Ornament şi crimă, Arta şi cultura populară în percepţia lui Adolf Loos, editat de Bernie Miller şi Melony Ward, XYZ Books, 2002

Ornament şi crimă, 1908 Adolf Loos

În uter embrionul uman trece prin toate fazele de evoluţie ale regnului animal. În momentul naşterii, senzaţiile umane sunt identice cu acelea ale unui căţel nou-născut. Copilăria sa trece prin toate transformările corespunzătoare istoriei umanității. La vârsta de doi ani vede ca un papuaş, la patru ca un teuton, la şase precum Socrate, la opt precum Voltaire. Când are opt ani, devine conștient de culoarea violet, descoperită de secolul al XVIII-lea, deoarece înainte violetul era albastru iar purpuriul se apropia de roşiatic. Astăzi fizicianul arată culori din spectrul solar care poartă deja un nume, a căror identificare este însă rezervată generaţiei următoare. Copilul este inconștient. Pentru noi şi papuaşul este inconștient. Papuaşul îşi ucide duşmanii şi îi devorează. Nu este criminal. Dacă, totuși, un om modern ucide şi devorează pe cineva, este considerat un criminal sau un degenerat. Papuaşul îşi tatuează pielea, barca, vâsla, pe scurt: tot ceea ce este la îndemâna sa. Nu este criminal. Omul modern care se tatuează este un criminal sau un degenerat. Există închisori unde optzeci la sută din prizonieri poartă tatuaj. Cei care sunt tatuaţi, dar nu sunt întemniţaţi, sunt ori potenţiali criminali ori aristocraţi degeneraţi. Dacă o persoană tatuată moare în libertate, acesta se datorează faptului că a murit cu câţiva ani înainte ca el să comită o crimă. Dorinţa de a decora faţa cuiva, şi tot ce se află în apropierea sa, reprezintă originea artei fine. Este gângureala picturii. Întreaga artă este erotică. Primul ornament, care a luat fiinţă, crucea, avea şi ea o origine erotică. Prima operă de artă, prima acţiune artistică a primului artist mâzgâlind pe perete, avea scopul de a-l scăpa de excesele lui naturale. O linie orizontală: femeia culcată. Linia verticală: bărbatul care o penetrează. Omul care a creat-o a simţit acelaşi îndemn ca Beethoven, a simţit aceeaşi bucurie pe care a simţit-o Beethoven când a creat Simfonia a Noua. Omul contemporan însă, care mâzgâleşte pereţi cu simboluri erotice pentru a-şi satisface un îndemn interior, este considerat un criminal sau un degenerat. Este evident, că îndemnul lui covârșește fiinţa umană: aceste simptome de degenerare se exprimă cel mai puternic în convenienţele publice. Se poate măsura cultura unei ţări prin gradul în care zidurile toaletelor sale sunt mâzgălite. În cazul copiilor este un fenomen natural: prima lor expresie artistică este mâzgâlirea pe pereţi a unor simboluri erotice. Dar ceea ce este natural pentru un papuaş şi un copil, este o simptomă a degenerării pentru omul modern. Am făcut următoarea observaţie şi am făcut-o publică: Evoluţia culturii este sinonimă cu eliminarea ornamentelor de pe obiectele de uz zilnic. M-am gândit să introduc o nouă bucurie lumii: dar aceasta nu mi-a mulţumit pentru ea. Ideea a fost primită mai degrabă cu tristeţe şi mâhnire. Cauza tristeţii era gândul, că ornamentul nu va mai putea fi produs. Ce! Suntem noi singurii oare, oamenii secolului al nouăsprezecelea, cei care nu mai suntem capabili să facem ceea ce oricare Negru poate să facă, sau ceea ce oamenii au făcut înaintea noastră?

2

Acele obiecte fără ornament, pe care le-a creat fiinţa umană în secolele precedente, au fost aruncate şi distruse fără grijă. Nu mai posedăm băncile tâmplarilor din perioada carolingiană; în schimb orice prostie care a avut cea mai mică decoraţie a fost colectată, curăţată şi expusă în palate ostentative care au fost construite pentru ele, oamenii se plimbau trist prin camerele de expunere. Fiecare perioadă a avut propriul stil: de ce oare perioada noastră să fie singura căreia să-i fie negat un stil? Prin „stil” s-a înţeles ornament. Am spus: „Nu deplânge. Iată! Ceea ce face perioada noastră atât de importantă este faptul că este incapabilă să producă un nou ornament. Ne-am maturizat în privința ornamentului, ne-am luptat pentru o stare fără ornament. Iată, timpul este la îndemână, împlinirea ne aşteaptă. Curând străzile oraşelor vor străluci precum nişte pereţi albi! Precum Zion, Oraşul Sfânt, capitala raiului. Atunci este momentul în care împlinirea va fi sosit.” Dar există încă duhuri rele care nu vor permite ca acest lucru să se întâmple. Omenirea trebuie să geamă încă sub sclavia ornamentului. Omul a progresat suficient, pentru ca ornamentul să nu mai producă senzaţii erotice în el, spre deosebire de papuaşi, o faţă tatuată nu a crescut valoarea estetică, ci a redus-o. Omul a progresat destul pentru a-şi găsi plăcere în cumpărarea unei cutii simple pentru ţigarete, chiar dacă aceasta a costat exact atât cât una ornamentată. Ei erau fericiţi cu propriile haine şi erau mândrii pentru faptul că nu trebuiau să se plimbe în pantaloni de catifea roşie cu şnururi aurii precum maimuţele la un târg de distracţii. Şi am spus: „Atenție, camera mortuară a lui Goethe este mai splendidă decât toată pompa renaşterii, şi o piesă simplă de mobilier este mult mai frumoasă decât toate piesele încrustate şi sculptate dintr-un muzeu. Limba lui Goethe este mult mai frumoasă decât toate ornamentele ciobanilor de la Pegnitz.” Acesta a fost primit de duhurile rele cu nemulţumire. Statul, a cărui datorie este împiedicarea oamenilor în dezvoltarea lor culturală, a preluat problema dezvoltării şi readoptării ornamentului şi l-a făcut proprietatea sa. Vai de statul, ale cărei revoluţii sunt aduse de proprii consilieri de coroană! De curând s-a văzut introdus în Muzeul Vienez al Artelor Aplicate un bufet care se numea: „prosperul banc de peşti”, a existat acolo chiar şi un dulap, al cărui denumire comercială era „prinţesa blestemată” sau ceva similar, care s-a referit la ornamentul cu care această piesă de mobilier lipsită de noroc era acoperită. Statul Austriac îşi ia sarcina atât de serios încât se asigură că încălţămintea demodată nu va dispărea din cadrul graniţelor Imperiului Austro-Ungar. Statul forţează fiecare om cultivat de douăzeci de ani să poarte încălţăminte învechită timp de trei ani (în cele din urmă, fiecare stat se bazează pe presupunerea că o populaţie sărăcios dezvoltată poate fi guvernată mult mai uşor). Ei bine, epidemia ornamentului este identificată de stat şi este subvenţionată cu bani guvernamentali. Eu, oricum, consider această situaţie regresivă. Nu voi subscrie argumentului pe baza căruia ornamentul măreşte plăcerea unei vieţi a unei persoane cultivate, sau cu argumentul care se acoperă pe sine cu cuvintele: „Dar dacă ornamentul e frumos!...” Pentru mine, şi pentru toate persoanele cultivate, ornamentul nu creşte plăcerea de viaţă. Dacă vreau să mănânc o bucată de turtă dulce, voi alege una, care este simplă de tot şi nu una, care reprezintă un bebeluş în braţele unui călăreţ, o bucată care este acoperită în repetate rânduri cu decoraţie. Omul secolului al cincisperezecelea nu m-ar înţelege. Însă oamenii moderni o vor face. Apărătorul ornamentului crede că îndemnul pentru simplitate este echivalent cu negarea de sine. Nu, stimate profesor de la Facultatea Artelor Aplicate, nu mă neg pe mine însumi! Pentru mine, este mai gustoasă aşa. Vesela secolelor trecute, care a folosit decoraţie pentru a face cocoșii, fazanii şi homarii să pară mai apetisanţi produce efectul opus asupra mea. Mă uit la o

3

astfel de imagine culinară cu groază, când mă gândesc că va trebui să mănânc aceste cadavre de animal ticsite. Eu mănânc friptură din carne de vacă. Imensa pagubă şi devastare pe care reînvierea ornamentului a cauzat-o dezvoltării estetice, ar putea fi depășită uşor deoarece nimeni, nici măcar puterea statului, nu poate să oprească evoluţia omenirii! Reprezintă o crimă împotriva economiei naţionale, şi, ca rezultat al acestuia, munca umană, banii şi materia sunt ruinate. Timpul nu poate compensa acest gen de distrugere. Rata dezvoltării culturale este reţinută de cei care nu pot face faţă prezentului. Eu trăiesc în anul 1908, dar vecinul meu trăieşte aproximativ în anul 1900, şi unul de mai departe trăieşte în anul 1880. Este o nenoricire pentru orice conducere, dacă, cultura oamenilor este dominată de trecut. Fermierul din Kals trăieşte în secolul al doisprezecelea, şi cu ocazia Procesiunii Jubileului, triburi trecute se plimbau ceea ce chiar şi în perioada migraţiei maselor era considerat ca ceva înapoiat. Fericită este ţara, care nu are asemenea locuitori cu vederi retrograde. Fericită este America! Chiar şi aici avem oameni în oraşe, care sunt supravieţuitori din secolul al optsprezecelea, şi care sunt îngroziți de o pictură cu umbre puternice, fiindcă nu pot înţelege, de ce a folosit artistul violet. Pentru ei, fazanul care a fost preparat zile întregi de către un bucătar are un gust mai bun, şi cutia de ţigarete cu ornamente renascentiste este mult mai satisfăcătoare. Şi ce se întâmplă la ţară? Hainele şi uneltele de uz casnic aparţin secolelor trecute. Fermierul nu este creştin, este încă un păgân. Cei care măsoară totul prin prisma trecutului împiedică dezvoltarea culturală a naţiunilor şi a omenirii însăşi. Ornamentul nu este întotdeauna produs de criminali, el comite crimă prin sine prin distrugerea economiei naţionale şi, din acest motiv, a dezvoltării culturale. Doi oameni trăind unul lângă celălalt, având aceleaşi nevoi, aceleaşi cerințe asupra vieții, și acelaşi venit, dar aparţin unor culturi diferite, percep economia naţională diferit. Rezultatul este că omul secolului al douăzecelea devine mai bogat, pe când omul secolului al optsprezecelea devine mai sărac. Presupun, că şi modul lor de viaţă le reflectă atitudinile lor diferite. Omul secolului al douăzecelea poate să-şi satisfacă nevoile cu un venit mult mai mic, şi astfel poate să economisească. Legumele care sunt apetisante pentru el, sunt simplu fierte în apă şi au unt presarat pe ele. Celuilalt om i se va părea gustos numai dacă se adaugă miere şi alune şi au fost pregătite de către cineva ore îndelungate. Farfuriile decorate sunt scumpe, în vreme ce olăria albă, care este mai plăcută individului modern, este ieftină. În timp ce o persoană economiseşte bani, cealaltă devine insolvabilă. Aceste lucruri se întâmplă unor naţiuni întregi. Vai de naţiunea care rămâne în urmă în dezvoltarea culturală! Englezii devin mai bogaţi iar noi devenim mai săraci... Într-o naţiune foarte productivă ornamentul nu mai este un produs natural al culturii ei și de aceea reprezintă înapoiere sau chiar o tendinţă degenerativă. Ca rezultat, celor care produc ornament nu le mai sunt date recompensele meritate. Suntem conştienţi de condiţiile care există în domeniul sculpturii lemnului şi al comerțului în schimbare, de salariile mici plătite producătorilor de broderii şi de panglici. Producătorul ornamentului trebuie să lucreze douăzeci de ore pentru a obţine acelaşi venit aparținand unui muncitor modern, care lucrează opt ore. Ca regulă, ornamentul măreşte preţul obiectului. În mod asemănător sunt ocazii când un obiect decorat este oferit la jumătate preţ, în ciuda aceluiaşi cost de material şi timp de producţie. Lipsa ornamentului rezultă în ore de lucru reduse şi într-o recompensă sporită. Sculptorul chinez lucrează şaisprezece ore, muncitorul american lucrează opt ore. Dacă plătesc acelaşi preţ pentru o

4

cutie simplă ca și pentru una ornamentată, atunci diferenţa se află în orele de lucru. Şi dacă nu ar exista ornament deloc, condiţie ce ar putea să apară în milenii, omul ar trebui să lucreze doar patru ore în loc de opt, deoarece timpul petrecut asupra ornamentului reprezintă jumătate din ziua lucrătoare de astăzi. Ornamentul reprezintă putere umană risipită și, prin urmare, sănătate risipită. Întotdeauna a fost aşa. Dar astăzi acest lucru înseamnă şi material risipit şi ambele înseamnă capital risipit. Cum ornamentul nu mai este legat organic de cultura noastră, nu mai este, de asemenea, nici expresia culturii noastre. Ornamentul care se produce astăzi nu mai are legătură cu noi, sau cu oricare alt om sau cu lumea largă. Nu are potenţial de dezvoltare. Ce s-a întâmplat oare cu ornamentele lui Otto Eckmann sau cu cele ale lui Van de Velde? Artistul a ocupat întotdeauna un loc central în cadrul umanităţii, plin de putere şi sănătate. Producătorul modern de ornament este, totuşi, lăsat de o parte sau reprezintă un fenomen patologic. El renunţă la produsele proprii după numai trei ani. Oamenii cultivaţi îl găsesc în mod instantaneu intolerabil, alţii devin conştienţi de intolerabilitatea sa după mai mulţi ani. Unde sunt produsele lui Otto Eckmann astăzi? Unde va fi munca lui Olbrich peste zece ani? Ornamentul modern nu are părinţi şi nu are descendenţi, nu are trecut, nici viitor. Oamenii necultivaţi, pentru care semnificaţia perioadei actuale este o carte pecetluită, se bucură de el şi renunţă după o perioadă scurtă de timp. Astăzi omenirea este mai sănătoasă decât oricând, doar câțiva sunt bolnavi. Aceşti câţiva, totuși, tiranizează muncitorul, care este atât de sănătos încât este incapabil să inventeze ornament. Ei îl obligă pe acesta să realizeze ornamentul, pe care l-au proiectat ei înșiși, din cele mai diverse materiale. Schimbarea în privința ornamentului implică o devalorizare prematură a muncii. Timpul lucrătorului, materialul utilizat este un capital care a fost risipit. Am făcut afirmaţia: Forma obiectului ar trebui să fie suportabilă atât timp cât obiectul se păstrează fizic. Aş vrea să încerc să explic acest lucru: Costumul va fi schimbat mai frecvent decât o blană scumpă. O rochie de seară a unei doamnă, destinată doar pentru o singură noapte, va fi schimbată mult mai rapid decât un birou destinat scrisului. Vai de biroul care trebuie să fie schimbat atât de frecvent ca o rochie de seară, numai fiindcă stilul lui devine de nesuportat! Atunci banii cheltuiţi pentru birou vor fi fost risipiţi. Acest fapt este binecunoscut austriecilor, care promovează decoraţia şi încearcă să o justifice zicând: ”Un consumator care posedă mobilă care îi devine insuportabilă după numai zece ani, şi care este în consecinţă forţat să cumpere mobilă la fiecare zece ani, este preferabil unuia care-şi cumpără o singură dată un obiect în momentul în care cel vechi nu mai poate fi utilizat. Industria o cere. Milioane de oameni sunt angajaţi datorită acestei schimbări rapide.” Aceasta se pare că este secretul economiei naţionale austriece: cât de des aude oare cineva cuvintele rostite cu ocazia unui incediu: „Mulţumim Doamne: acum va fi ceva de lucru din nou.” Cunosc un remediu bun! Incendiază un întreg oraş, un întreg imperiu şi fiecare se va bălăci în bani şi bunăstare. Haideți să avem mobilă creată care poate fi utilizată ca lemn de foc după trei ani, haideți să avem comerț cu fier care trebuie topit după patru ani, ca şi cum ar fi imposibil de realizat doar cu a zecea parte din munca

5

originală şi cea din costurile de material oferite de cămătari şi vom deveni din ce în ce mai bogaţi. Pierderea nu loveşte doar în consumator; loveşte mai întâi în producător. Astăzi, obiectele decorate, care, mulţumită progresului au devenit separate de domeniul ornamentării, implică muncă şi materiale pierdute. Dacă toate obiectele ar fi să dureze tot atât în termenii estetici pe cât durează fizic, consumatorul ar putea plăti un preţ pentru ele care ar permite muncitorului să câştige mai mulţi bani şi să lucreze mai puţine ore. Aş plăti bucuros patruzeci de coroane pentru cizmele mele, chiar dacă aş putea obţine cizme pentru zece coroane într-un alt magazin. Însă în orice afacere care suferă de tirania ornamentaliştilor, nici munca bună nici cea rea nu este apreciată. Munca suferă deoarece nimeni nu este pregătit să plătescă pentru valoarea ei adevărată. Mulţumesc cerului că acesta este cazul, deoarece aceste obiecte ornamentate sunt suportabile doar în cele mai sărăcăcioase execuții. Îmi revin mai repede după ştirile despre incendii, dacă aud, că numai prostii fără valoare au fost arse. Pot fi bucuros de fleacurile din Künstlerhaus (Galeria de Artă municipală din Viena), deoarece ştiu că se montează expoziții în câteva zile, care sunt demontate într-o singură zi. Însă aruncarea monedelor de aur în locul pietrelor, aprinderea unei ţigarete cu o bancnotă, pulverizarea şi băutul unei perle pare un lucru inestetic. Obiectele ornamentate apar cu adevărat inestetice, dacă au fost executate în cel mai bun material, cu cea mai înaltă meticulozitate în detalii şi dacă au necesitat un timp îndelungat de producţie. Nu pot pleda în favoarea inocenţei de a fi primul care îndeamnă la munca de calitate, însă nu la acest tip de muncă. Omul modern care ţine ornamentul sacru ca semn al realizării artistice ale epocilor trecute va recunoaşte imediat tortura, laborios extrasă şi natura patologică a ornamentului modern. Ornamentul nu mai poate fi purtat de cineva, care trăiește la nivelul nostru de cultură. Este diferit în cazul oamenilor şi naţiunilor care nu au atins acest nivel. Provăduiesc pentru aristocraţi, adică persoanele, care stau pe culmile umanităţii şi au înţelegerea cea mai adâncă pentru motivaţiile şi privaţiunile celor care se află mai departe dedesubt. Kafirul care împleteşte țesătura în funcție de o comandă specifică care este înțeleasă numai dacă cineva o lămurește, Persanul care îşi împleteşte covoarele, nevasta fermierului Slovak care-şi brodează dantela, doamna în vârstă care face lucruri frumoase din sticlă, perle şi mătase; toate acestea el le înţelege foarte bine. Aristocratul îi lasă să dețină propriile lor căi; el cunoaşte faptul că există ore sacre în care ei lucrează. Revoluţionarul ar veni şi ar spune: „toate acestea sunt fără sens”. Ar împinge-o pe bătrâna doamnă departe de altarul de pe marginea drumului şi i-ar spune: „Nu există Dumnezeu.” Dar ateul printre aristocrați îşi ridică pălăria când trece pe lângă biserică. Pantofii mei sunt acoperiţi peste tot cu ornamente, care rezultă din crestături şi găuri: muncă efectuată de cizmar dar pentru care nu a fost plătit. Merg la cizmar şi-i spun: „Pentru o perche de pantofi ceri treizeci de coroane. Îţi voi plăti patruzeci.” Făcând acest lucru l-am făcut fericit şi-mi va mulţumi cu munca şi materialele care nu vor purta nici o relaţie în termeni de calitate cu suma plătită în plus. Este bucuros deoarece rar intră norocul în casa sa şi a efectuat o lucrare pentru o persoană care-l înţelege, care-i apreciază munca şi care nu se îndoiește de onestitatea sa. El îşi imaginează deja perechea

6

finalizată în faţa sa. Cunoaşte unde se găseşte astăzi cea mai bună piele, știe pe care muncitor îl va însărcina pentru pantofi şi va executa atâtea crestături şi găuri câte îi permite spaţiul pentru o pereche elegantă de pantofi. Şi acum eu spun: „Am o condiţie. Pantofii trebuie să fie netezi în totalitate”. Cu aceasta l-am împins din înălţimile bucuriei în adâncul Tartarului. Are mai puţin de lucru, l-am tâlhărit de toate plăcerile. Predic aristocraţilor. Eu permit decoraţii pe propriul meu corp, dacă oferă sursă de plăcere pentru cel apropiat. Atunci sunt şi plăcerile mele. Sufăr din cauza ornamentului kafirului, din cauza celui al persanului, celui al soţiei fermierului slovak, din cauza ornamentelor cizmarului meu, deoarece nu au altă modalitate de a-și exprima propriul lor potenţial. Noi avem propria noastră cultură care a fost preluată din ornament. După o zi de necazuri şi dureri mergem să ascultăm Beethoven şi Wagner. Cizmarul meu nu poate face acest lucru. Nu trebuie să-l jefuiesc de plăceri dacă nu am cu ce să i le înlocuiesc. Dar cel care se duce să asculte Simfonia a Noua şi care se aşează mai apoi să deseneze un tipar de tapet este fie un pungaș, fie un degenerat. Absenţa ornamentului a ridicat celelate arte pe înălţimi necunoscute. Simfoniile lui Beethoven nu ar fi fost niciodată scrise de un om care se plimba în mătase, catifea şi țesătură fină. Persoana care se plimbă într-un costum de catifea nu este artist ci doar un bufon sau un simplu decorator. Noi am devenit mai rafinaţi, mai subtili. Omul primitiv trebuie să se diferenţieze prin diverse culori, omul modern are nevoie de îmbrăcămintea sa ca de o mască. Individualitatea lui este atât de puternică încât nu mai poate fi exprimată în termenii unui articol de îmbrăcăminte. Lipsa ornamentului este semnul puterii intelectuale. Omul modern utilizează ornamentul culturilor trecute şi străine la discreţia sa. Invenţiile sale proprii sunt orientate asupra altor lucruri.