ALMA MATER MILITARIS

6

ALMA MATER MILITARIS

CUNOAŞTEREA – ÎN NOUL DRUM SPRE PROGRES Fiinţa umană este o fiinţă a cunoaşterii. Deşi multe din cele omeneşti

rămân încă necunoscute şi/sau zone interzise cunoaşterii, poate chiar

incognoscibile, viaţa omului, inclusiv în componenta sa conflictuală şi

războinică, este şi rămâne cognoscibilă. Noua revoluţie a cunoaşterii

jonglează tot în sferele umanului.

De-a lungul istoriei, omenirea a abordat multiple forme ale cunoaşterii:

de la adevărul lui Platon la unica resursă a lui Peter Drucker; o sferă

evolutivă a celor mai ascunse înţelesuri pentru cunoştinţe, care au trasat linii

clare şi obiective bine definite pentru o nouă abordare a cunoaşterii.

După cum spunea Francis Bacon cunoaşterea înseamnă putere; iar

noua societate e răspunzătoare să o valorifice. Decantăm valorile clasice prin

prisma unor noi vectori sau instrumente şi le transpunem într-o nouă eră, o

eră în care datele şi informaţiile rămân scheletul puterii informaţionale, dar

resortul ce le imprimă mişcarea le transformă în cunoştinţe.

Secolul al XXI-lea este un purtător liber a ceea ce în viziunea lui Peter

Drucker devine noul factor de producţie: „Factorii tradiţionali de producţie –

pământul, munca şi capitalul – nu au dispărut. Dar ei au devenit secundari.

Cunoaşterea devine singura resursă cu adevărat relevantă astăzi. Noua

economie reclamă o regândire a teoriei factorilor de producţie. Cunoaşterea

devine componentă esenţială a sistemului de dezvoltare economică şi socială

contemporană. Difuzarea inovaţiilor şi convergenţa tehnologiilor de vârf vor juca

un rol cheie în accelerarea importanţei cunoaşterii în contextul procesului de

globalizare“.

7


Într-o altă definiţie, cunoaşterea este considerată ca fiind acel proces de

descoperire treptată a complexităţii realităţii înconjurătoare şi reconfigurare,

relaţionare continuă a componentelor acesteia, în încercarea de a se ajunge la

cunoaşterea întregului pe care îl reprezintă realitatea atât de unitară şi de

complexă. Dacă acţiunea de cunoaştere ţine cont de un set de valori morale,

cunoaşterea devine înţelepciune şi pricepere, o sursă a acţiunilor încununate

de succes.

Odată ajuns la nivelul înţelepciunii şi priceperii, omul descoperă că în

faţă i se deschid noi perspective, despre care nu ştie nimic. Atunci procesul

complex şi amplu al cercetării este reluat în alt plan, superior, care ţine cont

de datele, informaţiile, cunoaşterea, înţelepciunea şi priceperea acumulate,

dar le dezvoltă în profunzime. Dar de cum a atins acest stadiu, omul

conştientizează iarăşi puţinătatea priceperii sale şi reia ciclul informaţiei şi

cunoaşterii, aşa cum Sisif al lui Camus împinge zâmbind bolovanul spre

vârful muntelui pentru ca pietroiul, ajuns pe culme, să se rostogolească din

nou la vale.

Omul apare ca un mare jucător pe scena experienţei, e dator să

descopere, e dator să înveţe şi totodată e dator să schimbe ... nu putem vorbi

de o schimbare dacă mingea evoluţiei ni se pasează permanent. Astfel, noua

organizare a cunoaşterii înglobează sintagma celor 3I: inovare, învăţare şi

interactivitate partenerială. Triunghiul cunoaşterii îşi centrează interesul pe

nevoia permanentă a omului de creaţie şi management.

Putem vorbi de o manipulare a cunoaşterii, privind procesele de

socializare, internalizare, externalizare şi combinare, creând o legătură

fazorială între acestea şi conturând bazele unui amplu proces organizaţional.

Pe fiecare centimetru al evoluţiei, subiectul – individul apare în rolul său de

participant al geniului colectiv, care se înscrie în marea competiţie mondială, o

competiţie în care capitalul provenit din cunoştinţe este elementul primordial.

În literatura de specialitate se vorbeşte de cunoaştere explicită şi

implicită (tacită); astfel parafrazând-o pe Doina Danaiata, Cunoştinţa explicită

este aceea care poate fi exprimată în cuvinte sau numere şi poate fi

distribuită sub formă de date, formule ştiinţifice, specificaţii de produs,

8


manuale, principii universale ş.a.m.d. Acest tip de cunoştinţă poate fi

transmisă după dorinţa indivizilor în mod formal şi repetat. Acesta a fost tipul

dominant de cunoştinţe în Vest. Japonezii însă privesc această formă de

cunoştinţă ca fiind doar vârful aisbergului. Ei văd cunoştinţa ca fiind în

principal tacită, ceva ce nu este uşor vizibil şi exprimabil.

Cunoştinţa tacită este foarte personală şi greu de formalizat, făcând-o

astfel dificil de comunicat sau de împărţit cu alţii. Clarviziunea, intuiţia şi

sclipirile de inteligenţă proprii se încadrează în această categorie de

cunoştinţe.

Cunoaşterea a marginalizat capitalul şi forţa de muncă pentru a deveni

ea unicul factor de producţie. Valoarea este acum creată de „productivitate“ şi

„inovare“, ambele fiind aplicaţii ale cunoştinţelor în procesul muncii.

Productivitatea cunoaşterii urmează să fie factorul determinant al poziţiei

competitive al unei firme, al unei industrii, al unei întregi ţări. Nicio ţară,

nicio industrie sau firmă nu are un avantaj sau dezavantaj „natural“.

Singurul avantaj pe care îl poate avea este abilitatea de a exploata

cunoştinţele care există pretutindeni.

Cunoaşterea devine un organism viu ce mişună în lumea economico-

socială, creând permanent într-o manieră autoorganizată valenţele noii

societăţi – o societate în care numerele se transformă în obiective, iar valuta

în cunoaştere.

Stud.plt. Iulia MURSA

CARACTERISTICILE RESTRUCTURĂRII RAPORTURILOR DE PUTERE LA NIVEL MONDIAL

Puterea este o relaţie socială caracteristică oricărei comunităţi umane, indiferent de

dimensiunile ei, atât la scară naţională, cât şi la scară internaţională. Puterea socială se

manifestă sub forme diferite, în funcţie de domeniul în care acţionează (putere politică,

economică, militară, tehnologică).

Viaţa internaţională este încă inseparabilă de factorul de putere. Puternicii lumii ocupă

poziţiile permanente în Consiliul de Securitate, reuşesc să coaguleze alte state în jurul lor şi să

impună anumite modele de desfăşurare a proceselor de funcţionare economică şi politică a lumii.

9


Însă, puterea şi influenţa nu sunt sinonime, întrucât puterea vizează abilitatea de a

determina rezultate, în timp ce influenţa reflectă abilitatea de a afecta deciziile celor care ar

putea să determine rezultatele.

În speţă, caracteristicile ce stau la baza conceptului de putere au clasificat acest

concept în două ramuri. Tot mai frecvent se vorbeşte despre putere soft şi putere hard.

Diferenţa dintre acestea două este însă uimitoare.

Stud.cap. Andreea STAN

RĂZBOIUL GEOFIZIC

Clima poate constitui, dacă este bine cunoscută și dirijată, o armă care poate oferi supremaţia pe

orice teatre de acţiuni militare. În momentul de faţă, când degradarea ecosistemelor Terrei are loc într-un ritm galopant din cauza activităţilor umane sau a accidentelor și hazardelor, și-a făcut apariţia un nou tip de arme, armele geofizice și de aici un nou tip de război – războiul geofizic, ce își bazează modul de acţiune pe tehnicile de modificare a mediului înconjurător în scopuri militare.

Conform Lexiconului Militar prin „război geofizic“ se înţelege o formă de purtare a războiului total în care se folosesc mijloace și metode de modificare a mediului natural, considerându-se că acestea pot provoca distrugeri atât de mari, încât ar obliga adversarul să înceteze acţiunile de luptă.

Unii oameni de știinţă studiind efectele războiului geofizic apreciază că influenţarea artificială a vremii, ca procedeu de luptă, prezintă pericolul potenţial de a da naștere la distrugeri necontrolabile, cu urmări de neprevăzut. Faptul cel mai grav constă în probabilitatea mare ca asemenea distrugeri să aibă urmări mai grave pentru populaţie decât pentru forţele armate.

Comparând efectele armelor cunoscute cu cele ale războiului geofizic, mai ales asupra forţei vii, reiese că ultimele pot provoca distrugeri mari, oarbe; se pot folosi într-un război secret, sunt mai puternice decât cele cunoscute și se datorează capacităţii omului de a cunoaște, dirija și controla fenomenele naturale ale planetei noastre.

În prezent, războiul geofizic prezintă perspectivele posibilului, dar cu menţiunea că, într-un asemenea conflict, noţiunile de învingător și învins s-ar putea confunda, fără a se putea face distincţie între victimele militare și cele civile, între agresor și atacat, fapt ce accentuează și mai mult monstruozitatea căutărilor unor savanţi în acest domeniu.

Cercetările realizate până în prezent au creat un adevărat arsenal de tehnici ale războiului geofizic, astfel:

1. Modificarea regimului de precipitaţii. 2. Formarea ceţii, a norilor și grindinei. 3. Obţinerea unor materiale necesare modificării proprietăţilor electrice ale atmosferei. 4. Provocarea și dirijarea furtunilor, tornadelor și a uraganelor. 5. Producerea artificială a ploii și zăpezii. 6. Controlul fulgerelor. 7. Modificări ale climei prin topirea calotei polare. 8. Deteriorarea stratului de ozon și a ionosferei. 9. Modificări ale parametrilor fizici, chimici și electrici ai mărilor și oceanelor, controlul fenomenului

El Nino. În concluzie, războiul geofizic se desfășoară în prezent zi și noapte, indiferent de timp și anotimp,

prietenii sau adversităţi.

Stud.sg. Sergiu HETRIUC

10


ATIPIC ŞI ASIMETRIC ÎN CONFRUNTĂRILE MILITARE ACTUALE

1. Delimitări conceptuale

Evaluarea caracteristicilor conflictelor desfăşurate la sfârşitul secolului

al XX-lea au permis evidenţierea unei noi abordări a fizionomiei şi dinamicii

acţiunii militare, prin încorporarea în conţinutul teoriei militare a

următoarelor noţiuni: disproporţionalitatea, ameninţări asimetrice, acţiuni

atipice, strategii/riposte asimetrice, provocări asimetrice, inamici asimetrici,

mijloace asimetrice etc.

2. Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii statelor la începutul

mileniului trei

În funcţie de natura şi de instrumentele întrebuinţate pentru

manifestarea lor, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii statelor care

pot genera o agresiune armată pot fi clasificate în riscuri şi ameninţări

nonmilitare, de natură militară şi de tip terorist.

Din categoria ameninţărilor nonmilitare, mai importante consider a fi

următoarele:

● presiunile politico-diplomatice, economico-financiare şi tehnologice;

● acţiunile agresive din sfera informaţională, psihologică şi culturală.

Riscurile şi ameninţările de natură militară grupează acele potenţiale

manifestări agresive la adresa securităţii naţionale circumscrise subversiunii,

confruntării interetnice, terorismului şi crimei organizate.

3. Caracteristici ale simetriei, asimetriei şi atipismului în conflictele

militare moderne

Acţiunile asimetrice se desfăşoară după reguli, metode şi procedee

atipice, având ca scop obţinerea de rezultate maxime cu eforturi şi pierderi

umane şi materiale cât mai reduse.

Caracteristicile ameninţărilor asimetrice şi atipice:

• sunt neobişnuite din perspectiva democraţiilor occidentale;

• nu au echivalent în arsenalul de capabilităţi al armatelor occidentale;

• sunt îndreptate atât împotriva obiectivelor militare cât şi civile;

11


• este dificil să li se răspundă cu aceeaşi monedă, în aceeaşi manieră;

• sunt susceptibile să provoace teama de necunoscut.

Terorismul şi războiul de gherilă sunt forme de acţiune asimetrică prin

folosirea unor metode şi procedee atipice. În vederea contracarării acestor

acţiuni, statele investesc inteligenţă şi resurse umane pentru elaborarea unor

strategii asimetrice, multidimensionale utilizate atât împotriva fanatismelor

de tot felul, terorismului etc., dar şi în războiul informaţional bazat pe reţea,

geofizic, psihologic şi mediatic.

Printre fenomenele care caracterizează asimetria în acţiunile militare

actuale pot fi enumerate: creşterea vulnerabilităţii sistemelor militare; utilizarea

preponderentă a câmpului de luptă urban; utilizarea extensivă a acţiunilor

teroriste; efecte de masă şi impact psihologic ridicat; utilizarea de forţe militare

şi paramilitare neregulate; lideri militari competenţi şi carismatici.

Stud. cap. Anca LUCHIAN

Particularităţi privind structurile de forţe necesare eficientizării capabilităţilor militare

Noile provocqri la adresa securitq]ii, generate de suprapunerea unor procese precum

globalizarea, se adaugq formelor clasice de vulnerabilitq]i, riscuri [i amenin]qri.

Riscurile de naturq asimetricq se diversificq [i se amplificq \n intensitate [i ca arie

de manifestare, iar prevenirea [i contracararea acestora constituie o responsabilitate comunq a

tuturor statelor. Men]inerea conflictelor, focarelor de tensiune tradi]ionale, a fenomenelor de

instabilitate [i crizq, a tendin]elor de reproiectare geopoliticq a unor zone (Asia Centralq,

Zona Caucaziano-Caspicq, Orientul Mijlociu Extins, Africa etc.) de marginalizare sau

izolare a unor state, favorizeazq existen]a [i intensificarea unor riscuri [i amenin]qri cu impact

major asupra securitq]ii na]ionale a diferitelor state.

În acest context, se remarcq sporirea rolului comunitq]ii interna]ionale [i \ndeosebi a

organismelor interna]ionale specializate \n solu]ionarea crizelor [i stoparea, sau cel pu]in

„\nghe]area“, unor situa]ii conflictuale din diferite zone ale lumii.

12


În cadrul NATO se constatq cre[terea capacitq]ii de interven]ie \n situa]ii de crizq [i a

posibilitq]ilor de proiectare a for]ei \n spa]iile de interes, concomitent cu continuarea procesului d

e transformare a mecanismelor, structurilor [i a procedurilor de luare a deciziilor. Cerin]a Al

ian]ei de a face fa]q tuturor amenin]qrilor, precum [i natura responsabilitq]ilor constitu]ionale

ce-i revin, presupune ca for]ele armate sq-[i dezvolte capabilitq]i care sq le permitq sq desfq[oare

opera]ii pe teritoriile na]ionale, \n aria de responsabilitate a NATO, precum [i \ntr-un

mediu strategic mai extins, influen]at permanent de factori care impun schimbarea.

„Credibilitatea NATO – remarca lordul George Robertson – este [i va fi

determinatq \n viitor de capabilitq]ile sale militare“. Rostul transformqrii NATO este

crearea acelor noi capabilitq]i militare, care permit for]elor sq ducq opera]ii \n \ntregul

spectru de conflicte, men]inerea consensului \n procesul decizional al Alian]ei, chiar \n

contextul extinderii sale, precum [i stabilirea unui nou tip de rela]ii cu UE,Rusia, Ucraina,

inclusiv cu state din spa]iul Caucaz – Asia Centralq [i cel mediteranean.

Stud. sg. maj. Iulian RUSU

REVOLUŢIA ÎN AFACERI MILITARE ŞI PROCESUL DE TRANSFORMARE AL ARMATELOR

Atât ca ideologie, cât şi ca problematică de interes, actuala revoluţie în afaceri

militare este, la origine, un fenomen american, preocuparea altor naţiuni pentru acest fenomen fiind de dată recentă. Dar faptul că originea sa este locală, nu trebuie să umbrească un adevăr foarte profund. Înţelegerea revoluţiilor militare, în general şi a revoluţiei în afacerile militare, în particular, este fundamentală pentru înţelegerea întrebărilor şi problemelor actuale ale securităţii internaţionale.

Teoria militară actuală se confruntă cu o gamă largă de definiţii pentru revoluţia în afaceri militare. Există termeni ce pot crea confuzii. Astfel, trebuie să facem distincţia dintre revoluţiile militare, revoluţiile în afacerile militare şi revoluţiile tehnice militare.

Revoluţia contemporană în afaceri militare La începutul deceniului opt al secolului al XX-lea, mai întâi specialiştii sovietici prin

mareşalul Ogarkov, ulterior şi strategii americanii, au început să vorbească despre revoluţia tehnică în problemele militare şi mai târziu despre revoluţia în afacerile militare, datorită noilor realizări apărute în domeniul ştiinţific şi tehnic.

Revoluţia în afaceri militare şi procesul de transformare

13


Revoluţia în afacerile militare a devenit un concept-cheie în gândirea strategico-militară americană începând cu anii ’90. De fapt, „antecedentele“ acesteia se regăsesc în revoluţia tactică a sovieticilor, care încercau să definească mutaţiile produse în conceptul lor de apărare, în organizarea lor militară, ca şi în doctrinele lor, prin apariţia armelor nucleare şi a rachetelor.

Sovieticii puneau accent pe dezvoltarea tehnologică, pe componentele tehnice ale luptei, pe armament şi mai puţin pe posibilitatea adaptării doctrinei de întrebuinţare a tehnicii şi a armamentului în inovaţiile tehnologice.

Conceptul american al revoluţiei în afaceri militare a apărut într-un context strategic conturat de o dublă revoluţie – cea a informaţiei şi cea a globalizării, din necesitatea adaptării strategiei militare americane la noul mediu de securitate. De fapt, ca să putem vorbi de o revoluţie, trebuie să avem o schimbare de fond în doctrină şi în organizare.

Demistificarea Transformării şi Programul de Experimentare în Armata SUA De fapt, ce este Transformarea? Ce este o RAM? Simplu spus, transformarea ţine

de deschiderea noastră, se referă la schimbările ce au loc în modul nostru de a gândi, de a ne echipa şi a ne lupta (structura forţei şi doctrina). Dar, mult mai important este vorba de înţelegerea sau conectarea acestor lucruri – dintre un concept, prototip, experiment, o conversie, doctrină cu instruirea şi structurarea unei forţe.

Stud. Claudiu-Andrei BODEA

ADAPTAREA POLITICII DE SECURITATE A ROMÂNIEI LA NORMATIVELE NATO ŞI UE

Securitatea naţională este un bun public, cetăţeanul fiind beneficiarul eforturilor

statului. Politica de securitate naţională este în acest caz nu numai o politică publică, dar

devine una din cele mai importante politici. În perioadele de destindere internaţională, de

evoluţie liniară şi predictibilitate a sistemului internaţional se poate întâmpla ca politica de

securitate naţională să fie secundară în comparaţie cu alte politici.

Imediat după evenimentele petrecute la 11 septembrie multe iluzii şi speranţe

s-au destrămat, turbulenţa intuită deja la sfârşitul Războiului Rece accentuându-se.

Ne aflăm într-o plină epocă a radicalismelor, iar sensul acestei formule nu este deloc

numai unul ideologic. În aceste condiţii, politica de securitate naţională devine din nou

cea mai importantă politică publică şi este absolut clară nevoia României de a se

racorda efortului statelor occidentale de a-şi moderniza instituţiile şi adapta politicile

pentru a face faţă provocărilor de securitate ale anilor ce vin.

Problema conceptualizării va fi ameliorată de adoptarea Strategiei de

Securitate Naţională, dar este important ca în cadrul acesteia să fie foarte clar

precizate interesele României pentru perioada de după 2007, cu atât mai mult cu cât

independenţa, integritatea şi suveranitatea sunt garantate.

Un demers similar are loc în acest moment la nivelul UE, unde experţi europeni

grupaţi sub egida grupului de la Barcelona au propus completarea Strategiei

14


Europene de Securitate cu un concept dezvoltat în jurul ideii de securitate a

cetăţeanului – Human Security.

Trebuie preluat în integralitatea sa „avizul occidental de securitate“, prin „aviz“

înţelegându-se un set comun de standarde şi proceduri. Astfel, „avizul occidental de

securitate naţională“ ar însemna setul comun de standarde şi proceduri dezvoltate şi

folosite în gestionarea problemelor de securitate naţională şi internaţională, standarde

şi proceduri acceptate şi folosite de toţi membrii NATO şi UE.

Nu în ultimul rând, conceptualizarea nu va fi posibilă fără transformarea

învăţământului de ştiinţe politice şi mai ales occidentalizarea învăţământului militar.

Occidentalizarea învăţământului militar ar însemna compatibilizarea lui atât cu cel din

ţările NATO şi/sau UE, cât şi cu cerinţele acestor organisme. Asta ar însemna

compatibilizarea programelor de învăţământ şi îmbunătăţirea calităţii profesorilor şi a

tehnicilor de învăţare, pentru ca absolvenţii să acumuleze acele cunoştinţe şi care să

le permită a îndeplini cât mai bine noile misiuni ce le vor reveni pe linia

responsabilităţilor militare naţionale şi internaţionale, în special cele conferite de

NATO şi UE. Transformarea ar presupune corelarea cu cerinţele integrării

euroatlantice şi aducerea programelor la zi, în pas cu noţiunile occidentale din

domeniul ştiinţei militare şi al studiilor de securitate. Învăţământul militar, după 15 ani

de diferite experimente şi mai ales acum, după integrarea în NATO (şi ulterior UE),

are nevoie de un spirit nou, occidental. Aspectul material, referitor la organizarea

instituţională, subordonare, bugetare este şi el important, dar secundar.

Stud. Octavian LUPU, Bogdan BOLOGA

CADRUL GENERAL ŞI SPECIFICUL TRANSFORMĂRII ARMATEI ROMÂNIEI

În ţara noastră, problematica relaţiilor dintre armată şi societate a fost analizată în

contextul mai larg al transformării structurilor de securitate şi apărare, atribuindu-se o atenţie

deosebită: divizării clare a rolurilor autorităţilor statului; supervizării guvernamentale pe timp

de pace a militarilor prin miniştrii civili; supervizării armatei de către parlament; percepţiei şi

înţelegerii clare a controlului democratic de către civili şi militari. Instituţionalizarea

controlului democratic civil presupune transformarea cadrului legislativ, stabilirea instituţiilor

15


publice implicate în controlul democratic şi conştientizarea rolului societăţii civile în realizarea

controlului asupra armatei – controlul civil.

Un alt element important al cadrului general privind procesul transformării Armatei

României este adaptarea politicii de securitate şi apărare la standardele NATO şi UE. Primul

demers pe care conducerea NATO îl întreprinde faţă de statele candidate, după momentul

invitării, este solicitarea ca statele respective să prezinte oficial o Declaraţie de intenţie, care să

cuprindă angajamentul naţional faţă de perspectiva statutului de viitor membru al NATO.

În capitolul VIII al acestei Declaraţii, prezentată de România conducerii Alianţei în

decembrie 2002, după invitaţia din noiembrie 2002, se prevedea, printre altele, că România îşi

menţine angajamentul de a înfăptui cu bună credinţă standardizarea şi interoperabilitatea cu NATO.

Astfel, accederea în noua structură politico-militară presupunea, cu atât mai mult în

această perioadă de integrare deplină, îndeplinirea unor obiective, criterii şi condiţii care să

definească gradul de competitivitate cu structurile NATO.

Factorii de care depind implementarea noilor cerinţe operaţionale sunt: adaptarea

doctrinelor, transformarea în domeniul resurselor umane, crearea structurilor modulare,

flexibile interoperabile cu cele ale NATO, implementarea tehnologiilor moderne, instruirea

forţelor după standarde similare NATO.

După cum se poate observa, transformarea Armatei României urmăreşte interoperabilitatea,

concept ce desemnează „capacitatea forţelor aliate de a acţiona în mod sinergic în executarea misiunilor şi

sarcinilor atribuite“. În plus, scopul interoperabilităţii pentru NATO este de a spori eficienţa

operaţională (instruire, antrenament, acţiune) a forţelor naţiunilor partenere şi a altor naţiuni,

astfel, îmbunătăţind mecanismul de utilizare a resurselor disponibile.

Stud. cap. Aurelian SECUIU

CONSIDERAŢII PRIVIND INFLUENŢA ACTORILOR NON-STATALI ASUPRA POLITICII DE SECURITATE A STATELOR

Mediul de securitate al secolului al XXI-lea este caracterizat de transformări

substanţiale, care necesită adaptarea criteriilor clasice de analiză a securităţii internaţionale.

Noile provocări la adresa securităţii, generate de suprapunerea unor fenomene precum

globalizarea şi fragmentarea, se adaugă unor forme clasice de riscuri şi vulnerabilităţi

regionale. Se menţin focare de tensiune tradiţionale, dar modul lor de dezvoltare este

influenţat în mod intrinsec de apariţia unor riscuri neconvenţionale şi transfrontaliere,

precum terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă. Unele

16


grupuri de state au intrat într-o etapă postindustrială de dezvoltare, în vreme ce altele se

află într-o perioadă de tranziţie politică şi economică spre modernitate.

Abordarea riscurilor neconvenţionale după încheierea antagonismului bipolar

impune necesitatea unor noi tipuri de solidaritate internaţională. Transformările

profunde ale începutului de secol se află într-o relaţie de proporţionalitate directă atât cu

creşterea rolului comunităţii internaţionale în prevenirea conflictelor, managementul şi

soluţionarea crizelor, cât şi cu extinderea geografică a procesului de democratizare.

Începând cu ultima decadă a secolului al XX-lea, pe scena relaţiilor

internaţionale s-a conturat o nouă categorie de actori transnaţionali, şi anume

corporaţiile transnaţionale (de exemplu: Exxon, Nike, Intel etc.) şi organizaţiile

nonguvernamentale internaţionale (de exemplu: Amnesty International, Greenpeace,

Human Rights Watch). Factorii care au condus şi continuă să contribuie la dezvoltarea

acestei tendinţe sunt de ordin politico-diplomatic (reprezentarea ONG-urilor în cadrul

ONU), academic (dezbateri privind conceptul de societate civilă globală, ai cărei

agenţi principali sunt ONG-urile) şi tehnic (Internet, sistemele de comunicaţii ce

favorizează răspândirea rapidă a informaţiei).

Această evoluţie a condus la creşterea numărului organizaţiilor

nonguvernamentale internaţionale, dar şi a unora hibrid, în care este admisă integrarea

unor agenţii guvernamentale (de exemplu: Crucea Roşie Internaţională). Atât la nivel

naţional, cât şi internaţional, ONG-urile militează pentru scopuri bine determinate,

urmărind să influenţeze indirect deciziile actorilor statali sau ale organizaţiilor

internaţionale, prin manifestaţii mass-media, cooptarea unor lideri politici, formatori de

opinie sau factori decizionali la propria cauză.

Mai mult, sunt implicate într-o serie de procese şi politici care se derulează pe

scena internaţională, interacţionând cu state sau diverse organizaţii internaţionale:

culeg informaţii privind violarea drepturilor omului, oferă expertiză şi date în

procesele de negociere a tratatelor privind mediul înconjurător, susţin diverse proiecte

umanitare în cazul conflictelor/dezastrelor naturale sau participă la procesele de

promovare şi consolidare a principiilor şi valorilor democratice.

Există şi o categorie de false ONG-uri, finanţate de state cu regimuri totalitare

sau de către grupări având interese minoritare, care dezvoltă diverse activităţi, fiind

17


constituite ca elemente de sprijin logistic, recrutare de membri, strângere de fonduri,

pentru crima organizată sau organizaţii teroriste.

Pe fondul unui mediu economic nefavorabil şi al proliferării criminalităţii

internaţionale şi transfrontaliere, cel mai adesea, printre factorii determinanţi ai

conflictelor se regăsesc: existenţa unor pretenţii teritoriale reciproce, atât din partea

statelor, cât şi a unor actori nonstatali; clivajele etnice/religioase; balanţele locale specifice

de forţe şi posibilitatea exercitării de presiuni din exterior asupra părţilor; scopurile şi

ambiţiile liderilor; accesul actorilor – statali şi nonstatali la echipamente militare.

Consolidarea puterii statale devine tot mai problematică, atât datorită eroziunii

conceptului de suveranitate şi provocărilor din partea forţelor naţionaliste, cât şi pierderii

monopolului violenţei şi capacităţii diferitelor forţe transnaţionale de a-şi procura armament.

Tacticile câmpului de luptă se află într-un proces de diversificare, concretizat

de creşterea numărului organizaţiilor teroriste, a statelor vizate şi de amplificarea

violenţei tehnicilor utilizate.

Analiza atacurilor Al-Qaeda din trecut (împotriva gării din Madrid, sinagogii

din Istanbul, vasului de luptă american, ambasadelor americane din Africa), executate

de activişti de diferite naţionalităţi şi din diferite organizaţii teroriste, ilustrează

evoluţia organizaţiei conduse de Bin Laden către un model de organizare multicentric.

Bin Laden este liderul Al-Qaeda dar, de asemenea, conduce şi Frontul Islamic al Lumii

pentru Jihad împotriva Evreilor şi Cruciaţilor, organizaţie politică ce acţionează ca o

umbrelă pentru obţinerea sprijinului mai multor grupuri islamice de terorişti radicali

(Abu Sayyaf în Filipine, Jaish-e-Muhammad în Pakistan, Grupurile Jihad în Egipt,

GIA în Algeria şi alte organizaţii mai puţin cunoscute).

O altă transformare majoră o reprezintă reorientarea grupărilor teroriste de la

ţintele guvernamentale, diplomatice şi militare către aşa-numitele „ţinte uşoare“

(trenuri, sinagogi, hoteluri, sedii de bănci), importante în special pentru că au o

puternică încărcătură simbolică şi asigură provocarea unui număr semnificativ de

victime. Astfel de acţiuni au obiectivul de a determina presiuni din partea opiniei

publice naţionale asupra factorilor decizionali în sensul acceptării cererilor rebelilor.

Stud. sg.maj. Adrian MARIN, Marian POP

18


MODALITĂŢI DE CREŞTERE A EFICIENŢEI LIDERULUI MILITAR Teoria şi practica contemporană pun în evidenţă faptul că

organizaţiile şi grupurile au nevoie de lideri. În organizările

sociale de tip militar, liderul militar a fost dintotdeauna

persoana care a jucat roluri de prim ordin în organizarea şi

desfăşurarea acţiunilor specifice. Dacă, în timp de pace,

armata care dispune de administratori şi manageri eficienţi îşi

poate îndeplini misiunea, în timp de război nu poate face acest

lucru fără a avea lideri eficienţi, care să exercite un

leadership eficient.

În regulamentele Forţelor Terestre ale SUA,

instituţionalizându-se, din punct de vedere conceptual şi

metodologic pregătirea liderilor militari, se afirmă că

sistemul de leadership eficient este cheia armatei spre succes

în pregătire şi în luptă.

Cea mai importantă trăsătură a unui lider eficient este şi

acea de gestionare a resursei temporale, aceasta fiind cea mai

importantă, dar şi cea mai limitată. Liderii eficienţi sunt aceia

care stăpânesc contextul, inovează, inspiră încredere, concep,

întreabă ce? şi de ce?, au viziune şi contestă statu-quoul,

aceste calităţi permiţându-le să conceapă răspunsuri la o

situaţie inedită fără a avea o formulă preconcepută.

Stud. plt.maj. Grigore-Dan MOTOFELEA

EFICIENTIZAREA ACŢIUNII MILITARE PRIN INTERMEDIUL LEADERSHIP-ULUI

Eficientizarea acţiunii militare prin intermediul leadership-ului se realizează având

în vedere atât persoana care se află în rolul conducătorului, cât şi situaţia, contextul în

care se desfăşoară activitatea respectivă. O problemă deosebită a organizaţiei militare

este aceea că evaluarea gradului de funcţionalitate a acesteia şi, implicit, a eficacităţii

leadership-ului practicat de decidenţii-liderii militari se realizează în două contexte

diferite: pe timp de pace şi în situaţii de criză sau război.

19


Armonia desemnează potrivirea desăvârşită a elementelor unui întreg,

concordanţă deplină între ceea ce este, ceea ce trebuie şi ceea ce poate să realizeze o

organizaţie sau entitate structurală a acesteia.

Ca o modalitate de coordonare a acţiunilor militare, armonizarea însumează

activităţile desfăşurate de comandanţi şi state majore, pe timpul desfăşurării luptei armate

şi a diverselor tipuri de operaţiuni fără utilizarea acesteia, pentru dimensionarea cantitativă

şi calitativă echilibrată a resurselor, configurarea structurală cea mai adecvată a acţiunii

Forţelor şi mijloacelor, precum şi pentru favorizarea caracterului empatic al relaţiilor dintre

componentele sistemului constituit, a deplinei compatibilităţi şi unităţi procesuale şi

structurale, în vederea obţinerii optimului acţional şi îndeplinirii eficiente a misiunilor.

Simultaneitatea angrenării proceselor, acţiunilor şi activităţilor juxtapuse sau

paralele executate de două sau mai multe componente structurale, pentru îndeplinirea

unui scop comun sau unor scopuri complementare, prezintă o mare importanţă pentru

acţiunea militară şi constituie, adesea, o condiţie esenţială pentru îndeplinirea misiunilor.

Tratarea distinctă a căilor de eficientizare a acţiunilor militare are ca motivaţie

delimitarea posibilităţilor de intervenţie a leadership-ului în scopul realizării unităţii dintre

obiectivul acţiunii, mijloacele de susţinere şi căile de realizare. Deşi pot fi întâlnite

distinct în activitatea de eficientizare a acţiunilor militare, cel mai adesea căile de

realizare a acesteia se întrepătrund sau se suprapun.

Stud. cap. Alexandra MOLDOVAN, Olguţa MIHAI

ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR MILITAR – FORMA PRINCIPALĂ DE INVESTIŢIE ÎN RESURSA UMANĂ A ORGANIZAŢIEI MILITARE

Întreaga evoluţie a societăţii umane, în general, pune în evidenţă legătura

semnificativă care există între capitalul uman şi nivelul general de dezvoltare

economico-socială. „Societatea cunoaşterii“ cum este denumită societatea zilelor

noastre este caracterizată de evoluţiile rapide ale tehnologiilor şi ale cunoaşterii.

Dat fiind ritmul alert de dezvoltare socială, pentru a putea fi performant, în

cadrul organizaţiei în care acţionează, individul trebuie să-şi actualizeze în mod

constant cunoştinţele atât în domeniul tehnologiilor, cât şi în ceea ce priveşte

modul în care gestionează informaţia.

20


În acest context educaţia şi pregătirea profesională sunt cele mai

importante investiţii la nivelul individului, dar şi la nivelul organizaţiilor, şi nu

în ultimul rând la nivelul fiecărei societăţi în parte.

Învăţământul superior militar românesc a fost supus unor serii de

transformări menite să-l aducă la standarde competitive de calitate pe plan

internaţional. Calitatea şi oportunitatea acestui tip de învăţământ a fost pusă la

îndoială în numeroase rânduri, tocmai de aceea am ales să iniţiez un studiu cu

această temă. Doar o analiză pertinentă a sistemului de învăţământ superior militar

românesc, prin comparaţie cu sistemele de învăţământ militar a altor state mai

dezvoltate, dar şi cu sistemul civil de învăţământ superior poate furniza răspunsurile

de care avem nevoie pentru organizarea şi dezvoltarea ulterioară a sistemului de

învăţământ al forţelor armate.

Stud. plt.maj. Annamaria PALJANOS

RELAŢIA INVESTIŢII STRĂINE DIRECTE – CREŞTERE ECONOMICĂ

Rolul investiţiilor străine directe în progresul economic al ţărilor gazdă afectează

bunăstarea, creşterea şi dezvoltarea acestora în mai multe moduri şi o parte practică

susţinută de studiul de caz asupra României.

Investiţiile reprezintă un factor-cheie al creşterii economice, fapt dovedit practic

de toate studiile realizate în domeniu. Cu toate că nu există un consens privind relaţia

dintre ISD şi creşterea economică, în ultimii ani s-a afirmat tot mai des această idee, şi

anume că ISD sunt corelate pozitiv cu creşterea economică. Această ideea a fost

susţinută de dezvoltările recente ale teoriei privind creşterea economică, care subliniază

importanţa îmbunătăţirilor tehnologice ale eficienţei şi productivităţii în stimularea

creşterii, precum şi de studiile realizate în domeniul care indică faptul că ratele înalte de

creştere economică sunt asociate cu ratele înalte de creştere a investiţilor; astfel acele

entităţi care acordă o mare importanţă procesului investiţional (şi realizează investiţii

susţinute) pot obţine o creştere mai sustenabilă decât cele care investesc mai puţin.

21


„Creşterea investiţiilor străine directe arată mai ales creşterea economică mare şi

performanţele economice puternice în multe părţi ale lumii“, a arătat UNCTAD, adăugând

că această creştere a fost înregistrată atât în ţările dezvoltate, cât şi în rândul celor în

curs de dezvoltare.

În ceea ce priveşte valoarea soldului investiţiei străine directe în România pe

domenii de activitate, industria deţine ponderea cea mai însemnată, respectiv 48,8 % din

total. În cadrul industriei prelucrătoare, cea mai mare pondere a soldului investiţiei

străine directe în România (21,9 %) este realizată de către întreprinderile a căror

activitate principală se încadrează în „industria metalurgică“.

Soldul investiţiilor străine din această ramură s-a concretizat în proporţie de 77,3 %

în imobilizări corporale şi necorporale. În domeniul serviciilor, soldul investiţiilor străine

directe în România, cu ponderea cea mai însemnată o deţin întreprinderile care au

activitatea principală de „intermedieri financiare şi asigurări“, aceasta fiind de 14,5 %.

Stud. sg.maj. Ionela MĂRGINEAN

FRAUDA FISCALĂ CA FORMĂ A CRIMINALITĂŢII

Afacerea de succes este aceea bazată pe spirit întreprinzător, creativitate şi originalitate. Tot

mai des se întâlnesc fraudele în afaceri, uneori de proporţii foarte mari. Tendinţa şi dorinţa de

îmbogăţire prin fraudă în afaceri are rădăcini adânci de-a lungul vremii deoarece s-au găsit în toate

timpurile îndrăzneţi care doreau să se îmbogăţească rapid pe seama înşelării altora. Frauda poate fi

astfel definită ca acea activitate prin care o persoană fizică sau juridică acţionează cu intenţia de a-şi

procura un beneficiu nelegitim, încălcând o obligaţie legală ori contractuală.

În condiţiile vieţii economice moderne a noului mileniu, frauda în afaceri cunoaşte o situaţie

înfloritoare fără precedent datorită unui complex de factori generali (fizico-geografici, economici, tehnici,

politici şi sociali) care se intercondiţionează cu un complex de factori specifici fiecărui domeniu de activitate.

Aria de desfăşurare a fraudei cuprinde toate domeniile legate de nevoile umane, deoarece

fiecare dintre ele prezintă oportunităţi pentru înşelătorie. Dintre multitudinea de forme de activităţi

frauduloase, menţionăm mai jos pe cele mai importante, şi anume:

– o activitate frauduloasă de falsificare;

– contrabanda;

– acţiuni frauduloase şi abuzuri de situaţie economică;

– obţinerea frauduloasă de subvenţii (fonduri) de către persoane care nu au dreptul la acea

subvenţie sau utilizarea în alt scop decât cel prevăzut iniţial;

22


– înfiinţarea de societăţi cu capitaluri fictive;

– distribuirea de dividende fictive;

– practici frauduloase ale întreprinzătorilor privind munca la negru;

– spălarea banilor.

Consecinţele activităţilor frauduloase în afaceri pot fi concretizate astfel:

– pagube economice, ca rezultat al evaziunii fiscale şi a altor pierderi;

– rezultate din afacerile întreprinse;

– pierderi aduse companiilor producătoare de mărfuri originale în cazul contrafacerilor şi a pirateriei;

– pericole la adresa sănătăţii, securităţii şi siguranţei în utilizarea unor mărfuri neconforme;

– efecte sociale destul de grave la nivelul economiei ş.a.

Motivaţia fraudei poate fi nu numai banii câştigaţi sau neplătiţi cât şi necesitatea de a acoperi

alte delicte sau uneori „dorinţa“ de a învinge un sistem de securitate. Autorii fraudelor folosesc

manopere cu caracter infracţional executate prin practici subtile, sofisticate sau printr-o fantezie greu de

imaginat ceea ce le permite să fie depistaţi cu întârziere. Sunt persoane foarte abile, inteligente,

pasionate de tehnica de calcul, persoane cu experienţă care ştiu să exploateze orice slăbiciune din

sistemul respectiv. În majoritatea cazurilor motivul principal rămâne acela al beneficiilor materiale.

Stud. plt.maj. Gina Maria GUNĂ

PERSUASIUNEA ÎN MEDIUL MILITAR

Fie direct, fie indirect, primim în permanenţă mesaje care ne influenţează

gândurile, opiniile, convingerile, atitudinile şi comportamentele. În acelaşi timp,

căutăm la rândul nostru să influenţăm fie direct, fie indirect, explicit sau implicit,

dar cât mai profund opiniile, percepţiile, convingerile şi comportamentele celorlalţi.

Ca orice altă organizaţie, organizaţia militară este condusă de un lider care

transmite permanent mesaje persuasive subordonaţilor săi sub forma ordinelor.

Aceste ordine nu au menirea de a convinge, ci de a impune anumite standarde,

cerinţe, opinii şi de aici sintagma, „Ordinele se execută, nu se discută“.

Totuşi, oricât de drastică ar părea această sintagmă, odată înţeleasă şi

înglobată în sistemul propriu de valori, militarul devine capabil să devină

receptiv la ordine, indiferent de natura lor. Acest tip special de persuasiune

presupune însă o mare capacitate de adaptare la situaţie şi, de ce nu, obedienţă

din partea subordonaţilor.

23


Procesul persuasiunii, în mediul militar, poate fi comparat cu mediul civil,

reliefându-se atât punctele comune, cât şi cele care fac diferenţa între ele.

Comparaţia fost posibilă prin aducerea în vizor a trei dintre cele mai frecvente

exemple în care persuasiunea îşi spune cuvântul: „EU – centrul atenţiei“, „Îţi

accept părerea, dar dreptate am de fapt eu“ şi „Trebuie să îi conving“. Toate

aceste exemple vin ca o completare la problematica „factorului – convingere“

atât de frecvent, dar mai ales necesar în viaţa noastră socială.

Stud. cap. Andreea STAN

CREATIVITATE ŞI LEADERSHIP

Liderii sunt conştienţi, în sinea lor, că inovaţia şi creativitatea reprezintă esenţa

unei organizaţii. Noi idei pot stimula programe superioare celor deja existente în

organizaţie, dar care nu au fost niciodată puse în practică. Deci, datoria fiecărui lider

este să caute idei şi programe net superioare celor din organizaţie. Într-un cuvânt este

vorba despre progres.

Dar ce pot face liderii pentru a promova creativitatea şi inovaţia? Răspunsul, în afară

de angajarea de personal nou, este utilizarea iniţiativelor de management ce creează un

mediu de lucru care stimulează personalul să fie mai creativ şi inovativ. Oamenii care au

analizat procesul creativ au învăţat că inteligenţa umană posedă abilităţi creative care sporesc

prin pregătire şi prin crearea unui mediu favorabil. Această idee este conturată într-o carte a

lui D. N. Perkins „The mind`s best work“. El găseşte povestirile bazate pe fapte reale despre

progresul minţii creative, care nu au nicio legătură cu validarea proceselor mentale. Există

multe oportunităţi întâlnite în procesul minţii prin care creativitatea se pierde datorită

emoţiilor şi distragerii atenţiei (este vorba despre lipsa necesităţii sau dorinţei de a reconstrui

procesele gândirii, datorită deficienţelor gândirii în procesul de reconstrucţie).

Experimentele prin care oamenii trebuiau să gândească cu voce tare sau să-şi

expună gândurile în timpul unei etape a procesului de invenţie l-a determinat pe

Perkins să afirme că şi creativitatea este un proces natural şi inteligibil din punct de

vedere al percepţiei, înţelegerii, logicii, memoriei şi gândirii. Noi ştim că descoperirea

şi gândirea creativă nu pot fi planificate de un lider, pur şi simplu se întâmplă,

apărând în cursul activităţii care nu are nicio legătură cu ideile noi.

24


Revizuind literatura privitoare la procesele creative, Arieti este de părere că

există trei etape în procesul creativ: (1) o analiză iniţială care stabileşte momentul de

atingere a ţelului; (2) o perioadă de odihnă, refacere, o distragere relativă de la

problemă; (3) o izbucnire subită şi neaşteptată de intuiţie şi soluţionare.

Perkins ar afirma că această ultimă etapă doar pare că este subită; procesele

actuale descrise mai sus despre analiza generală a minţii s-au petrecut în conştient şi

inconştient de ceva timp.

Stud. plt. Clarisa-Iulia NEGRU

ATITUDINEA POZITIVĂ – PRIMUL PAS SPRE SUCCES ÎN VIAŢA PROFESIONALĂ ŞI PERSONALĂ

Acest experiment a fost conceput tocmai cu scopul de a identifica în ce măsură

atitudinea pe care o adoptăm în viaţa de zi cu zi, în diferite situaţii, determină succesul sau

eşecul pe care îl avem atât în viaţa personală, cât şi în viaţa profesională. Pentru aceasta, am

întocmit un chestionar care să reflecte ce fel de atitudine au subiecţii în diferite situaţii,

atitudine care corelată cu rezultatele ulterioare ale acestora, atât profesionale, cât şi personale,

să reflecte în ce măsură succesul sau eşecul este determinat de atitudine.

Chestionarul a fost conceput pentru studenţii instituţiei noastre, întrucât subiecţii au

fost reprezentaţi de aceştia, aplicarea lui urmând să determine cât de mult atitudinea

influenţează rezultatele şcolare şi viaţa personală a fiecăruia dintre noi. Întrebările ce

alcătuiesc chestionarul pot fi reformulate astfel încât el să poată fi aplicat oricărei persoane.

Ca şi metodă de cercetare utilizată am ales metoda chestionarului întrucât aceasta

reflectă corelaţia atitudine pozitivă – succes, întrebările fiind formulate prin raportare la

obiectivele propuse. Pentru aplicarea chestionarului am ales un număr de 40 de subiecţi. Din

rândul studenţilor de anul I am ales un număr de 20 subiecţi dintre care 10 fete şi, respectiv,

10 băieţi, iar din rândul studenţilor de anul II, un număr de 20 de subiecţi, dintre care 10 fete

şi 10 băieţi.

Atitudinea reprezintă ansamblul de reacţii, comportamente pe care fiecare individ le

are în diferite situaţii ale vieţii sale. Aceasta este de fapt o stare mentală ce poate fi controlată

de om printr-un efort de voinţă. Atitudinea mentală poate fi una pozitivă (AMP) sau una

negativă (AMN). Este de preferat ca fiecare dintre noi să aibă o atitudine mentală pozitivă,

însă acest lucru poate fi controlat doar după ce se conştientizează capacitatea umană de a

adopta tipul de atitudine dorit.

25


Succesul este o stare mentală, ca şi atitudinea deoarece el este determinat în primul

rând de aceasta, de gândirea pozitivă. E alegerea fiecăruia cum priveşte lucrurile. E doar o

chestiune de nuanţă. Un citat celebru spune că „în viermele de mătase putem vedea, fie

mătasea, fie viermele; depinde cum vedem lucrurile“.

Atitudinea reprezintă fereastra noastră către lume. Ea se poate murdări adesea de

critici, respingeri, ridiculizări, dezamăgiri şi îndoieli. Tocmai în asta constă dificultatea

menţinerii unei atitudini pozitive, în capacitatea de a trece peste aceste obstacole, de a le

înfrunta.

Stud. plt. Gina Maria GUNĂ

OPTIMIZAREA CRITERIILOR ŞI METODELOR FOLOSITE ÎN PROCESUL DE REPARTIŢIE PE ARME

Elaborarea deciziei reprezintă un act complex care implică un proces conştient, fundamentat pe

baza unei metode capabile să supună unei atente analize criteriile de alegere a variantelor decizionale

şi să aprecieze cu argumente ştiinţifice efectele, deciziile propuse, eventualele riscuri implicate de

soluţia adoptată. Pe lângă premisele obiective ale luării deciziei – relevanţa informaţiilor disponibile şi

cunoaşterea temeinică a proceselor – un rol important îl are gradul în care factorul decizional individual

sau obiectiv este conştient de implicaţiile şi responsabilitatea pe care le presupune adoptarea deciziei.

Modelarea şi informatizarea, care au permis prelungirea şi amplificarea puterii de calcul şi de

cercetare a omului, conduc la o adevărată mutaţie calitativă în cercetarea ştiinţifică, producţie şi în

domeniul conducerii. Situaţiile caracterizate prin prezenţa unor puncte de vedere multiple (variante) se

pot rezolva apelând la teoria utilităţii sau la metoda ELECTRE. Datorită posibilităţii automatizării rapide

a calculelor necesare metodei ELECTRE, simularea utilizării acesteia este accesibilă oricărui utilizator.

În vederea ilustrării algoritmului de optimizare a criteriilor şi metodelor folosite în procesul de

repartiţie, am plecat de la modelul ofiţerului şi de la cerinţele postului de decident. Astfel am ales o

problemă de repartiţie a trei studenţi din Academia Forţelor Terestre, şi am adoptat pentru analiză

următoarele criterii:

– C1: Cunoştinţe profesionale.

– C2: Calităţi şi aptitudini profesionale.

– C3: Cunoştinţe de management şi leadership.

– C4: Calităţi şi aptitudini manageriale şi de leader.

– C5: Cerinţe specifice.

În vederea implementării acestui algoritm, a fost elaborată schema logică pe baza căreia a fost

creat un program de calcul. Programul, botezat ELECTRE, scris în limbaj TURBO PASCAL, permite analiza

unei mulţimi de variante din 20 de elemente în funcţie de 20 de criterii diferite calitative sau cantitative.

Rezultatele obţinute în urma execuţiei au scos în evidenţă varianta optimă din punct de vedere

al criteriilor considerate şi ponderilor lor.

Stud. cap. Ionuţ Daniel CHIRVASE

ALMA MATER MILITARIS

Documents

Transcript of ALMA MATER MILITARIS