Alexandru Macedon

Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356 î.Hr., chiar în

aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său, care avea multe

soții și care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul copilăriei o educație spartană, fiind

foarte sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul unui grup de lei[1]. Zilnic, Alexandru se antrena

din greu, să lupte si să comande soldați, îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită acestui

mod de viață, a deprins tradițiile militare, dezvoltându-și o constituție robustă.

Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era grecoaică din Epir. După

istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu ambiții dinastice foarte puternice

și cu interese oculte, crezând în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele Filip, a luat-o în

căsătorie când ea avea 20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui Alexandru, el

a început să se sperie de propria lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu șerpi în pat.

Oracolul i-a prezis lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă pe ascuns

nevasta îi va fi scos în viitor. Ceea ce s-a și întamplat, în cursul unei lupte.

Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis

că Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lânga educația spartană, și i-a căutat un

tutore. Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului

Alexandru, dându-i acestuia vaste cunoaștințe din domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii,

artei, biologiei, geografiei și politicii.[2]

Alexandru şi Bucefal

Se povestește că micul prinț a reușit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră, de

proveniență grecească, vândut regelui de către un comerciant, pe care nu l-au putut călări nici cei

mai puternici generali din armata lui Filip și nici regele însuși. Alexandru a exclamat: „Ce cal pierd

(ei, suita lui Filip). Și numai pentru că ei nu știu să se poarte cu un cal”. Alexandru i-a cerut voie

tatălui său să tragă de frâiele calului și descoperise frica calului față de umbra sa. L-a întors cu

fața spre soare și l-a putut încăleca. De atunci, acest armăsar a devenit calul lui Alexandru, pe

care l-a numitBucefal („cap de bou”). Filip, tatăl lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Hr. pentru o

sumă echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel moment era atât de sălbatic încât

nimeni nu-l putea încăleca. Descris ca provenind din cea mai bună linie de creștere thesaliană,

Bucefal avea roba neagră și o stea albă în frunte și era mai mare în comparație cu ceilalți

contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că Bucefal avea un ochi albastru.

Confom istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumusețe aproape feminină, și fiind

exact opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea și era dur cu toți cei din jurul

său”. Alexandru avea trăsături delicate; toate reprezentările lui rămase până astăzi confirmă

acest lucru.

De la o vârsta fragedă, a dezvoltat o relație homosexuală cu Hefestion.[necesită  citare]

Monsiau - Alexandre et Diogène

Epopeea alexandrină[modificare | modificare sursă]

Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient, imaginea de

nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el peste secolele care îl

despărțeau de Războiul Troian. Pentru a-și consolida puterea, Alexandru și-a construit o

ascendență divină (dar neadevărată) și s-a dat drept urmaș după mamă al lui Heracle. În anul

334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare

a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle.

Mama lui, Olimpia, a corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor și îi scria că tatăl

său nu a fost Filip, ci Zeus.

Potrivit tradiției, Alexandru a fost prieten și cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul. Vizitat de către

Alexandru în „vila-butoi” unde locuia și întrebat: „Eu, Alexandru, împărat al lumii, ce pot să-ți

dau?”, a dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi dai ceea ce îmi iei: dă-te la o parte din

lumina soarelui!” Plin de admirație, eroul ar fi zis: „Dacă n-aș fi fost Alexandru, adică un tânăr

condamnat să cucerească lumea, aș fi vrut să fiu Diogene, un om liber”.

Aspectul fizic[modificare | modificare sursă]

Portretul lui Alexandru-Rembrandt

În ceea ce privește aspectul lui Alexandru, mulți istorici cred, pe baza picturilor antice, sculpturi și

documente, că el a fost foarte frumos. Mulți îl descriu că avea părul lung, blond, ajungând până la

gât, un nas drept, o frunte proeminentă, bărbie scurtă, fără barbă și o privire intensă. „Buzele sale

au fost caracteristice unui nobil, părul cârlionțat a crescut într-un vârf pe frunte, pielea lui era

netedă și ușor colorată”. Este clar, totuși, cât de înalt a fost de fapt, dar se pare că există un

consens printre istorici că în realitate a fost destul de scund, dar bine proporționat. Alexandru

avea o constituție robustă,un trup fizic bine dezvoltat (care atestă că era asemeni macedonenilor

și grecilor). Trăsăturile sale faciale erau însă feminine. Avea ochii mari, un nas neobișnuit de

mare și alungit, păr cârlionțat, culoarea părului său era șaten deschis, iar pielea era de culoare

măslinie. Nu era blond, iar părul său a fost inițial șaten, dar s-a albit în urma campaniilor militare

care l-au epuizat, în cele din urmă devenind de culoarea coamei de leu. În ceea ce privește

culoarea ochilor lui Alexandru, istoricul grec Arrian l-a descris ca fiind „un comandant puternic,

frumos, cu un ochi căprui închis ca noaptea și unul albastru ca cerul”, din aceasta rezultând că ar

fi suferit de heterocromie.

Alte surse spun că avea pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate și de roșii, ochi de

culori diferite, unul albastru și celălalt negru, o statură mai mică față de medie, care îl face să

pară întotdeauna un copil, dinți ascuțiți, ca de șarpe; din trupul și din gura sa emana un parfum

îmbătător.

Personalitate[modificare | modificare sursă]

Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent și impulsiv, care, fără îndoială, a

contribuit la unele dintre deciziile sale. Deși Alexandru a fost încăpățânat și nu a răspuns la toate

comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la dezbateri. El a avut și o latură mai calmă,

perceptivă, logică și calculată. A avut o mare dorință de cunoaștere, o dragoste pentru filozofie, și

a fost un cititor pasionat. Acest lucru a fost, fără îndoială, datorită tutelei lui Aristotel. Alexandru a

fost inteligent și avea un ritm alert de învățare. Datorită inteligenței sale, și-ar fi dezvoltat

capacitatea de-a comanda. El a avut o mare auto-reținere în „plăceri ale corpului”, în contrast cu

lipsa lui de control de sine, și cu consumul de alcool. Alexandru a fost erudit și pasionat atât de

arte și științe. Cu toate acestea, el a avut un interes scăzut în sport sau jocuri olimpice, spre

deosebire de tatăl său. El a avut o mare carismă și o forță de personalitate, caracteristici care l-

au făcut un mare lider.

Abilitățile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească și să mențină

Imperiul după moartea lui - doar Alexandru a avut capacitatea de a face acest lucru. În timpul

anilor săi finali, și mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a inceput să prezinte semne

de megalomanie și paranoia. Realizările sale extraordinare, împreună cu propriul său sentiment

inefabil al destinului și lingușirea tovarășiilor săi, pot fi combinate cu iluziile sale de grandoare

care sunt ușor vizibile în testamentul său, precum și dorința sa de a cuceri lumea.

El pare să fi crezut ca el însuși este un zeu, sau cel puțin a încercat să se divinizeze. Mama sa,

Olimpia, întotdeauna a insistat că el a fost fiul lui Zeus, confirmat de oracolul lui Amun de la Siwa.

El a început să se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon.

Alexandru a adoptat elemente ale tradiției persane, practici pe care macedonenii le-au respins.

Cu toate acestea, Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a înțeles dificultățile de a

guverna asupra diferitelor popoare. Astfel, comportamentul său megalomanic ar fi fost pur și

simplu o încercare practică de a consolida statul său și de păstrare a imperiului întregit.

Statuie ce îl reprezintă pe regele macedonean

Ascensiunea la tronul Macedoniei[modificare | modificare sursă]

În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea îi ceru fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l

însoțească la asediul din Perinth(Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru a-l învăța arta și

problemele războiului, ca și meseria de soldat. Apoi îl trimise în Macedonia; deținând funcția de

regent, Alexandru are sarcina de a menține loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă

pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentați precum Antipater, învață modul de funcționare

a statului și se pregătește pentru a conduce o națiune.

Tânărul regent primește mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perșilor, care doreau să rezolve

în mod pacifist problemacoloniilor grecești din Perinth și Byzantion.

Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma, pe

teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediție de

pedepsire a răzvrătiților. Aceasta a luat sfârșit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea și distrugerea

principalului oraș al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari și prin instalarea

unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria sau Alexandropolis (undeva între

orașele Strake Dimitrov și Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediție l-a transformat pe

tânărul regent într-un războinic experimentat și un idol pentru oamenii săi.

Puțin mai târziu Alexandru îl întâlnește pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea

din Sciția. Pe drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana macedoneană cade

într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip al II-lea piere răpus de o

lance care îl va răni și pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său și îl salvează. Întoarcerea la

Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranță a poporului.

În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la Bătălia de la Cheroneea, în care regele Filip al II-lea a

învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului macedonean asupra

întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei macedonene, având un rol hotărâtor

în victoria finală.

În 337 î.Hr., Filip s-a căsătorit cu o femeie nobilă, Cleopatra, nepoata generalului Attalus și care

și-a schimbat numele în Eurydice. Căsătoria a cauzat tensiuni mari între Filip, Olimpia și

Alexander. Olimpia a plecat în exil în Epir, fiind considerată o „soție necredincioasă și barbară”,

crezând în idealurile divine ale fiului ei ca fiind fiul lui Zeus. Aceasta a plecat împreună cu fiul ei,

Alexandru, la fratele ei, Alexandru I al Epirului, care și el, la rândul lui, se certase cu tatăl său.

Filip, care îl renegase pe Alexandru ca fiu și moștenitor, l-a numit în schimb moștenitor pe fiul lui

Eurydice, căruia i-a pus numele primului rege al Macedoniei, Caranus. Potrivit unei legende, în

timpul nunții, Alexandru a intrat în conflict cu Attalus, tatăl lui Eurydice care i-a insultat

„descendența”. Alexandru a sărit să-l ucidă pe Attalus, iar Filip a intervenit, însă s-a prăbușit, fiind

beat. Alexandru s-a îndreptat spre mulțimea de invitați și le-a spus: „acest om are pretenția să

cucerească Asia, dar nu poate nici să se mute de la un scaun la altul”. De atunci, relația dintre

Filip și Alexandru s-a răcit.

În anul 336 î.Hr., Filip a declarat "Război de pedepsire" Imperiului Persan și a trimis o armată în

Asia Mica. A cimentat legăturile sale cu Alexandru I al Epirului, oferindu-i mâna fiicei lui

Cleopatra, fapt care a condus la izolarea soției sale, Olimpia, care nu a mai putut conta pe

sprijinul fratelui ei. Dar în acelasi an, când Alexandru se întoarse din exil,Filip al II-lea a fost

asasinat la Aegae, într-un amfiteatru, de către Pausanias, căpitanul gărzii sale. Înainte să fie

asasinat, chiar el a refuzat să fie însoțit de gardă la intrarea în amfiteatru. Alexandru a fost

proclamat rege al Macedoniei de către armata macedoneană și principalii nobili macedoneni. În

acel moment avea vârsta de numai 20 de ani. Se zvonește că asasinarea lui Filip a fost

planificată de soția sa, Olimpia care avea interesul ca fiul ei, Alexandru să fie încoronat rege.

Olimpia a ordonat mai târziu uciderea lui Eurydice și fiului ei nelegitim, născut după căsătoria lui

Filip, în scopul de a asigura poziția lui Alexandru ca rege al Macedoniei. După uciderea celor doi

copii ai săi, Caranus și Europa, Eurydice a fost forțată de Olympia să se sinucidă, iar Attalus a

fost executat.

Reprimarea revoltelor din Grecia[modificare | modificare sursă]

Chipul lui Alexandru cel Mare de George S. Stuart

Asasinarea suprinzătoare a lui Filip a lăsat Grecia în haos, iar alianța "Liga de la Corint" era

amenințată. În Macedonia, Tracia, precum și în orasele grecești, ca Teba și Atena, au pornit

revoltele. Alexandru și-a ucis mai întai oponenții cu ajutorul forțelor armate și fiind susținut de

nobili. După ce a înăbușit revolta din Macedonia, a pornit în Tracia, cea mai nordică regiune a

regatului macedonean. A reprimat revolta, însă revoltele din orașele grecești făceau ca Liga de la

Corint să se afle în pragul destrămării. Dar Alexandru, care beneficia de mai multe resurse, a

recucerit Tracia și s-a îndreptat spre Teba, distrugând complet orasul, nu a arătat nicio milă în

pedepsele date, i-au obligat pe locuitorii cetății să se predea și au fost vânduți ca sclavi. Soldații

macedoneni erau liberi să jefuiască toate comorile orasului. De aici s-a născut legenda

Timocleei, o femeie din Teba care a aruncat un soldat macedonean într-o fântână pe care l-a

păcălit, acesta fiind convins că în fântână se aflau obiecte de valoare. Pentru curajul ei,

Alexandru a iertat-o.

Curând, Atena și orașele grecesti au implorat iertare. Revoltele au fost oprimate, Alianța "Liga de

la Corint" s-a stabilizat, iar Alexandru a fost ales în funcția de Comandant suprem al trupelor

coaliției grecești.

Asia Mică[modificare | modificare sursă]

Alexandru în Bătălia de la Granicus

După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat

împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia(335 î.Hr.). În fruntea unei

armate formate din 30.000 de pedeștri și 5.000 de călăreți, Alexandru a plecat

din Amfipolis, Tracia, și a debarcat la Troia unde a vizitat mausoleul lui Ahile unde a lăsat daruri,

dar a luat și scutul lui Ahile pentru a-i purta noroc în lupte. Toată viața va purta cu el o copie după

Iliada. La Hellespont, în Dardanele, se jură că va cuceri toată Asia cu o singură suliță. Nu se va

mai întoarce niciodată acasă.

Armata persană condusă de Memnon din Rhodos(un general grec exilat care s-a alăturat Persiei

și care comanda o armată de mercenari greci), mult superioară numeric, încearcă să oprească

trupele macedonene pe malul râului Granicos, în mai 334 î.Hr. Deși au fost obligați să traverseze

râul și să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perși, după o luptă

crâncenă dintre cele două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva ori în pericol de

moarte, mai ales atunci când un general persan și-a înfipt sabia in coiful lui, iar Alexandru l-a

străpuns cu sulița pe atacator.[3]

Perșii credeau că macedonenii le căzuseră în capcană, odată ce traversau râul. Astfel,cavaleria

persană a atacat. După lupte grele,distanța dintre cele două armate inamice s-a micșorat,

macedonenii reușind să urce malul. Când au văzut cavaleria macedoneană punând piciorul pe

mal, armata persană s-a retras îngrozită. Mercenarii greci din armata persană, ultimii rămași, au

fost masacrați. În această luptă au murit doar 100 de soldați macedoneni și peste 1000 de

mercenari greci din armata persană. Bătălia de la Granicus s-a încheiat cu victoria

macedonenilor.

După această luptă Alexandru a intenționat să cucerească toată regiunea de coastă, cu scopul

de a-i împiedica pe perși să-și stabilească o bază pentru a invada Grecia. Astfel el eliberează

câteva orașe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind democrația. Unele

orașe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, i-au opus rezistență, și pentru aceasta au

fost pedepsite cu asprime.

În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetățile Lycia, Pamfilia și Pisidia, în sudul Asiei

Mici, încredințând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici Alexandru s-a

îndreaptat spre interiorul regiunii și a ocupat capitala Frigiei - orașul Gordion, unde legenda

spune că inainte de a pleca în marea expediție împotriva persanilor, care se va transforma într-o

cucerire a lumii și îl va face celebru, s-a dus la Pythia, pentru a-i citi oracolul. Pythia l-a refuzat și

nu a vrut să urce pe trepiedul din grota cu aburi amețitori. Alexandru a târât-o de păr.

Înspăimântată, preoteasa a strigat: “O, fiule, nimeni nu ți se poate opune!”. “Destul – răspunse

tânărul – mi-ajunge această profeție!”.

Trecând cu armatele sale în Asia, a ajuns în Frigia. Acolo domnea un țăran – Gordio, ajuns pe

tron în urma unei preziceri făcută în templul lui Jupiter din capitala țării. Când bătrânul rege a

murit neavând niciun urmaș, oracolul a cerut să fie ales primul om care va fi întâlnit venind spre

templu, pe un car cu boi. Norocul ajutându-l, Gordio a ajuns rege, carul lui a fost donat templului,

iar nodul cu care era legat de car jugul, a fost păstrat cu sfințenie. Nimeni nu-l putea desface,

deoarece era ca o minge cu capetele înăuntru. Oracolul a spus: “cel care îl va desface, va

stăpâni Asia”. Alexandru tăie cu sabia faimosul nod gordian, asigurându-și astfel domnia

continentului. Apoi Alexandru s-a îndreptat spre est, spre munții Taurus, pe care i-a traversat cu

ușurință.

Bătălia de la Issos[modificare | modificare sursă]

Mozaic antic din Pompeii, ilustrând bătălia de la Issos

Odată ajuns în Tars, Alexandru îl cucerește, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza

oboselii, alții că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheața a râului Cidnus. Situația este cu atât

mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perșii. Cu toate acestea,

Alexandru se mobilizează și, ajutat de locul propice al bătăliei, dar și de abilitatea sa de a-și

ordona și conduce trupele în luptă, reușește să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de

oameni pe care perșii o strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-și în mâinile

învingătorului mama, soția, fiicele și o pradă de război imensă și se retrage dincolo de Eufrat.

Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziția sa de învingător și a tratat prizonierele

cu toată considerația cuvenită rangului lor.

Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive. Alexandru, cu o armată experimentată și

compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldați din mai multe țări. Bătălia

decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata persană într-un câmp

deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria. Alexandru a așteptat

pe loc prima inițiativă a luiDarius al III-lea, așteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins

în două lăsând cavaleria să intre pintre ei și, prizând-o ca într-un clește, a distrus-o (vreo 80.000

de soldați). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perșii pierzând

grosul armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.

Alexandru Amon-Ra

Cucerirea Siriei și a Egiptului[modificare | modificare sursă]

Alexander în Templul din Ierusalim

De acum, drumurile Siriei și ale Egiptului sunt în fața lui Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe

orașe i se predau. Singur orașul Tir a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia

lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă și cei 30.000 de prizonieri luați de armata lui

Alexandru au fost vânduți ca sclavi.

Apoi regele atacă și cucerește Gaza, fiind rănit de 2 ori. În anul 332 î.Hr. Alexandru cel Mare a

cucerit orașul Ierusalim fără luptă și a permis evreilor să-și continue cultul și ritualul religios.

Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perșii

nu erau iubiți în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul

rege întemeiază în vestul deltei orașul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua

capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. Desenează singur, cu calcar, limitele orașului și

pozițiile principalelor clădiri. Când rămâne fără calcar, recurge la orz. Păsările care vin să

mănânce grăunțele sunt considerate un semn bun - faptul că orașul va prospera. El reface

sanctuarele și încredințează administrația Egiptului mai multor conducători civili și militari

macedoneni.

După un lung și istovitor drum prin deșert, consultă oracolul zeului Amon de la oaza Siwa, iar

preoții acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în

ochii egiptenilor, un zeu.

Alexandru stăpânește acum bazinul mediteranian și o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un

faraon de către