LUI EMINESCU de Alexandru Vlahuţã

Tot mai citesc mãiastra-ţi carte,Deşi ţi-o ştiu pe dinafarã:Parcã urmând şirul de slove,Ce-a tale gânduri sãmãnarã,

Mã duc tot mai afund cu minteaÎn lumile de frumuseţi,Ce-au izvorât,eterni luceferi,Din noaptea tristei tale vieţi…

Şi te-nţeleg – te simt aproape:Cu aceeaşi suferinţã-n faţã,Cu ochii gânditori şi galeşi,Sãtul de trudnica-ţi viaţã.

A,nu mã mir cã ţi se dete O zodie atât de tristã,Cã,zbuciumat de-atâtea patimi,Râvneşti pe cei ce nu existã,

Şi din potop de negre gânduriSe strâng şi ţi se zbat sub frunte:Pe veci întunecaţii nouriSunt fraţii vârfului de munte!

O,dacã gehiul,care scoase,Ca din adâncul unei mãri,Din fundul inimii zdrobite,Comoara asta de cântãri,

Nu te-ar fi ars - zvâcnindu-ţi tâmplaDe flãcãrile nãbuşite,Ce-ţi luminau ale gândiriiÎmpãrãţii neţãrmuite,

Şi de-ar fi fost lãsat prin lumeSã treci ca orice om de rând,Ce lesne-ai fi pus frâu dureriiŞi rãzvrãtitului tãu gând!

Şi cât de fãrã de pãsareAi fi privit atunci la toateMizeriile-n cari lumeaUrsitã-i pururea sã-noate!

Dar ţi-a fost dat sã fii deasupraAcestor inimi seci şi strimte.Şi tu sã-nduri toatã durereaPe care lumea n-o mai simte.

Sã plângi tu plânsul tuturora…Din zbuciumul eternei lupteSã smulgi fulgerãtoare versuri,Bucãţi din inima ta rupte…

S-aprinzi în bolta vremii astriDin zborul tristului tãu gând…Vãpaie!...Ce-o sã-i pese lumiiCã tu te mistui luminând?