

lumina omorâtă, doar diavoleşti scântei...

frumoasa cu dulci buze, îndată s-a topit...

înconjurat de spuze, amurgul a sosit...

tu strigi, dar nu te-aude, nici marea şi nici cerul,

doar suflete zălude...îţi nimicesc misterul.

e mult mai grea povara, când ştii că se putea...

acum se scurge ceara, s-a zis cu viaţa ta...

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/04/ai-grija-fiul-meu.html


tac...

tac...

aşa cum tace piatra, când e cioplită de zidar,

precum tace grâul, în casă la morar.

cum tace melcul, când îi cânţi la ureche,

cum tace soţul, fără pereche...

cum tace ecoul, când e mut

cum tace trupul, în locaş de lut.

cum tace pruncul, alăptat,

cum tace lemnul, într-un ungher uitat.

eu tac

dar tu şi tu şi tu şi tu de ce taci tu?

http://bodofobia-bodo.blogspot.com/2009/04/tac.html


nu înteleg...

nu înţeleg de ce peştii nu cuvântă...

nu înţeleg de ce melcii au o casă asigurată...

nu înţeleg de ce mă frământă...

să le ştiu pe toate deodată.

nu înţeleg de ce nu înţelegi, că nu înţeleg ceea ce tu

înţelegi!

dar înţeleg, că Tatăl meu din cer, le înţelege pe toate.


se-ntreabă unii de ce plâng alţii

se-ntreabă unii de ce plâng alţii,

doar se-ntreabă…

şi din lacrimile lor îşi fac fântâni

cu apă de mare…

şi fac tot posibilul

să nu le sece izvorul

dau şi cu piciorul

să iasă apă, sau lacrimi…

adună atât de multă apă

c-ai putea crede că vor

să-şi înece copii

şi casa…

se-ntreabă unii de ce apa

e sărată…

se-ntreabă unii de ce

plâng alţii.


am luat un punct la bătaie

l-am luat pe tatăl vostru, stalin, la întrebări,

de ce exprimă încă terorism şi frig,

când stă degeaba…într-un sicriu

iar eu nu mai pot şi nu mai pot să ning.

am luat prutul la rost,

de ce desparte un frate de altul ???

şi curge prin sufletul nostru,

stropindu-ne inimile cu un prea roşu sânge ghimpat.

am luat un punct la bătaie,

că nu accept să pună punct la toate.

l-am dat afară să stea-n ploaie.

prea multe puncte într-unul singur îngropate…


POSTFAŢĂ

Locul poeziei în civilizaţia şi cultura română este unul

dintre cele privilegiate. Singura artă pe care românii într-

adevăr au practicat-o în afara oricăror influenţe este poezia.

Alex Bodoli vine de dincolo de Prut, din Basarabia.

Este un om cu o personalitate complexă, sensibil, generos şi

un profund creştin. Poezia lui Alex Bodoli trebuie citită mai

întâi din perspectiva originii lui basarabene, el nu poate şi

nu vrea să facă abstarcţie de asta. Ceea ce am remarcat în

nenumărate poezii de-ale poetului, este dorul de mamă, a

cărei prezenţă o regăsim în ochii, în inima şi-n sângele lui,

şi odată mai mult în sufletul lui. Alex este un poet care se

întreabă, suferă, tânjeşte, se revoltă, dar este tot timpul

conştient de faptul că a primit un dar ce nu trebuie risipit.

……..

Odată mai mult, Alex Bodoli scrie versuri direct în limba

română. Şi acest demers al domniei sale izvorăşte dintr-o

strădanie entuziastă, dintr-o iubire pentru România şi

oamenii ei. Pentru poet totul are o importanţă cardinală, el

implicându-se afectiv şi moral în societatea românească

creind astfel o poezie cu tentă meditativ – filozofică. “Cel care ne-a încredinţat misiunea sfântă de a scrie ne-a dat şi

dreptul de a ne mânia cum spune poetul Suleiman Awwad.

Şi iată că un fir magic leagă şi uneşte întru spiritualitate atâtea

destine omeneşti. Să ne deschidem sufletele şi să primim în ele

poezia lui Alex Bodoli cu toată emoţia şi cu toată dragostea de

aproapele nostru (RIAD AWWAD)


***

Alex Bodoli ( pseudonimul literar al lui Bodolica Alexandru )

s-a născut la 9 noiembrie, 1990, în oraşul Cahul,

Republica Moldova.

A absolvit ciclul gimnazial în liceul teoretic

“George Coşbuc” din localitate, unde s-a distins prin

rezultate remarcabile.

În 2006 îşi depune dosarul şcolar la Iaşi, şi obţine o bursă

de studii în Bucureşti, la liceul teoretic “Eugen Lovinescu”.

La sfârşitul clasei a XI-a este desemnat drept elevul cu cele

mai bune rezultate din liceu. În 2009 devine membru al

Academiei Daco-Române.

O dragoste profundă pentru poezie şi limba română îl

determină să scrie poezii încă de la vârsta de 7 ani.

La vârsta de 9 ani i se publică în revistele “ Alunelul” şi

“Florile dalbe” poeziile “ Pasărea” şi “Toamna”.

În prezentul volum sunt incluse poezii din debutul său

literar, cât şi poezii scrise după vârsta de 13 ani.


CUPRINS

prefaţă / 5 orbii…/ 7

mă rog cu ochii deschişi / 8

să fiu singur / 9

mă rog pentru tine / 10

poetul…/ 11 coşmar matinal / 12

văd umbre / 13

un suflet tot mai rar / 14

oare ce scriu citi-vei? / 15

mă doare inima../ 16

e tot mai greu pământul…/ 17

preţuieşte timpul / 18

scumpului meu frate…/ 19

să-ţi spun cine eşti…/ 20

oare ce face mama??? / 21

vărsarăm ceară pe morminte / 22

am datorii… dar nu la stat / 23

mă grăbesc să plec / 24

vorbind cu mine sau cu tine / 25

privind la mama / 26

cade o stea / 27

singur şi trist…/ 28

jurnalul pierdut / 29

de vorbă cu Iisus / 30

fără tine, mamă…/ 31

antitezele lumii / 34

norii / 35

în doi…/36

femeia / 38

aviz !!! / 40

pasărea / 42


două petale…/ 43

de ce iubirea e amară / 44

unde te duci…/ 45

sare…oare ? / 46

zboară !...cioară / 47

24 şi jumătate / 48

er-ib-ui (iubire) / 49

destinul unei marionete / 50

jocul cu focul / 51

disperare…/ 52

coriolan / 53

călătorie spre casă... / 57

am cântat plângând…/ 58

priveşte… ce vezi întâia oară? / 59

sunt dacă eşti / 60

căldură sau îngheţ…/ 61

de ce atâtea trupuri… şi inimi puţine?? / 62

ecoul copilăriei mele / 63

trădare…/ 64

o perlă în grădină / 65

vreau să cumpăr pace…/ 66

ce tristă este marea…/ 67

sunt un copil…/ 68

nebunie…/ 69

strada nemuririi / 70

stea sau floare (călătoare)? / 72

verde / 73

am trecut pe lângă casa ta…/ 74

ai grijă fiul meu…/ 75

tac…/ 76

nu înţeleg…/ 77

se-ntreabă unii de ce plâng alţii / 78

am luat un punct la bătaie / 79


Acest volum de versuri vede lumina tiparului

cu sprijinul S.C SARA INVEST SRL ROMÂNIA

reprezentată de dr. Riad Awwad.

Am întrebat un orb cum vede cerul, Alex Bodoli

Documents

Transcript of Am întrebat un orb cum vede cerul, Alex Bodoli