Alb Si Albastru -Freddy Garbaci

1

Freddy Gârbaci

ALB ŞI ALBASTRU

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

http://www.pdffactory.com


2

ALB şi ALBASTRU

-Teoria iubirii necondiţionate şi a vidului existenţial-

Ediţie pieptănată

Notă preliminară.

M-am tot gândit că e un titlu nesărat, „Alb şi albastru” ăsta. Nu l-au reţinut nici cei –

puţini, sute, dacă nu cumva sute poate însemna şi mulţi – care au citit cartea. Unii ştiau că

am scris „O iubire alb-albastră” (ăsta-i cântecul lui Tudor Gheorghe, momentan mai

popular decât cartea de faţă), dar am auzit şi că mi-a fost atribuită o carte intitulată „Alb-

albastru infinit”, ceea ce sună poetic şi sumbru în acelaşi timp: mi-e frică de infinit,

pentru că nu este accesibil experimentului ştiinţific.

Dar... ce să mai fac?! Dacă aş fi scris cartea acum, şi nu în 2006-2007, cred că puteam

găsi un titlu mai inspirat. Ţinând cont că echipa de fotbal căreia îi este dedicată a

retrogradat iarăşi, pentru a doua oară în istorie, din prima ligă, ba mai mult, că se află în

pragul desfiinţării, îmi vin în minte două idei de titlu:

1. Lei hrăniţi cu Mici şi corciţi cu pisici;

2. Adnotări la o Legendă hămesită şi datoare la stat.

Sunt doar persiflări amare.

Totuşi, nu mai schimb titlul. Dacă tot a apucat să plece în lume ca Alb şi albastru, aşa să-i

rămână numele. Bine, „plecatul în lume” trebuie citit şi înţeles în sensul cel mai restrâns:

n-a avut niciun fel de resurse pentru a ajunge departe, nici editură de anvergură şi nici

prezenţă în librării. Tot ce-a putut obţine autorul a fost tipărirea a 300 de exemplare în

regie proprie, gest depresiv binecunoscut aspiranţilor la gloria literară.

Această mărturisire nu trebuie însă privită ca un bocet. Cartea de faţă mi-a adus mai

multe satisfacţii imateriale decât toate celelalte cărţi pe care le-am scris, adunate.

Am citit comentarii uimitoare şi am primit mesaje emoţionante, cu toate că niciun editor

important nu m-a băgat vreodată în seamă, că nu mi-a ajuns în librării decât o carte de




3

drept comercial (deci una care nu contează!) şi cu toate că nu mi s-a găsit loc în niciun

spaţiu cultural din România, fie el scris, vorbit, privat sau instituţional; cu toate că n-am

vândut nici măcar un exemplar din ediţia tipărită în 2007, ci le-am dăruit pe toate – ceea

ce reprezintă o performanţă în sine, trebuie să recunoaşteţi.

Dacă nu sună verosimil, am să prezint câteva „piese de colecţie”, câteva citate.

Totul a început cu o notă uimită pe site-ul oficial al Universităţii Craiova, pe 9 iunie 2007

(http://www.fcuniversitatea.ro/index.php?idd=1012 – veţi vedea, la această adresă, şi

coperta ediţiei 2007):

„Cu câteva zile în urmă, pe adresa cotidianului Ediţie Specială a sosit un plic ciudat, în

care era aşezată, cu grijă, o carte.

O carte superbă despre o echipă legendară, un roman scris cu mult talent în jurul unei

mari iubiri, Universitatea Craiova. E genul de carte-mărturisire, pe care nu poţi s-o laşi

din mână, mulţi dintre noi regăsindu-ne în mai toate pasajele ei...

Cartea nu seamănă cu niciuna dintre celelalte apărute până acum despre Ştiinţa. „ALB

ŞI ALBASTRU - teoria iubirii necondiţionate şi a vidului existenţial” este un volum de

excepţie, o revărsare filosofică a sentimentelor unui fanatic pe câteva sute de pagini.

Autorul, un suporter al echipei alb-albastre, îşi publică practic jurnalul unei vieţi care

are Universitatea Craiova ca punct de reper. Ne exprimăm speranţa că fanii

Universităţii vor avea posibilitatea să citească această carte cât mai curând, dar şi că

autorul va avea de acum înainte mult mai multe motive să fie optimist.

Îţi mulţumim Freddy Gârbaci, ţie şi tuturor celor care au simţit şi simt la fel ca tine.

Suntem convinşi că nu sunteţi puţini şi putem spune, fără să epatăm, că astfel de oameni

nu puteau fi decât suporterii Universităţii...”

Un roman? Oarecum. N-am sesizat să se fi întrunit consensul în privinţa genului: unii au

considerat cartea un jurnal...

Nu, nu e un jurnal. Eu detest genul, de altfel. Are şi elemente de jurnal, de jurnal simulat

mai degrabă, dar seamănă şi cu un roman, un roman care include şi pasaje cu trăsături de

eseu.

E un hibrid, hai să nu ne pierdem în speculaţii sterile. Fiecare e liber să-l considere ce

doreşte. E pe alese şi, desigur, pe încercate. Asta am vrut, să creez o operă greu de


http://www.fcuniversitatea.ro/index.php?idd=1012



4

clasificat. O carte care „nu seamănă cu niciuna dintre celelalte”, cum bine a sesizat

autorul textului de pe site.

Mă întorc la citate. Concomitent cu semnalul elogios de pe pagina de Net a clubului

(păcat că autorul a rămas anonim), cotidianul craiovean Ediţie Specială publica un

măgulitor editorial semnat de Răzvan Papasima (disponibil în prezent pe blogul

„Papasima on air”, http://erazvan.wordpress.com/2007/06/08/freddy-care-aduce-cartea/),

din care redau pasaje elocvente:

„«Alb şi albastru» . Două culori, o unică iubire. Freddy aduce o carte dedicată

Universităţii Craiova. Aduce şi un alt exemplu de suporter. Aduce alternative.

Revoluţionează, inovează şi se joacă cu trăirile sale, pentru ca în final să ne lase să

descoperim că nu a scris un jurnal ci o scrisoare de dragoste pe timp de război. Freddy

aduce atâta pasiune, chin, bucurie, frustrare, durere şi mândrie, în 240 de pagini, încât

poate dezlănţui cu uşurinţă credinţe nebănuite. Cartea poate fi considerată, fără nicio

reţinere, un “Mein Kampf” al suporterului Universităţii, fiindcă are, fără îndoială,

aptitudinea de “a recruta”. La fel ca toate cărţile de acest gen, magia şi puterea trăirilor

acaparează cititorul, iar în final, îl eliberează convertit. Este o carte militantă, a unui

militant al iubirii alb-albastre. Este o lecţie.(...)”.

Vă jur că Răzvan nu avea nicio datorie la mine, pentru simplul motiv că nu ne-am

cunoscut niciodată!

Primul mesaj impresionant pe care l-am primit pe mail a fost cel din 23 iunie 2007, de la

Dan:

„Dragă Freddy,

De un minut am terminat de citit cartea. Am început-o

ieri când mi-a fost adus pachetul de la poştă şi am

întrerupt-o cam pe la jumate, când a trebuit să cedez

presiunilor telefonice de a duce pe fete la Mall

(Cunoşti sentimentul:).

Nu ştiu care e cea mai puternică senzaţie, oarecum am

impresia că ai scris cartea mea. Am avut impresia că


http://erazvan.wordpress.com/2007/06/08/freddy-care-aduce-cartea/



5

am în faţă un Alter Ego, şi m-am gândit că ar fi un

instrument excelent şi pentru nevastă-mea în

încercarea de a o ajuta să-mi înţeleagă retroactiv

comportamentul şi răspunsurile la o mulţime de

întrebări pe care probabil că şi le-a pus în ultimul

an. (suntem căsătoriţi de 9 ani şi abia anul trecut a

descoperit cu mare nedumerire dezvăluirea în faţa ei a

monstrului numit: Suporterul Universităţii Craiova)

Fii atent:

-am 36 de ani

-iubesc Craiova de la acele meciuri din Cupa Uefa

-prin 88 cred, am plecat de la Cluj unde stăteam în

internat, eu fiind din Dej, pentru a prinde pe viu un

meci cu Dinamo (Ne-au bătut cu 5-2 sau 5-3), era o

nebunie...

-de 10 ani sunt în Bucureşti, iar în ultimul an ţi-am

urmat parcă paşii: la Popeşti Leordeni, în Colentina, Otopeni.

- nebunia cu dinamo, dar trăită din peluză (până anul

trecut nu obişnuiam nici eu să stau acolo)

- n-am putut vedea meciul cu Rapid pentru că a

trebuit să-mi duc nevasta şi fetiţa la mare, aşa că

l-am vazut în Eforie Nord, mai exact în Cap Aurora (

pe ele le-am lasat undeva în parcul de distracţii şi

eu am plecat în cameră).

Şi toate celelalte: revenirea la Urziceni, returul cu

Steaua, cu Rapid pe Manoliu etc etc.

Am fost acolo şi m-am văzut acolo, în cartea ta. Ceea

ce vreau să zic este că, dacă cartea asta are o

valoare literară şi filosofică este aceea că în ea se

poate regăsi suporterul UNIVERSAL. Din punctul ăsta de

vedere cred că ai facut o treabă excelentă. Sunt




6

convins că e o carte bună, valoaroasă, în ciuda

tematicii ei inedite... Urmează ca ea să fie

descoperită...

Şi, în plus, ea va aduce poate acel lucru

extraordinar. Nemurirea noastră, a unei generaţii

sacrificate de suporteri ai Universităţii Craiova,

echipa fermecată, care pentru clipa de feerie pe care

ne-a oferit-o prin driblingurile lui Balaci, ne-a

obligat să plătim tribut mai bine de un deceniu cu

chinul şi frustrările noastre.

Aş fi vrut să fi scris eu rândurile pe care le-am

citit. Ai făcut-o tu şi ai făcut-o mai bine decat aş

fi putut s-o fac eu. Primeşte te rog felicitările şi

recunoştinţa mea pentru senzaţia pe care această carte

mi-a lăsat-o: că pe lume, în durerea mea din ultimii

10-15 ani, în gândurile mele, în drumul solitar prin

ceaţă spre Craiova pentru meciul cu Steaua, m-a

însoţit mereu acest al doilea eu al meu... tu,

suporterule anonim al Universităţii Craiova

Dan

PS: Îmi doresc să te cunosc, deşi nu ştiu dacă

cunoscându-ne altfel decât prin intermediul cărţii (tu

ca autor, eu ca cititor) n-am avea amândoi o dezamăgire...”

Am deschis apoi fermecătorul mesaj al unei doamne:

„Dragă domnule Gârbaci,




7

În primul rând trebuie să fac o mărturisire: în e-mail-ul trecut am minţit în privinţa

identităţii mele şi v-am cerut cartea în numele prietenului meu. Am presupus că dacă vă

spun că sunt o domniţă nu o să daţi atenţie solicitării mele (cu toate că aş fi putut aduce

în apărarea mea faptul că sunt a treia generaţie de suporter al echipei Universitatea

Craiova).

În cel de-al doilea rând, dar principalul motiv pentru care vă răpesc timpul, vreau să vă

mulţumesc din suflet pentru carte. A trecut ceva timp de când nu l-am mai văzut aşa de

fericit! Este exact copilul care primeşte cadou de la Moş Crăciun ce îşi dorea mai mult şi

nu veşnicele şosete, bombonici şi cărticele....

Vă mulţumesc încă o dată şi vă urez toate cele bune.

Cu deosebita stimă,

Rodica”

Nu mi-am propus să redau la nesfârşit mesaje, vă rog să mai suportaţi doar două. În

primul rând cel al lui Cătălin, din 3 august 2007:

„salutare,

am ajuns în românia şi am citit cartea. când am pus

mâna pe ea nu am lăsat-o până nu am citit-o. ca fapt

divers, am întârziat 2 ore la întâlnirea cu prietena

mea pe care nu o văzusem de mult timp şi s-a cam

crizat :D. da’ eu spun că a meritat”.

Închei cu cel de la Bogdan, din 28 martie 2008:

„Salut Freddy,

Au trecut vreo 9 luni de când am citit prima oară cartea despre Universitatea. Am mai

citit-o o dată în această săptămână. De ce...? Pentru că am simţit nevoia să simt iarăşi

fiorul acela pe care îl transmiţi tu prin rândurile scrise... fiorul suporterilor adevăraţi ai




8

Craiovei. Cei care nu am dezarmat când eram în B. Cei care întotdeauna au iubit şi au

respectat culorile şi clubul.

Eşti mare dom’le. De fapt eşti oltean :-)

Tot respectul meu. Mi-aş dori ca într-o zi să te întâlnesc şi să îţi mulţumesc.

Cu respect,

B. C.”

Cartea a mai fost intens discutată pe cel mai popular dintre forumurile suporterilor

Universităţii Craiova, www.craiova-maxima.ro, unde subiectul dedicat ei a strâns peste

25.000 de vizualizări (nu-mi dau seama dacă asta reprezintă ceva ieşit din comun pentru

un forum, dar cifra mi s-a părut considerabilă).

N-am cum să-l uit pe DoRyN, administratorul site-ului, cel care, fără să mă cunoască, a

„deschis balul” cu o prezentare-reclamă la care n-aş fi sperat niciodată.

Întrucât cei interesaţi şi conectaţi la Net vor putea accesa liber postările, mă rezum aici la

câteva dintre cele care mi-au plăcut în mod deosebit.

Îi mulţumesc, în primul rând, utilizatorului COX, care a avut ideea de a pune pe site o

fotografie – trucată, desigur – cu tabela de la stadionul Ion Oblemenco din Craiova, pe

care scrie: “Thank you Freddy”.

Pe urmă, mi-e greu să descriu cât m-a amuzat următorul schimb de replici:

1. PoeUCV, pe 22 iunie 2007:

„acum îmi ajunse şi mie cartea

abia aştept să o citesc... o să fie a 3-a carte din viaţa mea pe care o citesc”

2. Sezione, pe 22 iunie 2007:

„tu ai cărţi citite mai puţine decât cărţi citite am eu despre craiova? cultura asta face

ravagii”

3. Lorenzzacio:

„Da’ Poe nu vine de la marele poet?”


http://www.craiova-maxima.ro



9

Am mai reţinut o postare a lui Dan, poate acelaşi cu cel care mi-a scris pe mail mesajul

redat mai sus:

„Felicitări lui Cosmin Staicu pentru recenzia făcută cărţii. Cred că a surprins extrem de

bine câteva aspecte importante legate de stilul lui Freddy.

Deşi ai subliniat aspectul unicităţii abordării (până acum au fost cărţi scrise mai mult de

jurnalişti şi nu de scriitori) cred că într-adevăr această carte este o premieră în

literatura română şi exacerbează la maximum trăirile unui suporter al unei echipe care a

cunoscut gloria şi decăderea într-o perioadă atât de scurtă.

Ea atrage pentru prima dată atenţia asupra victimelor colaterale ale dezastrului spre

care a fost împins acest club de legendă de oameni lipsiţi de scrupule precum Staicu sau

Neţoiu, de indiferenţa şi gândirea limitată, provincială, a autorităţilor locale faţă de,

probabil, cel mai preţios brand dat vreodată lumii de Craiova. În cartea lui Freddy,

personajul principal este victima, suporterul anonim al Universităţii, fie el din Craiova,

Sibiu, Iaşi sau Bucureşti. Un suporter ridicat pe culmile extazului de generaţia lui Balaci

şi răstignit de viu de cea a lui Pleşan. Sunt trăiri unice, extrem de profunde (şi

dureroase) pe care numai un suporter al Universităţii le-a cunoscut. Pentru el, cartea

este asemenea unei spovedanii publice, o izbucnire metafizică a unor trăiri înecate în

durere care aveau nevoie neapărat de cuvântul scris pentru a se face suportate. A fost,

sunt şi eu martor, groaznic să fii suporterul Universităţii în ultimii 15 ani. Freddy a

lansat strigătul său de durere atunci când probabil şi-a pierdut orice speranţă... Dar

poate tocmai în această capacitate colosoală de a suferi din iubire pentru culorile

echipei iubite se pot întrezări zorile unui nou început”.

Şi cum l-aş putea uita pe utilizatorul Praetorianus, cel care a sintetizat, în stil inimitabil,

entuziasmul de pe forum:

„Freddy, ce naiba ai scris măh??!...Biblia??”

Iată o ironie sclipitoare, în cel mai neaşteptat loc: un forum de fotbal! Oare cât geniu

iroseşte lumea noastră doar din nebăgare de seamă?

Simplul fapt că există oameni care s-au bucurat sincer, citind o carte, şi care au simţit

nevoia să împărtăşească şi altora această bucurie, m-a făcut să simt rostul trudei mele, în




10

ciuda tuturor celorlalte insatisfacţii... în fine, nu scriu introducerea aceasta ca să-mi

număr insatisfacţiile...

Profit de ironia lui Praetorianus şi sunt gata să-mi recunosc, în parte, „vinovăţia”: am

scris o Anti-„Biblie”, dacă e s-o spunem pe-a dreaptă.

Să explic în ce sens, cât pot de scurt:

„Lumea nu mai citeşte” – iată un clişeu vechi, aproape la fel de vechi ca lumea însăşi. Şi,

totodată, iată un fals grosolan, comis pentru a face scuzabilă promovarea nonvalorii.

Lumea ar citi, dar depinde ce i se dă. Contează cine îi dă să citească şi cu ce intenţii o

face.

În România este aproape imposibil să treci de Temnicerii Cuvintelor şi să oferi o

alternativă. Dacă îţi propui să exişti pe cont propriu, eşti insesizabil. Dacă nu utilizezi

limba-organ în modulul „lins”, nu-ţi rămâne decât extincţia alcoolică sau nevrozată, în

calitate de obiect socialmente inutil.

În ce mă priveşte, am decis să-mi ţin limba în culcuşul mandibulei şi să încerc să exist

măcar pe Net, pentru eventualitatea că „lumea care nu mai citeşte” o să neglijeze canonul

şi o să se lase vrăjită de o erezie. În sensul ăsta propun o Anti-„Biblie”, dacă mă

înţelegeţi...

Pentru autor, să permită accesul liber la producţia sa intelectuală reprezintă o formă de

despărţire. A venit timpul să las această carte să „plutească” pe Net, s-o dau „oceanului”

ca pe un fel de ofrandă – în fond, un rit funerar venit să acompanieze, firesc, A Doua

Retrogradare.

Povestea nu e veselă, consider că v-am prevenit cu această notă preliminară. Dacă nu vă e

pe plac, sau dacă preferaţi discursul Învingătorilor, n-aveţi decât să deschideţi televizorul!

Şi, ca să închei optimist, anecdotic şi pilduitor această notă preliminară, vă prezint

parabola bibliotecii, aşa cum a fost ea spusă de userul B-A-C-H de pe OnlineSport

Forum, la data de 1 iulie 2007, pe subiectul „Alb şi albastru de Freddy Gârbaci”:

„Am citit-o eu în întregime şi mi-a plăcut enorm.

Parcă e scrisă de mine în proporţie de 80%, atât de mult mi-am regăsit trăirile între

paginile ei!




11

După ce i-am citit câteva pasaje unui prieten, mi-a replicat: „Mi-am cumpărat mobilă

nouă în casă. Fă-mi rost şi mie de cartea asta repede, vreau să fie prima pe care o pun în

bibliotecă!”

Eu n-am ce să adaug. Urmează cartea.

Am recitit-o pentru a cizela unele exprimări mai abrupte şi mărturisesc că m-a uimit şi pe

mine.

Astăzi n-aş mai fi în stare s-o scriu, cred că atunci am trăit o stare de graţie.

Bucureşti,

Iunie 2011.




12

Partea I

„CRAIOVASSIC PARK”

Contul de profit şi pierdere

Vreau să vorbesc despre mine în această carte, fiindcă trăiesc cu iluzia că aş avea unele

lucruri de spus. Şi-apoi, vreau să vorbesc despre mine pentru că n-am blog şi nici intenţia

să-mi fac unul. Nu-i de ajuns?

O să încep cu o uimire mai veche:

Drace, suntem în B! [chiar s-a întâmplat să zic asta cândva; am ales intenţionat, pentru

debutul cărţii mele, această clipă tristă]

Sunteţi deja preveniţi. Fotbal şi cuvinte. E momentul să producem, la nivelul nostru de

înţelegere, literatură inspirată din viaţă. Voi discuta cu voi când la singular – tu, cel care

ai răbdarea să mă citeşti, eu, cel care încerc să ies onorabil din toată povestea –, când la

plural – voi, judecătorii, noi, inculpaţii zăvorâţi între coperte de carte. Nu e ceva

programat, totul ţine de seducţie şi de inspiraţie. N-am avut un plan de afaceri.

Să-i dăm drumul, reamintindu-vă că ajunsesem în B:

Semănăm cu insul care, după ce-şi cheltuieşte nesăbuit resursele biologice, crapă de

cancer la 42 de ani. După ce şi-a fumat plămânii şi şi-a băut ficatul. După ce-a divorţat de

vreo cinci ori. După ce şi-a risipit plozii în cele patru zări. După ce-a ajuns o umbră, un

spectru, un decrepit timpuriu.

Perete, canapea, cinci metri de parchet arid, televizor, iarăşi un perete alb. Ăsta e cadrul

dezastrului, e sufrageria mea. Ecran colorat în verde, cu pitici agitaţi traversând o comă

nedemnă, în convulsii greu de privit.

Am uitat de berea din mână, după cum am uitat că fac parte dintr-o specie capabilă de

cuvânt. Agitaţia răsfirată a piticilor albaştri m-a năucit. E clar, trebuie să ne luăm adio de

la determinism.




13

Lângă mine e Jan, care execută mecanic ritualul nostru de meci: bea, fumează şi emite

comentarii ironic-obscene, potrivindu-şi gestica după gândul de mare precizie că asta e

cam tot ce ne-a rămas de făcut.

Fularul zace pe podea, undeva în preajma televizorului, aruncat în vârtejul frustrărilor şi

lăsat pradă ghearelor pisicii Chiompi, birmaneza strabică insensibilă la sfâşierile din

fiinţa mea fotbalistică. Fularul ca pradă, fularul abandonat pentru a fi zdrenţuit.

Prin încolăcirea dezordonată a firelor alb-albastre se mai disting literele „M”, „A” şi „X”.

CRAIOVA MAXIMA – iată iluzia destrămată din cele două cuvinte imposibil de rescris

în actuala conjunctură internaţională.

* * *

Aidoma unui boa constrictor, realitatea se încolăceşte pe iluzii şi le sugrumă.

Timp, muncă, bani – acestea sunt ficţiunile care, în debutul mileniului trei pot justifica,

deopotrivă, naşterea şi mormântul.

Mi-am dezbrăcat, cuminte, halatul de cercetător al coitului întrerupt la muştele verzi şi

lucioase, mi-am strivit sub călcâi ochelarii de guzgan de bibliotecă, mi-am hrănit maşina

de spălat cu o pereche de şosete murdare şi am vomitat pe Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului. Să vedem ce-o ieşi de-aici.

De-acum putem vorbi despre fotbal. Ne simţim iarăşi voioşi, ca de fiecare dată când ne

luăm libertatea de a fi superficiali.

M-am întrebat cum o fi mai bine să candidez la preţuirea posterităţii. În calitate de copil

am fost agitat, nepăsător, risipitor de energie şi neiubitor de învăţătură. În calitate de adult

sunt static şi deprimat. Singurul job pe care l-aş îmbrăţişa din vocaţie ar fi cel de asistent

al trecerii timpului. De altfel, mi-am propus să compun pe tema asta un poem extrem de

profund. Am însă nevoie de o vârstă mai înaintată.

Bine, a existat şi o serie de evenimente stranii; odată produse, mi-au frânt aspiraţiile.

În primul rând, tata m-a amăgit. Ţin minte că mi-a citit odată din Scânteia sau din Sportul

că Universitatea Craiova organizează o selecţie pentru grupa de juniori. Am sărit repede

cu gura că e exact ce aştept de la viaţă. Ca să mă calmeze, mi-a zis un vag: „Poate-o să te

duc”, deşi cred că nici prin gând nu-i trecea. Când l-am întrebat, mai târziu, de ce nu ne




14

pregătim pentru drumul la Craiova, mi-a răspuns că m-a tot urmărit jucând fotbal în faţa

blocului şi că n-am reuşit să-l conving. Menţionez ca tata n-a fost niciodată antrenor. Mi-

am dat seama însă că urma să joc vârf împins tot la ora de matematică, ceea ce m-a făcut

o idee mai trist.

În al doilea rând, n-am reuşit să mă menţin într-o formă sportivă satisfăcătoare, pentru că

timpul dedicat antrenamentelor mi-a fost drastic diminuat în favoarea celui alocat

studiului individual – în realitate, în favoarea fotbalului imaginat cu cartea de istorie

deschisă în faţă.

În al treilea rând, mi se întâmpla relativ des să mă îndrăgostesc, şi-atunci fotbalul mai

ceda teren reveriei sentimental-erotice.

În al patrulea rând, zburdălnicia mi-a adus o serie de cucuie, inclusiv un dinte rupt şi-o

fractură de antebraţ.

Pentru moment, găsesc că bilanţul acesta sumar este relevant.




15

Începuturi. Fotbal în comunism şi puţin după aceea

Locuiam într-un bloc culoarea oului de raţă, de patru etaje, stilul g(r)otic comunist „cutie

de chibrituri”, în cartierul mahalagist Catanga dintr-un orăşel cu echipă de divizia C.

Acolo mi-am petrecut cutremurul din 1977 – prima amintire traumatizantă din viaţă – şi

tot acolo am descoperit jocul de fotbal şi zăcămintele pasiunii ce se cerea investită în el.

Ah, uitasem! Acolo am întâmpinat şi norul radioactiv de la Cernobîl.

Crezi că e plicticos să mai parcurgi relatarea încă unei copilării comuniste, plină de

platitudini şi stereotipii? Bine, n-are rost s-o luăm pe cărările bătute, te voi scuti.

O frustrare: exact în spatele blocului nostru se termina oraşul „modern”, adică mândrele

blocuri rânjite la soare, imaginate, cred, de celebrul arhitect Le Corbusier şi edificate spre

confortul proletariatului chiriaş, dar conducător.

La poalele blocului se întindea un teren viran ideal pentru pionierii înclinaţi să-şi petreacă

timpul liber – şi chiar pe acela ocupat – cu spartana îndeletnicire a alergării după mingea

de cauciuc. Termenul „spartan” nu este hazardat în context, de vreme ce o confruntare

fotbalistică putea dura zi-lumină, combatanţii refuzându-i organismului orice alte

necesităţi. Factorul frustrant era tocmai acea minge de cauciuc, în al cărei proces de

producţie industria socialistă îşi demonstra invariabil superioritatea. Deşi destinată

fotbalului, mingea de cauciuc n-avea formă sferică decât cu titlu de excepţie, oferta

magazinului universal incluzând de regulă doar obiecte ovoide, la preţul exorbitant de

treizeci şi cinci de lei.

Însă nici mingile cu gestică dezordonată nu ne puteau diminua îndârjirea, deşi ne-am fi

dorit să asigurăm privitorilor de la balcoane un spectacol cât de cât coerent.

Un dialog:

- Mă duc afară.

- De-acum? Ţi-ai făcut lecţiile?

- Îhî.

- Aşa repede? Ce-ai avut?

- Două exerciţii la matematică şi vaca la zoologie.

- Iar vaca? Ai avut-o şi săptămâna trecută.

- Nu ne-a mai predat altceva.




16

- Ai mai luat şi tu vreo notă?

- Am dat lucrare la gramatică, dar nu s-au corectat.

- Şi-ai făcut bine?

- Mda.

- Mai mănânci litere? Ţi-am zis să copiezi măcar două pagini pe zi.

- Păi la ce-mi foloseşte?

- Ca să-nveţi să scrii. Hai, lasă comentariile. Copiază şi pe urmă te duci.

Am plecat în cameră bombănind.

Alt dialog:

- Îmi iei şi mie o minge?

- Ce minge?

- D-aia de treişcinci.

- Alta? Nu ţi-am luat săptămâna trecută?

- S-a spart.

- Cine-a spart-o?

- Sorin.

- Atunci zi-i să-ţi dea banii pe ea.

- I-am zis, da’ ta-su n-a vrut să-i dea.

- Şi pe tine te-au luat de prost? Cumperi mingi numai tu?

- Cică voi aveţi mai mulţi bani.

- Aşa a zis? P-asta i-a băgat-o-n cap ta-su. Şi tu crezi? Lasă că dau eu ochii cu el.

- Îmi iei?

- Nu-ţi iau nimic. Să-ţi dea banii pe ea.

- Şi până-mi dă, noi cu ce mai jucăm? Te roog!

- Nu mai jucaţi. Sau mai cumpără minge şi altcineva.

M-am închis în baie şi-am plâns de necaz.

Alt dialog:

- Gârbaci!

- Prezent!

- Ieşi la tablă. Exerciţiul următor.




17

N-ai cum să refuzi. Mă duc spre tablă, cu cartea de aritmetică frisonându-mi în mâini.

Ajuns acolo, nu se mai întâmplă nimic. Mă priveşte chiorâş:

- Ce faci? Nu scrii?

- Mă scuzaţi, dar nu pot să scriu.

- Ce te-mpiedică?

- Am mâna în ghips.

Îi arăt dreapta, care chiar e în ghips.

- I-auzi! Da’ ce-ai păţit?

- Am căzut la fotbal. Mi-a pus piedică Bogdan.

- Ţî, ţî, ţî... şi cu şcoala cum rămâne? Ce-ai de gând? Pe caiet poţi să scrii?

- Nu.

- Nici pe caiet? Băi copile, tu eşti inconştient. Ăsta e un an greu, asta ştii?

- O să recuperez.

- Ah, „o să”! Nu ştiam că ne-a intrat în vocabular „o să”! Ăsta e un fel de Paştele

Cailor, să ştii. Nu pare să te preocupe situaţia ta.

- [stins] Ba da.

- Ba pe dracu’, îţi înnebuneşti părinţii, ca şi anul trecut. Ce notă să-ţi dau eu acu’?

Dacă te mutilezi la fotbal crezi c-ai scăpat de griji?

- [slab] Nu.

- Şi biata maică-ta suferă pentru o pramatie. Ea ce ţi-a zis?

- [înăbuşit] M-a certat.

- Atât? Eu ţi-aş fi rupt şi-un picior.

Râsete în clasă. Eu am roşit.

- Mie ştii ce mi-a zis când ne-am întâlnit?

- [debil] Nu.

- Că nu-ţi cumpără altă uniformă până n-ajungi premiant. Te lasă cu pantalonii ăştia

care ţi-s deja scurţi.

Alte râsete. Am înghiţit în sec cât de discret am putut.

- Hai, mişcă la loc în bancă. Şi să te mai tunzi.




18

„F... bip bip bip de scorpie idioată”, am gândit (bip-urile astea sunt de protecţie, poate mă

citesc copiii prin manuale, sau poate îi mai îmbunez pe ăia care mi-au reproşat limbajul

frust din prima ediţie, cea tipărită).

Şi-acum gândesc la fel la adresa distinsei profesoare de matematică, tot cu bip. Poate asta

înseamnă ca m-am schimbat prea puţin.

Cred că sinusoida evoluţiei mele a plecat deci de la fotbalul jucat către cel privit. Nu-mi

aduc aminte dacă, în timpul scenetelor anterioare, „ţineam” cu cineva la modul suferind.

Mă mai prosteam în ataşamente de gaşcă pentru Steaua lui Marcel Răducanu, dar la

televizor nu puteam privi decât meciuri din campionatul bulgar, neavând decât o vagă

idee asupra jocului câtorva echipe din divizia A.

Din familie ştiam doar că noi „suntem oameni cinstiţi” şi că, în această calitate, nu se face

să ţinem cu Steaua sau cu Dinamo, pentru că sunt echipe inventate de comunişti şi

simbolizează doar forţa represivă de stat: miliţia şi armata.

Era greu ca un copil să priceapă toate astea: dacă şi de ce e rău regimul comunist, dacă şi

de ce sunt rele armata şi miliţia comuniştilor, care e legătura dintre fotbal şi militărie, de

ce nu poţi să simpatizezi nişte băieţi care aleargă după minge în şort şi tricou, fără

caschetă şi fără pistol automat. Era clar că tata bătea câmpii. La televizor erau date, din

când în când, doar Steaua şi Dinamo. E firesc să te îndrăgosteşti de ceea ce poţi vedea,

nu? E firesc să n-ai impulsuri sufleteşti către o echipă, Universitatea Craiova, pe care n-ai

văzut-o jucând niciodată, pe unicul criteriu – şi acela insuflat – al „patriotismului”

regional: „suntem olteni şi trebuie să ţinem cu echipa Olteniei, ce ne leagă pe noi de

Steaua şi de Dinamo?” „Tată, dar ei câştigă mai des, pe ei pot să-i văd, sunt mai buni!”

Argumentele mele se dovedeau vrednice de dispreţ, după cum urmează:

unu. câştigă mai des pentru că au în spate puterea de stat; această putere de stat

prejudiciază ideea de competiţie, pentru că timorează arbitrii şi echipele adverse; ei nu

reprezintă oamenii simpli, oamenii normali; simpatia orientată către echipele aparatului

represiv comunist nu e decât un act de autoumilire involuntară al omului de rând; să ţii cu

echipa miliţiei e grotesc, masochist – până aici nu pricepeam mai nimic.




19

doi. tu chiar nu-ţi dai seama de ce poţi să-i vezi doar pe ei? Nu-mi dădeam. e simplu: doar

pe ei vrea partidul să-i dea; şi tot în scop de propagandă, normal – vor să le creeze cât mai

mulţi suporteri în ţară, în mod artificial. Pentru mine era complicat.

trei. sunt mai buni pentru că pot aduce toţi jucătorii pe care-i doresc; pot strânge tot ce e

mai bun în ţară, pentru că nimeni n-are curaj să refuze puterea de partid şi de stat; unde

mai e competiţia când toate valorile sunt adunate sub un singur stindard?

„Şi reţine un lucru, mi-a zis: singura echipă care vrea să le ţină piept e Craiova. E singura

care se luptă cu ei, singura care refuză să le dea jucători. Dacă vrei să fii corect trebuie să-

i admiri pe cei corecţi, nu pe hoţi. Dacă vrei să fii corect, trebuie să ţii cu Craiova”.

Cred că astea au fost începuturile despărţirii mele de Steaua. Lui tata nu i-aş fi dat

dreptate pe faţă în ruptul capului, dar ceva s-a clintit în mine şi-am început să mă

gândesc. Poate echipa asta chiar luptă cu Răul, mi-am zis. Adică exact genul de conduită

pe care mi-l rezervasem şi mie, cel care aveam să devin. Şi-am început să mă interesez de

rezultatele Craiovei, să palpit aşteptând izbucnirea vocii lui Domozină la „Fotbal minut

cu minut”. Fără să-i dau semne de convertire lui tata, la început.

Totuşi, nici de Steaua şi nici de Universitatea Craiova nu se leagă fermecarea mea,

chemarea către fotbalul vizionat. Asta o datorez lui Breitner şi Rummenigge, extazului şi

agoniei de la Campionatul Mondial din 1982 – prima competiţie majoră din memoria

mea. Niciodată nu voi fi îndeajuns de recunoscător comunismului bulgar şi chipului său

mai uman. Ei au transmis meciurile, Republica Socialistă România nu.

Începutul competiţiei m-a găsit la mare, în staţiunea proaspăt livrată destinderii populare

Aurora, la hotelul Cristal. Pe vremea când ne zbenguiam în compania puştanilor redegişti

şi cehoslovaci. M-am apropiat de doi nemţi care băteau o minge de piele (ce grozăvie!) şi

întâi le-am fost simpatic, pe urmă m-au acceptat în jocul lor. Mi-am căutat un compatriot

ca să jucăm „între ţări”, ei îşi ziceau Breitner şi Rummenigge şi-am crezut la început –

mirat că mă întreabă ce-i Freddy – că alea sunt chiar numele lor.

Era totul perfect, râzând, alergând pe nisip sau pe asfalt, pasând, driblând, felicitându-ne

fiecare pe limba lui („frumoasă fentă, Rummenigge”), trăgând pe nări voiniceşte briza

aceea salină a celei mai bune şi mai negre dintre mările acestei lumi. Şi mai era atracţia

serii, cu toată populaţia masculină a hotelului înghesuită la televizorul din hol, mutat pe

bălgarska televizia pentru meciurile de la Campionatul Mondial. Cum România lipsea,




20

m-am lăsat contaminat de trăirile noilor mei prieteni Breitner şi Rummenigge la meciurile

RFG. Şi am aflat, bineînţeles, că Breitner şi Rummenigge nu sunt prietenii mei, ci idolii

lor, doi adevăraţi şi mari fotbalişti, două nume care, fără s-o înţeleg pe loc, mi-au dirijat

irevocabil simpatiile fotbalistice către stilul german.

Din atmosfera acelei veri vine şi subjugarea mea, fotbalul-pasiune şi „germanizarea”

propriei fiinţe. Sunt un neamţ autoproclamat de la vârsta de zece ani. Aş fi meritat

cetăţenie, dacă nu şi domiciliu stabil, măcar douăzeci de ani mai târziu. Dar n-a fost să fie

aşa.

N-am vrut un Rummenigge de-o vară, nu-mi trebuia o iubire de-un campionat mondial.

Am descoperit o echipă pe nume Bayern München, clubul proaspătului finalist al

Campionatului Mondial. Echipă pe care n-am reuşit s-o văd mai deloc timp de mulţi ani,

ceea ce nu m-a împiedicat să-i vânez rezultatele prin ziarul Sportul şi să-i compun o aură

a invincibilităţii în imaginaţia mea.

Probabil că era absurd să te declari suporterul unei echipe pe care n-ai văzut-o niciodată

jucând, însă Rummenigge şi palmaresul şi rezonanţa teutonă a numelui şi prezenţa

constantă în fazele superioare ale Cupei Campionilor Europeni îmi validau opţiunea

suficient. Ţineam cu o echipă mai bună decât Steaua sau Dinamo, cu o echipă dintr-un

fotbal despre care tata-mi spusese că e „altfel”, în sensul că toată lumea obişnuieşte să-l

joace cinstit. Eram încântat de opţiunea mea, cu toate că auzisem, evident, şi de Real

Madrid.

Universitatea Craiova a fost deci a treia iubire, cronologic vorbind; dacă e să alcătuiesc

însă o scală a intensităţii sunt complet derutat. Ştiu ce înseamnă să te bucuri pentru

Bayern şi să suferi pentru Craiova, dar sunt două genuri de simţire imposibil de comparat.

Craiova e ilustrarea ratatului, a figurantului menit să scoată în evidenţă meritele vedetei,

ca toate celelalte echipe care n-au izbutit să câştige o competiţie la nivel continental. De-

aici nu trebuie dedus că echipele româneşti mai galonate pot să aspire la preţuirea mea.

Nu mă impresionează niciunul dintre titlurile naţionale care împopoţonează vitrinele

cluburilor Steaua şi Dinamo – sunt ficţiuni, jocuri de oglinzi, succese la fel de mincinoase

ca recoltele agricole raportate celui mai iubit Tată şi Fiu. Certificatele de naştere

comuniste, mojicia înregimentărilor, orgoliul stupid, tipic comunist, de a alerga singur de

teamă că vei termina pe locul doi constituie tot atâtea motive de invalidare morală a




21

oricărui succes. Sportul e înfruntare bărbătească (afirmaţie incorectă politic, moştenită de

la greci), luptă dreaptă, fair-play, iar dacă reprezinţi terorismul de stat, „gloria” ta

fotbalistică nu poate fi decât echivalentul celei istorice a regimului care te-a emanat.

Dacă poporul acesta ar fi fost vreo clipă sincer cu el însuşi, s-ar fi ruşinat la un moment

dat ca renumele sportiv să-i fie asigurat de două cluburi denumite Steaua şi Dinamo, le-ar

fi deşertat în reactorul fisurat al comunismului, sub sarcofagul de beton şi şi-ar fi adunat

tăria de a anula cincizeci de ani de minciună ca să câştige demnitatea de-a o putea lua de

la capăt. I-ar fi restituit Europei Ghetele de aur şi Cupa Campionilor Europeni.

Dar fotbalul a urmat trendul social. În absenţa procesului comunismului nu era posibil

nici procesul fotbalului miliţian. Birocraţia neocomunistă a lui Ion Iliescu s-a lăbărţat în

voie peste un popor fără demnitate, care n-a izbutit să recunoască chipul aceluiaşi diavol

sub masca democraţiei importate. Doar clipa euforică a crimelor din 1989 a desferecat

câteva guri, care-au îndrăznit să revendice desfiinţarea echipelor Steaua şi Dinamo. Pe

urmă a fost tăcere. Hienele amnistiate au plecat iarăşi la vânătoare.

Cred că eventul Universităţii Craiova din 1991 n-a fost un miracol, ci un anestezic abil

administrat. O paradigmă a diversiunii, simularea normalităţii ca armă a perpetuării răului

camuflat. Sub mesajul că noua orânduire îi dă fiecăruia şansa sa, Fiara îşi pregătea încă o

domnie de o mie de ani. Universitatea Craiova a jucat totuşi prost în anul eventului şi nu

cred c-ar fi fost posibil triumful în absenţa unui plan de indulgenţe bucureştene în

prealabil elaborat. Timpul tranziţiei a adus confirmarea, cu răni parcă mai adânci şi

dezamăgiri mai crunte decât totalitarismul care abrogase impulsul de a spera: iată că,

timp de 15 ani consecutivi, România n-a mai avut fotbal, ci un dans de marionete

deprinse cu temeneaua la poarta seraiului din Bucureşti. Echipele bucureştene au

exercitat o suzeranitate mai sinistră ca niciodată, sub ipocrizia competiţiei şi-a banilor

dubioşi învârtiţi de „patroni” scoşi din jobenul serviciilor secrete ale republicii socialiste.

Pumnul în gură aplicat firavilor contestatari a fost echipa naţională, aflată într-o perioadă

fastă – culmea ghinionului! – tocmai în deceniul care-ar fi trebuit dedicat deparazitării

postcomuniste.

A fost greu suportabil să ţin cu Universitatea Craiova din 1991 şi până acum. Ca şi când

ai îndura durerea ascendentă a unei măsele cariate, timp de 20 de ani neîntrerupt. Şi poate

că nu e doar Bucureştiul de vină, probabil că şi oltenii sunt un soi rău. Nu pot să mă las




22

orbit de apartenenţă, să las impulsul organic să mi se scurgă pe tastaturi. Lăcomia e

distructivă. Sprijinită de prostie, fudulie şi arţag, lăcomia a ruinat acest club.

„Investitorii” au descins în Craiova ca să sugă ugerul viţicii de aur, ca să comercializeze

legenda fotbalistului înnăscut.

Mi-e jenă infinită. Mă cuprinde sentimentul românesc al penibilului când îmi aduc aminte

ce se petrece de 20 de ani încoace la acest club. Pe viitorul monument al Scuipătorii

Fotbalului Oltenesc trebuie neapărat gravate numele patronilor postcomunişti. Au pus

multă pasiune în truda lor pentru falimentul total. Răsplătiţi-i cu flegmele voastre bogate

în muci. O merită din plin.




23

2003, vara

Sunt în Viena, în casa unui inginer român emigrat. Mi s-a spus că e un tip cu ceva

probleme de autocontrol (ca noi toţi, se pare, după cum vrea să ne convingă DSM-ul

american), plecat din Bucureşti după ce o decepţie în amor l-a scos din casă gol-puşcă, în

căutarea formei potrivite de a-şi proclama disperarea sau cam aşa ceva. E vărul unei

prietene de-a Mihaelei. Mihaela e prietena mea.

Nu cred că am de ce să mă tem. Nu sunt acolo ca să-l contrazic. În general, nu mă aflu

undeva ca să caut conflict.

Sunt frânt de oboseală, dar mi-am turnat jumătate de pahar de Jim Beam – sticlă de

colecţie, din renumitele pivniţe Nădlac Duty-free. Urmează să fac blatul pe metroul

vienez, să văd Stephansdom şi Opera by night, apoi să termin c-o bere într-una din

grădinile decadente din centru. Am deci nevoie de curaj.

Nu că toate astea mi-ar da cine ştie ce palpitaţii, Marele Motiv care m-a aruncat peste

graniţă având încă statutul de secret personal.

Am ieşit din România de 10 ore, la volanul unei Dacii hibrid – carcasa româneascǎ sub

care toarce viitorul campion de Formula 1, motorul Renault, în termeni de sintezǎ asta ar

fi limuzina „intermediarǎ” a proaspǎtului investitor strategic francez. Bolidul a costat

5000 de dolari (nou) şi este proprietatea Cabinetului individual de avocaturǎ Eu Însumi,

dedublatul, încântat de cunoştinţă. M-a slujit cu onestitate, în general.

Am plecat din România cu 1000 de euro în buzunar, bani de douǎ persoane, pentru prima

sǎptǎmânǎ turisticǎ extrateritorialǎ din viaţa mea. Am 32 de ani şi sunt în întârziere. Îmi

propusesem ca Occidentul să mă descopere la 30.

Pe stradǎ, în centrul Vienei, Mihaela îmi şopteşte cǎ mi-a detectat o lucire stranie în

priviri. Am zǎrit vreun fund trǎsnet? O fi oboseala, încerc. Nu, ea crede cǎ mai curând ar

fi vorba de împlinirea unui vis. Dacǎ zici...

Aceeaşi lume? Alta? Oameni, lumini, maşini, terase, discuţii, tramvaie, turişti, aerul marii

culturi circulând – culmea! – şi prin plǎmânii mei, plǎmânii ciumatului român. Mi se pare

neverosimilǎ prezenţa noastrǎ aici. La primul telefon public scap o monedǎ de 1 euro în

fantǎ. N-aveam cum sǎ ratez ocazia de-a o saluta pe mama de la poalele Ratthaus-ului

vienez. Suntem bine, cum sǎ nu ne descurcǎm, mamǎ, da, staţi liniştiţi!




24

Desigur, asta e mai puţin important decât laşitatea pe care nu izbuteam sǎ mi-o asum, nici

vorbǎ s-o şi suprim. Îi dezvǎluisem Mihaelei principalul jalon al cǎlǎtoriei mele abia pe

autostrada Budapesta-Viena, calculând că sunt relativ scăzute şansele de a fi strâns de

gât.

- München?!, se mǎresc pupilele entitǎţii feminine din dreapta. Dar ce dracu’ sǎ facem

tocmai în München? Nu era vorba de Austria şi Italia?

Sigur cǎ aşa era vorba, dar câte dizarmonii nu existǎ între vorbǎ şi gând? Şi dacǎ tot era

s-ajungem odatǎ şi-odatǎ la lucirea pe care ea, psihiatrul, o calificǎ împlinire de vise, eu

am unul de când eram mic. Adicǎ n-am voie sǎ râvnesc la o tâmpenie irealizabilǎ din

etapa primǎvǎraticǎ a vieţii mele, sau ce?

Ăǎǎ, nu vom face surfing, asta e clar. În München lumea e mai sobră, preferă să tragă la

Hofbräuhaus, pentru vreo zece Paulaner şi şase cârnaţi de cap.

Dar în ce termeni sǎ-i descriu Colosseum-ul copilǎriei mele, ca sǎ par mai împlinit mintal

şi mai intelectual? Cum sǎ-i spun cǎ mai urcǎm pe hartǎ încǎ 500 de kilometri pentru ceea

ce sistemul sǎu de valori femeieşti ar califica drept „un mare rahat”?

Am început sǎ-i vorbesc – poate doar în gând, nu mai ţin minte – despre nefericire,

despre frustrǎri. Ştii, n-am avut decât un televizor alb-negru, pe lǎmpi, din acela cu

fizionomii lungi şi pâcloase de cetǎţeni bulgari. Şi întreruperi de curent, şi foame, şi

pǎrinţi destul de intoleranţi, şi anturaj cam afurisit. M-am dedat la plǎcerile vulgului,

probabil pentru cǎ mama şi cu tata, plecaţi de la ţarǎ, nu-şi pemiteau decât habitatul

cartierului cu mahalagii. Alergam pânǎ la lǎsarea întunericului, în praf, în zǎpadǎ sau în

noroi, alergam pânǎ cǎdeam lat, râzând şi înjurându-mǎ cu neciopliţii mei coechipieri,

ridicând o mânǎ când tata îmi revendica prezenţa în locuinţǎ – mǎ aştepta caietul de teme,

mare cǎcat! – cu un strigǎt de la balcon: „Am auzit! Mai lasǎ-mǎ puţin”. Se înfuria. Nu

mǎ lǎsa. Aşa am crescut. Timorat.

Mihaela îşi aprinde un Dunhill şi soarbe prima buclǎ de fum cu nesaţ. Încǎ nu-i e clar

unde bat. Mie da, însǎ pot admite cǎ n-am fost suficient de elocvent. Între Budapesta şi

Viena s-a consemnat impasul de a nu fi în stare sǎ fac pe propriu-mi avocat. Poate cǎ-i

voi da la schimb Catedrala din Ulm, ba la extrem chiar Domul din Köln, dar ǎsta e asul

din mânecǎ, pǎstrat pentru apoteoza finalului satisfǎcut.




25

Ne fǎcusem şi plase, îi zic. Sau asta susţin acum, ca să-mi iasă proza aşa cum mi-am

propus. Plase de sârmǎ din aia subţire, gǎsitǎ în cantitǎţi mari pe la ruinele unor barǎci

muncitoreşti din spatele blocului meu văruit într-o nuanţă kaki. Acolo m-a gǎsit pe mine

tata, într-o dupǎ-amiazǎ cu ploaie torenţialǎ, încercând sǎ stabilesc recorduri de ochire a

pǎianjenului împreunǎ cu vecinu’ Sorin. Pentru moment n-a reuşit sǎ-şi domine

perplexitatea, iar acum ştiu cǎ o uşchealǎ de asemenea proporţii e în stare sǎ te lase fǎrǎ

cuvânt. M-a luat de mânǎ şi apa îmi şiroia pe faţǎ, de uluialǎ a uitat sǎ mǎ şi certe, doar i-

a arǎtat mamei carcalacul şi s-a limitat la exclamaţia: „Ia uite pe cine-am adus!” Mama

mi-a dat ocol şi parcǎ nu îndrǎznea sǎ m-atingǎ, deja o micǎ bǎltoacǎ se formase pe

cimentul din hol: „Eşti nebun, bǎieţicǎ, dacǎ tu alergai pe urgia asta eşti n-e-b-u-n; dǎ-ţi

imediat hainele ude jos!” Şi baie fierbinte, ceaiuri, frecţii, aspirine, ştiam doar de

pneumonia care era sǎ mǎ doboare din faşǎ, chiar nu pricep cǎ eu, mai mult decât alţii,

trebuie sǎ fiu cât se poate de prudent cu sǎnǎtatea mea? Drept pedeapsǎ, am primit

sarcina de a-mi exersa ortografia copiind cuvânt cu cuvânt, pânǎ la sfârşitul zilei, cea mai

întinsǎ ispravǎ din cartea Poveştii poveştilor nemuritoare. Şi nu era lucru uşor, printre

lacrimile consecutive citirii sentinţei interdicţiei de a-mi pǎrǎsi camera pentru a privi la

televizor. Cred că era despre un băieţel bubos ce izbuteşte să ajungă prinţ cu sprijinul

unui peştişor din ăla pe care, în mod normal, eşti înclinat să-l pui momeală la ştiuci.

Povestea, vreau să zic. Un peştişor auriu, cum eu n-am reuşit vreodată să prind, chiar

dacă am bătut cu nea Mircea, prietenul meu pescar, toate bălţile şi iazurile din

împrejurimi. Am tras concluzia că, lângă combinatele chimice, nu cresc peştişori

vorbitori aurii. Deşi şansele au crescut, după Cernobîl...

OK, traumatismele copilǎriei mele poate sǎ le priceapǎ şi Mihaela, ştiu pentru cǎ mi-a

spus-o chiar ea. Eu nu prea cred în transhumanţa sufletelor, n-are cum sǎ se mute în

hoitul copilǎriei mele, aşa cǎ mǎ simt iarǎşi singur şi neînţeles şi dupǎ ce mi-a retezat-o

parcǎ nici nu mai am chef sǎ intru în detaliile necesitǎţii de a mǎ aşeza, pentru prima oarǎ

în viaţǎ, pe unul din scaunele acelea prǎzulii din sanctuarul Münchenului meu.

Mǎ uit ţintǎ la drum. Altǎdatǎ îşi fǎcuse o religie din a mǎ asculta. Poate c-am început şi

eu sǎ mǎ exprim cam prea încâlcit. Mi s-o trage de la lecturile de maturitate, fir-ar ale

iacacui de filozofii! Ea striveşte Dunhill-ul, însǎ dǎinuirea flǎcǎrii e asiguratǎ: capǎtul

Kentului meu tocmai ce s-a aprins.




26

- Cum poa’ sǎ-ţi treacǎ prin cap sǎ laşi botu’ dintr-atât mǎ, caraghiosule, când te dai aşa

tolerant şi deştept?, râde Mihaela mestecând o pralinǎ Mozart pe promenada Vienei

(Doamne, ce s-a ales şi de numele muzicianului ǎstuia uşchit!).

Poate-a fost şi inconfortul justificǎrilor, poate şi-a vârât coada şi nostalgia, încerc sǎ parez

în timp ce o fotografiez în faţa vitrinei unui magazin cu bijuterii. M-am ruşinat de lipsa

mǎreţiei propriilor fantasme ale propriei copilǎrii? Din câte mǎ cunosc, ceva de genul ǎsta

s-a petrecut.

Ascultǎ-mǎ puţin, demento (se subînţelege, cred, cǎ ne permitem asemenea formule de

alint)! Prima insomnie am avut-o, cred, în 1982, deci i-ar putea fi ataşatǎ eticheta

prematuritǎţii dacǎ s-ar dovedi cǎ n-aveam decât 11 ani pe atunci.

- Oh, începe! Şi prima labǎ? Pardon, am vrut sǎ zic prima silabǎ. Cred c-am sǎ leşin în

braţele unui neamţ d-ǎsta spălăcit! Bine, consimt sǎ te privesc prin lupa profesionistului,

ia loc pe bordura artezienei şi zi-mi care-i treaba cu insomnia ta.

Îţi spun ceva nume precum Breitner, Littbarski sau Förster?

- Absolut nimic.

Rummenigge?

- Pas. Sunt artişti?

Nu. Sunt roboţi de companie. Postacţionişti. Au organizat un concurs al jeturilor de urină

pe cadavrele adversarilor francezi. Acum sunt bogaţi, respectabili, destinşi. Atunci, în

1982, erau fotbalişti.

- Adicǎ vrei sǎ-mi ţii un discurs despre fotbal în mijlocul Vienei? Tu chiar te-ai dilit?




27

MAXIMA

Dacă ar fi să-ţi propui un singur capitol despre Craiova Maxima, tu ce-ai scrie? Ce-ai

alege din 10 ani tumultuoşi? UEFA 1982/1983, nu-i aşa? Fiorentina, Bordeaux,

Kaiserslautern şi Benfica. E firesc şi la îndemână. Ajungem şi acolo, dar vă propun un

început neconvenţional.

Ce părere aveţi despre incidenţa regulilor logicii formale în ipoteza următoarei succesiuni

cauzale: şut imparabil → act jubilator → bâtă → disc de platină? Ştiu că nu sună ca nimic

din ceea ce declarăm „obişnuit” sau măcar „coerent”, din perspectiva învăţăturii noastre.

Dacă cineva poate smulge vieţii oamenilor o ilustrare, merită elogii necondiţionate. Am

ridicat două degete, gest obscen al posedării unei aparenţe de adevăr de către fiinţa

umană. Mai înseamnă că deţii o soluţie şi că ţi-e peste puteri să reţii revelaţia în

străfundul fiinţei. Într-un fel sau altul, omul colectiv resimte nevoia de iluminare.

Eu pot să-mi imaginez voleul lui Balaci într-un meci de campionat jucat la Piteşti şi

gestul reflex de bucurie al insului din peluză, gest suprimat brutal, cu o lovitură de bâtă în

gură. De-aici i se trage gloria lui Cristi Minculescu, glumeşte astăzi Balaci. Buza crestată

a sprijinit decisiv ascensiunea vocală a liderului de la Iris, mare iubitor de Universitatea

Craiova.

Balaci purta cu el boarea celebrităţii, s-a născut cu ea şi i-a contaminat şi pe alţii.

Când Fiorentina a deschis scorul pe Central, în prima mea amintire televizată despre

Universitatea Craiova, aş exagera să spun că am fost trist.

Reuşisem să înţeleg că fotbalul românesc are foarte puţine în comun cu cel vest-

european. Iar italienii aveau şi pe atunci un fel de reputaţie a invincibilităţii, ceea ce,

luând în calcul şi o firească preocupare personală pentru soarta săracilor, i-a făcut să-mi

devină nesuferiţi.

Golul ni l-a dat Bertoni, un argentinian care pupase Cupa Mondială în 1978, alături de

Mario Kempes, sub ploaia de confetti de pe Estadio Monumental Antonio Vespucio

Liberti din Buenos Aires.

Nu era tristeţe, ci iritare. Mă irita perspectiva ca florentinii să umilească Craiova, după ce

Germania le închinase tot broscarilor Cupa Mondială, în finala din 1982. Aveam o




28

răfuială personală cu Graziani şi cu Antognoni, dar cu arma de jucărie numită

Universitatea Craiova nu m-aş fi putut aştepta decât să-i fac să moară de râs.

Ne-au bosumflat fără a schiţa vreun gest de respect pentru „tatonarea” inventată de

Angelo Niculescu (dacă nu de Mircea Lucescu) şi pentru stilul nostru mai boem. Gol şi

lacătul pe careu. Tipic pentru macaronari.

Existau toate circumstanţele pentru efort redus şi joc minimal: întâlneau nişte diletanţi din

Est, într-un prim tur de cupă europeană, ca rutină obligatorie pentru echipele din

campionatul italian. E ca atunci când îţi cumperi maşină nouă: primii kilometri îi parcurgi

la turaţie scăzută, pentru rodaj.

Sigur, experienţa de viaţă ne ajută să înţelegem că orice regulă implică excepţii. După ce

chestia asta a fost enunţată de un gânditor important, s-a văzut acceptată şi de noi,

oamenii banali. În vremurile noastre chiar a devenit o platitudine, un aşa-numit „loc

comun”.

Ei bine, o trăsătură mai puţin cunoscută a excepţiei este impredictibilitatea. Nu te anunţă

nimeni că în locul cutare şi la momentul cutare vei trăi excepţia pe viu. Nu e ca la eclipsă.

Şi cum să anticipăm că vom face faţă unei situaţii de excepţie, când noi trăim cu iluzia că

am supus natura şi credem că înţelegem cam tot?

Aroganţa de a se considera stăpânii normalităţii i-a costat şi pe italieni. Ei au fost excepţia

de la regula că italienii îi bat pe români. Ei au primit trei goluri după ce marcaseră unul,

astfel că ei au pierdut. Şi-au făcut-o destul de ilar. Cu un gol cam ridicol, de pe lângă

centrul terenului, în urma unei lovituri libere care semăna cu o pasă, dacă mingea n-ar fi

ţopăit. Toată lumea a sărit să-l pupe pe Balaci deşi, dacă e să-i evaluăm la rece meritele,

execuţia lui a fost mai mult o neglijenţă în serviciu, acoperită de portarul italian.

Pesemne că excepţia e posibilă doar prin intermediul a ceea ce noi numim „miracol”.

Energia universului se mobilizase în momentul acela, în vederea înscrierii unui gol.

Balaci putea să lovească mingea oricum, cu orice parte a corpului, în orice direcţie şi cu

orice intensitate. Ea tot în poarta Fiorentinei ar fi ajuns. Totul este predestinat.

N-a mai fost nevoie ca tata să-mi explice de ce trebuie să ţin cu Universitatea Craiova,

de-atunci. Această echipă de ciudaţi reuşise să-i bată pe italieni. Pentru mine a fost de

ajuns.




29

Deja am aşteptat cu mari emoţii returul, iar când Fiorentina a înscris din penalty, prin

minutul 10, mi-am zis că energiile universului se demobilizaseră în vederea revenirii la

normal. Asta susţin acum, atunci nu m-am temut decât că ne vom face de râs.

Adevărul e că memoria mea nu mai bate până la filmul acelui meci. Mi-amintesc doar

penalty-ul şi faptul că meciul nostru a fost televizat alternativ cu hidra dinamovistă,

miliţienii evoluând tot într-o cupă europeană, parcă prin Cehoslovacia.

Scrutând orizontul celor 11 ani ai mei, nu mai pot zări decât o dâră de emoţie la ratările

italienilor şi un debut de admiraţie pentru portarul Lung. Şi o senzaţie de uşurare la final

şi o deplină indiferenţă pentru soarta plutonului Dinamo la Praga. Aşa s-a născut un mare

suporter oltean.

De fapt, sunt puţin jenat. În calitatea mea de susţinător pasionat, nu mă pot legitima cu

prezenţele pe stadion. Locuiam la 100 de kilometri de Craiova, însă nu mi-a trecut prin

cap niciodată să-i cer lui tata să mă ducă la meci. Nici nu cred c-ar fi făcut-o, oricum;

fotbalul nu se număra printre priorităţile lui. Aşa fiind, s-ar zice că m-am dus la meci ca

la curve, „dezvirginarea” mea ca suporter petrecându-se în preajma vârstei de 18 ani:

1989, 1-0 cu patrula de represiune Dinamo, meci de neşters din memoria mea.

Atunci, în 1989, m-am dus la meci cu o foame de nedescris. De ani buni, televiziunea

comunistă nu mai însemna decât un interminabil omagiu, toată bucuria mea fotbalistică

fiind nevoită să se restrângă la emisiunea radiofonică „Fotbal minut cu minut”. Din

campionatul intern nu se mai televiza nimic, iar din cupele europene norodului nu-i mai

erau livrate decât jocuri cu Dinamo şi Steaua (plus cel mai recent pui al Securităţii,

Victoria Bucureşti). Din păcate, calitatea de „cea mai iubită echipă din România” i-a fost

confecţionată Stelei de aparatul propagandistic al comuniştilor, Nicolae Ceauşescu însuşi

fiind simpatizant al acestei echipe, fapt cunoscut. Sigur, Dinamo n-a avut acelaşi noroc,

miliţia fiind o forţă infinit mai detestată decât armata.

Acest popor versatil a avut, cu siguranţă, comunismul pe care l-a meritat – unul de tip

asiatic, probabil cel mai crunt din Europa de Est – şi i s-a livrat şi fotbalul meritat –

probabil cel mai corupt din acelaşi areal.

Craiova Maxima n-a fost o echipă mare.




30

Putea fi, dar n-a fost. Fotbaliştilor ei valoroşi nu le-a lipsit decât rigoarea mentalităţii

profesioniste. A rezultat un palmares destul de provincial, tipic echipelor modeste care

trăiesc miracolul unei semifinale de cupă europeană.

Craiova Maxima înseamnă două titluri de campioană (1980 şi 1981), patru cupe ale

României (1977, 1978, 1980 şi 1983), o calificare în sferturile de finală ale Cupei

Campionilor Europeni (ediţia 1981/1982) şi o calificare în semifinalele Cupei UEFA

(ediţia 1982/1983). Dar mai înseamnă, din păcate, şi rătăcirea busolei pe calea spre

glorie: beţii, curve, vânzări de meciuri şi trofee ratate.

Deşi n-a fost o mare echipă, Craiova Maxima a prins pentru aerul ei rebel. Pentru c-a

livrat oamenilor simpli iluzia unei alternative, pentru că şi-a îngăduit demonstraţia

libertăţii civile într-o vreme a sârmei ghimpate şi a condamnărilor fabricate. A fost o

echipă frumoasă pentru că şi-a învins frica de dosarul penal.

Există o anumită neputinţă torturantă în toate gândurile astea, nu ştiu dacă transpare din

pagină. Toate faptele noastre lipsite de demnitate au un termen de prescripţie, trebuie să-l

aibă. Le purtăm în noi câteva zeci de ani, apoi obosim. Vine momentul să admitem c-am

fost, poate, puţin ticăloşi, o idee canalii, dar ca să rămânem în toate minţile trebuie să ne

iertăm. Învăţăm să ne supravieţuim nouă înşine, ca să dăm satisfacţie instinctului vital.

Doar expunerea publică ne poate fura dreptul la uitare.

Componenţii Craiovei Maxima au vorbit după vreo 20 de ani. E un termen de prescripţie

cât se poate de rezonabil, s-o recunoaştem. Din confesiunile lor reunite s-a născut cartea

„Frumoşii nebuni ai Craiovei Maxima”, o carte de interviuri realizată de ziaristul

craiovean Ion Jianu. O carte de destăinuiri parţiale. Nu eram îngeri, admit Balaci, Crişan

sau Beldeanu. Au fost meciuri vândute, beţii, femei, ceva bişniţă, absolviri nemeritate ale

studiilor universitare. Toate astea se ştiau sau se bănuiau – iată, foştii jucători acceptă că

echipa aceea legendară n-a avut cazierul imaculat.

Nici nu putem să ne prefacem însă c-am avea orbul găinilor: astea sunt fleacurile reunite

în „palmaresul” micului scandalagiu de bodegă, sunt timidele cabotinisme ale fantelui

rural.

Există, de cealaltă parte, crimele imprescriptibile, ritualurile marilor satanişti, corupţia şi

negarea valorilor practicate în mod sistematic, exact genul de confesiune care n-a fost

cultivat niciodată în societatea noastră. Subteranele marilor victorii vor fi, pentru




31

generălimea de la Dinamo şi de la Steaua, un fel de mormânt. Aşa sună ordinul de zi pe

unitate. Deja nu mai este posibil gestul expiator.

Suspiciunile mele privind marea Europă Unită provin, într-un fel, şi de-aici. Ce fel de

triumf al democraţiei liberale este acela care îngăduie perpetuarea cangrenei comuniste,

fie şi la nivel terminologic? Ce fel de mare familie liberă şi prosperă este această Europă

în care Steaua şi Real Madrid, Levski Sofia şi Chelsea împart aceleaşi încăperi?

Comunismul chiar a fost înfrânt de liberalism, sau au fuzionat pentru a aduce pe lume

vreun nou monstru social?

Coincidenţă, chiar a doua zi după scrierea acestor rânduri, Patapievici publică în

Evenimentul Zilei eseul „Triumful discret al socialismului”, în care-şi dezvăluie o

stupoare geamănă, după ce un sondaj de opinie realizat în 20 de ţări a relevat acest

paradox: „Cu o mână, omenirea vrea capitalism, adică libertate; cu cealaltă vrea etatism,

adică ordine impusă”. Mutatis mutandis, cu o mână, Europa fotbalistică vrea capitalism,

adică fair-play, corectitudine, competiţie; cu cealaltă vrea stalinism, adică Dinamo,

Steaua, Levski şi ŢSKA. Monstrul deja s-a născut.

Principalul contraargument al demonilor e acela că „lucrurile s-au schimbat radical”, că

„atunci a fost altceva”, că „oamenii sunt alţii”, că „principiile sunt altele” şi deci că „e

absurd să se mai facă vreo legătură între Steaua şi Dinamo de azi şi cele din comunism”.

Argumentul este fals. Dacă înlăturăm oroarea comunistă din trecutul cauzal al echipelor

Dinamo şi Steaua, nu mai rămâne nimic. Fără comunism, aceste două echipe n-ar fi decât

Neant, pentru că o societate liberă nu le-ar fi făcut posibile. Cu toţii suntem ceea ce

suntem pentru că avem un trecut. Negându-l, ne anulăm. Ca şi cum ai vrea să găseşti

puncte de sprijin în vid.

Copilăria şi ereditatea te definesc şi îţi structurează caracterul. Copilărind într-un mediu

interlop, înveţi să fii hoţ. Reţii lecţia fundamentală că supravieţuirea şi prosperitatea ta

depind de abilitatea cu care îţi strecori degetele, neobservat, în buzunarele celorlalţi.

Fiinţa societară, sau asociativă, se înscrie cumva în aceleaşi tipare: va avea, până la

„moarte”, „manierele” imprimate de fondatorii săi.

N-am văzut niciun gest de căinţă în postcomunismul echipelor Dinamo şi Steaua. Nu şi-

au renegat nici denumirea şi nici palmaresul; au luptat din răsputeri să rămână structuri

militarizate, în numele „gloriei” sportului naţional. Au fost injectate prin fraudă în




32

sufletele unor oameni dresaţi în spiritul tăcerii şi al conformismului, oameni îmbătaţi de

ideea succesului şi indiferenţi la reţeta acestuia, oameni care-au mâncat ce li s-a cerut şi

s-au împerecheat când li s-a cerut, oameni care, logic, au sfârşit prin a-şi modela propria

structură caracterială în funcţie de ceea ce li s-a cerut. Pe urmă n-a mai fost decât o

chestiune de timp: simpatizanţii echipelor militare au crescut şi s-au înmulţit.

Aşa-zişii investitori capitalişti de astăzi sunt foşti copii ai peluzei, crescuţi şi ei, din

păcate, în „spiritul Dinamo” (ce grozăvie o mai fi şi asta!), adică în atmosfera de

ameninţare şi şantaj miliţienesc. Pe posturile de televiziune ale României democratice şi

europene ediţia 2006 s-a făcut auzit iarăşi cuvântul magic – „Dosar” –, din pricina

scăpării lingvistice a unui „investitor” dinamovist comic şi trist.

În vremea asta, generalii continuau să se implice în propăşirea performanţelor

dinamoviste, neprecupeţind niciun efort pentru afirmarea valorilor dinamovismului, atât

în ţară, cât şi peste hotare. În speranţa că maşina blindată te poate scăpa de furia mulţimii

la infinit.

Tot în vremea aceasta, poliţistul de rând cotiza – e-adevărat, împotriva voinţei lui; o mai

face oare? – pentru ca Dinamo (Bucureşti, Kiev, Moscova, Tirana, nu contează care) să

devină clubul-fanion al Europei schizofrenice.

Etc.

Sigur, era vorba că scriu despre Maxima. Dar e imposibil să scrii despre Craiova fără să

ajungi la Dinamo. La titlurile de campioană trimise într-o vitrină greşită chiar în ultima

etapă, graţie golaverajului. La Dinamo – CFR Cluj 4 – 0 din 1973; la Dinamo – F.C.

Argeş 7 – 0 din 1974 (e drept, atunci n-am mai pierdut titlul, pentru că am scos un egal la

Ploieşti). La şantajul cu dosarele întocmite pentru schimb valutar ilegal. La arbitrajele

strâmbe, la jucătorii furaţi, la selecţiile dubioase pentru echipa naţională.

Nu s-a putut face primăvară în România doar cu floarea numită Craiova Maxima...

Aş vrea să fi avut măcar 20 de ani atunci, în perioada de glorie, ca să fi putut înţelege şi

povesti ceva despre Craiova Maxima. N-am avut decât 10, 11, 12.

Eu n-am trăit, cu adevărat, decât perioada declinului. Trebuie să cred poveştile şi

legendele. Să mă iau după amintirile altora. S-o cred pe mama că, la 4-5 ani, recitam




33

fluent echipa lui Deselnicu, Ţarălungă, Strâmbeanu şi Oblemenco. S-o cred că după

semifinala din 1983 am mâncat cu ochii în lacrimi.

Nu ţin minte niciun dribling al lui Balaci; doar golul din lovitură liberă, cu Benfica, mi-a

rămas accidental pe una din „rolele” cerebrale. Nu reţin nicio deposedare de senzaţie a lui

Ştefănescu, nicio paradă uluitoare a lui Silviu Lung. N-am în „banca” memoriei niciun

artificiu de geniu al lui Cîrţu, nicio incursiune istorică a lui Negrilă, nicio cădere în careu

a lui Crişan. Doar golul cu Kaiserslautern, din minutul 82, pentru că a fost mai des reluat

de televiziuni. Doar bara disperării, cu Benfica, ieşită dintr-un şut ciudat, pe spate, ratat

pentru că istoria dorea să se scrie altfel şi nu pentru că bara transversală a lui Bento

cedase presiunii gravitaţionale preţ de 4 centimetri mitologici, fatali. Pe Cămătaru nu

reuşesc decât să-l disting, ca prin ceaţă, pe Wembley şi pe Rasunda. Deci nu în tricoul

Universităţii Craiova, ci în cel al Naţionalei.

Când am jucat la Bordeaux ştiu că era seară, că televizorul Opera a funcţionat cu toate

lămpile la parametri optimi, că Tilihoi susţine şi-acum că n-a atins piciorul lui Tigana, că

mi-a fost tare frică de internaţionalii francezi, c-am pierdut eroic şi onorabil, cu 0 la 1,

dintr-un penalty transformat de Giresse, că n-am crezut în calificare şi că s-a vorbit

encomiastic despre minunile lui Silviu Lung.

Pe-atunci n-auzise nimeni – deci nici eu – de Aimé Jacquet, antrenorul care avea să

dăruiască Franţei singurul titlu mondial de la Napoleon încoace. Ştiu că ne-am calificat la

Craiova, după prelungiri, cu 2 la 0, însă nu pot furniza vreun detaliu locomotor al echipei

noastre. Cred că eram la şcoală, prefăcându-mă că sesizez rostul larvelor desenate pe

tablă.

Mai ştiu că Geolgău, autorul golului calificării, era iubit de zeiţa gimnasticii mondiale,

Nadia Comăneci, dar cum zeiţa nu excela nici în frumuseţe şi nici în rafinament – ca

orice zeiţă produsă de comunism – nu l-a putut îndupleca pe Cupidon să străpungă

pieptul cârlionţatului fotbalist. Cred că lui Geolgău i-a lipsit clarviziunea. Sunt sigur că,

în nopţile de sânziene, îşi doreşte să fi avut atunci mintea de-acum sau să poată pleca într-

o călătorie în timp, ca s-o ceară de nevastă pe Nadia. Dacă s-ar întâmpla ca şi ea să aibă

atunci mintea de-acum, cred că l-ar refuza.




34

A urmat 1.F.C. Kaiserslautern. Andy Brehme se anunţa a fi un mare pericol, chiar dacă

nu bănuia, la ora aceea, că va înscrie golul cu care Germania va câştiga cel de-al treilea

titlu mondial, în finala cu Argentina din 1990.

Stânca de granit din careul lor se numea Briegel. Stânca avea să se fisureze de la sine,

fără intervenţie umană, şi cred că ăsta ne-a fost norocul. Vorbesc de noroc pentru că în

primele 50 de minute ne-au umilit. Aveau 3 – 0, iar bravul fundaş Negrilă din Gighera,

viitor erou al calificării socialiste, îşi simţea picioarele moi şi pufoase.

Şi meciul ăsta s-a dat la televizor. L-am văzut cu mama şi cu tata. Ştiu că Brehme a

nimerit c-un obuz adăpostul individual al lui Silviu Lung. Resturile portarului nostru au

fost adunate cu dificultate din suprafaţa de pedeapsă, iar mamei i s-a părut intolerabil să

ne dea gol tocmai Andy Brehme, care e aşa de urât. Chiar şi tata a cedat ispitei de a-l

compara cu un şoarece de câmp.

Eu mă gândeam că suntem prea romantici ca să trecem vreodată de turul patru. Ce-i

drept, în campania anterioară, din Cupa Campionilor Europeni, cam ţinusem cu Bayern,

deşi această „ţinere” se manifestase retroactiv, după mondialele din Spania. S-ar putea să

fi pretins că ţin cu Bayern doar ca să-l contrazic pe tata.

A nu se deduce că acum ţineam cu Kaiserslautern. 0 – 3 durea aproape la fel de tare ca o

înjurătură de mamă. Vreau să spun că era o durere morală, nu genul măsea cariată. Cred

că ceea ce a urmat constituie o şaradă a naturii, în strânsă legătură cu reversibilitatea

energiilor vitale. Un corp saturat cade la pat. Concomitent, unul înfometat se ridică din

acelaşi meleag al orizontalităţii, spre a-şi cere partea. De-asta a revenit Universitatea şi a

înscris două goluri de aur: pentru că F.C. Kaiserslautern adormise deja. În acele

circumstanţe, 2 – 3 a însemnat o înfrângere convenabilă.

Dar n-avea să fie o calificare facilă. Cred că eram la ora de astronomie comparată când

am prins zvonul că, la pauză, scorul e zero la zero. S-ar putea ca repriza decisivă să fi

coincis cu ora de clinică aritmetică. Probabil că am luat în calcul şi chiulul, însă m-a

temperat gândul că ai mei nu m-ar fi primit acasă. Poate că filmul s-a derulat cam aşa: 1 +

1/ 2 + 1/ 1 – 0/ 22 + ... + 1/ 2nj-1... Desigur, acel 1 – 0 şi-a făcut loc în minutul 82, atunci

când şcoala generală şi-a început vibraţia; Universitatea conducea pe Kaiserslautern cu 1

la 0, la tablă se scriau lucruri eronate din punct de vedere matematic, iar clasa izbucnea în

urale.




35

Poate că Negrilă nu era unul dintre cele mai lucioase staruri ale echipei noastre, dar nu-i

voi putea mulţumi niciodată îndeajuns pentru a-mi fi adus pe buze o întrebare retorică şi

trufaşă, aruncată ca un năvod asupra întregii clase: „vom juca în semifinale, voi vă daţi

seama?” S-au întors către mine priviri steliste şi dinamoviste, invidioase. Îşi dădeau

seama şi făceau eforturi lăudabile să participe la fericirea noastră.

Ceea ce urmează are un gust mai amar.

Am fost eliminaţi de Benfica Lisabona, tocmai când ne gândeam că vom juca returul

finalei la Craiova, cu trofeul pe masă.

Dragostea suporterilor a sufocat Craiova Maxima. Echipa naţională a secătuit-o de vlagă,

cu trei zile înainte de meciul care a decis calificarea în finală. Iarăşi Italia, iarăşi ecourile

Cupei Mondiale. Craiova Maxima a fost sacrificată pentru o victorie inutilă a Naţionalei

în faţa campioanei mondiale. Vorbesc de România – Italia 1 – 0, pe 16.04.1983; vorbesc

de Universitatea – Benfica 1 – 1, pe 20.04.1983.

Craiova se cam confunda cu Naţionala, dar asta doar în truda preliminariilor; la turneul

final al Europenelor din Franţa, Mircea Lucescu avea să deplaseze, în scop turistic, o

serie de jucători de la echipa Dinamo. Istorie este atunci când simţi acut durerea de a

asista neputincios la gesturi revoltătoare.

La Lisabona s-a jucat târziu în noapte, cred că pe la zece sau unsprezece, ora noastră.

Eram cu mama şi cu tata în jurul mesei din bucătărie şi nu pricepeam de ce republica

socialistă nu ne-a putut mări raţia de televiziune nici măcar pentru o semifinală de cupă

europeană. Am sperat până-n ultima clipă. Am urmărit „Slavă ţării, Conducătorului

iubit” până la ultimul gest paranoid de salut al lui Ceauşescu. Poate transmit meciul pe

şest, poate doar simulează că s-a terminat programul. Dar nu mi-au lăsat nici mira.

Speranţa mea s-a înecat într-o mare de purici.

Am ales bucătăria pentru că reprezentanţii clasei muncitoare deciseseră că, noapte fiind,

locuinţele umane pot fi lipsite de electricitate. Aşa cum a fost gândită de Le Corbusier,

priectată de nişte arhitecţi pupincurişti şi construită de o entitate a economiei socialiste

nonconcurenţiale, bucătăria-ghetou poate fi luminată acceptabil cu o singură lumânare.

Trebuie să fi arătat caraghios strânşi acolo, în bucătărie, şi privind ţintă aparatul de radio.

Potrivit crainicului Sebastian Domozină, jucătorii noştri s-au comportat ca nişte eroi

nelegitimi, sprijiniţi ideal de abilităţile lor defensive şi încurajaţi de surâsul şansei. La




36

Bordeaux şi la Kaiserslautern pierdusem, dar în retur obţinusem calificarea. După 0 – 0 la

Lisabona, nu ne mai gândeam decât la finală...

În ce termeni aş putea eu acum să redau căderea? Să vorbesc de ruptura musculară a lui

Donose, de suspendarea lui Negrilă, de euforia acelui 1 – 0 la pauză, de bara lui Crişan,

de clătinarea apăsătoare din repriza a doua, de şampania prematur depozitată în vestiar,

de oboseală, de nebunia procurării biletelor pentru profesori şi rude, de stimularea

medicamentoasă, de tăcerea din casa noastră?

E clar că suedezul Strömberg a avut drept de joc, că sârbul Filipovici n-avea niciun motiv

plauzibil să refuze cadoul făcut de apărarea noastră tulburată, că Rodion Cămătaru se

gândea încă la Gentile când a graţiat Benfica de un 2 – 0 echivalent cu o finală de cupă

europeană.

De 40 de minute mai avea nevoie Craiova Maxima ca să devină echipă mare. De cele 40

de minute plătite tribut unei victorii istorice a echipei naţionale. De cele 40 de minute de

paralizie din a doua repriză – din a patra repriză! – a semifinalei blestemate. Şi poate că

ar mai fi avut nevoie, spune legenda, de vitaminizare cumpătată la meciul România –

Italia, de un autobuz dotat cu roată de rezervă pe drumul Bucureşti – Craiova şi de un

cantonament ferit de efervescenţa citadină. Toate astea ţin de domeniul speculaţiilor care

încep cu „dacă”.

Minunile fotbalistice ale Estului comunist au fost retrase în cotidianul cenuşiu prin

mijlocirea pizmei bucureştene şi prin aportul decisiv al prostiei „cadrelor”. Craiova

Maxima a murit în 1983 pentru că otrăvurile misterioase din capitală i-au damblagit

picioarele.

În a doua repriză a meciului cu Benfica a început agonia noastră.




37

Iarăşi Viena, 2003, vara

Am anticipat încǎ de-atunci, din maşinǎ, dificultǎţile de comunicare.

Se impunea o selecţie drasticǎ a argumentelor, asta e clar. La extrem, îi voi dezvǎlui cǎ

Freud vorbeşte pe undeva de prezenţa în subconştientul adultului a ideii de revanşǎ

asupra refulǎrilor din copilǎrie, acordând valenţe terapeutice hobby-ului sportiv. Iar

Einstein a fǎcut box la tinereţe, asta nu mai vorbim (cǎ doar trebuie s-o fi încasat şi el

vreodatǎ de la bǎtǎuşul şcolii, nu?). Acu’ pe bune, nici Platon nu pǎrea jenat de condiţia

spectatorului de competiţii sportive, ba chiar vedea în practicarea gimnasticii metoda

idealǎ de modelare trupeascǎ a exemplarului masculin grec nongǎunos. Iată cum,

amestecând realul cu falsul, poţi obţine un discurs credibil.

Nu, îţi vorbesc despre rivalitate, despre conflict, despre nevoile rasei, între care aceea

numitǎ rǎzboi – aşa îmi imaginam că supun nerăbdarea iritată a femeii. Dupǎ capitularea

necuviincioasǎ în faţa Algeriei, Germania încheiase o alianţǎ de conjuncturǎ cu verii

austrieci, atrǎgându-şi dispreţul nedisimulat al întregii lumi. Penultimul bastion al lumii

era Franţa, adicǎ armata vestiţilor generali Platini, Tigana şi Giresse. Cei doi titani s-au

ciocnit pe o mirişte andaluză, pe lângǎ Sevilla. Fineţuri de stil sau trântǎ dreaptǎ, vicleşug

şi curaj brut, maxilar încleştat şi mândrie şi lacrimi, dinţi rupţi şi execuţii sumare – cam

toate s-au adunat în acest turnir decisiv. Au murit francezii, biensur. După ce-şi

asiguraseră o superioritate confortabilă. Iar eu m-am îndrǎgostit de germani. De naţionala

lor, după ce cu doar câteva luni în urmă mă lăsasem subjugat de Bayern la victoria cu 2-0

de pe Centralul craiovean, în turul trei al Cupei Campionilor Europeni. Dupǎ o noapte de

cumpǎnire, am decis sǎ-mi depun economiile de admiraţie la banca acestei fermecǎtoare

cerbicii. Cǎci nu-i puţin lucru sǎ renaşti magnific, de la 1-3, cu eroi ca Rummenigge şi

Fischer, chiar în prelungiri. Dacă Schumacher i-a împrăştiat dinţii lui Battiston, e pentru

că vreun strămoş îi murise pentru fantasma lui teutonă pe la Verdun.

- Gata, taci! M-am prins ce-i cu Münchenul. Vrei sǎ mǎ târǎşti la vreun cǎcat de meci,

adicǎ sǎ ajustăm traseul astfel încât sǎ corespundǎ concepţiei tale asupra vacanţei de vis.

Aş utiliza un vocabular mai îngrijit, eu privesc drumul acesta ca pe un pelerinaj. Şi nu e

vorba de meci, te-ai lǎsat dominatǎ în mod imprudent de impresia cǎ te-ai prins.




38

Iată ce înţeleg eu prin inadecvare, iată cum sincopele comunicării te pot imobiliza chiar

lângă dansurile tribale ale celor costumaţi ca indieni din America de Nord; bine, pentru

moment ne scoatem Münchenul din ţeastă, căscăm gura şi încercăm să descâlcim

resorturile entuziasmului din cercul turiştilor fascinaţi. La sceneta finală a chetei Mihaela

mă agaţă de burta tricoului, hai s-o întindem de-aici, dar eu apucasem deja să nimeresc cu

moneda-etalon a Europei Unite recipientul milei spectatorului fortuit. Hei, dacă te-apuci

să cheltuieşti banii cu saltimbancii ăştia n-o să ne mai rămână cine ştie ce de văzut, mai

aud asta precum şi precizarea că aventura noastră e abia la debut. Ca şi când eu n-aş fi

ştiut.

Suntem obosiţi, dacă mâine vreau München am de înfăptuit o spovedanie urmată de

rugămintea că uite ce e, ar trebui să mergem dracului să ne odihnim.

Sug din berea adusă de un domn necunoscut, în aparenţă ospătar, şi-mi trece prin cap c-a

ieşit chiar bine, c-am livrat clientului un flux argumentativ neaşteptat de fluid. Acuma,

cât timp dulăii dresaţi n-au amuşinat urmele de paşi ale evadării mele din trecut, pot să

rumeg cu plăcere, în tăcere, avantajele unei noi zile aici: le voi ţine de urât, o vreme,

mumiilor egiptene de la Kunsthistorisches Muzeum, pe urmă o să m-alătur Procesiunii

Calvarului pe drumul spre Turnul Babel, mânat din urmă de admiraţia mea mai veche

pentru Moş Pieter Bruegel, tip cu interesante apucături.

E un fel mai alambicat de a-mi exprima admiraţia pentru colecţiile Vienei, pentru ambiţia

imposibil-sarcastică de a cuprinde totul la Bruegel, pentru pizdele cu vegetaţie luxuriantă

la Schiele sau pentru sărutul în stil Secession la Gustav Klimt (ca să nu-l minimalizaţi pe

Klimt, pot să vă spun că e realizatorul unuia dintre cele mai scumpe tablouri vândute

vreodată în lume: Portertul Adele Bloch-Bauer, cumpărat de un afacerist şi colecţionar

american, în 2006, cu 135 de milioane de dolari; desigur, Klimt nu ştie asta, întrucât a

decedat încă din 1918). Că doar nu scriu aici ca să mă laud cu vreo baie în arteziana

grădinilor de la Schönbrunn! Asta o las europenilor de categorie gipsy C, recte rromânilor

transformaţi în halitori de flamingo roz odată ce-au scos râtul afară din peştera

întunericului comunist.

Întuneric adică opusul luminii, orele alea în care seara de iarnă părea că nu se va termina

în viaţa care ţi-a mai rămas de trăit, dădeai perdeaua-ntr-o parte şi începeai să numeri




39

prosteşte, ascunse sub viscol, nişte siluete de beton tenebros, în capul tău era doar

număratul ăsta de obiecte locuibile în beznă, într-o ambianţă a sfârşitului de Pământ,

ştiind că acolo sunt alţi oameni şi alte perdele date la o parte şi că peştera ta neverosimilă

se pune, cel mai probabil, la numărătoarea lor.

- Da mamă, îmi aduc caietul de teme la masa din bucătărie, ştiu că trebuie să faci

ceva de mâncare şi că n-avem decât o lampă cu modeste rezerve de gaz, da tată, încerc să

ghicesc intenţiile obiectelor de mobilier, ştiu că ieri am spart căcatul ăla de vază şi că asta

ţi-a stricat seara mai mult decât gândul la condiţiile de viaţă din ţara pe care ne-o poţi

oferi, promit că azi n-am să mă mai lovesc de nimic, tată, măcar nu mă mai bombăni.

Ce ştiu eu, poate că nu reprezentam decât un succes al legislaţiei antiavort de pe-atunci...

Ridicăm namilele alea de halbe vieneze şi ne dorim reciproc sănătate în chiar clipa

coliziunii recipientelor cu lichid arămiu. Da-i bună de te caci pe tine berea ăstora, bă,

răsună pe după fumul de cârnaţi glasul unui compatriot, femeie ori bărbat ori mamifer

vorbitor neidentificat.

Cum să-ţi spun – mă adresez, de data asta, fantasmei prietenei mele –, fotbalul ăsta mi-a

dat o brumă de putere şi motivul ca să trăiesc aşteptând ceva în copilăria mea: cupa

mondială de la televiziunea bulgară, turul doi al Cupei UEFA sau deplasarea favoriţilor la

Scorniceşti, pentru un meci de campionat. Singurul luminiş în toată umbra aia tolănită

peste obiectele din jur. Singurul domeniu de competenţă, unicul fitil al tresăririi estetice,

centrul indiscutabil al universului meu nătâng. O pasă de geniu îmi excita imaginaţia, un

gol de antologie îmi defila pe retină câteva zile la rând. Asta poate şi din cauză că tocilara

aia brunetă, colega aia a mea bună la franceză, Mădălina, n-a scăpat pe jos niciun gest

care să ateste fără putinţă de tăgadă că şi ea m-ar fi plăcut cât de cât. M-am prins la o oră

prea târzie în noaptea şcolară, când geana examenului de admitere a despărţirii se căscase

la orizont. Mi-am înjurat porceşte şi retroactiv timiditatea de leziune socială cu ochii

pişaţi mai mereu şi din mai nimic, am blestemat toate clipele când elanul amoros n-a

putut străpunge baricada inimii mele pasionate de ascensiunile spre gât. Cum să fi ştiut că

tocilara asta delicată râvneşte după semnul de recunoaştere pe care toată cicăleala aia

domestică de la mine de-acasă, toată educaţia aia de cârtiţă mutantă, toată frica aia

imensă de struţ fugărit cu portavocea bunului-simţ m-au împiedicat să-l transmit?




40

- Mititelu’, îşi ţuguie buzele Mihaela. Las’ că te-ai vindecat între timp.

Adică ea chiar nu-şi dă seama că nu.

Asta mă pune în dezordine, fir-ar să fie, că nu pricepi din mine decât ce ţi-ai propus de la

bun început. Sigur, n-oi fi nici eu premiantul clasei la numărul, calitatea şi durata

spovedirilor supra t egal intervalul de timp – timpul, „invenţie a oamenilor religioşi şi a

negustorilor”, fir-ar afurisiţi –, da’ nici tu n-o să primeşti prea curând Meritul

Psihanalistului Subtil cu două bare roşii şi firet auriu.

Se uită dintr-o dungă, ca un fel de las-o moartă, băi pişpirică, ştim noi că doar cartilagiul

ăla mintal al sprinturilor tale după femei s-a vrut anihilat de înţepătura mea, ce dracu’-mi

vinzi îmbârligături d-astea de avocat pilangiu?

În fine, hai pace, să pironim perechile noastre de ochi umezi pe monumentele

arhitectonice din jur. „Uau, ce mişto!”, într-un periplu turistic asta dă bine la zis. Să ne

minunăm de bunătatea Naturii, să-i jertfim acestei perfecte seri de august toate proviziile

de lirism. Dar nu, acum pe bune, merită să caşti ochii la Secessionsgebäude, Palatul

Imperial din Hofburg, Looshaus sau Hundertwasserhaus. Chiar dacă ai strâns pe drum

oboseală, Jim Beam, bere, preţuire de sine, Unu în Tot, melancolie dublu rafinată – iată

câteva dintre componentele cugetului meu ameţit.

Ştii ce?, mai apuc să-i şoptesc Mihaelei în buluceala somnolenţei de pe pătura întinsă

direct pe parchetul garsonierei-de-inginer.

- Ia zi!, scoate ea de sub lenjerie un sfert de profil răvăşit.

Mi-e frică.

- Frică?! Te simţi rău?

Dacă totul e o iluzie, dacă întunericul vienez de după ferestre nu e decât invazie de

Neant?

- Drace, la asta nu m-am gândit!




41

Anii ’90 – societatea, fotbalul, presa

Cred că vestitorul căderii dictaturii comuniste a familiei Ceauşescu a fost echipa de fotbal

Universitatea Craiova. Şi nu urmăresc să fiu amuzant.

În noiembrie 1989 – cu doar o lună înainte de evenimentele pe care mă abţin să le calific

„revoluţie”, „lovitură de stat”, „complot” sau „prostire în masă”, pentru simplul motiv că

adevărul e sortit să rămână intangibil –, în finalul turului, Craiova învingea Steaua la

Bucureşti, cu 2-1, sub nasul lui Valentin Ceauşescu. Era grandioasa Steaua a lui Hagi şi

Lăcătuş, finalista Cupei Campionilor Europeni din primăvara aceluiaşi an.

Nu ştiu cine de la Craiova a avut inconştienţa să ordone lupta pentru victorie. Nu ştiu nici

ce puseu de iresponsabilitate a manifestat arbitrul atunci când a îngăduit ca Steaua să

părăsească propriul teren învinsă. Meciul nu a fost televizat, astfel că această victorie

rămâne la fel de misterioasă ca însăşi revolta populară ce i-a urmat.

Când s-a anunţat rezultatul la radio, m-am gândit că e o greşeală. Trebuie să fi fost 2-1

pentru Steaua, oricum înfrângere onorabilă, mi-am zis pe moment.

Pe urmă am început să tremur. Comentatorul persista în a o da învingătoare pe

Universitatea. Îl simţeam temător şi stupefiat. Cred că-şi făcea nişte cruci discrete în

cabina de transmisie. Şi avea şi de ce, ca martor ocular al miracolului: în afară de

Dinamo, nu mai îndrăznise nimeni altcineva, de mulţi ani, să-l contrazică pe Valentin

Ceauşescu chiar acasă la el. Să tragă un şpiţ în mufa jucăriei lui preferate. Să-l

ridiculizeze pe cel mai simpatic dintre soldăţeii de plumb, Adrian Bumbescu. Să-l lase

zăcând cu faţa-n noroi pe maimuţoiul de pluş Lăcătuş. O adevărată ofensă la adresa

simbolurilor naţionale, zău aşa! Bine că nu juca la Steaua şi Nadia Comăneci!

Cred că tribuna cu generali + Valentin devenise una a feţelor lunguieţe şi gălbejite, odată

cu fluierul final. Până la a se înrudi cu poporul răsculat, aceşti frăţiori nelegitimi, dar

gradaţi ai lui Oblio trebuia să producă nişte explicaţii pentru dictator – aflat încă în viaţă,

deşi nu pentru mult timp.

Oare ştiau ce urmează? Oare trecuse în plan secund traiectoria Steluţei lor? Sunt de luat

în calcul multiple posibilităţi, pentru că realitatea obişnuieşte să fie complexă şi să-i pună

pe drumuri greşite pe teoreticienii săi.




42

E drept că Universitatea Craiova îşi reînchegase o echipă destul de bună pe-atunci. Asul

de treflă era Gică Popescu, autorul unui gest de o demnitate impresionantă: acceptase să

joace la Steaua doar pe perioada stagiului militar (înrolarea în armată fiind soluţia clasică

a echipei Steaua pentru transferurile jucătorilor recalcitranţi). În 1990, Gică Popescu avea

să dezvăluie presei că Valentin Ceauşescu a încercat personal să-i obţină semnătura

pentru Steaua, însă a cedat în faţa dorinţei încăpăţânate a jucătorului de a reveni la

Universitatea. Banii şi faima dobândite ulterior în Europa aveau să-i diminueze însă

scrupulele de ordin etic, ceea ce i-a adus un final de carieră fotbalistică aproape ridicol,

gafând bătrâneşte în tricoul de câine dinamovist după ce refuzase s-o termine în triumf

acasă, la Craiova, ca un zeu scăpătat. Mai mult decât iubirea Olteniei au cântărit prietenia

cu impresarii şi banii lui Dinamo. Craiova nu şi-l mai putea permite, cum avea să

conchidă, preeminent, un personaj din anturajul câinesc...

Dar atunci, în 1989, Gică Popescu era doar un tânăr provincial cu „origine sănătoasă”,

deşirat, hotărât, simplu, receptiv la declaraţiile de iubire ale prostimii şi ignorant în

reţetele de modelare a nasului propuse de chirurgia plastică. Un flăcău de toată isprava,

cam ca Darth Wader înainte de a se lăsa ademenit spre partea întunecată a Forţei.

Avea alături şi alţi jucători interesanţi sau tineri promiţători: Săndoi, Badea, Stângă,

Ştefan Stoica.

Nici acum nu pot să-mi imaginez cât de mare trebuie să fi fost setea lui Fane Stoica de a

bate pe Steaua: legenda spune că, deşi placat ca la rugby de Bumbescu, s-a ridicat cu

matahala blondă în cârcă şi-a reuşit să se strecoare spre poartă ca să înscrie pentru 2-1

tocmai în poarta lui Silviu Lung, fostul portar al Craiovei Maxima! De-asta spun că

victoria asta rămâne inexplicabilă. Arbitrul putea să inventeze un fault pe invers sau să

dea două penalty-uri în ultimele minute, apărarea Craiovei se putea da copleşită de forţa

ofensivă a finalistei CCE sau meciul putea dura 110 minute, ceea ce, în cazul Stelei, nici

n-ar fi fost o noutate.

Dar e posibil ca lehamitea să-l fi ajuns din urmă chiar şi pe Valentin (à-propos, aveam să-

l văd într-un Mall, în 2006, răsărindu-mi în faţă şi evitând coliziunea în ultima clipă, cu o

privire mai degrabă speriată, de şoricel hăituit; m-am simţit straniu în această vecinătate,

gândindu-mă la precaritatea noastră şi la scurtătura dintre mărire şi decădere, a cărei forţă

gravitaţională este, cel mai adesea, ignorată). Ambiţia celor o sută şi nu ştiu mai câte




43

meciuri consecutive fără înfrângere nu poate duce decât la dezgust. Imaginaţi-vă un copil

bolnav de SIDA la o grădiniţă a copiilor sănătoşi. Sigur, educatoarea le impune copiilor

normali să mimeze firescul, să-l trateze pe suferind ca pe unul de-al lor. Dar când e să se

joace cu toţii, nimeni nu se încumetă să-i ia jucăria bolnavului sau să-l atingă într-un mod

oarecare. El o simte şi, chiar dacă e declarat învingător, pleacă acasă plângând. E un

câştigător trist.

Diagnosticul de SIDA fusese pus de A.C. Milan, la Barcelona, în finala din mai. Satîrul

imperialist Milan retezase fără rezerve gâtul mielului socialist. Cu Van Basten şi Gullit

devastatori, Milan călca în picioare minciuna invincibilităţii Stelei. Masca era smulsă de

pe trupul minciunii în direct, chiar la televiziunea comunistă. Steaua lui Hagi era mică de

tot; neputincioasă, terfelită, penibilă. Suta de meciuri fără înfrângere nu putea decât să

accentueze impresia de milă. 1986 rămânea un rod al conjuncturii, raza de lumină

expulzată dintr-o gaură neagră. „Azi o vedem şi nu e”, s-ar fi exprimat, melancolic,

poetul naţional.

Un amănunt neverosimil: în 1989, Steaua a jucat finala Cupei Campionilor Europeni

eliminând pe Sparta Praga, Spartak Moscova, IFK Göteborg şi Galatasaray Istanbul!

Imaginaţi-vă un asemenea traseu astăzi! Spre comparaţie, în 1982/1983, Craiova Maxima

a depăşit o serie de jucători din careul de aşi al Cupei Mondiale din Spania: Antognoni,

Graziani, Tigana, Giresse, Tresor, Lacombe, Briegel, Brehme (fără a-i mai socoti pe

Pasarella şi Bertoni, campioni mondiali cu Argentina în 1978). Poate că de-asta este încă

vie legenda Craiovei Maxima. Poate că e un motiv suficient ca noi, suporterii ei, să

credem că performanţa aceea este încă neegalată.

De-asta zic că e posibil ca stârvul acela al invincibilităţii interne să fi început să-i pută

chiar şi lui Valentin. Nici nu mai ştiu cine-a pus capăt aberaţiei, probabil surata vitregă

Dinamo, dar asta e mai puţin important. La urma urmei, milităria şi miliţia s-au tot

pălmuit reciproc, fără ca gestul să pară dezonorant. Universitatea cred că i-a luat pe

nepregătite şi, din fericire, nici de represalii n-a mai fost timp.

Veneau însă vremuri tulburi, otrăvitoare, acea dezlănţuire sinistră de instincte numită

„tranziţie”, cu bulversări şi mutilări, cu schimburi de măşti, cu forţele întunericului

renăscute miraculos sub scutul ipocriziei, la adăpostul insidiosului discurs liberal. Feţele

răului au proliferat galopant, vacarmul a luat locul sunetului articulat.




44

Nu puteau scăpa teferi decât cei ordonaţi. Cei aliniaţi, dresaţi, disciplinaţi, chemaţi sub

stindardul solidarităţii de calamitate: securişti, poliţişti, militari. Fraţii poporului

revoluţionar, tresele, uniformele şi şepcile care inspiră încredere şi admiraţie patriotică.

Păstrătorii sacri ai puterii de oriunde şi de oricând.

Credeaţi că din decembrie 1989 gata, puteţi să vă luaţi libertatea pe după umeri şi s-o

duceţi oriunde, ca să vă faceţi de cap? Că Steaua şi Dinamo vor intra pe teren căutând cu

înflăcărare egalitatea în drepturi reglementată constituţional?

Ei, aş! N-au asimilat nici măcar noţiunea de bun-simţ în sens minimal, nu şi-au schimbat

nici măcar denumirile primite la botezul din vremea leprei. Ce demnitate sportivă să ai

agitându-ţi membrele animate de spirit democratic, sub denumirea bolşevică Dinamo?

Tradiţia şi palmaresul obligă? Desigur, obligă la neatârnarea josniciei, la imortalizarea

cizmei în sport, la resuscitarea şantajului cu dosare de urmărire penală. Iată sinteza reală a

palmareselor echipelor Dinamo şi Steaua, iată de ce echipa poliţistă este nevoită încă să

părăsească în duba jandarmeriei orice stadion. Domnii aceştia simt nevoia blindajului

pentru că intuiesc, pe undeva, că şi monştrii sunt muritori.

Picanterii de presă. Te-apucă râsul în amestec cu nostalgia emigrării neîmplinite când

deschizi un cotidian sportiv românesc al mileniului trei, ca să te destinzi la cafea, şi citeşti

că Steaua – Dinamo e „marele derby al României”, sau „singurul derby al fotbalului

autohton”, „Barcelona – Real al Carpaţilor”! E o confuzie stranie, ne uităm cu prea mare

uşurinţă reperele şi originile: Steaua – Dinamo nu poate fi Barcelona – Real, nici Inter –

Milan, poate fi doar Dinamo Moscova – ŢSKA Moscova al Carpaţilor, ori Levski Sofia –

ŢSKA Sofia al Bucureştilor, ori Dinamo Tirana – 17 Nentori al societăţii socialiste

scăpate de povara datoriei externe.

Evident că, şi în presă, rigorile competenţei şi profesionalismului sunt corupte de

confuzia valorilor practicată după 1990. Dar cum oamenii obişnuiesc să pună preţ pe

îngăduinţa de sine, nu-şi conştientizează structurarea deficitară a mecanismelor gândirii.

Îşi iau iresponsabilitatea drept înţelepciune şi vând perle false celor care-şi închipuie că

pot dobândi bogăţie spirituală pe mai nimic.

Chiar dacă-n 1989 erai un ţânc din Militari care ţinea cu Ştaua că luase cupa aia frumoasă

şi, ulterior, hibele sistemului educaţional au dovedit că poţi să devii ziarist sportiv,




45

rămâne regretabilă tendinţa de a face asocieri delirante ştergând cu buretele semnificaţia

reală a echipelor militare din fotbalul românesc. Steaua şi Dinamo sunt simbolurile

umilinţei noastre, nu ale mândriei noastre. Le iubim nu în virtutea unui impuls imaculat al

primăverii spirituale, ci aşa cum un ocnaş îşi iubeşte gardianul şi ghiuleaua, ori aşa cum

pasărea s-a amorezat de gratiile coliviei.

Ştiţi că despre animalele de casă se spune că ajung să semene cu stăpânii, în urma

îndelungatei convieţuiri. Am convieţuit şi noi cu comunismul o jumătate de veac, era

imposibil să nu ajungem să le semănăm activiştilor, securiştilor şi miliţienilor care ne

(pri)vegheau, să nu ajungem la acea paradoxală iubire pentru ei şi echipele lor. Iubirea

pentru Dinamo şi Steaua nu are deci nimic din puritatea definitorie a cuvântului, ci e un

sentiment contorsionat, stigmatizat de convieţuirea silită cu marea minciună comunistă.

Nu e o iubire născută, ci o făcătură a propagandei, iubirea aberantă pe care ţi-o inspiră

agresorul după ce te-a culcat la pământ cu o lovitură de bâtă. Neputând riposta, te

înduioşezi. Ochii ţi se umezesc. Gura caută un sărut.

Dar cum să-i explici toate astea, acum, unui ziarist de 25 de ani care vede în Steaua –

Dinamo un Barça – Real Madrid? Care mestecă dispreţuitor, la adresa echipelor civile,

sintagme lemnoase gen „campioana provinciei”, adică a lumii a treia, a ţăranilor, a

neamurilor proaste, a sărăntocilor, a celor care există doar ca să-i facă pe învingătorul

Steaua sau pe triumfătorul Dinamo posibili? Cum să faci ca să-i vâri sub ţeastă o fărâmă

de bun-simţ domnului ziarist? Cum să mai lupţi cu stările de fapt prezente, când

rădăcinile lor sunt atât de adânc înfipte în trecut? Cum să-i mai examinezi miliardarului

primul milion de dolari?

Presa sportivă a anilor ’90 a fost la fel de pocită ca şi fotbalul pe care l-a reflectat. A fost

lipsită de curaj, de discernământ şi de fermitate, de voci limpezi, de cugete oneste şi de

coloană vertebrală. A spus jumătăţi de adevăr cu jumătate de gură. N-a dus nicicând o

campanie furibundă şi neîntreruptă pentru moralitate. A lovit din interese obscure şi a

ridicat în slăvi cu iresponsabilitate.

Nu presa a determinat diminuarea treptată a fenomenului blatist, degeaba îşi bombează

pectoralii acum. Pur şi simplu, nu mai mergea. Dureros de lent, dar societatea evolua. Iar

factorul decisiv a fost, probabil, prăbuşirea Naţionalei, odată cu Hagi. Acestui cerşetor

păduchios şi puturos numit Campionat naţional i se rupsese şuba de vreme rea. Şi trebuia




46

să muncească pentru a-şi lua alta, ce mai calvar! Asta a fost bomba cu ceas din

secretariatul Federaţiei de fotbal, nu presa. Acest zero absolut care devenise fotbalul

românesc a fost antidotul „onorabilităţii” conducătorilor de cluburi.

Presa oferea rubrici de editorial unor domni a căror ocupaţie principală era întreţinerea

farsei. S-au scris numeroase tratate abjecte despre dinamovizarea metaforei, habar n-aveţi

voi, fericiţii care credeţi că România a început în 2007.

Ce pare cel mai trist în toată povestea e veşnica senzaţie de inadecvare. Cred că cele mai

mari performanţe ale Naţionalei au venit în cel mai nepotrivit moment. În anii ’90, ani

bulversanţi şi cruzi. Ani în care şmecherii comunismului aveau nevoie să se ascundă după

statura fotbalistică a lui Hagi. Ani în care am urmărit toate dezbaterile televizate ale

fotbalului, cu naivitatea că se va găsi vreun nebun care să pună punctul pe i. Iar după ce

mi-am pierdut speranţa, cred că le-am urmărit din pur masochism. Ca să mă zvârcolesc

de revoltă, mult după miezul nopţii, în aşternut. Ca să sorb până la fund otrava că doar

analfabeţii, laşii, ipocriţii şi descompuşii moral ai acestei ţări pe nume România mai

primesc de la media drept la cuvânt.

Anii ’90 au adus şi ruina visului nostru european. Am mai fost parte la competiţiile

continentale doar sporadic şi nedemn. Ultimul event naţional, cel din 1991, a adus şi

prima umilinţă de calibru în Europa. Am fost scoşi chiar din turul preliminar al Cupei

Campionilor Europeni, de ciprioţii de la Apollon Limassol.

La meciul tur am fost în tribună şi-am văzut un 2 – 0 zbuciumat, urmare a unui joc

confuz, cu totul inestetic. Eram sigur că i-am luat de sus şi că intrarea în primul tur n-are

cum să ne scape. Dar ne-a scăpat. După un neverosimil 0 – 3 la Limassol, ne-am luat adio

de la competiţia nr. 1 a Europei pentru foarte mulţi ani. Pentru totdeauna, poate.

Ţin minte că, imediat după înjosirea asta, am avut meci de campionat în Regie, cu Sportul

Studenţesc. Cu vreo oră înainte de meci, Pavel Badea îşi flexa membrele inferioare pe

pajiştea din faţa vestiarelor. M-am apropiat prudent de gard, ca la Zoo:

- Bădiţă, ce s-a întâmplat la Limassol?

S-a întors cu precauţie, pe urmă şi-a compus o mască a deznădejdii:

- Ce să se întâmple?! Ne-au luat tare! Am fost surprinşi.

Pe dracu’! Depresivii nu prea înghit asemenea răspunsuri.




47

- V-au surprins chiar aşa, de 3 – 0? Tot meciul? Şi-n timpul ăsta voi ce făceaţi?

A ridicat din umeri şi nu m-a mai băgat în seamă. Rostul meu era să stau în tribună şi să

aplaud, nu să cer socoteală.

Am stat şi m-am minunat. Echipa s-a comportat devastator cu gazdele de la Sportul.

Badea a fost MVP. Era imposibil de bănuit că la Limassol începuse Marele Declin.

Singura explicaţie care-mi venea în minte se învârtea în jurul cuvântului „accident”, ca

întotdeauna când ignorăm stricăciunile produse de timp.

Brânciul în pivniţele Europei fotbalistice l-am primit în 1993, de la Paris Saint-Germain.

Ceva mai onorant, de acord. Sau aşa ar fi trebuit. Nu şi dacă pierzi la Paris cu 4 la 0. Nu

şi dacă le furnizezi un eşantion de frivolitate balcanică, sub forma unui autogol înscris cu

spinarea, la degajarea nătângă a propriului portar. Nu şi dacă adversarul are un atacant ce

seamănă cu o sursă de energie inepuizabilă – cum am mai întâlnit doar la Patrick

Bateman din American Psycho –, pe nume David Ginola. Nu şi dacă televiziunea

franceză îţi rupe regulat filmul meciului, cu caricaturi înfăţişând populaţia Terrei de până-

n ultimul meteorit gigant, populaţie a cărei legătură cu echipa noastră e dată de

similaritatea abilităţilor în practicarea jocului de fotbal – „Craiovassic Park”.

În februarie 2007, tot la Paris, o conferinţă internaţională va recunoaşte oficial că gestul

nostru de sinucidere colectivă poate fi considerat un succes: deriva climatică a planetei n-

are nici cea mai mică intenţie de a se lăsa corectată; tehnologia poluantă a câştigat

războiul împotriva mamiferelor gânditoare. Oltenii şi dinozaurii se pot considera

răzbunaţi, pentru că este preferabil să arunci pe umerii forţei majore responsabilitatea

dispariţiei tale.




48

München

Mihaela se extrage prima din gaura neagră. Tăişul cotului ei mi se-nfige în coaste. Grohăi

ca un porc viu. O înjur. Primesc o palmă cu titlu de echivalent al prejudiciului moral

suferit. Noi aşa glumim. Sunt semne de agonie a dragostei, nu?

Altfel.

Revin primul din starea de adormit tun. Din câteva mişcări îmi culeg oasele risipite pe

parchet şi le aşez în articulaţiile lor. Forţa de impact a buzelor mele comprimă uşor

obrazul Mihaelei. Ea geme ca un înger lasciv. Îmi surâde cald. Ripostez atingându-i

sfârcul care împunge tricoul ei de dormit. Noi aşa ne iubim. Sunt semne de eternizare a

dragostei, nu?

E un indiciu că orice scriu aici poate fi citit şi altfel, că sensul cuvintelor nu este esenţial.

Întâmplările sunt relative, cât timp nu avem garanţii că suntem în veghe sau în vis.

Ea plecând unduindu-şi bucile spre veceu, probabil umezită un pic, eu extrăgând cu

precauţie tricoul-surpriză din bagaj, obiect vestimentar anume şi din timp pregătit. Ea

revenind câteva minute mai târziu, mai uşoară cu o ceaşcă de urină şi cu ochii ceva mai

mari pentru că tocmai ce-au fost atinşi de balsamul lichid scurs dintr-un robinet viezez, ea

uluită de la prima privire şi apoi izbucnind în râs.

- Oh, încă un simptom! De-acum pot mărturisi fără clipire că eşti zbanghiu.

„Nu te atinge de speranţa mea!”, era somaţia inscripţionată pe tricoul din ziua aceea.

Vopsea albastră. Cuvintele de sub gardul de sârmă. Cuvintele aruncate prin gard, de

dincolo de gard. Vreau o speranţă intangibilă, daţi-mi puterea să nu vă urăsc mai târziu.

În mintea mea calculasem că ne vom trezi pe la 5 dimineaţa, ca să părăsim Viena pe

răcoare şi în mod anonim, ca nişte expediţionari de temut. Cu pauze, puteam fi în

München cam pe la prânz.

Am fost răsplătit. Tricoului vopsit cu albastru îi asociasem sandalele cumpărate cu 3 euro

de pe litoralul românesc – oh, compatrioţi retrograzi, de-aţi şti de unde vă trimit săgeţile

dispreţului meu acum! – şi, bineînţeles, bermudele bej în stare să camufleze perfect toate

stigmatele piciorului făcut arşice într-un accident. Mihaela optase pentru un tricou oranj

şi pantaloni albi şi în timp ce-mi întindea cafeaua pregătită de seara mi-a atras atenţia că




49

indicatorul cu autostrada spre Salzburg arăta prima la dreapta şi după ce m-am conformat

mi-a zis că licuriciul din ochii mei pare mai excitat ca oricând.

Aflase cu o zi în urmă cam cum stătea treaba şi, cu toate că rămăsese pe jumătate

convinsă că sunt posedat de gânduri alături cu drumul, dacă nu de-a dreptul nebun, îmi

mărturisise c-am sădit şi-n ea un germene de curiozitate. Acum voia să vadă cu ochii ei şi

o capitulare mai elocventă în faţa discursului meu persuasiv nici c-aş fi conceput.

Rulăm deja cu 120 de kilometri la oră pe autostrada Viena-München, când dâra cea roşie

despică orizontul ca să facă loc mutrei înflăcărate căreia maica planetă îi dă târcoale cam

de când ne ştim. Am bătut autostrada asta de vreo mie de ori în sărăcăcioasa mea

imaginaţie de copil şi sunt surprins că nu se deosebeşte radical de nicio altă şosea.

Fatalitatea progresului tehnologic poartă responsabilitatea pentru maniera lipsită de glorie

în care se întreprinde astăzi orice pelerinaj.

Vâjâim în goana cailor-putere pe lângă umbra lui Mozart la Salzburg şi mă trece o undă

de regret ipocrit că n-am omagiat casa memorială a maestrului cu o vizită de vreo 15 euro

pe cap, dacă socotim şi foamea automatelor de parcare. Îmi notez ideea ca s-o am pentru

alte excursii, alte priorităţi.

Kilometrii rămaşi se socotesc tot în sute, dar simt Bavaria în nări şi conduc cu ochii

aţintiţi înainte, încordat şi atent la manevrele faunei conlocuitoare şi la particularităţile

din peisaj, ca atare insensibil la preocupările vecinei de automobil. Sunt aproape de-a

trece la capitolul împliniri un foarte vechi şi drag vis, ceea ce înseamnă că trebuie să

decizi inclusiv dacă te simţi mai mult bine sau mai curând melancolic, puţin înfrigurat, o

idee demoralizat. Cred că deranjează şi fututa asta de amânare decisă peste capul tău,

parcă atunci când aştepţi prea mult un lucru faptul că se întâmplă până la urmă se înscrie

cumva în firesc şi te-ntrebi sincer dacă ţi-l mai doreşti cu adevărat. Mai râvnesc eu

Olimpul copilăriei cu intensitatea contrastului creat de mizeria „orizonturilor roşii” din

patria de atunci? Mi se mai poate măsura patima pentru Bayern cu instrumentarul intact?

Mai e asta ţara minunilor pentru frăţiorul avortat al gingaşei Alice? N-am chef să-i solicit

eului prezent o fişă a răspunsului neclintit.

Mi-e teamă să nu găsesc un oraş industrial anonim, să nu fiu silit la retractări patetice şi

să nu înfrunt reproşurile consumului de carburant pe un traseu prelungit inutil. Ajungem

din urmă tirurile galbene ale echipei Jordan, care se duc cine ştie unde după ce-au asistat




50

la încă o paradă Ferrari pe Hungaroring. Eram în plină epocă a titanului Michael

Schumacher, dacă vă amintiţi. Mihaela face câteva poze din mers, la cererea mea. De pe

o autostradă nu prea ai ce amintiri să culegi, te mulţumeşti cu parcuri eoliene şi cu maşini

care ies din comun.

Se înmulţesc indicatoarele rutiere, semn că toate căile zonei tind să se strângă într-un nod

încâlcit. Traficul se intensifică, Bavaria de sud îşi asediază capitala revărsând

nenumărabili anonimi care caută să socializeze în scopul de a obţine profit. După

calculele hârtiei, toţi aceştia sunt pe un drum greşit.

Münchenul mi-a pregătit o primire ternă, cu o stradă lată şi dreaptă despre care bănuiam

că duce în adâncimi. Prima oprire atestată testimonial am fost nevoit s-o cedez unei

banale benzinării Shell, ca să cumpăr lichid de parbriz şi – o recunosc cu oroare – pentru

că devenise imperios necesar să-mi cobor bermudele bej până spre glezne ca să evacuez

ceva. Derizoriul fiziologiei secundează uneori maiestatea gestului întemeietor.

Münchenul s-a răzbunat taxându-mă usturător, cu câte 3 euro pentru fiecare 20 de minute

de parcare în centru, pentru că Mihaela ochise turnurile lui Münchener Dom şi crahul din

buzunarele mele n-a putut fi contracarat.

Am mai stat cât să privim spectacolul de ora exactă al păpuşilor mecanice din orologiul

Primăriei (chestii de amor curtenesc terminate c-un turnir şi-un deces, ca de obicei) şi la

final nu-nţelegeam de ce nu s-au gândit edilii şi la vreo formulă de recunoştinţă mimată

de maşinărie, de vreme ce toată suflarea turistică nu se oprea din aplaudat. Un impuls

cam ciudat!

În timp ce-i iscodeam pe băştinaşi, într-o engleză de trib meridional, asupra rutei către

Olympiastadion – ei urmărindu-ne derutaţi mişcarea buzelor şi apoi răspunzând cu o

gestică germanică ireproşabilă –, Mihaela îşi exprima bănuiala că locuitorii acestui oraş

sunt periodic injectaţi cu un ser euforizant. Bănuiesc că se gândea la experimentarea

vreunei distopii gen brave new world, sau equilibrium, sau 1984, altfel ar trebui să vedem

şi semeni încruntaţi sau deprimaţi pe la toate terasele astea, nu? Sunt şi alte variante,

desigur: ar fi de luat în calcul o industrie chimică poluantă şi posibilitatea ca oamenii

aceştia să aibă, realmente, foarte puţine griji.

Bâjbâim după Olympiapark încă vreo trei sfreturi de oră, pentru că tot ce-am prins de la

nemţi e că stadionul n-ar fi de găsit în oraş, ci dincolo de zidurile lui. În fine, zăresc de




51

departe ceea ce seamănă cu plasa unui păianjen apocaliptic, paraşuta aceea gigantică

deschisă deasupra tribunei I a lui Olympiastadion, ţinta predilectă a cadrelor trase din

elicopter în debutul meciurilor cu impact mediatic internaţional.

Der Park der Stadt. Am abandonat maşina fără nicio remuşcare, pe unde s-a nimerit, şi m-

am grăbit să cer Zeului „fericire pentru toţi, pe gratis”, în timp ce-mi scrutam totuşi

compartimentele portofelului în căutarea celor 5 euro reprezentând jertfa simbolică a unui

cuplu de pelerini. Era 25 august 2003, ora 14,03. Întindeam o mână tremurată după

tichetul pe care erau inscripţionaţi Die Partner des Olympiapark München: Adidas,

Arabella Sheraton, BMW Group Niederlassung München, HypoVereinsbank, Coca-Cola,

Franziskaner Weissbier, Generali, Langnese, SW//M.

Ca să fiu cinstit, buna-dispoziţie m-a părăsit. Acum ştiu că vechea rezidenţă a zeităţilor

germanice se apropie cu paşi repezi de statutul de mausoleu. În vederea Mondialelor din

2006 Münchenul va avea un nou stadion, unul cu nume împrumutat de o divinitate

adecvată standardelor mileniului 3, cel al unei societăţi de manipulare financiară ascunsă

îndărătul terminologiei groteşti a investiţiilor, speculaţiilor bancare şi asigurărilor de tot

felul.

Ştiu că pelerinajul meu nu poate fi transpus pe peliculă decât în acorduri de marş funebru,

că Olympiastadion nu mai e decât mormântul ideal pentru o copilărie care s-a mântuit

prin eroii conflictelor de bâlci, singurele pe care media comunistă le-a putut reflecta fără

ample distorsiuni. Olympiastadion moare, însă păcatul capital ar fi abia acela de a

mobiliza buldozerele pentru a-l îngropa. Aş simţi că-mi este jefuită memoria, că-mi este

negată identitatea în numele inocenţei trucate a unei noi citadele care să repudieze prin

ignoranţă postindustrială păcate neasumate în trecut.

Prima abolire brutală a armistiţiului olimpic trebuie să-şi fi câştigat un reper, să ţină de

stadionul acesta ca de destinul oricărui monument funerar.

Nu poate fi negociată cu vreo monedă lumească soarta locurilor în care oamenii merg

pentru a se autocerşi. Iar de-ar fi să caut vreun epitaf, nu m-aş opri decât asupra

catrenului născocit de Diogenes Laertios în memoria lui Thales, înţeleptul mort „pe când

privea la o întrecere între atleţi”:

„Căci atunci când privirea o-ntrece, Helios stăpâne,

Repede din stadion Thales de tine-i răpit.




52

Bine-ai făcut că l-ai luat mai aproape. Bătrânul, sărmanul,

Stelele nu mai zărea de pe pământ când privea”.

M-am aşezat pe rândul 44 al peluzei de sub tabelă, număr însuşit mistic în urma primului

recensământ matricol de la început de liceu.

De fapt, l-am lăsat pe scaunul acela pe puştiul din alt secol, să-l aplaude pe Rummenigge

şi să salute cucerirea vreunui trofeu, să privească de-aproape toate stelele sale căzute

cândva pe pământ, iar eu m-am apucat să-i fac Mihaelei fotografii.




53

Chiompi

A intrat în viaţa mea toamna, la un meci cu Dinamo, ultimul al lui Sorin Cârţu ca

antrenor al Craiovei, cred că prin 2003. Atmosferă de zile mari pe Oblemenco, stadionul

era un vuiet de ură, o sete aprigă de revanşă. Singurul motiv de indispoziţie a fost c-am

pierdut, ca de obicei – ofensă la adresa publicului, râului, ramului. Cârţu a renunţat. Cred

că acolo a început divizia B.

Problemele cu Mihaela debutaseră în urmă cu un an. Poate niciunul n-am fost modele de

ataşament şi fidelitate, au existat întâmplări încărcate de suferinţă, discuţii interminabile,

dispute, ce-aşteptam de la tine şi ce-am găsit, listele complete cu dezamăgiri, în final

spulberarea încrederii şi rateuri în comunicare.

Eu am manifestat întotdeauna o laşitate taciturnă în relaţii, în ideea că tot ce trebuie să

vină o va face de la sine, fără cuvinte şi fără teoretizarea sterilă a uzurii sentimentale.

Niciodată n-am avut tăria unui „da, nu mai merge, hai să punem dracului punct”. Am

optat pentru comportamentul vegetativ. Viaţa tot stupidă e, oricum ai da-o, m-am scuzat

în gând.

A plecat ea. Să ştii că mi s-a propus să lucrez în Craiova şi-am de gând să accept, mi-a

zis. Era clar că nu putem continua aşa, după părerea ei. Am contrazis-o cu jumătate de

gură, formal.

Despărţirile au ceva devastator în ele, un fel de sfâşiere care ţi se pare nedreaptă şi

ireparabilă, un fel de reproş tăcut pe care simţi că-l vei duce în cârcă pe viaţă, ca pe o

anticipare a tuturor nenorocirilor. Mă marchează lucrurile astea. Poate sunt egoist, dar nu

nesimţit.

Principalele ei reproşuri: tăcerile mele interminabile; lipsa de preocupare pentru

„nevoile” ei; absurditatea suspiciunilor mele; incapacitatea ei de a accepta „normalitatea”

infidelităţii masculine, predicată de mine; schimbarea radicală a termenilor discursului

meu pe tema relaţiilor de cuplu, raportat la momentul în care ne-am cunoscut. Ce-i

imputam eu: incapacitatea delimitării de viziunile simplist-feminine asupra egalităţii

matematic determinate; faptul că minte prea mult; faptul că nu mă divinizează; faptul că

nu mă înţelege; faptul că nu e în mod real preocupată de problemele mele; neglijenţa

comportamentală; cameleonismul.




54

Fiecare dintre aceste puncte a fost dezbătut până la epuizare. Fiecare dintre noi a încercat

să-i demonstreze celuilalt cât de mult greşeşte în aprecierea/evaluarea sa. S-a făcut uz de

toate exemplele posibile din trecutul nostru comun. S-au pierdut multe nopţi, s-au fericit

producătorii de tutun şi de alcool. Au curs lacrimi (ale ei). S-a aruncat cu reproşuri

precum: „Uite, cea mai bună dovadă a nepăsării şi a lipsei de înţelegere: eu trebuie să

plec la 4 dimineaţa la Galaţi, iar la 2 ţie-ţi arde încă de despicat firul în patru. O s-adorm

dracului la volan!” – eu; „Dacă amândoi ajungem la concluzia că înţelegem relaţia diferit,

de ce n-ai tăria s-o terminăm?” – ea. Şi tot aşa. Până am obosit amândoi.

Într-adevăr, în cele din urmă a acceptat postul de la Craiova şi a plecat. Abia când am

rămas singur vinovăţia m-a copleşit cu adevărat (este talentul lor special).

Peste câteva luni sunt la Constanţa, în interes profesional. O sun să-i pun întrebarea

patetică dacă vuietul mării ajunge până la ea, iar din vorbă-n vorbă îmi spune că n-are

altă relaţie dar admite că da, s-a culcat cu altcineva. Zic că asta-i foarte bine, pe un ton

calm, dar realitatea e că-mi vine să urlu, să emit nişte trivialităţi incoerente, să-mi

zdrobesc telefonul de stabilopozi, să gâtui un pescăruş sau s-o iau la şuturi pe ghicitoarea

care-mi cere palma ca să-mi spună cât o să fiu de fericit. O veste ca asta te paralizează,

mai ales dacă te consideri de neînlocuit. Pe bune, în naivitatea mea chiar m-aşteptam la

un doliu abstinent de minimum un an. Dracu’ s-o ia de orânduire a instinctelor în fiinţa

umană.

Tăcerea ostentativă mi s-a epuizat repede, pe la Paşti, când am cerut să-i vorbesc şi-am

zis că n-am sentimentul că s-ar fi terminat chiar de tot şi recunosc că eu unul aş încerca să

repar câte ceva. A părut încântată, de unde şi stupoarea noastră în faţa celor ce se

întâmplă în capul lor femeiesc. M-a luat la munte cu prietenii ei – ieşire prestabilită – şi i-

am privit jucând cărţi şi amuzându-se de glumele lor comune, nesărate şi ininteligibile,

comparativ cu ceea ce înţelegeam eu prin umor.

A fost o perioadă de relaţie la distanţă, cu telefoane şi cu drumuri la sfârşit de săptămână,

ea la Bucureşti sau eu la Craiova când jucam pe Oblemenco şi aşteptam bucuria celor 200

de kilometri de vineri seara ca să facem dragoste şi a doua zi să mergem la meci. Şi a

decis că-n toamnă renunţă la postul din Craiova, ca să se-ntoarcă la Bucureşti.

Meciul cu Dinamo a fost ultimul al perioadei aceleia de redescoperire şi de rezultate

bune, de viaţă mai calmă, ca atunci când ştii că totul s-a aranjat.




55

Ca de obicei, am ajuns în Craiova spre miezul nopţii, după o zi muncitoare, iar când

Mihaela a deschis uşa mi-a atras atenţia un ghemotoc crem, împleticit pe cuvertura de pe

pat. Era un pui de pisică birmaneză neverosimil de pricăjit, strabic şi incapabil să coboare

singur din pat. O creatură irezistibilă prin neajutorarea ei. Era fetiţă, iar Mihaela o

selecţionase dintre alţi patru fraţi pe criteriul şanselor minime de supravieţuire acordate

de fosta stăpână.

Urma să întreţin deci o femeie şi o pisică, dovadă că destinul se străduieşte să-ţi

compenseze în mod excesiv clipele de singurătate, uneori. Dar, cum mă consideram

fratele nelegitim al tuturor animalelor, am asigurat-o pe Chiompi că poate să se comporte

ca şi cum casa mea ar fi, de-acuma, şi-a ei. Urma să devină o pisică fandosită, de

Bucureşti, deşi ea nu dădea semne că-şi conştientizează ascensiunea socială. Oare-i păsa

cu adevărat?

Am luat bilete de la sediul clubului, încă de sâmbătă dimineaţă, pentru că oraşul era ca o

fiară care adulmecă sângele duşmanului de moarte, cu toate simţurile încordate, şi m-am

temut că în ziua meciului nu vor mai exista legitimaţii de acces care să poată fi vândute şi

cumpărate. Nimeni nu concepea altceva decât răzbunare pentru echipa furată, ne visam

un fel de voce a conştiinţei agresorului care ne înjunghiase pe întuneric, în tăcere, cu

mâna unuia pe care-l confundasem cu ai noştri până-n ziua în care am simţit răceala

oţelului între omoplaţi.

Pe plan sportiv, echipa Dinamo e cea mai pregnantă sfidare comunistă la adresa ideii de

competiţie. S-a născut cu epoleţi, s-a hrănit cu laptele propagandei şi a crescut din trişare

şi din intimidare. Echipa Dinamo e simbolul silniciei noastre de-a sta în poziţie de drepţi.

E marioneta de picnic a satrapilor din miliţie şi securitate. Echipa Dinamo a furat fără

jenă jucători şi campionate, a intimidat arbitri, a inventat golgheteri europeni din atacanţi

de certă mediocritate, a călcat în picioare lege, competiţie, drepturi şi libertate.

Am avut traume şi obsesii: că Dinamo există şi după ce „ne-am luat raţia de libertate”, că

Dinamo este înscrisă în competiţii interne şi internaţionale insuficient purificate, că nicio

echipă din ţară nu refuză ieşirea din tunel pe considerentul moral al imposibilitaţii de a

participa la aceeaşi competiţie sportivă ca şi Dinamo.

Pe urmă am început să pricep cum stau lucrurile şi calmul s-a aşternut peste toate.




56

În faţa cărui tribunal al fair-play-ului să fi dat socoteală echipa Dinamo? În euforia

discursurilor concilierii şi iertării, în plin consensualism iliescian, cine să-i fi smuls

medaliile terorismului roşu de pe piepţii uniformei? Generalii „înfrăţiţi” cu poporul?

Eroii muncii socialiste din Parlamentul bicameral? Mircea Dinescu? Ana Blandiana?

Silviu Brucan?

Echipa Dinamo nu s-a ascuns prin catacombe decât vreo jumătate de an, cât să fie

astupate fără fisuri gurile de aerisire ale haznalei comuniste. Generalii au aruncat

momeala Victoria – na, desfiinţaţi-o p-asta! –, pe urmă au lăsat Craiova să ia un

campionat şi pe urmă au reînceput blaturile şi jafurile şi intimidările şi slugărniciile şi-au

curs iar titlurile şi cupele măsluite, spre gloria eternă a sportului militarizat.

Este demenţial că această Gheonoaie a fotbalului a izbutit să atragă suporteri, că auzi

declaraţii de jucători – unii chiar furaţi de la Craiova – care se pretind ataşaţi sufleteşte de

echipa Dinamo, că există ziarişti care-şi scriu articolele despre Dinamo împrumutând

vocabularul scrisorilor de dragoste şi că antrenorii îi pupă steagul jurându-i credinţă chiar

dincolo de moarte (?!) Poate mărturisesc şi aceste amănunte, în felul lor, cât suntem de

mutilaţi.

În orice caz, ura fierbinte este mediul pe care câinii roşii (inspirată emblemă!) au ajuns

să-l perceapă ca vital pentru supravieţuirea lor, pentru că le acompaniază fiecare

deplasare. La Craiova însă respiră o specie aparte de ură, ceva ca o delicatesă, ca un

mucegai de colecţie lăsat să înflorească pe brânză. Când ajunge în Craiova, delegaţia

dinamovistă demonstrează o eminentă însuşire a tehnicilor de supravieţuire: nu se

înnoptează în oraş; pentru deplasarea la stadion se utilizează dubele blindate ale

jandarmeriei; se mobilizează în zonă toate efectivele de jandarmi din Oltenia; se evită

plimbarea de relaxare pe străzile oraşului; suporterii sunt sfătuiţi să rămână în faţa

televizorului; se evită declaraţiile agresive în presă; oltenii sunt asiguraţi că au echipă

respectabilă, indiferent de forma momentului.

Cu toate astea, acel Craiova – Dinamo din 2003 rămâne cea mai cavernoasă demonstraţie

de antipatie din câte am văzut pe un stadion.

Dincolo de miezul nopţii, când conduceam spre Bucureşti cu Chiompi pe genunchi,

încercând să-i ofer casa promisă, mi-am zis că numai Dracu’, în eventualitatea că există,

poate fi capabil să aranjeze ploile din lumea noastră în halul ăsta de strâmb. Am avut un




57

public incredibil, o organizare a jocului excelentă, jucători care şi-au dat sufletul pentru

patrie, un arbitraj ireproşabil şi... am pierdut! Duşmanul de moarte ne-a îngenuncheat

iarăşi, când speram că există o compensaţie în toate. Când aşteptam pansamentul unei

victorii, ne-am ales cu o nouă rană. Părăsiţi de zeităţile tutelare, am plecat din tribună cu

venele pline de otravă.

Scuzaţi această înşiruire de fraze melodramatice, dar n-aveţi de unde să ştiţi ce e aia

înfrângere cu Dinamo. Golul lor n-a fost întâmpinat cu strigăte de ură, ci cu un imens

geamăt, alcătuit din 35.000 de scâncete resemnate. Parcă Dinamo ar fi triumfat nu asupra

unei echipe de fotbal, ci asupra ideii de dreptate. Credeam că Răul a fost lăsat în lume cu

scopul ca Binele să se impună în urma unei lupte. Trebuie să ne revizuim miturile.

De ce? De ce ni se pare tolerabil ca victima să îndure încă o umilinţă? De ce, în chiar

apogeul dorinţei, obiectul ţi se refuză? De ce e suficient să ceri ca să nu ţi se poată da?

Eşecul e mult mai amar când disloci munţii şi constaţi c-a fost în zadar. I-am zis lui

Chiompi că nici nu-şi dă seama cât de utilă i s-ar fi părut lecţia asta, dacă, în loc să-mi

doarmă pe genunchi, ar fi fost capabilă să asculte şi să bage la cap. Cred c-a preferat să-şi

urmeze natura, ceea ce pare benefic pentru ea.

Mă întorceam învins, la 2 sau 3 noaptea, cu o mogâldeaţă înfofolită în fularul albastru cu

alb. Chiompi, deşi nu purta încă acest nume, a început să adulmece casa fără timiditate,

să se familiarizeze cu geografia, să-şi cunoască noul castron pentru hrană – cel cu un

peştişor portocaliu imprimat –, să tatoneze piciorul de canapea pe care-şi va ascuţi

gheruţele, să se caţere stângaci pe peretele vasului cu nisip.

Eu eram frânt de oboseală şi de înfrângere şi-am lăsat-o să se joace cu soră-mea. M-am

prăbuşit pe canapea şi pleoapele mi-au căzut fără ceremonial.

Cum am spus, mă întorceam învins. Nu mai era nimic de revendicat.




58

Înapoi în Viena şi-n timp

Cu o zi înainte de München, când hoinăream prin Viena, cedasem presiunii de a oferi un

temei. Dacă el nu exista, se cerea inventat pe ascuns.

Ca să-mi sprijine proiectul, Mihaela mă înştiinţase că-i sunt absolut necesare câteva

lămuriri. Şi eu îmi dau seama când vorbeşte serios.

Ştii ce mă roade? Parcă mi-a răspuns că presimţirea regretelor viitoare pentru păcatul de-

a mă descoperi în mod excesiv, cel puţin asta bănuia ea. Am negat, în genul că asta nu

mai contează de-acum.

E altceva, senzaţia că astea două pasiuni ale mele au început să emită avertismente de

timpuriu.

- Două? Pot să aflu şi eu despre ce vorbim?

Aş împărţi viaţa mea memorabilă în două obsesii, aş fi răspuns: fotbal şi femei (deşi pe

asta din urmă nu e bine să o mărturiseşti decât în braţele Fecioarei de Fier – puteţi s-o

admiraţi în Praga, la Muzeul Torturii, chiar lângă Podul Carol).

Respectul meu pentru Cronos ar da mai întâi fotbalului ce-i al Cezarului. Tata mi-a spus

că trebuie să ţin cu Craiova, pentru că suntem olteni, dar eu decupam poze cu

Rummenigge, sorbeam lacom statisticile care certificau că Bayern a câştigat Cupa

Campionilor Europeni trei ani consecutivi şi aşteptam ca minunea să se producă şi în

contemporaneitatea adolescenţei mele, când fazele superioare ale reginei cupelor se

transmiteau pe bulgari sau pe sârbi. Marea echipă a Craiovei se nimerise să dea piept prin

’81-’82 chiar cu Bayern, în Cupa Campionilor, când tata se internase-n spital ca să se

opereze pentru o bubă în cur. Ai noştri au fost executaţi scurt, chiar pe teren propriu,

pentru că boemia l-alde Balaci nu conta ca argument la calificare în faţa unei maşini de

război, fapt ce-a umbrit succesul operaţiei lui tata, iar mie mi-a răsplătit fidelitatea

dincolo de raţiunile cetăţeneşti. M-am întrebat chiar, în felul meu, dacă mi-ar putea fi

negată calitatea de bun român.

- Şi ce ţi-ai răspuns?

Că nu mă interesa foarte tare calitatea de bun român. Oricum, elanul teribilist dedicat

frângerii inimilor aproape că-mi zdrobise ţeasta, iar încercarea de a lovi obiectul sferic

astfel încât să dobândesc atenţie, simpatie, respect şi rang nu-mi adusese decât o carcasă




59

de ghips pe braţul utilizat întâmplător şi la scris – îndeletnicire contramandată până la

reîmbinarea pieselor osoase după schema vechiului mecanism. Unde mai pui că la vârsta

de 15 ani – prematur, după părerea mea – am debutat în meditaţia obsesională că n-aş mai

avea mult de trăit.

- Deci de-aia te-ai îndrăgostit de mine!

De care de-aia? Ce dracu’ spui?

- Ca măsură de precauţie. Pentru că tagma medicală poate recunoaşte în tine un client

devotat.

Câteodată mă surprinde fata asta. Atunci când mă face să râd.

Cer în engleză o porţie de coastă cu carofi picanţi. Am buzunarul mai uşor cu

echivalentul a 12 euro. Îmi dau seama ce-nseamnă asta, pentru că înaintea plecării am

urmat un curs de contabilitatea în partidă simplă a turistului balcanic, dispreţuit voalat

sub neutralitatea formulei “est-european”. Nu e plăcut să te surprinzi cântărind lucrurile

aşa. Coastă şi cartofi pentru că parcul Primăriei vieneze e gazda unui happening culinar

multiculturalist. Ne-aşezăm direct pe iarbă, pentru că la terasele improvizate n-ai loc să

arunci acul în carul cu fân. N-auzim niciun răcnet de paznic al moravurilor, niciun lătrat

de câine poliţist. Deducem c-avem nişte feţe neromâneşti aproape rezonabile, de tipi pe a

căror igienă se poate conta. Cât de cât.

Nici mie nu-mi e uşor să-mi dau seama cum mi-a apărut pata pe München, să ştii. Poate

era scris ca Mecca mea sportivă să coincidă cu un loc blestemat. Acuma-mi dau seama că

eu şi Sanctuarul ne-am născut cam în acelaşi timp. El a fost conceput pentru Olimpiada

aia mânjită cu sânge, iar eu am trecut pe lângă moarte, pentru prima oară, într-un timp

paralel cu acela secţionat violent al celor 11 sportivi. Sigur, nu echivalez gloanţele cu

pneumonia de sugar, dar jocul cauzelor şi al consecinţelor nu face dezirabilă o anumită

manieră de a sfârşi. Ce-i drept, pe mine m-a ratat lovitura de coasă, ori poate că o forţă

superioară m-a cruţat, spre a-şi îngădui răgazul unor clarificări. N-am de unde să ştiu. Dar

la pasiunea pentru Bayern München am ajuns subit şi inexplicabil, ani mai târziu, ca şi

când totul s-ar fi adunat sub carapacea cuvântului “destin”. Nu crezi că destinul m-a

amprentat astfel de la bun început? Ştiu, sunt speculaţii morbide, asemenea asocieri nu

pot primi alt statut.




60

- Sincer, tocmai aici e problema, că pe parcurs m-ai pierdut. Faci nişte legături ciudate,

nu-ţi iese deloc comportamentul de om normal. Asta e, că tu nici nu poţi să gândeşti ca

un om normal.

Pentru că n-are logică, uite, chiar dacă nu te pricepi la sportul ăsta, să ştii că Bayern

München ar fi fost ultima echipă care să zbârnâie coarda unui temperament de artist. A

fost mereu echipa unui fotbal trudit, anost, mecanic, lipsit de frumuseţe şi de imaginaţie,

chinul privitorului de oriunde şi de oricând. Cum să ajungă maşinăria asta tembelă în

inima unui puşti melancolic din cavernele maicii Românii? Nu putea fi vorba de delectare

estetică şi cu atât mai puţin de vreun sentiment de apartenenţă precum patriotismul sau

originea etnică sau prietenia tradiţională între popoarele german şi român sau mai ştiu eu

ce bazaconii le-ar trece prin cap adepţilor psihologiei aplicate a adolescentului comunist.

De-ai fi putut simţi tot ridicolul acestor plugari ai sportului, pe când un algerian cu faţă de

desen animat le zbura de sub nas Cupa Campionilor Europeni cu un gol înscris cu

călcâiul, prin ’87! De-ai fi văzut jalea patetică a nemţălăilor când Maradona şi

Burruchaga îi umileau in corpore, dintr-o singură şi neverosimilă pasă, în minutul 84 al

finalei Campionatului Mondial din Mexic, un an mai devreme! De le-ai fi văzut pe

brutele blonde Kahn şi Effenberg hohotind agăţate de gâtul maseurilor, după ce

Manchester United a întors de la 0-1 cu două goluri marcate în prelungiri! Ce-am găsit eu

la ăştia? De ce le-am deschis uşa sufletului? De ce-am stabilit domiciliul zeilor mei

derizorii în Olympiapark? Poţi să-mi explici?

- Pot să-ţi spun doar că m-ai făcut curioasă cu pelerinajul ăsta al tău. Dar legând totul de

evenimentul ăla sângeros care a coincis cu boala ta n-ai izbutit să mă convingi.

Dar nu vreau să te conving, nici eu n-am habar ce m-a legat de oraşul ăsta şi de tristul lui

renume sportiv. Tot ce ştiu e că în anul naşterii mele acolo s-a construit un stadion şi că

în timpul bolii mele oraşul acela a fost contaminat şi el cu germenii unui soi de maladie

care de-atunci încoace s-a tot răspândit. Mi se pare că perioada aceea n-a fost una

adecvată naşterii oamenilor şi nici construirii templelor lor.

- Ce de prostii! Mă sperii dacă mai gândeşti aşa pesimist. Oricum, nu-ţi mai neg dreptul

de-a merge acolo. Văd că e chiar important pentru tine, dacă nu cumva mi-ai vândut

gogoşi. Ceea ce n-ar fi exclus.




61

Ba nu, n-am făcut decât să-ţi furnizez nişte date coincidente, poate interpretate paranoid.

Ştii, culmea e că acolo, lângă fratele vitreg, mă voi simţi cumva ocrotit. Poate sper că

oracolul locului îmi va arăta, într-un fel sau altul, unde-am greşit.

- Dar ia zi: toate astea nu le-ai spus şi altcuiva, presupun…

Direcţia gândirii mele n-a fost stabilită în şedinţe de terapie, dacă asta încerci să

insinuezi. Eşti primul meu analist. Ce vezi dincolo de draperia cuvintelor mele? Violenţă

domestică? Sexualitate refulată?

- Eu ştiu… Prin familie ai vreun nebun?

Unul atestat documentar, nu. Altfel, Dumnezeu cu mila! Cine poate şti? Da’ n-am de

gând să neg c-am fost o nesecată sursă de spaime pentru ai mei, oameni cu nevoi lumeşti

şi încadraţi cu decenţă în marele muşuroi comunist. Cred că m-au privit mereu ca pe-o

sălbăticiune bezmetică, o combinaţie sucită a genelor lor ţărăneşti. Metodele tradiţionale

de corecţie doar m-au îndârjit. Când m-a văzut tata coborând cu tangaj din autobuzul ăla

hodorogit cred c-a probat mintal un ritual de alungare a vedeniilor, iar după ce-a eşuat s-a

repezit să mă prindă de cot înainte de-a mă contempla prăbuşit: “Dar ce dra… Doamne,

iartă-mă ţi s-a întâmplat, băieţaş?” „Am căzut de la etaj, tată. Şi mă doare capu’ rău de tot

şi coastele şi ăia de la spital au decis împreună cu profesoara că pot să mă întorc acasă

odată cu colegii şi mă simt un pic ameţit”. Am mai avut o imagine împăienjenită a

profesoarei care gesticula agitată şi care încerca să-i descrie lu’ tata un fel de coşmar, cine

ştia ce fac eu pe-acolo, responsabilitatea ei era să m-aducă acasă şi tata n-a reuşit altceva

decât s-o înjure scrâşnit, s-a uitat o clipă la cer, grea pedeapsă trebuie să fi fost starea

mea, pe urmă m-a dus pe braţe la maşină şi ne-am oprit direct la spital. Dezbrăcare febrilă

a cămăşii pline de sânge uscat, înlocuirea turbanului alb, injecţii, pastile, somn,

radiografii. Abia după vreo două zile petrecute acolo am redevenit cu adevărat lucid.

Vreau să spun... cât puteam să mai fiu.

Apare inginerul-călăuză şi mă întrerup. Ne spune că s-a făcut ora două, adică tolănirea pe

iarbă trebuie să acorde prioritate viitorului obiectiv. Întreb de MUMOK şi-l aud că nu ştie

ce-i aia, Mihaela vrea măcar Schönbrunn şi nu găseşte altă cale de îndeplinire a dorinţei

decât să-mi reamintească ce i-am promis. Cedez încă un centimetru din teritoriul

tradiţionalei dominaţii masculine, bine, fie, viaţa în 2 nu e de conceput fără compromis,

dă-i domnului inginer cheia de la maşină, consimt să mă las dus. Eu aş fi căutat mai




62

curând fereastra de la care Nitsch şi Muehl şi-au aruncat dulceaţa, însă nu aşa s-a decis.

Trebuie să exersez supunerea ca într-o scenă acţionistă, cea cu bărbatul în patru labe,

plimbat în lesă de femeie prin centrul Vienei, sub privirile trecătorilor amuzat-uluiţi.

Traficul vienez duminical suportă lesne unele comparaţii cu omonimul său bucureştean.

E ceva mai aerisit. Vitrine peste vitrine, din acelea care defilează imperturbabil în oricare

din metropolele lumii ăsteia ţi-ai propus să te duci. Trecătorii gură-cască răspund şi ei în

număr satisfăcător la apel. Feţele lor emană mai multă lumină, par mai domestici, însă au

femei mai boccii. Predomină alea cu trăsături tip iapă pistruiată, cu platfus pectoral şi cu

un cur pentru a cărui îmbrăţişare n-o să-ţi ajungă niciodată doar două mâini. Sau poate

alea bune sunt păsări de noapte, mai ştii?

Inginerul ospitalier pare să cunoască bine traseul, nu ezită decât la un sens giratoriu cu

prea multe ieşiri. Din ce-apuc să văd pe geam nu mi-ar displace să mă stabilesc pe aici.

Bine, asta în caz că Münchenul mi se va părea cu totul ostil. N-aş avea decât regretul că a

trecut vremea fetelor care-şi ţineau cutii de carton în dreptul sânilor goi, invitând

trecătorii să-şi afunde mâna în cutie, ca să afle ce e la celălat capăt, după contur.

Îmi pare rău că propriul fond cultural nu-mi poate livra detalii arhitectonice sau, mai

general spus, îmi pare rău că nu pot privi Viena decât dintr-o perspectivă asemănătoare

aceleia a unui vizigot stătut. Mai mult decât catedrala aia care umple toate pliantele, decât

Wittgenstein, Freud, Dunăre şi concertul de Anul Nou al Filarmonicii n-am avut în gând.

Şi parcă aseară m-am pozat cu talpa pe steaua hollywoodiană a lui Richard Strauss prin

centru, dacă n-o fi fost a lu’ Johann, la cât eram de obosit se poate să-i şi încurc. Oricum,

steaua aia aruncată pe trotuarul Vienei culturale mi s-a părut că trădează o aplecare

edilitară contemporană spre kitsch. Oare Muehl o fi în continuare închis? Ar fi absurd,

trebuie să aibă în jur de 80 de ani. Îl ştiam stabilit în Portugalia, ultima dată când mă

interesasem de soarta lui...

Ilustrând larga aplicabilitate a principiului cauză-efect, oprirea motorului Daciei pare a se

constitui în factorul declanşator al întreruperii reveriilor mele intelectuale. Cum Mihaela

îmi atribuie un orizont cultural ieşit din comun, bineînţeles că m-am limitat la

autodefinirea în gând. N-aş fi găsit prea multe cuvinte ca să-i explic ce pricep eu din tot

ce facem pe-aici. Nici de stadioanele lor n-am auzit mai nimic.




63

E momentul să decidem că o vom apuca pe cărarea propriei inspiraţii şi că ne întoarcem

la maşină la 6 fix. Inginerul avea o prietenă hair-stilistă, tot de origine română – culmea

coincidenţelor! –, pasionată de gimnastica aerobică şi momentan plecată la o vânătoare

vieneză de sutiene tari, eu asta am înţeles din cuvântul „beton”. Ne asigură c-o va

recupera el de pe undeva. Şi dacă nu dă-o-n mă-sa, şi-aşa i s-a cam luat de ea la un

moment dat.




64

Viaţa în B

2005 a fost un an de poveri – deşi am cedat stilului confesiv, nu vreau să mă plâng. Au

fost nenumărate nopţile în care am alternat veghea depresiei cu somnul alcoolic, urmate

de bâjbâiala diurnă pe traseul casă – birou – tribunal. Ţi s-a întâmplat vreodată să te simţi

detestat de divinitate? Y’o ma brother, man!

Credeam că mă voi prăbuşi în curând, în felul meu aşteptam să fiu izbăvit. Întâmplarea

face să scriu toate astea pentru că încă exist. Consemnez tot ce nu izbutesc să explic.

Atmosfera din familia mea a devenit tristă chiar în momentele în care retrogradarea, deşi

evitabilă matematic, se întindea ca o clisă sub ghetele jucătorilor noştri. Tata a trecut pe

lângă moarte, echipa s-a scufundat în B. Dar hai s-o lăsăm baltă, să ne comportăm ca şi

cum ne zbatem deja să ne smulgem din B.

Eu am avut o anumită voluptate a diviziei B: dominam toate meciurile, băteam pe toată

lumea, priveam clasamentul de sus în mod constant. Un an în B a fost ca o cură de

purificare. Se juca muncitoreşte, însă prim-planul aparţinea jocului de fotbal, nu

structurilor de afaceri de partid şi de stat.

Am cugetat chiar că singura atitudine demnă în fotbalul naţional e să joci într-o ligă

inferioară. S-o consideri pe-aia adevărata competiţie, chiar dacă nu-ţi dă paşaport de

Europa şi nici prima pagină a ziarelor de profil. Să te simţi campion. [Cu amendamentul

etic că noi nu alesesem calea aceasta în mod voluntar].

Publicul din Craiova n-a simţit ca mine şi a plecat de lângă echipă; etapă după etapă, am

avut acasă tribune trist populate, decorul unui joc fără elan. Băieţii noştri pasau de-a latul

şi înapoi, adversarii îşi limitau pretenţiile la acoperirea eficientă a propriului careu.

Atunci ar fi fost nevoie de douăzeci de mii de entuziaşti, atunci ar fi fost momentul ca

puştii de pe gazon să se simtă pentru prima dată fotbalişti – adică un fel de bărbaţi.

Din păcate, parcă se căscase o falie între stadion şi oraş. Din păcate, noua echipă nu s-a

călit într-o atmosferă care să-i dea moral de Liga I.

„Înfocaţii suporteri” ai „celei mai iubite echipe din ţară” au început să strâmbe din nas.

Că vocile nu le mai sunt drese financiar. Că de ce să plăteşti 5 lei pe bilet (adică un euro

şi ceva), pentru un meci de rahat din divizia B? Bani de două beri, famelie grea,

remuneraţie după buget. Atât ţine devotamentul când lucrurile merg prost.




65

O pildă în context: imediat după sezonul de B, în 2006, m-am dus să-i admir de aproape

pe funcţionarii europeni din Bruxelles. Trudeau pentru noi, pe salarii grase. Stăteam la

unul din Ibis-urile marginale, în Heysel, chiar lângă stadionul care se numeşte acum Roi

Baudouin. Pe 14 iulie, seara, la întoarcerea din oraş, am văzut băieţi şi fete costumaţi în

tricouri cu dungi roşii şi galbene, fotografiindu-se cu stadionul în fundal. Meci? Dar de-

abia se terminase Campionatul Mondial. Până-n august n-avea cum să înceapă vreun

campionat. Am zărit un tip mai domestic, în tricou alb. Mi-a izgonit curiozitatea cu

răspunsul că lumea se strânsese pentru amicalul F.C. Bruxelles – Galatasaray. „Intrarea e

liberă”, am presupus. M-a privit cam ciudat: „Nu, biletul costă 20 de euro”. Evident,

transformarea mintală în lei s-a produs instantaneu şi mi-a dilatat pupilele: „20 de euro?!

Are you sure? Nu ţi se pare cam scump?” Întrebare prostească, desigur, pentru că

răspunsul nu era greu de anticipat: „Ba da, e mult, dar sunt suporterul lui F.C. Bruxelles

şi când e vorba de asta nu prea-mi stă gândul la bani”.

Poate partea asta financiară te defineşte cel mai exact ca suporter, nu arta scandării

obscene şi nici eroismul probat în încleştările cu jandarmii. Sau poate atât pot să pricep

eu din fenomen.

Cert e că Universitatea Craiova n-a avut alături, în sezonul de B, decât vreo 3-400 de

suporteri constanţi, adică a fost ceva deprimant în toată povestea, cu defilarea poticnită a

echipei cu tot.

Deşi îmi propusesem să fiu prezent la debut, l-am ratat. Mi-am compus mai multe scuze,

cum probabil aţi fi făcut şi voi în locul meu: vremea era nasoală, instabilă, cu ploi din

acelea despre care ştiţi c-au tot inundat România; jucam pe strada Veseliei, pe un teren

cam lipsit de tribune din mahalaua Ferentari; Jan lipsea din Bucureşti; Mihaela mi-a

mărturisit că nu e atât de nebună pe cât mi-aş dori; în ziare scria că organizatorii (echipa a

doua a Rapidului) nu vând bilete în ziua meciului, deşi precizez că nu era vorba de

semifinalele cupelor europene, ci de a doua ligă din fotbalul naţional. Aşa că m-am

resemnat cu gândul c-o să încep să beau bere de la 11 dimineaţa şi m-am aşezat pe

canapea destul de emoţionat.

Emoţia venea din faptul că n-auzisem de niciunul dintre jucătorii noii noastre echipe şi –

mai ales – din rezultatele dezastruoase ale meciurilor de pregătire (între care un oribil 1 –

5 cu Dunărea Giurgiu). Gloriile apuse ale fotbalului oltean emiseseră deja predicţia că




66

sezonul acesta va fi într-adevăr unul de tranzit, însă nu spre A, ci spre C, ţinând cont de

precaritatea lotului şi a resurselor financiare.

A fost un meci cam schimonosit, însă am dat un gol frumos în prima repriză, iar gazdele

nu prea au izbutit să ajungă în careul nostru. Echipa se mişca lent, dar părea sigură în

apărare şi propunea câţiva puştani care promiteau evoluţii interesante. Destule satisfacţii

deci de la o echipă omorâtă şi îngropată în urmă cu doar trei luni, cu un par înfipt în

inimă de autorii nepedepsiţi ai crimei, ca să n-aibă un somn bântuit.

Am respirat atunci un aer de prospeţime, m-am bucurat de ceea ce se anunţa a fi o

sâmbătă a renaşterii, privind îmbrăţişările de final ale unor tineri fără pete de ruşine pe

propriul trecut.

Nimerisem în purgatoriul potrivit.

Ar fi fost prea de tot să ratez şi următorul joc din Bucureşti, dar n-aveam habar ce

coclauri definesc noţiunea de „teren propriu” la Inter Gaz. Nici Google n-a reuşit să mă

consilieze, aşa că m-am bazat pe informaţia culeasă de pe un site al suporterilor:

Universitatea Craiova urma să joace un meci oficial în comuna Popeşti-Leordeni! Lipită

de Bucureşti, ce-i drept, dar comună românească în toată puterea cuvântului, cu hârtoape,

cu praf, cu căruţe trase de cai morţi sau pe-aproape!

Am simţit un amestec de umilinţă şi sete de aventură. Abia aşteptam expediţia, însă era

exclus să le mărturisesc cunoscuţilor că mă voi duce să urmăresc Craiova Diminuata la

Popeşti-Leordeni, pe cea mai renumită păşune din sat. Oricum, băieţii câştigaseră tot în

primele patru etape, deci meciul cu Inter Gaz devenise datoria prioritară din contabilitatea

mea.

Aşteptarea week-end-ului fotbalistic s-a numărat mereu printre hobby-urile mele

(bănuiesc că nu vă mai surprinde plasarea snoabă a două anglicisme în interiorul aceleiaşi

fraze). Ora meciului constituie cel mai important moment al săptămânii, profesional

vorbind. E gândul care mă ajută să mă suport în calitate de avocat, care face digerabilă

săptămâna de trudă la birou şi în instanţă.

Nu m-am numărat niciodată printre personajele lipsite de imaginaţie şi de bun-simţ care

îşi adoră job-ul, ba aş putea spune că munca e cel mai mare cusur al manierelor mele de

maturitate. Sunt făcut pentru tihnă şi contemplaţie şi nu pricep de ce societatea nu




67

priveşte astfel de caractere ca pe motive acceptabile de ocrotire necondiţionată. Nu

pretind decât casă, maşină nemţească şi un venit lunar de trei mii de euro net. Evident, nu

pot promite ceva în schimb. Asta numesc eu a atinge piscurile comunismului. Sau a

coborî de pe ele, ca să antrenezi echipele şeicilor arabi.

Vineri seara am băut o bere cu Jan şi am fixat detaliile deplasării, iar a doua zi, 17

septembrie 2005, la 9 şi jumătate dimineaţa eram deja în maşină, pregătiţi de spectacol şi

de triumf.

Cred că n-a durat decât o jumătate de oră până la concretizarea sumbrelor presimţiri: am

găsit „stadionul” într-o margine nelocuită a comunei, departe de ceea ce înţelegeam noi

prin cadru adecvat unei competiţii sportive. Ne-a mişcat însă decenţa cu care

organizatorii au permis accesul fără a pretinde bani pe bilet. Asta face parte din

regulamentul cosmic al compensaţiei, în opinia multora.

Ai noştri au ieşit la încălzire cu aroganţa tipică primului loc, în ovaţiile oltenilor de

Bucureşti şi-n zgomotul de coji scuipate de localnici. Din chiar siguranţa mişcărilor de

gimnastică se putea deduce care-i echipa mai bună şi cam la ce deznodământ te puteai

aştepta. Jan mă tot întreba cum îi cheamă pe-ai noştri, pentru că nu reuşise să vadă decât

un meci, la televizor. Nu-i recunoşteam nici eu chiar pe toţi: ăla-i căpitanul Ciucă... ăla-i

Dănănae... uite-l şi pe Andrei Copilul de Aur... şi cam atât, urma să ne mai prindem pe

parcurs.

Meciul în sine n-are istoric, am câştigat cu 3 – 0 fără ca adversarii să lase impresia că,

într-un moment psihologic, ar fi putut convinge soarta să le întoarcă obrazul. Am presat

constant, gospodăreşte, deşi ne-a luat vreo jumătate de oră ca să ne croim drumul spre

gol. În prima repriză ne-am nimerit pe partea atacului nostru, admirând de la mică

distanţă ceafa lui Dănănae şi mirându-ne de consecvenţa cu care băiatul îşi făcea turele pe

bandă fără să fie băgat în seamă de coechipieri. La prima centrare am înţeles de ce.

Ne-a satisfăcut însă atitudinea imperială a ansamblului, felul în care echipa stăpânea

maidanul, cu aerul unei principese ieşite la baia săptămânală de ţopârlani. Era singura

manieră acceptabilă de a evolua în divizia B. Localnicii au privit parada fără iluzii şi fără

resentimente, din când în când chiar au aplaudat resemnat.

Dacă aş putea vorbi de o surpriză, asta a fost tocmai sobrietatea echipei. Băieţii s-au

comportat ca un pluton de execuţie. Fără mişcări de balet, fără fiţe, fără proteste teatrale,




68

fără ochi daţi peste cap. Noua Universitatea Craiova nu era croită după chipul şi

asemănarea publică a inventatorului său.

Impactul vizual cu noul stăpân al echipei, Adrian Mititelu, creează disconfort, din pricina

aerului său echivoc (compensat oarecum de un râs aproape candid): tipul gardă de corp,

cu capul ras, discurs agresiv, haine închise la culoare şi ochelari fumurii pentru orice

anotimp – genul de personaj pe care, din firească prudenţă, eşti tentat să-l ocoleşti doar la

lumina zilei, în locuri populate şi pe trotuarul celălalt. Cu începuturi obscure în industria

pâinii (de unde supranumele „Brutarul”, inventat de suporteri), fost luptător de gherilă în

Peluza Sud, a cucerit reduta afacerilor tranziţiei prin mijloace numai de el ştiute şi pare să

corespundă portretului-robot al patronului de club est-european. Deşi n-a dat nicio clipă

impresia că ar fi actualul posesor al comorilor lui Sindbad Marinarul, a fost singurul om

suficient de nebun pentru a reînsufleţi cenuşa fotbalului oltean, chestie pe care, iniţial, am

aplaudat-o cu toţii. Cum am spus, i-a ieşit o echipă de puştani cuminţi, sobri şi dedicaţi.

N-a mai vânat nici vedete răsuflate, nici magicieni dependenţi de dansurile din buric şi

fermecaţi de taraful de lăutari. Poate şi inspiraţia de a-l fi numit antrenor pe Stângă să-şi

fi adus contribuţia sa. Hasta siempre, Comandante!1

Pe antrenorul promovării, Ovidiu Stângă, îl văd ca un tip frustrat şi însetat de revanşă, un

introvertit capabil să aştepte cu răbdare fără margini să-ţi deconspiri punctul slab. A fost

eterna rezervă a „generaţiei de aur” şi bănuiesc că nu s-a obişnuit niciodată să le care

echipamentul (poate numai la figurat) lui Hagi, Petrescu, Lăcătuş, Dumitrescu, Lupescu

et. comp.

Scenă:

Suntem în ’93 şi jucăm preliminarii pentru Mondialul american. Antrenor e Dinu, care

aduce Naţionala în Aula Facultăţii de Drept, la o întâlnire cu studenţii, în preziua unui

1 Pentru ediţia 2011 (nu a campionatului de fotbal, ci a acestei cărţi), mă văd dator să precizez că Adrian Mititelu a risipit în doar câţiva ani tot capitalul de simpatie pe care îl strânsese după promovare. A promis “titlul în 5 ani”, dar n-a reuşit să aducă decât o nouă retrogradare. Dublă retrogradare, şi pe teren şi în afara lui, a unui club înglodat în datorii şi nelicenţiat pentru sezonul 2011-2012. A condus prost afacerea, schimbând antrenorii foarte des şi neinspirat, transferând jucători din ce în ce mai slabi şi refuzând să vândă “vedete” ineficiente, ducând o politică de salarizare falimentară şi mizând nefericit, ca sursă de finanţare, pe nişte acţiuni la Fondul Proprietatea pe care nu le-a mai dobândit. S-a certat cu şefii fotbalului şi a ameninţat cu procese penale. A avut lungi şi absurde dispute cu Primăria Craiovei. Iată un management tip “praful şi pulberea”! În prezent, nu se ştie dacă şi în ce ligă va mai putea evolua Universitatea Craiova… În prima, sigur nu. Sperăm că va fi a doua, nu a treia sau a patra. Chiar şi aşa, e greu de crezut că va reveni în elită pe termen scurt. Iar dacă se va desfiinţa, rămâne cum a zis mama: o să trăiască în amintirea noastră.




69

meci pe teren propriu. Sunt doar doi jucători ai Universităţii Craiova în lot: Stângă şi

Săndoi. În aşteptarea întâlnirii, echipa stă într-o sală de seminar. Stângă şi Săndoi par

discreţi, retraşi, marginali. Nu le solicită nimeni autograf. Un coleg din Craiova – poate

Robert – intră în vorbă cu Stângă; se cunosc şi au câteva amintiri de reînviat. Într-un

târziu, îmi fac curaj să-l întreb pe Stângă dacă echipa se simte în stare să se lupte pentru

campionat. Primul lui impuls este acela de a arunca o privire nedefinită spre grupul de

stelişti. Cu o vizibilă strângere din dinţi răspunde doar atât: „Pentru campionat? Nu, cu

ăştia nu poţi să te pui”. Erau multe subînţelesuri şi multe frustrări în cuvintele alea, un

refuz atenuat de-a mistui umilinţa că nu eşti lăsat să te baţi.

Stângă n-a jucat unde trebuia şi, de aceea, n-a avut nici şansele, nici atenţia de care s-au

bucurat ceilalţi. A încercat doar în crepusculul carierei o experienţă dinamovistă, dar nu

mai conta.

S-a accidentat grav la un meci al Naţionalei de la Mondialul francez, în 1998, prilej cu

care, după propria-i depoziţie, a fost complet ignorat. Nicio încurajare, niciun suport.

Poarta echipei naţionale îi era trântită în nas.

A mai răbufnit public o singură dată, în iarna 2005-2006, la un cantonament în Cipru, în

intersezonul de divizia B. Plimbat cu vorba de Dan Petrescu în legătură cu disputarea

unui amical între Craiova şi Wisla Cracovia, şi-a exhibat telefonic vechiul năduf: „Nu-ţi

bate joc de mine, Dane, că nu sunt la dispoziţia ta! N-ai decât să joci cu Hagi, că doar voi

aţi fost generaţia de aur, nu eu!” Trebuie c-a fost apăsătoare contemporaneitatea

generaţiei Hagi, de-asta e atât de greu să ierţi şi – probabil – imposibil să uiţi.

Faţa Universităţii Craiova ediţia 2005 era deci faţa lui Ovidiu Stângă, o echipă rigidă,

abătută, încrâncenată, interiorizată, aproape autistă. „Nu mă interesează jocul

adversarului, ci doar cel al echipei mele” – acestea erau cuvintele obsesive ale

antrenorului-jucător Stângă, un fel de formulă sacră plasată în fiecare declaraţie.

La Giurgiu am fost cu Peugeot-ul lui Jan şi ţin minte că, la 170 km/h, mi se instalase în

membre un fel de crispare generalizată, de unde şi iniţiativa cerebrală de a formula două

întrebări: una adresată mie („de ce n-oi fi rămas acasă?”), cealaltă remisă spre soluţionare

lui Jan („unde dracu’ gonim aşa?”).




70

A fost a doua oară când îl vedeam pe australianul Baird în atacul nostru şi prima oară

când am mâncat ciolan afumat de la Metro, după meci, cu o poftă nemaiîntâlnită de pe

vremea foametei studenţeşti.

Băieţii au jucat execrabil şi-au câştigat cu 1 – 0 doar pentru că atacanţii Dunării căzuseră

victime unui deochi. Baird alerga mult, însă utilitatea obiectului sferic a cărui posesie şi-o

disputau ceilalţi jucători părea să-i scape.

Pentru că Universitatea Craiova tranzitează rar divizia B, tribunele s-au umplut. Oamenii

strigau de-ale lor: că la faza aia li s-ar fi cuvenit un penalty, că Rapid e mai bună decât

Steaua şi că Universitatea Craiova nu va rezista în divizia A. Nu ştiu cum dracu’ se face,

dar tot insul din tribunele patriei se manifestă ca un frustrat. Eu înţeleg necesitatea

eliberării energiei, dar mi se pare absurd ca, la un picnic de divizia B, să te intereseze ce-

o să facă adversarul la anul, în divizia A.

Că tot am adus vorba de picnic la marginea terenului, evenimentul a avut loc în

Colentina, cu două etape înainte de Giurgiu, atunci când l-am văzut prima oară pe Baird.

„Stadionul” lui Juventus Colentina poartă amprenta inconfundabilă a adăpostului

muncitoresc morbid – stil urbanistic avangardist al comunismului, asemănător cu

brutalismul, inventat de un cizmar anonim dornic să strămute la bloc întreaga populaţie a

patriei. A ieşit cea mai elucubrantă arenă sportivă din lume, ale cărei tribune sunt chiar

balcoanele apartamentelor de bloc (zece etaje, fără pistă de atletism, vă daţi seama ce

presiune rezonantă trebuie să suporte echipa aflată în deplasare!).

Exact în spatele porţii la care Baird a înscris unul din primele sale goluri pentru

Universitatea Craiova, organizatorii amplasaseră un grătar XXL, plin cu cârnaţi şi cu

mici. Era un frig umed, de primăvară timpurie, spaima purtătorului de tijă, dar băieţii

jucau frumos şi ne-au ţintuit acolo, chiar dacă lui Jan îi îngheţaseră mâinile, iar eu

alcătuisem un program de gimnastică pentru degetele de la picioare, pândite de

degerături. Baird a înscris din careu, la o fază confuză, iar noi ne-am extaziat naiv, din

convingerea că Universitatea a adus un fotbalist care ştie s-o bage în aţe (prezumţie pe

care prima ligă o va infirma). La 3 – 0 uitasem de frig şi mi se uscase gura, în ciuda

mirosului de cârnaţi, preocuparea noastră primordială fiind găsirea soluţiei corecte în

materia: Craiova trăieşte în proximitatea renaşterii mitului, sau migrările tectonice au

creat un abis între tărâmul diviziei B şi acela al diviziei A? Nici – nici, aveam să ne




71

lămurim în doar câţiva ani: Maxima era sortită să rămână stingheră în mitologia ei, iar

prima ligă ne va suporta câteva sezoane, până ce erorile catastrofale ale unicului lider ne

vor retrograda iarăşi.

Promovarea s-a decis, practic, la Ploieşti, pe la mijlocul returului, cu mine şi cu Jan

înghesuiţi de localnici pe scările unei tribune părăginite, neîncăpătoare pentru toţi cei

dornici să trăiască pe viu „derby-ul promovării”.

Aveau galerie cu portavoce şi cu steaguri galben-albastre şi credeau că aversiunea faţă de

Oltenia le este suficientă ca să se caţere pe umerii noştri spre fotbalul de vârf. Au greşit

calculele. Galeria noastră a fost întâmpinată cu echivalentul popular al termenului

„felaţie”, dar a ripostat cu un banner de certă inspiraţie: „Bună fetelor!”; i-am tras un cot

lui Jan şi ne-am amuzat pe înfundate.

Cald, ca-n toate primăverile „El Nino” ale poluării iresponsabile, transpiraţie,

înghesuială, meci privit pe vârfurile degetelor, printre capete. Stângă inventează o

centrare divină de pe dreapta şi Baird ne întreţine iluzia c-ar fi atacant pur-sânge, cu o

reluare la colţul lung, fără preluare. Am imita mecanismul locomotor al cangurilor şi-am

chiui până la scâlcierea coardelor vocale, dacă răgetele mânioase din preajmă nu ne-ar

bruia coordonatele de mişcare. Am mimat consternarea şi-am evitat o spitalizare. Petrolul

n-a reuşit să joace fotbal, sau poate noi nu le-am lăsat nicio şansă.

Istoria n-a consemnat numărul sticlelor de bere pe care eu şi Jan le-am dedicat

promovării. Pentru mahmureala cruntă a zilei de după noapte pot să depun mărturie, în

caz că vreo instanţă morală se arată interesată.

Ce m-a deranjat în anul de B a fost demobilizarea timpurie. După Ploieşti am început să

jucăm pe beculeţele de avarie, asta însemnând substituirea necugetată a unor piese

originale din mecanismul echipei noastre. Era să ne dăm duhul chiar pe linia de sosire,

după ce-am fost depăşiţi în cascadă de Urziceni, Motru, Mioveni şi alte câteva echipe

cotizante la campania: „Mişcarea în aer liber înseamnă sănătate”.

Echipa şi-a luat un „la revedere” cam acru de la mine, forţându-mă să înghit o înfrângere

nedigerabilă în comuna Otopeni, pe un teren înconjurat de un gard de sârmă, cu o tribună

pitică în dreapta şi cu o hală industrială în stânga. Penalty pentru ei, un domn irascibil

eliminat tot de la ei, lipsă de decenţă în abordarea meciului din partea noastră, pe urmă un

Baird cu mişcări de felină decapitată, un Jan absent, o Mihaela plictisită de spectacol şi




72

plină de pretenţii (vreau ţigări, vreau seminţe, vreau suc, vreau Lamborghini Murcielago

LP640 – dacă asta n-o fi cumva o exagerare), o tribună suprapopulată, cântecele galeriei

ascultate de foarte aproape, un Stângă indolent, una sau două ocazii ratate, un eu însumi

iritat de traversarea Bucureştiului de la Sud la Nord pentru toate astea. Pentru un 0 – 1 ca

un junghi în coaste.

Păcat, chiar a fost păcat de final. Eram regina seriei a II-a şi am promovat la un punct sau

două distanţă, ca o supermenajeră din literatura pentru găini, din aia jumulită, dar decisă

să reuşească în viaţă. Fericit că renaştem, nu luasem în seamă potenţialul distructiv al

bolilor ereditare.

Mihaela: „Ce vreţi, mă, să faceţi în divizia A? Nu vezi că sunteţi rataţi?”

Cu jumătate de gură, am dat vina pe relaxare.

Jan: „Au jucat ceva?”

Nu.

Jan: „O să fie probleme mari în A”.

Cred că da.

Una peste alta, mie mi-a plăcut. Mă gândisem că 2005-2006 o să fie sezonul maximului

dezinteres pentru fotbalul de pe meleagurile noastre. Dar n-a fost aşa, deşi nu mi-e prea

clar cine şi de ce a luat campionatul în divizia A.

Mi-au rămas alte câteva lucruri: anxietatea debutului de pe strada Veseliei, când n-

auzisem de niciunul dintre jucătorii echipei noastre; senzaţia scăpătării, pe imaşul din

Popeşti-Leordeni; trufia invincibilităţii, după şapte victorii consecutive; golul magistral al

lui Andrei Ionescu din Cupă, cu C.F.R. Cluj; suporterii căţăraţi pe ruinele Polivalentei,

dincolo de terenul suspendat; mirosul de cârnaţi din Colentina; cele 5 goluri din prima

repriză cu Astra Ploieşti; Dunărea revărsată de la Giurgiu; golul lui Baird cu Petrolul;

legitimarea lui Silviu Lung pentru postul de portar de rezervă, la vârsta de 50 de ani.

Astea compun culegerea mea cu amintiri serie B; cum am spus, am fost prea mic pentru

Maxima...

Chiar şi aşa, sunt un pic mândru c-am umblat pe coclauri – m-am simţit ca un suporter

adevărat, pentru prima dată în viaţa mea.




73

Un meci la radio. Transmis mai devreme, povestit mai târziu

Intru cu Mihaela în parcul Castelului Schönbrunn – „Fântâna frumoasă” a Vienei – şi ne

lăsăm surprinşi de copacii tunşi teutonic, adevărate ziduri defensive verzi urmând servil

linia aleilor drepte şi, în combinaţie cu liniştea şi cu albastrul boltei, ni se pare c-am

nimerit în locul acela unde s-a plămădit, din substanţele minerale aflate la îndemână,

primul om care-a trăit pe Pământ.

Simţim că acolo nu e „acasă” – acel „acasă” gri, înghesuit, agresiv, primitiv – şi când

spun asta încerc să nu exagerez cu nimic. E ca un feng shui la scară mai mare, cu asta aş

începe orice manual al omului tihnit.

- Tocmai căzuseşi de la etaj, mă ispiteşte spre pomul păcatului Mihaela după ce am

umblat fără ţintă un timp.

Mda, dar nu ştiu dacă mediul e potrivit.

- Ai probleme şi cu senzaţia de distonanţă. Ce poate servi mai bine cauza terapiei psihice

decât cadrul acesta al calmului desăvârşit?

Credeam că atenţiei tale îi este greu să se-adune aici. Dar dacă exersezi disciplina,

consimt să ies din ascunzătoare cu mâinile sus...

Prin clasa a şasea, ai mei păreau deja consolaţi cu gândul că statutul meu de premiant nu

va împodobi decât blazonul claselor primare, aşa că n-au mai condiţionat plecarea în

tabără de rezultatele la învăţătură. Erau vreo douăzeci de locuri la un hotel de munte, pe

lângă Predeal – hotel care-a fost ars pe rug, în vremea din urmă, ca să-şi piardă faima de

loc blestemat.

Evadare temporară de sub escorta sfaturilor părinteşti, fără lecturi obligatorii, fără ore de

caligrafie, fără să aud că e vremea să intru în casă, sau să mănânc, sau să mă spăl pe dinţi,

sau să mă culc. Acestor coeficienţi de multiplicare a fericirii li s-a adăugat, în chiar

dimineaţa plecării, mutriţa dulce de pe unul din scaunele poziţionate la stânga mea în

autobuz. Îţi vorbesc de Piaza-rea în persoană, de nelimitarea nenorocirilor imaginabile pe

care le prefigurează vecinătatea bobocului feminin îmbujorat, sinteză aparentă a tot ce

poate fi mai inofensiv. Fata asta, mi-am promis atunci, va fi trofeul acestei campanii,

cucerirea mea. Pa, mamă!, m-am apucat să gesticulez cam teatral de la fereastra hârbului,

după ce-mi potrivisem bagajul în spaţiul special alocat. O să fiu cuminte, păi altfel cum?




74

Aveam pe mine treningul cel nou, cumpărat de mama de la magazinul universal, prilej

pentru tata să observe câte sacrificii fac ei, adică mai mult el ca să-i fie de bine

haimanalei ăsteia insensibile la marele deziderat părintesc – acela de a deveni star şcolar.

Era o treanţă ieftină, sută la sută plastic asfixiant, nu cred că termenul „sacrificiu” reflecta

cu acurateţe gestul achiziţionării acelui acoperământ.

N-aveam de unde să ştiu, la vârsta mea, că ne aflam chiar pe culmile celor 40 de ani

ruşinoşi, deşi uitându-mă la camarazii de autobuz puteam descoperi sacrificii părinteşti

similare în oglinda deprimantă a bulendrelor lor. Măcar eu purtam în bagaj arma secretă,

adidaşii sârbeşti de culoare roşie din care-mi fabricam însemnele dominaţiei în cercul

celor apropiaţi prin vârstă, gestică şi limbaj. Îi cam terfelisem la fotbal, dar îi ţineam încă

în serviciul mândriei mele, din lipsă de prospături.

De-acum autobuzul se tot îndepărta de mâna ridicată a mamei, în timp ce mă lăsam

măcinat de gândul că bobocul de fată nu-mi aruncase nici măcar o privire – părea

absorbită într-o conversaţie despre isprăvile unui şoarece din desenele animate de la

emisiunea „Magazin duminical” – şi am avut senzaţia, pentru prima dată, că sângele care

îmi curge prin vene secretă un fel de tristeţe, iar pentru o plecare în tabără lucrul ăsta

părea nelalocul lui. Şi nu puteam identifica şi clasifica vinovaţii, asta mi se părea cel mai

greu de îndurat.

Am înşfăcat prima ilustrată pe care am găsit-o acolo, în hotel, şi-am mâzgălit pe ea Dragă

mamă şi tată, am ajuns în tabără şi peisajul e minunat. mă simt bine şi mi-am propus să

mănânc tot, nu vă faceţi griji. m-am împrietenit cu toţi, chiar de pe drum, după ce le-am

arătat mingea de fotbal. v-am zis eu că mingea asta face minuni. nu mai am loc pe vedere,

aşa că vă pup. freddy. Am desenat şi o siluetă umană stilizată, ca să am umor, pe colţul

din stânga sus, un gogoloi pentru cap şi cinci beţe pentru trunchi şi membre, dar n-am

reuşit să evit coliziunea cu scrisul decât aşezând-o orizontal. Nu pretind c-aş fi avut

presimţiri.

Cauza hipertensiunii mele era însă bobocul de fată, sau nu atât ea ca entitate stabilă în

sine, cât gândul că, pentru prima oară în viaţă, o fată trebuia să afle că îmi trezeşte

furnicături. Deci furnicăturile preexistau în mine, dormind.

Culmea e că nu-mi acorda nicio atenţie; la sala de mese, la plimbări sau la jocuri trăda un

comportament de oarbă în raport de prezenţa mea şi lovitura de măciucă a descurajării am




75

primit-o când vreo doi care au băgat-o-n seamă au fost trataţi cu sictir. Singurul refugiu

era exersarea vigorii masculine în jocul de fotbal, în comentariile asupra fotbalului, în

conflictele iscate de fotbal, în trimiterea intrnţionată a băşicii de cauciuc pe direcţia

bobocului nesimţitor şi în duelul vesperal cu perne decis prin tragere la sorţi, după un

model inspirat tot din fotbal.

Dar într-o zi vremea s-a încălzit din nimic, am observat terifiat, pe gheaţa din jurul

tălpilor, vinişoarele unor fisuri. Bobocul de fată m-a rugat pe mine să le împrumut, ei şi

mimozelor înconjurătoare, mingea de cauciuc. A strecurat în ecuaţie şi un zâmbet

aproape timid.

I-am oferit-o ca pe un inel de logodnă, cât pe-aci să mă prăbuşesc în genunchi. Mingea de

pe umeri mi-ai furat-o de mult, boboaco şi dacă tumbele ei te distrează nu ezita s-o baţi

de pământ, am îndemnat-o în gând.

În protestele tinerilor spartani, toţi labagii convinşi, i-am cedat pe termen nelimitat

detenţia precară a obiectului rotund – nu mai ţin minte dacă era vorba de minge sau de

cap.

Seara, în cameră, am devenit ţinta băşcăliei invidioase şi prada predilectă a proiectilelor

umplute cu puf. Fereastra ei rămăsese acolo unde-o ştiam, la etajul unu, chiar lângă a

noastră, am văzut-o deschisă şi eram convins că suntem auziţi şi că sunt simpatizat şi

compătimit. Nu ştiu ce mi-a venit să fac din pervaz podium şi să le răcnesc brutelor cu

perne în dinţi cele două versuri eminesciene menite să arunce o umbră de scepticism

asupra ascendenţei romane a poporului român, ţinând cont că nici măcar apartenenţa la

specia umană a populaţiei de pe aceste meleaguri nu este probată deplin. De alături s-a

auzit un chicotit, urmat îndeaproape de vocea prinţesei înduioşate care-şi aruncă batista

umezită de lacrimi – poate şi cu uşoare urme de muci – către cavalerul învingător în

turnir: „Bravo, Freddy, eşti cel mai bun!”

M-a cotropit ameţeala, ce-i drept, dar nu atunci am căzut, ci a doua zi. A doua zi, când

ne-am zâmbit încă de la micul dejun şi când mi-era ciudă că această zi, deşi a doua de

când am primit semnul de reciprocitate era în acelaşi timp şi penultima din săptămâna

acordată acestei lacune şcolare din procesul de învăţământ. Încă o plimbare cu

telescaunul, un meci de fotbal, o bătaie cu pernele, focul de tabără şi-apoi casă, regrete,




76

manuale, părinţi. Sărut-mâna, mamă, bună, tată, m-am prezentat ca să-mi vârâţi iar zăbala

în gură, că mi se făcuse urât.

N-au rămas decât zâmbetele.

Prin capul meu se mai zbăteau şi cuvinte, dar odată scăpate din creier le astupa un

căpăcel de prin gât, cred că din teama de a nu fi trimis la plimbare şi pentru ca ruşinea

rejecţiei să nu mă stigmatizeze definitiv. Şi disperarea impotenţei verbale m-a împins

către un ridicol succedaneu de comunicare, în chiar după-amiaza aceea penultimă când

îndrăznisem să-i spun „poftă bună” înainte de masa de prânz şi ea-mi mulţumise frumos

toată numai surâs şi când împărţisem o sticlă de bere cu amicul din cameră cumpărată de

el din avalul telescaunului prin intermediul unui turist cu suficienţi ani în spate ca să fie

servit.

Rămăsesem singur în cameră şi alături iarăşi geamul deschis şi mi s-a părut c-o simt

undeva în preajmă, aproape cât să întind mâna, pândind un cuvânt. Iarăşi căţărarea pe

pervaz, în întâmpinarea sorţii care-mi cerea un discurs de pe podiumul meu de Hyde

Park, dacă nu acum nu mai văd când şi-am început să comentez ca la radio, în gura mare,

un meci de fotbal imaginar, cu ritm alert şi cu goluri multe, cam cum îi văzusem pe nemţi

în semifinala campionatului mondial. Era cam tot ce găsisem de spus ca să nu scap vreo

mărturisire şi ca să nu fiu respins, de data asta nu putea decât să râdă ca de-o trăsnaie,

cred că nimeni nu-şi mai duhovnicise iubirea sub forma golului marcat de Rummenigge

în minutul 102 al unui meci epocal.

După fluierul final mi-am şters fruntea de broboanele compuse din apă, malţ şi hamei şi

mi-aş fi regăsit camera dacă talpa adidaşilor roşii n-ar fi apăsat prea ferm o stinghie

necrozată din partea exterioară a acelui pervaz. Şi-am văzut cum suportul adidaşilor mei

sârbeşti se dădea bătut fără luptă şi pe urmă n-am mai ştiut nimic.

Mihaela tace, în sfârşit. Mă strânge de mână cu forţa de atunci, de la început. Nu mai face

mişto de mine, deşi niciodată n-am fost mai demn de a fi biciuit. Poate i-ar fi plăcut şi ei

să aibă un pretendent însângerat pe conştiinţă, în copilărie sau altădată, oricând.

Am ajuns la un fel de băltoacă ornată cu raţe sălbatice vii, Mihaela le-a aruncat pe tăcute

câteva firimituri dintr-un sandviş şi ne dăm amuzaţi cu măsură de hărmălaia aviară a

luptei pentru firimituri. Fac o poză având ca fundal silueta Castelului Schönbrunn, la vreo




77

zece minute de mers în direcţia pe care am fi putut-o indica şi cu degetul. Şi plecăm într-

acolo, astfel cum ne-am propus.

Nişte dureri atroce de cap mi-au dereglat inconştienţa abia a doua zi pe la prânz, când

auzeam prin jur tot nişte voci de puştani, fete şi băieţi, dar ăştia nu vorbeau decât de

operaţii de apendicită şi de câtă frică li s-a făcut odată cu apropierea ceremoniei de

lepădare chirurgicală a micului maţ congestionat.

Am înţeles destul de rapid că sunt întins pe un pat. Cu timpul, am reuşit să deschid ochii

şi să identific alte câteva obiecte cărora le-am asociat cuvântul „pat”. De mai multe ori

„pat” în aceeaşi încăpere înseamnă cazarmă, puşcărie sau spital. Durere. Spital. Asta era!

Ajunsesem într-un loc potrivit cu starea mea.

A fost nasol, amice, aveam să-l aud pe colegul de cameră povestind în autobuz. Fata a

început să ţipe şi ne-am repezit cu toţii ca să te vedem încovrigat pe un covor de cioburi,

cu sângele şiroindu-ţi din frunte. Scânceai jalnic şi am vorbit cu tine fără să ne dăm prea

bine seama dacă mai vrei să te întorci să exişti. Au băgat ăia în telescaun o viteză de raliu

şi mă ţineam atât de strâns de fierătanie că n-am reuşit să-ţi blochez scurgerea spre hău

decât cu piciorul, ţipând ca fraieru’ la tine că de ce nu încerci să te-ancorezi şi tu de

scaunul ăla, cât de puţin.

Tata a apărut cu radiografiile în mână, cred că a treia zi, s-a uitat la mine cam cu milă

cum refuzam hrănirea cu spălătura aia de vase din spitalul cel vesel de-acasă şi-a zis se

pare c-ai avut noroc şi de data asta măi, Fredişor, tu ai ieşit cu curu’ din maică-ta şi-au

avut dreptate rudele tale comunale când ţi-au ursit baftă printre închinăciuni.

Aveam vreo zece copci în frunte, se cuvine recunoscut, dar pe interior nu se detectaseră

stricăciuni. Ca să nu mai zic că nici nu terminasem bine de numărat paturile spitalului din

Braşov, alea pline de apendicişti, c-a apărut profesoara mea stupidă, cu o moacă picată de

la presimţirea vreunui proces de culpă în supravegherea minorului încredinţat de părinţi şi

după ce mi-a pipăit turbanu’ şi-a întrebat cum îmi e auzind „groaznic” – un nou picaj

facial –, face: plecarea e azi, Freddy, am venit să te iau, responsabilitatea mea e să te duc

acasă, adică de unde te-am luat, hai, te rog eu, încearcă să te ridici, le-am explicat situaţia

doctorilor şi sunt de acord. Timiditatea nu mă putea trăda în acele momente extreme,

desigur, şi în loc să-i rezum fanteziile mele lubrice cu vreo rudă de-a ei în linie dreaptă,

sau, abdicând de la solemnitatea momentului, s-o anunţ că sunt gata să-i graţiez rudele,




78

dacă-mi permite să-i vâr responsabilitatea-n găoază, am bâiguit da, doamna profesoară,

‘mneavoastră cunoaşteţi mai bine ca oricine menirea păsărilor migratoare, încerc să mă

ridic.

Am izbutit după mai bine de-o oră de ghiulele bântuindu-mi ţeasta şi ea nu reuşea să-mi

ofere decât o încurajare didactică pe tema lipsei de voinţă, iar când într-un târziu m-am

văzut în picioare a trebuit să îmbrăţişez rapid peretele cel mai apropiat, pentru ca turbanul

de o sută de kile să nu mă tragă înspre podea.

Să nu mă întrebi despre infinitatea feţelor coşmarului pe parcursul celor 10 ore de drum,

cu pauze de pişare, vomitare şi adăpare şi cu bobocul de fată împietrit la locul lui,

învăţând pe dinafară natura de dincolo de fereastră şi de şosea şi nearuncându-mi nicio

privire, exact ca şi în urmă cu o săptămână, pe sensul opus.




79

Partea a II-a

LUPTA CU ÎNĂLŢIMILE

Vineri, 28 iulie 2006

O zi până la debutul în divizia A.

Scepticismul e generalizat, exceptând poate anturajul echipei, însă e greu de explicat

logic siguranţa patronului actual. Lasă impresia că e bolnav.

Achiziţiile sunt jenante: doi australieni anonimi şi trei juniori din Sibiu. N-avem echipă

secundă în niciuna dintre competiţiile oficiale. Până şi suporterii încep să se întrebe ce

căutăm în divizia A.

Amicalele de vară pot fi menţionate la rubrica de calamităţi. Putem contabiliza la minus

un turneu în Germania anulat şi doar două goluri marcate în cele patru meciuri cu echipe

româneşti de pluton sau de eşalon inferior.

În rest... un antrenor Stângă imperturbabil, un preţ al biletelor între 10 şi 20 de lei

(„tribune goale” se traduce asta în zona noastră defavorizată de soartă), o temperatură

preconizată de 35 grade Celsius la ora meciului, o presă centrală care n-are ochi decât

pentru Steaua – Dinamo – Rapid, accidentul de motocicletă al premierului comentat şi

adnotat, un Bucureşti aproape abandonat în virtutea exodului de concediu, un conflict tot

mai dement între Israel şi Liban, niciun val tsunami în Indonezia, singurul nostru

preşedinte raportează la Bush care-ntâi îi zice „domnu’ prim-ministru” şi pe urmă

pretinde că ei, de fapt, sunt friends mai de mult, o tragere la sorţi destul de complicată

pentru turma baciului mesianic în anticamera Champions League (Standard Liege, eu ştiu

ce să zic...), un tip de pe Net salvându-mi ziua de la anonimat cu observaţia: „Becali va

avea încă o ocazie să pupe icoane, e chiar recomandat pentru el până ajunge şi medicina

la nivelul la care îi va găsi un tratament mai bun”, o bănuială de specialişti cum că prin

2080 plajele de la Mediterană pot deveni inutilizabile din cauza încălzirii globale şi lista




80

s-ar putea prelungi către tot plicticosul şi irespirabilul lumii care am devenit. N-am vrut

decât să vă ofer un cadru general.

Anticipez un joc lent şi dezlânat pe toată suprafaţa de joc, pentru că F.C. Vaslui pare o

echipă la fel de suferindă şi de peticită, gata oricând de antifotbalul total.

M-aş mulţumi şi cu o victorie întâmplătoare, ţinând cont că etapa viitoare ne aşteaptă

Steaua, în capitală. Obrăznicia de-a reveni în prima ligă ne va fi pedepsită din primele

cinci etape, când ne vom culege de pe jos, în transa premergătoare comei, dinţii risipiţi de

Steaua, Dinamo şi Rapid.

Vor reîncepe calculele: sezonul 2006 – 2007 s-a dus, în 2008 poate promovăm iar (dacă

nu vindem pe nimeni), iar în ultima etapă din 2009 s-ar putea să scăpăm de retrogradare

cu o victorie la Bistriţa sau la Piatra-Neamţ.

Nasol e c-o să mă apropii de 40 de ani şi că şansa mea de a mai prinde o echipă frumoasă

la Craiova o să pâlpâie tot mai timid. Mi-e că încă vom visa ca, prin 2015, să batem şi noi

pe Dinamo, ca să ne răcorim1.

1 De fapt, aveam s-o batem pe Dinamo în 2009, cu 2 – 0, într-un meci perfect al celui mai bun dintre sezoanele noastre din secolul XXI în prima ligă. Atunci n-am jucat în cupele europene doar pentru că un dubios scandal legat de licenţiere a făcut să asistăm la un noncombat revoltător în ultimele două etape. Pe urmă lucrurile au mers tot mai prost, iar în primăvara lui 2011 a venit, firesc, a doua retrogradare. Pe Steaua n-am bătut-o niciodată în aceste cinci sezoane de prima ligă. N-am câştigat niciun trofeu şi nici n-am ajuns să jucăm vreun tur european, fie el şi preliminar. În 2006 ni se promisese titlul în 5 ani…




81

Miercuri, 2 august 2006

Am izbutit să lipesc cu scuipat cioburile demnităţii noastre olteneşti abia după patru zile

de la calamitate.

Şi nu mă refer atât la nulitatea scorului şi a meciului în general, cât la acea inedită

senzaţie de fierbinţeală a falimentului, trăire ce a acompaniat toată transmisia televizată.

Inutilitatea cotropitoare a Nimicului, un fel de Sahară fotbalistică înghiţind tigvele

aventurierilor impostori, cu tot cu cangurii lor de povară proaspăt aclimatizaţi.

Ne-am spart capul de zidul diviziei A. Asta chiar doare.

N-am prins însă o amărăciune de proporţii, ca-n vremurile bune, pentru că au lipsit câteva

ingrediente, precum imprevizibilitatea sau iluzia dublu rafinată. Ştiam că avem vocaţie de

rataţi, mai pe scurt.

Văzând echipa în B, îmi propusesem să judec simplu, inginereşte: la B e-n regulă,

manifestăm mediocritatea prescrisă de regulament. În perspectiva promovării era de

aşteptat ca finanţatorul să recurgă, la rându-i, la câteva raţionamente lipsite de

complexitate, originate în observaţia directă (genul: „ca să cumpere mere, deci să le aibă

când vom citi despre posesiunile ei în manual, Ana are nevoie de bani”):

1. maniera de a juca în B se poate dovedi sinucigaşă odată mutată în A;

2. dacă mizezi pe creşterea valorică abruptă a unor adolescenţi, nu dovedeşti decât

că ai interpretat în sens literal alegoria mioritică din jurul copilăriei domnului Făt-

Frumos;

3. dacă nu transferi 5-6 jucători adevăraţi, rişti ca echipa ta să se dovedească

incapabilă de a se apropia, cu tot cu minge, de poarta lui F.C. Vaslui.

Nu era greu ca lucrurile astea să-ţi treacă prin cap. Socotind şi accidentările de durată a

doi jucători care-au cântărit greu în B, nu prea mai e loc şi de speranţă în ecuaţie. Şi nu

mai înţeleg circul cu declaraţiile despre podium şi Cupa UEFA, când toate indiciile

raţionalului, previzibilului şi rezonabilului coboară echipa, cu un LGV (lift à grande

vitesse), către subsolul ierarhiei din elita fotbalului românesc.

Cel puţin până la ora 17, nici măcar n-avusesem o sâmbătă foarte proastă.




82

„Ei, iată că azi începe!” – exact cu gândul ăsta am sărit din pat pe la 8 şi-am înhăţat

extensorul (bine, n-am făcut împachetări şi nici n-am dat la pedale, nu mă credeţi chiar

aşa devastat de obsesia muşchilor societăţii de consumaţie).

La cumpărături am mulţumit zâmbind frumos unor vânzătoare greţoase, am aruncat banii

pe câteva felii de Serrano de fiţe şi mi-am luat nişte mânzat pe care să-l înec în

gorgonzola şi mai pe urmă în butoiaşul de Löwenbrau pe care-l cărasem din Germania

anume ca să am parte de un debut fericit, în compania lui Jan. Mi-am luat şi-un sacou

Cavaliere maro de-o sută de dolari din Mall şi cred c-a fost pentru prima dată când am

plătit cu cardul meu valid only in Romania, BCR Business Card. O dimineaţă perfectă de

sâmbătă, în general.

Jan urma să apară pe la două – trei şi-am deschis cu două Bavaria la 0,33, frustrat de

aşteptare şi apăsat de conştiinţa insuficienţei butoiului din frigider. Ah, şi soră-mea m-a

cărat cu Chiompi la doctor după ce mi-a învins tentativa de opoziţie – simulată – cu un

ţipăt pe care l-am găsit cam feroce, cum ar fi „bă, da’ nu ţi-e ruşine, chiar te doare-n cur

de pisica asta?”, întrebare desigur retorică, terminată cu o nuanţă de reproş în sensul că

de-o săptămână „se tot roagă de noi”. Ea.

Deci la ora meciului toate erau rezolvate: Jan răsese şi el două Bavaria la 0,33, pentru

egalitate, făcusem poze ciocnind halbele cu Löwenbrau (fără ca pelicula să surprindă şi

urarea de campionat bun), eu aveam şi o poză single lângă televizor, la bustul gol. Cu

stindardul Craiova Maxima ridicat şi cu Mihaela plimbându-se în chiloţi prin cadru – „ca

din întâmplare”, s-a scuzat ea –, Chiompi zăcea blazată pentru că pierduse cantitatea de

sânge necesară analizelor, aveam alune de la Gima, ţigări americane King Edward de la

benzinăria Agip Piaţa Sudului, iar prin minutul 10 chiar reuşisem performanţa să le

expediez pe Mihaela şi pe soră-mea la vânătoare de bluziţe reduse, în oraşul cel vast.

Instinctul de animal dominant feroce şi sadic nu-mi împungea ţeasta, iar pentru dozarea

cât mai exactă a tensiunii narative aţi observat că nici nu l-am lăsat de bănuit până acum.

Răul s-a produs în copilărie, când m-am lăsat educat.

Oricum, eram îmbrăcat cu chiloţi mov Cover Me de pe Aleea cu Castani – jalnic, ştiu, pe

vremea aceea nu-mi păsa de mediocritatea standardului meu de viaţă –, peste care

aplicasem pantaloni scurţi galbeni dintr-un fel de fîş Erre cu dublură de pânză la interior

(Mihaela chiar m-a întrebat, la un moment dat, cum dracu’ rezist pe căldura aia cu 3




83

perechi de chiloţi pe mine?, nu mai ştiu ce i-am zis, probabil că sunt un erou, dar dacă

băieţii au supravieţuit pe teren, în soare, la 40 de grade Cî mare, eu de ce nu?) şi... dacă

mă uit bine la mine... cam cu atât! Celelalte părţi ale corpului erau acoperite cu pielea

mea naturală. Jan purta bermude de jeans albastru Diesel şi tricou maro Kenvelo cu petic

cusut la mişto pe piept în formă de buzunar, şosete J. Press şi espadrile Millenium, pentru

că era cum ar veni în vizită şi cred că avea reţineri în a-şi îngădui lejeritatea mea. Mihaela

avea chiloţi negri oarecum boxeri Angel şi maieu negru Max Mara, iar soră-mea era

îmbrăcată cu colanţi gri Killtec şi cu tricou galben fără mâneci MNG Basics. Când au

plecat în oraş, Mihaela avea rochiţă până la cur Pepe Jeans cu floricele pe fond bleu, iar

soră-mea un deux-pieces kaki Columbia şi papuci Juliet1.

Am avut timp să observ toate astea pentru că meciul de fotbal a fost îngrozitor. Două

stângăcii ale lor din debut aş putea spune c-ar semăna cu două ocazii de-ale noastre de la

început, dar e destul de jenant să mărturisesc că meciul a mai durat 85 de minute doar

pentru că aşa a decis un arbitru insensibil la suferinţele actorilor şi privitorilor. Nu mi-am

imaginat că ne putem prezenta chiar aşa. Am fost copleşit.

- Ce zici, mă, iar o să avem un campionat trist? Ne-o apuca şi vara viitoare în A?

(Jan)

- Nu-mi amintesc un joc mai penibil. (Gura mea)

Într-adevăr, de o asemenea paradă a nulităţii nu mai avusesem parte în

contemporaneitate. O alergare lentă, dar bezmetică, pase direcţionate către adversari în

proporţie de 75%, centrări prin spatele porţii în proporţie de 90%, haos omniprezent şi

bun-simţ fotbalistic omniabsent. Ne vedem peste o săptămână, pe 23 August (sună mult

mai decent decât „pe Lia Manoliu”), cu Steaua, ca să râdă de noi. Ca să-i livrăm lui Gigi,

pe gratis, gata de sacrificiul suprem, o turmă de oi.

În stilul inuman propriu activităţii de comercializare a cuvântului, presa centrală ne-a

desfiinţat. Ne-a anulat ca echipă. Ne-a negat dreptul ontologic de a ne fi strecurat în

1 Ca fapt divers, unii s-au mirat de aceste detalii vestimentare din carte; cică ce-i prosteala asta, să mă apuc să înşir nişte denumiri de trenţe … de unde până unde?! Prima întrebare pe care mi-a pus-o o cunoştinţă feminină, după ce a citit cartea (mă rog, cred că a selectat doar pasajele extrafotbalistice) a fost: “tu ştii mărcile tuturor hainelor pe care le porţi? Nu mi-aş fi imaginat chestia asta etc.” A trebuit să mă explic: stai, că nu-s chiar psihopat, asta se vrea o discretă trimitere culturală, un fel de omagiu pentru autorul splendidului roman-fabulă al corporatismului American Psycho, Bret Easton Ellis. Iată, m-am îndurat să ofer şi aici o mică cheie de lectură pentru unele pasaje din această carte, poate nu chiar într-atât de frivolă cum pare…




84

divizia A. „Ce căutaţi voi aici?”, s-au mirat. Cupa UEFA? Ha – ha – ha. Mai bine ne-ar

îngrijora baremul şi penalizarea pe care-o să ne-o lege de coadă după ce ne scot în şuturi

din Liga I, fostă divizia A.

La nivelul acesta se dezbat problemele fotbalului românesc la televiziuni şi în presă,

pentru că acesta este palierul academic penetrat de inteligenţa personajelor implicate în

fenomen. Voluptatea loviturii destinate înroşirii botului celui slab, iată înaltul crez etic ce

le-a călăuzit nu doar copilăria, ci şi lucrările de doctorat.

Se cheltuiesc numeroase componente ale limbajului ranchiunos şi injurios pentru a se

determina cine şi de ce joacă bine sau slab. Noi jucăm prost şi suntem executaţi pentru

aroganţa de-a fi râvnit la rapturi mafiote de anvergura celor din divizia A. Echipa noastră

va fi înghiţită pe nemestecate, cu gălăgioasa ei conducere cu tot. Pentru că lighioanele cu

experienţă ne-au prins punctul slab: stăm prost cu banii.

Şi e clar că ne aşteaptă o agonie lungă, dacă nu s-o îndura de istoria noastră măcar vreun

grup petrolier acolo, ceva...




85

Joi, 3 august 2006

Poimâine jucăm cu Steaua, să fie într-un ceas bun!

Parcă jocurile astea cu Steaua îmi eliberează energiile negative, îmi fură oxigenul, mă

paralizează prin previzibil şi prin lipsă de sens. De fiecare dată ştiu că e tot mai

improbabilă victoria Binelui, că ne apropiem de triumful etern al bâtei noduroase din

mâna semenului reîntors în peşteri şi în păduri.

Echipa noastră manifestă un optimism iresponsabil. Nu ştiu dacă e o poză pentru moralul

suporterilor sau dacă tinereţea le interzice jucătorilor Universităţii să se considere

irevocabil rataţi.

Mi se pare, totuşi, deprimantă insolenţa aceasta de a afirma că vei învinge Steaua în

deplasare, la o săptămână după ce te-ai comportat penibil cu Vasluiul în ograda ta. E ca şi

când mi-aş fi propus eu să bat Levantul prezidenţial la tiraj şi la traduceri, cu Huţa în

talerele balanţei, apărută anul acesta la Editura Teleormanul Liber.

Ne minţim ca fraierii, am putea câştiga trofeul „Coloana infinitului” la fanfaronadă,

atribut detestabil al spiritului oltean.

Nu ştiu ce e mai rău: că vom fi umiliţi prin joc, că pregătim înfrângerea cu indecenţă, că

trăim încă într-o ţară cu orizont atât de întunecat...

Suntem la stadiul în care malformaţiile comunismului nu mai urmăresc să ne distrugă, ci

doar să-şi stoarcă o lacrimă pe mormântul nostru, după ce l-au săpat. Ne compătimesc.

Ne spun că s-a ales praful. Că nu mai simt decât o milă sleită. C-am ajuns să fim bătuţi în

treacăt, ca orice echipă a amatorilor mahmuri în căutare de senzaţii tari. Că figurăm la „şi

alţii” prin palmaresurile lor.

Sau, nu ştiu dacă nu cumva e mai tragic că embrionul ăsta al comuniştilor, Steaua, începe

să fie icoana copiilor capitalist-democraţi. Este greu de suportat oroarea de a vedea că

Steaua a devenit, realmente, o echipă iubită în toată ţara. Că puştimea română ştie primul

unsprezece pe dinafară. Că Bănel e în topul celor mai mari, buni şi drepţi români, de la

Cuplul Fondator Burebista – Decebal (rămas, totuşi, infertil înaintea descinderii virile a

lui Traian) şi până la triada Elenelor fatale ulterioare – Lupescu, Ceauşescu, Udrea.




86

Sigur că da, e sindromul Craiova ’83, responsabilitatea aparţine în bună măsură

semifinalei de Cupa UEFA din 2006. Poate şi caselor pentru sinistraţii inundaţiilor. Şi

acaparării graţiei divine. Şi halucinaţiilor colective, naiba mai ştie?!

De la generalii comunişti care n-au tolerat ideea de înfrângere într-o competiţie sportivă

internă timp de peste 100 de meciuri şi până la fugărirea echipelor adverse cu punguţa cu

doi bani s-a scris istoria ataşamentului popular.

Steaua e paradigma gloriei pe aceste meleaguri, e blazonul desfrâului de a fi român. E

talentul de-a evita să-ţi speli obrazul, pe motiv că fardul îl poate face să pară la fel de

curat, ba îi imprimă şi aer distins.

Steaua e ruina noastră morală, dar noi o admirăm ca pe o falnică citadelă. Steaua e

oglinda noastră şi poate de-asta ne-am îndrăgostit de ea.

Bate-ne, Steaua, că ne-am vândut sufletele pentru slava ta!




87

Luni, 7 august după-amiaza, 2006

Oooooffffff! – şi tot m-am oprit la timp, situaţia merita câteva rânduri de „o” şi câteva

pagini de „f”.

Mi-e lene.

M-am trezit greu.

Am întârziat la birou.

M-am întrebat dacă senzaţia e asemănătoare cu aceea de vomă, pe măsură ce mă

apropiam de locul în care vii de bună-voie ca să munceşti. Adică să te lepezi de

sentimente şi de nevoi. Să te anulezi. Vorba Archebuzei lui Alexandre Jardin (cel care

scrie romane de dragoste pompoase): „sunt total împotriva muncii, pentru că-i

îndepărtează pe bărbaţi de femei” – mă rog, argument valid „pe vremea bunicii”, când

forţa de muncă era preponderent masculină, deci oamenii nu-şi mutaseră satisfacţiile

sexuale tot la birou...

Mi-aş fi admirat pereţii sufrageriei toată ziua. Zăcând într-o rână şi plângându-mi de

milă. Nu mai ajută nimic. Sau mă ajută la nimic.

Meciul de sâmbătă are partea lui de contribuţie, presupun.

Vineri, la 18,45, urinând la birou, mi-am zis că ăsta trebuie să fie cel mai plăcut moment

al săptămânii, al oricărei săptămâni. Eşti la două zile şi ceva de reîntoarcerea la

activitatea care, potrivit tezelor darwiniste, l-ar fi făcut posibil pe om, la o zi de meci, la o

oră de bere, la două ore de vizionarea unui film, la 14 ore de plecarea la cumpărături, la o

zi jumate de cursa de Formula 1, la 45 de minute de canapeaua de-acasă, la o oră jumate

de cină (singura masă a zilei), la 18 ore de vizionarea celui de-al doilea film, uneori la o

juma’ de zi de plecarea în vizită la părinţi.

În schimb, lunea, la ora 7,30, urinând acasă, îmi spun că ăsta trebuie să fie cel mai

cumplit moment al săptămânii. Sunt la 5 zile de seara de vineri în jurul orei 18,45, la şase

zile jumate de meci, la numai o oră jumate de activarea cartelei care-mi semnalează

prezenţa în cuşcă şi de salutarea feţelor ostile de prin preajma biroului, la 13 ore de prima

cină a săptămânii (singura masă a zilei), la 12 ore jumate de ştirile din sport de la Antena

1, la o zi sau două de rugămintea infectă de a mi se admite o cerere adresată nu ştiu cărui

preşedinte de instanţă, la o oră de oprirea la benzinărie, la 3-4 ore de depresia de a te auzi




88

vorbind într-un sumbru limbaj profesional, la 45 de minute de a-mi înveşmânta trupul

într-un costum constipat şi la nenumăraţi ani-lumină de tot ce-am visat.

Vineri, la 18,45, ca supliment de bună-dispoziţie, mai aveam în portofel trei bilete roşii,

de-alea mai de fiţe, pentru tribuna 0, 30 de lei bucata, pe care scria: Steaua Bucureşti –

Universitatea Craiova, 5 august 2006, ora 21, stadionul Naţional din Complexul Lia

Manoliu.

Problema nu e că ne-au bătut destul de lejer ci că, după propriile lor declaraţii, ai noştri

au jucat la capacitate maximă. Că ne-am reconfirmat inadecvarea (iată c-am găsit un

eufemism drăguţ). Şi că epoca suferinţelor e departe de-a fi apus.

Dezastrul părea inevitabil pentru că:

1. vineri am rămas fără antrenor, motivul pentru care Stângă a decis să lase echipa

chiar în preziua meciului fiind sortit a rămâne misterios;

2. tot vineri au încetat brusc declaraţiile belicoase dinspre tabăra noastră, accentul

fiind mutat spre necesitatea aducerii unui antrenor străin;

3. echipa nu mai juca nimic de câteva luni, cu mult înainte de terminarea returului

din B – deci ar fi fost nevoie de o minune ca să-şi revină tocmai pe terenul

semifinalistei UEFA;

4. câţiva dintre jucătorii noştri depuseseră memorii la Federaţie, solicitând achitarea

unor restanţe financiare.

Orice s-ar spune, aceasta nu este o atmosferă a performanţei. Avem o echipă minusculă,

hrănită din nostalgii. Avem în teren 11 băieţi care nu ştiu să se comporte ca o echipă. Nu

ştiu să pună presiune, habar n-au cum se ajunge la poarta adversă. Avem un portar care

visa la Naţională din divizia B, iar acum face gafe de începător. Avem o apărare bâlbâită,

care-ţi dă senzaţia că joacă sub blestemul autogolului. Mijloc firav, debusolat. Atac

inexistent. Nu prea-mi imaginez ce reţetă am putea găsi pentru a supravieţui în divizia A.

3 bilete pentru că nu eram singurul amator de umilinţă pe viu. Jan a acceptat cam fără

entuziasm, anticipând c-o luăm cu 4-0 şi pretinzând că pentru tortura asta n-ar fi cazul să

mai şi plătim. În schimb, Mihaela s-a autopropus pentru expediţie, având de partea

elanului ei argumentul că provine dintr-o familie de stelişti. Dar cred că dorea, pur şi

simplu, să iasă din casă, direcţia contând în ultimul rând.




89

Mi-era puţin teamă de atmosferă, de violenţă, de rivalitatea aceea înecată în trivialitate şi

de pumnii cu care suporterii încearcă să compenseze slăbiciunile echipelor. Galeria

Craiovei anunţase o invazie, cu 2000 de indivizi. Steliştii nu păreau foarte impresionaţi,

ce-i drept. Era totuşi puţin probabil ca un derbi d-ăsta muribund, la început de august, să

capteze atenţia a zeci de mii de bucureşteni. Un simplu meci dezechilibrat între

campioană şi o nou-promovată, în perioada vacanţelor, putea aduce vreo 15.000 de

spectatori. De fapt, n-au fost nici atât.

Nu ştiu prin ce falie spaţio-temporală s-au pierdut cei 2000, dar la meci n-au ajuns decât

200. S-au străduit să facă faţă, ce-i drept. Conducerea clubului i-a contaminat şi pe ei.

Totul e bine în promisiunile celei mai frumoase galerii din ţară. Echipa a fost îmbărbătată

de scandările teoretice ale unei galerii teoretice. Logic, nici echipa noastră de fotbal nu

poate fi decât tot una teoretică. Teoretic, în 2007 urma să jucăm în Cupa UEFA. Practic,

doar în divizia B, dacă perpetuarea impasurilor financiare nu ne va desfiinţa.

Nu m-a apucat aşa, dintr-o dată, eram cam indispus încă de vineri, parcă nici ora 18,45 nu

m-a ajutat. Până acasă am condus amorţit, liniar, placid, ca pe pilot automat. Aşa e când

nu-ţi place ce faci, când eşti activ pentru bani, când nu mai ştii să aştepţi altceva decât

week-end-ul, zi după zi. Când te exasperează şi refugiile pe care ţi le-ai livrat ca să te mai

minţi pentru ultima oară, încă puţin, că se cheamă bere, sau fotbal, sau sex cu linguriţa

după anii nesfârşiţi în care alegem să ne comportăm ca nişte fetiţe cuminţi. De fapt nu

alegem, ci suntem nevoiţi. Suntem nişte aleşi deprimaţi.

Staţi, că nu sunt totdeauna aşa, nu mi se întâmplă mereu să sar de la fotbal la delirul

neîmplinirilor de tip neoexistenţialist, poate doar în clipa când unul sau două dintre

refugiile mincinoase mi se refuză şi-mi serveşte realitate în porţii de neînghiţit. Nu caut

să fiu defetist.

Scorul? Ah... am pierdut cu 3 – 0, dar nu vreau să dezvolt acest amănunt. Un gol din

marginea careului, o gafă de portar şi-un penalty. Băgaţi-le în memorie dacă aveţi prea

mult spaţiu liber, eu n-am nevoie de ele. M-au deprimat destul.

Jan a pretins că n-o să mai vină la stadion.

Mihaela: „Ce meci de rahat!”

Eu n-am zis nimic. Asta înseamnă că s-ar putea să mai ajung la stadion, deşi nu mi-e uşor

să admit implicarea Universităţii Craiova în meciuri de rahat.




90

Cum mi-am pregătit vacanţa de vară

(sau ce-nseamnă să ţii cu Germania la Campionatul Mondial)

În cea mai mare parte a timpului, mi se refuză cam tot ce înţeleg eu prin viaţă frumoasă:

leneveala plină de subînţelesuri, diversitatea în raporturile sexuale şi meciurile de fotbal

terminate cu victoria echipei simpatice. N-am parte decât de muncă, labă şi înfrângeri, ca

să mă exprim mai pe înţeles şi mai scurt. Ei, poate-am exagerat în interesul actului

artistic, însă nu foarte mult.

Sunt nevoit să-mi câştig pâinea cu preţul a 10 ore de muncă pe zi – adică cele mai

frumoase, mai însorite şi deci mai luminoase ore ale zilei; asta mi se pare nu nedrept, ci

aproape degradant, dacă, scăzând somnul, calculez cât mi-a rămas de trăit în fiecare zi.

Din punctul de vedere al casei mele reprezint mai mult o absenţă, ceea ce s-ar putea să

constituie însăşi definiţia bărbatului ideal.

Să nu creadă cineva că amorul din uniunea liber consimţită se deosebeşte radical de cel

conjugal: din motive pe care le presupun similare, frecvenţa atingerilor erotice scade în

ritm asemănător de ameţitor. Până şi sondarea nedumerită a eului capătă cam acelaşi

contur: oare de ce ţi-a involuat interesul?; oare când a devenit mâna o amantă mai

interesantă decât femeia?; oare ce scuze ţi-ai putea inventa în caz că apare vreun derapaj?

Cea mai bună scuză e ca ai o viaţă plină de neîmpliniri şi deci n-ar fi nimic rău în a înhăţa

clipa, în măsura în care e prevăzută cu ureche sau cu mâner.

De la meciuri nu te-alegi, de regulă, decât cu burta umflată de bere şi cu tipul de tristeţe

cel mai păgubos: aia semialcoolică, aia care-ţi lasă destulă luciditate ca să te simţi

deprimat de jocul echipei şi de certitudinea că ţi-au mai rămas doar câteva ore până te vei

trezi cu capul greu de grija că trebuie să pleci la serviciu.

Ca un făcut, berea şi televizorul te lucrează şi corporal, până te vezi scos în şuturi şi de pe

piaţa seducţiei, pentru câteva fleacuri: eşti tot mai deformat, mai urduros, mai buhăit şi

mai chel, pe măsura tipului de satisfacţie pe care ţi l-ai permis.

Iată cum cele 3 aspecte ale vieţii frumoase se împletesc dialectic, în interdependenţa lor.

Poate de-aia îmi propusesem ca 2006 să fie anul în care fotbalul şi berea să schimbe ceva

în maniera de a-mi face viaţa suportabilă, să mă smulgă pentru un timp din sedentarism.

E tot ce mi-a stat în puteri. Cu munca şi abstinenţa sexuală nu reuşeam să negociez.




91

Dincolo de toate apatiile şi căderile, în anul Cupei Mondiale viaţa mea capătă întotdeauna

un sens. Ştie că se va umple cu goluri multe, every fucking day.

2006 era anul Cupei Mondiale şi în astfel de perioade găsesc resurse nebănuite ca să

exist. Nu mai rămânea decât să triumfe Germania, ca să mă simt ca şi cum zeii mi-ar fi

căutat privirea pentru a-mi adresa un surâs.

Ai mei s-au crucit de când mă ştiu, odată ce-au înţeles ferocitatea cu care susţin cauza

Germaniei fotbalistice. Ţinând cont de originea noastră oltenească, legea cauzalităţii pare

abolită în acest caz particular. Dar eu mă simt neamţ nu prin certificatul de naştere, ci

prin vocaţie, acesta fiind şi motivul pentru care teoria sentimentului românesc al fiinţei

îmi sună ca un mănunchi de nonsensuri.

2006, an de sublime promisiuni: promovarea Craiovei, Cupa Mondială, apoi maturizarea

Craiovei în divizia A.

Neobişnuit să-mi privesc cu optimism propria viaţă, mi-am pierdut capul. Am zis că, la

dracu’, viaţa frumoasă are nevoie şi de nesăbuinţă, de gesturi minor cugetate, de curajul

actului lipsit de prejudecată. De acţiune, în definitiv. [Admit doar între paranteze drepte

că, pentru un spirit geamăn cu al meu, e periculos să citească, în preajma vacanţei, o carte

precum Pe drum a lui Kerouac; fără să fie cine ştie ce scofală literară, te face să nu-ţi mai

doreşti decât să te urci în maşină şi să cauţi vestul].

Aveam ceva bani, o maşină relativ sigură, o doză apreciabilă de fatalism, o puternică

dorinţă de a respira aerul Cupei Mondiale, precum şi gura Mihaelei exprimându-şi cu

regularitate speranţa de a-i oferi posesoarei o vacanţă dincolo de România. Problema e

că meciurile mondiale se împuţinau pe zi ce trece, fără ca eu să conştientizez cât de

pregătit eram.

Pot localiza cu precizie clipa revelaţiei: după-amiaza de 24 iunie 2006, între orele 18 şi

19,30, la mine în sufragerie, în timpul optimii Germania – Suedia, la televizor, în

compania lui Jan. Nu ştiu care să fi fost factorul decisiv: freamătul tribunei, demonstraţia

de forţă a echipei, impactul dorinţei de a rupe lanţul, veştile gazetăreşti despre spectacolul

stradal multiculturalist... nu, chiar nu ştiu.

Poate şi solemnitatea aceea semialcoolică să-şi fi manifestat din nou tendinţa

expansionistă atunci când i-am mărturisit lui Jan:

- Dacă Germania se califică în finală, am să fiu acolo. Sunt hotărât!




92

Pe moment cred c-a luat-o drept aiureală, de vreme ce m-a iscodit mirat:

- Acolo... unde? Pe stadion?

- Nu măi, ce dracu’ să caut tocmai pe stadion, când biletul la finală costă cam cât

maşina mea şi, oricum, s-au epuizat?! Acolo în Germania, vreau să zic. Cel mai

probabil la München, într-o piaţă, sărbătorind alături de poporul german. Trebuie

neapărat să gust din atmosfera asta a Mondialului din Germania, mă-nţelegi? Nu

mi-aş ierta s-o ratez.

- Crezi că merită? Eu ştiu...

- Dacă merită?! Păi gândeşte-te că am 35 de ani. În 2010 Campionatul e-n Africa

de Sud. Poate să se-ntoarcă în Europa în 2014. La 43 de ani tu crezi c-o să mai am

elanul de-acum?

N-a zis nici da, nici nu. Şi dacă tot n-am recepţionat argumente contrare, am început să

cred că dispun de un proiect valid.

Problema nr. 1: inerţia personală. Tocmai o nimicisem, deci puteam s-o trec la capitolul

„împliniri”.

Problema nr. 2: Mihaela. Ea îşi anunţase superiorii, având şi acordul meu de principiu (ar

trebui să subliniez sintagma „de principiu”, ca să ţin minte că-mi poate servi ca As în

pokerul verbal ce va urma), că va pleca în concediu pe 17 iulie; or, finala era programată

pe 9 iulie şi eram destul de sceptic în privinţa şanselor de-a o contramanda.

Problema nr. 3: maşina, pentru că necesita o revizie dependentă de calendarul birocratic

al service-ului specializat.

Reacţia problemei nr. 2 a constat în invocarea compătimitor-ironică a divinităţii, căreia i

se cerea să ia act de blasfemia că ne programăm vacanţele în funcţie de meciurile de

fotbal. Am încercat o ripostă raţională, în sensul că nu e vorba decât de devansarea cu o

săptămână a unui traseu identic: „Am zis că vrem la Paris, da? Bun, mergem tot la Paris.

Pe unde trece drumul de Paris? Prin München, da? Bun, mergem tot prin München.

Practic, nu e vorba decât de vineri, 7 iulie, în loc de vineri, 14 iulie. Un simplu detaliu

temporal”. Corectura se admite, dacă va reuşi să-şi convingă şefii de la birou.

Problema nr. 3 a adus însă tensiuni nemeritate în relaţia noastră, raportul de forţe fiind

sensibil egal în privinţa reproşurilor, până ce senzaţia de epuizare ne-a condus spre

raţionamentele convergente potrivit cărora mai bine-am face-n pizda mă-sii ceva s-o




93

rezolvăm şi pe asta. Fidelitatea detaliului mă determină să admit că soluţionarea

problemei nr. 3 a fost posibilă doar mulţumită spiritului practic al problemei nr. 2.

Naratorul şi-a urmat chemarea: el doar a vorbit.

Aţi băgat de seamă că, la specia oamenilor care se suportă de peste doi-trei ani, pregătirea

pentru concediu – şi chiar concediul în sine – implică o cantitate mai mare de tensiune

decât tot stresul exercitării profesiei şi-al datoriilor conjugale dintr-un întreg an?

„Doamna nu vrea decât să-şi mute piesele vestimentare din dulap în maşină şi-apoi să se

trezească pe plajă. Ah, şi-o mai preocupă şi programarea la epilat, pictat unghii şi vopsit

păr. Detaliile tehnico-materiale îl privesc doar pe masculul alb, chel, burtos, ortodox,

heterosexual şi supus. Ea nu pricepe că mi-aş fi schimbat bucuros concediul ăsta pe-o

hoinăreală de trei zile, sau chiar două (bine, fie şi-o noapte, deşi îţi jur că acceptam şi o

oră) c-o puştoaică de 18 ani” – tocmai aţi reuşit să „citiţi” gândurile lui. Pentru

deconstruirea tensionării sexului vecin, abordaţi-o pe ea. Cum puteţi proceda pentru a

obţine un răspuns cu certificat de sinceritate? Habar n-am! Deghizaţi-vă în cea mai bună

prietenă a ei, eventual.

Ceea ce mi se pare mai important de subliniat este că fiinţa umană nu-şi poate surclasa

condiţia tragică din pricina unei imprefecţiuni structurale, reflectată în totalitatea

întreprinderilor sale.

Până şi planul nebunesc al traseului meu de vacanţă avea să fie trădat de o hibă

impredictibilă: Germania nu s-a calificat în finală!!! Iar când am aflat asta, pe data de 4

iulie 2006, în seara semifinalei Germania – Italia, nu mai era loc de-ntors. Mihaela îşi

bătuse în cuie concediul, maşina era revizuită, actele puse la punct.

M-a năpădit atunci un factor poluant ce se manifestă extrem de rar: vidul existenţial.

S-a întâmplat pe la miezul nopţii şi în minutul 120 al prelungirilor, când Italia a înscris de

două ori şi n-am mai apucat să aud decât fluierul final. Eu nu mai existam decât printr-un

gest mecanic: acela al înşfăcării paharului de whisky şi-al dirijării lui către gură, ca şi

cum uitasem că în asemenea clipe atitudinea cea mai sănătoasă e să-ţi fuţi ursitoarea în

cur (pe-aia care a participat neinvitată la festival).

Nu mai făceam nicio legătură între whisky şi meci, între mişcarea buzelor Mihaelei şi

cuvânt, între Chiompi şi regnul animal, între poziţia propriului meu corp şi canapea.

Vidul existenţial atenuează interacţiunea cu mediul prin intermediul propriilor simţuri şi




94

te face să-ţi spui că Universul e alcătuit, în proporţie de 99%, din frig. Cam asta va

susţine, în esenţă, viitoarea mea teză de doctorat.

M-am trezit cu gândul la compensaţiile vieţii, în sensul că mi se va oferi, poate, forma de

fericire a împlinirii pe plan spiritual.

Nu era timp de pierdut: la 5 şi jumătate dimineaţa, după doar câteva ore de la înfrângerea

Germaniei în semifinalele Campionatului Mondial, ieşeam din casă pentru a căuta locul.

Grădiniţa din apropiere era păzită, deci a fost exclusă din plan. Mahalaua mea e compusă

din blocuri destul de înghesuite, ceea ce implică o posibilă dezbatere ecologică pe tema

cvasidispariţiei spaţiilor verzi.

Mi-a luat 15 minute să localizez spaţiul căutat.

Mihaela mă urmează amuzată, cred că ea nu conştientizează efectele secundare ale

vidului existenţial. Eu sper că am ochii suficient de injectaţi şi că sunt suficient de

nebărbierit. Neglijenţa studiată. Efectul de cetăţean de clasa a treia, de profesie revoltat.

Inteligent, dar lipsit de reacţie la stimulii materiali.

Nici când îi arăt leagănul nu-mi înţelege opţiunea. Port un costum negru Phoenix Star,

suficient de uzat – cred că e primul meu costum de avocat –, cămaşă gri Braiconf

deschisă la primul nasture, cravată roşie House of Art cu nodul deplasat a lehamite către

dreapta, ochelari de soare de la Gima de 5 dolari bucata, ceas Danish Design cu curea din

piele neagră al cărei producător n-a putut fi identificat, pantofi din piele neagră Flenziec

Lensoni cu bot ascuţit şi ciorapi negri Eco 50% bumbac. Ţin în mâna stângă sticla de

whisky Jim Beam din ajun, golită pe trei sferturi, iar în dreapta aparatul de fotografiat

digital cu rezoluţie maximă 5 MP şi stabilizator de imagine încorporat (asta de la urmă e

o prostie comercială, bineînţeles; pe mine au reuşit să mă ducă de nas).

Ca rezultat al voinţei, camera foto trece din mâna mea în aceea a Mihaelei, iar eu îmi

ocup locul în leagăn. Comand un set de fotografii la rezoluţie maximă, cu şi fără sticla de

whisky, cu şi fără ochelarii de soare, cu haina încheiată şi descheiată, cu efectul de

mahmureală al cămăşii scoase pe jumătate din pantaloni.

Cei care-mi vor citi eseul Huţa în talerele balanţei în ediţie princeps şi vor recunoaşte

fotografia de pe copertă sunt foarte aproape de-a dezlega misterul vidului existenţial.




95

Semnele renaşterii – 12 august 2006

Meciul cu F.C. Argeş, din etapa a treia, m-a prins la jumătatea distanţei dintre Bucureşti

şi Craiova, într-o vizită de week-end la ai mei.

Am renunţat la whisky şi la trabuc. N-am luat cu mine decât şase Bavaria la 0,33.

Consider că nu îşi poate asuma rolul de critic credibil decât omul lucid.

O sâmbătă însorită, relaxată, în cadrul tipic al familiei lipsite de grija zilei de mâine:

mama la bucătărie, tata absorbit de presa zilei, soră-mea reţinută de chestiuni

neidentificate, eu cu meciurile şi cu lecturile nesistematizate.

O ciorbă de somon, pui cu orez şi cu cartofi la cuptor, o bere, un meci, puţină toropeală

printre rândurile Crizei spiritului american, cartea profesorului homosexual mort parcă

de SIDA şi portretizat ulterior de prietenul său Bellow, fără ocolişuri, în Ravelstein (în

treacăt fie spus, tot de Ravelstein s-a folosit Bellow şi ca să-şi bată joc, poate pe bună

dreptate, de Mircea Eliade).

Nu-mi iau niciodată mai puţin de două cărţi în evadările provinciale, deşi tradiţia spune

că abia dacă apuc să citesc câteva pagini dintr-una. Psihicul meu este însă mult mai

relaxat din perspectiva de a avea de ales, ceea ce-mi permite o impecabilă leneveală de

telespectator.

Pentru sâmbăta meciului cu F.C. Argeş alesesem Criza spiritului american de Alan

Bloom şi Eseurile etice ale lui John Stuart Mill. M-a tentat prefaţa lui Saul Bellow la

Criză şi, până la începerea meciului, am reuşit să înţeleg că incultura e în creştere întrucât

studenţii americani sunt încurajaţi să nu-şi mai complice existenţa pătrunzând tainele

culturii occidentale, ci să elimine ierarhiile spirituale în numele corectitudinii politice. Cu

alte cuvinte, că sunt şanse ca oamenii să devină din ce în ce mai stupizi, în numele unui

relativism cultural unanim îmbrăţişat în singurul imperiu actual. În mare, asta era şi

părerea mea.

Pentru că partea cea mai interesantă a bibliotecii de familie a fost construită de mine şi se

află la Bucureşti, obişnuiesc să-i mai duc şi lui taică-meu nişte romane care să-l ajute să

ţină pasul cu evoluţia libertăţii de exprimare. În sâmbăta meciului cu F.C. Argeş i-am dus

Animal pe moarte de Phillip Roth, Jurnal de Palahniuk, Trainspotting de Irvine Welsh şi

Egoistul romantic de Beigbeder. Numai lecturi hard, autori de mare succes, teoreticieni




96

ai crizei noastre ca oameni democratici, magi ai exhibiţiei în vederea gloriei, produse

autorizate ale consumismului desprins din ceea ce odinioară se înţelegea prin „necesitate

vitală”: mănânc, beau, regulez (adică pardon, mă reproduc), mă adăpostesc, mă deplasez,

crăp ţestele invadatoare. Şi-o iau de la cap.

Uneori sunt nedrept. Pentru că sunt marginalizat sau invidios, după caz.

Nimic nu anunţa renaşterea, aşadar.

Mama la bucătărie, tata cumpărături, ziar, rebus... mă rog, cam ce se face sâmbăta la 60

de ani, soră-mea vorbind una-alta, ajutând pe unul sau altul şi ocupându-se, în general, cu

chestii nedefinite, eu gândindu-mă la modul în care fumatul îmi poate deteriora sănătatea,

împreună cu berea, plus că aveam în minte şi ceva legat de dilatarea inimii, tijă, trosnitul

genunchiului şi punându-mi, în cele din urmă, o modestă dorinţă resemnată: „de-aş

rezista măcar până la meci!”

Am rezistat. Cu emoţiile date de gândul că urmează Rapid şi Dinamo consecutiv şi deci

că sâmbătă, 12 august, ora 20 se joacă un meci al cărui rezultat poate semnifica chiar

încheierea prematură a conturilor cu Liga I.

În ceea ce priveşte raportarea clubului de fotbal Universitatea Craiova la propriul trecut,

în perspectiva salvării de la retrogradare, câteva evenimente notabile ar putea fi aşezate în

cârca săptămânii premergătoare meciului cu F.C. Argeş:

1. Ovidiu Stângă şi-a anunţat revenirea la statutul de antrenor;

2. Ovidiu Stângă şi-a anunţat revenirea la statutul de jucător;

3. Ovidiu Stângă şi-a mărturisit o datorie de conştiinţă faţă de suporteri;

4. Ovidiu Stângă a admis, într-o criză de modestie necenzurată, ca are nevoie de un

consultant experimentat;

5. Ovidiu Stângă şi-a văzut dorinţa îndeplinită, pe postul de director tehnic fiind

instalat căpitanul Craiovei Maxima, Ştefănescu.

Meciul a început să curgă rapid, arţăgos, peste aşteptări, cu Argeşul în pressing agresiv şi

stăpânind mijlocul terenului, dar şi cu puştii Craiovei tehnici, iuţi şi ambiţioşi. Stângă

ordonează din teren jocul Universităţii, iar fosta glorie a Romei, Gianini, se agită pe

banca Argeşului. Din păcate, doar vreo 5.000 de spectatori.

Ciocnirea compactă a trupelor durează vreo 20 de minute. Până ce Craiova începe să afle

că pe flancul stâng are un combatant decis să facă diferenţa: australianul Joshua Rose.




97

Adus gratis, cu doar două luni în urmă, de la echipa de pe ultimul loc din campionatul

Australiei, Rose părea un rebut. O achiziţie de formă, de adormirea vigilenţei suporterului

prea des amăgit. Public şi presă căzuseră de acord că Universitatea Craiova doar a

simulat întărirea echipei, prin transferuri de ochii lumii. Că are o conducere iresponsabilă,

care n-a reuşit decât să se mintă pe sine, ceea ce va deveni evident odată cu reîntoarcerea

echipei în mocirlele eşalonului doi.

Greu de decis cui să-i atribui dreptatea, după doar trei etape. Cert e că Rose a fost omul-

orchestră cu F.C. Argeş, înscriind o dată şi punându-şi semnătura pe câteva centrări

ideale – doar una însă terminată cu gol. A alergat mult, a dominat flancul stâng, a depăşit

cu uşurinţă fundaşii, a lovit mingea ca-n manual. Greu să ceri mai mult de la un fotbalist

adus gratuit.

Victoria cu 3 – 1 a fost logică, după cursul jocului. Craiova a fost mai bună, deşi a

dovedit fragilitate în apărare şi dificultăţi la finalizare. Reintrarea pe teren a lui Stângă a

fost decisivă, din ce s-a văzut.

Descurajarea aproape generalizată de la debut explică şi justifică entuziasmul de la final.

Acest optimism redescoperit.

Nu pot trece sub tăcere însă că meciul a avut o presă plină de insinuări şi suspiciuni:

patroni prieteni, sponsor comun, apatie a oaspeţilor în prima repriză, metamorfoză

neverosimilă în jocul Universităţii Craiova.

Nu mai ştiu care e adevărul în fotbalul nostru mâncat de cancer. Vremea când Răul şi

Binele ocupau arii clar delimitate s-a dus. Au avut loc polenizări împotriva naturii, genele

s-au amestecat.

E foarte complicat să mai scrii un verdict. Scandalul Moggi a demonstrat că nu există un

adăpost sigur împotriva radiaţiilor corupţiei. Că şi o legendă europeană precum Juventus

Torino posedă în seiful cu valori bijuterii false. Că şi arbitrii occidentali iubesc banii

negri. Că nici puterea sportivă nu poate fi doar o chestiune de dat cu gheata în minge,

câtă vreme există reţele extrasportive extrem de complexe ţesute în jurul jocului de fotbal

şi care îi stabilesc regulile şi ierarhiile.

E trist mai mult pentru noi, cei minţiţi.

Ce să spui despre un duel din mahalaua Europei, Craiova – Piteşti? Parcă teza patronilor

prieteni nu e în stare să demonstreze ceva. Ceea ce eu am luat drept semn al renaşterii să




98

fi fost doar o cosmetică a hoitului? Să mă fi grăbit în a-i atribui lui Rose calitatea de

fotbalist?

Nu mai putem vedea limpede, asta-i problema.

Gesturile semenilor au căpătat o complexitate fără precedent, pe măsură ce exigenţele

supravieţuirii au sporit. Putem să ne facem Binele ignorând sau evitând Răul, de vreme ce

nimeni nu mai ia în calcul posibilitatea de a lupta împotriva lui.

Unul dintre imperativele majore ale supravieţuirii este simulaţia. Prima condiţie a

confortului personal este mărturisirea că n-am văzut şi n-am auzit.

Eu m-am bucurat sincer – şi poate naiv – de jocul dintre Craiova şi Argeş, deprins

probabil cu handicapul din copilărie al învăţăturii primite de la tata, că noi nu putem fi

decât de partea celor cinstiţi. Pentru mine, cinstea Craiovei e o prezumţie irefragabilă, un

dat, o certitudine de talia forţei gravitaţionale a Pământului, un reper venit tocmai din

întunericul comunist. N-am cum să trăiesc altfel, nu pot să-mi tai de sub picioare craca

eticii de familie, ca să mă prăbuşesc în hăul relativismului generalizat.

Apoi, trebuie luat în calcul şi gradul de credibilitate a celor care suspectează Craiova.

Sunt gurile de foc ale presei bucureştene, voci bine poziţionate în peisajul gazetăresc

mulţumită lepădării de scrupule în momentele când au realizat că au o carieră de

construit. În calitate de poeţi de serviciu ai cluburilor înarmate, nu pot primi decât cu un

dispreţ rece realizările fotbalistice de dincolo de Bucureşti.

Iată o strategie de marketing a presei centrale din România: după etapă, cotidianele de

sport obişnuiesc să afişeze pe prima pagină o fotografie din cel mai spectaculos/încins

meci al zilei precedente şi să-i dea un titlu definitoriu. Dacă în ziua respectivă au jucat

Steaua sau Dinamo, în mod sigur fotografia va conţine o secvenţă din acel meci,

indiferent de calitatea celorlalte partide. Dacă n-au jucat Steaua sau Dinamo, secvenţa de

joc va fi înlocuită de poza unei vedete care s-a drogat, sau s-a însurat, sau s-a reprodus,

sau şi-a cumpărat o casă, indiferent de frumuseţea şi intensitatea meciurilor provinciale

ale zilei.

Sâmbătă, 12 august 2006, n-au jucat echipele Steaua şi Dinamo. A jucat însă liderul la zi

al campionatului, C.F.R. Cluj, care a câştigat categoric în deplasare. S-a jucat şi cel mai

spectaculos meci al etapei, Craiova – F.C. Argeş. Mă aşteptam ca unul dintre aceste două

meciuri să ţină prima pagină a ziarelor de duminică dimineaţa.




99

Ei bine, unul dintre cele două mari cotidiane de sport avea pe prima pagină o fotografie a

lui Dorinel Munteanu îmbrăţişându-şi fiica, pe motiv că e un tată iubitor, deşi echipa

antrenată de acelaşi Dorinel Munteanu tocmai se impusese în deplasare şi se menţinea pe

locul întâi, iar acel ziar pretindea că are ca obiect de activitate reflectarea fenomenului

sportiv. Celălalt cotidian dădea o anticipare a meciului ce urma să încheie etapa, Poli

Timişoara – Rapid.

Faptul că Steaua şi Dinamo nu jucaseră încă lipsea de semnificaţie şi, aparent, chiar de

legitimitate meciurile zilei, dată fiind dimensiunea lor provincială. Încleştările de

provincie nu pot aspira la graţiile interesului naţional. Evident că, doar cu o săptămână în

urmă, titlul orgasmic „Glume cu olteni” trona pe prima pagină a ziarului de duminică,

deasupra „trenuleţului” bucuriei roşii de la Steaua – Craiova (meci urât în sine, dar cu

scor delicios pentru jurnalismul obedient).

Este o mostră de „respect pentru cititori”, de „gazetărie profesionistă”, de „echilibru şi

onestitate”, de „verticalitate”, de „obiectivitate” şi de alte asemenea grozăvii lingvistice

care fardează manipularea, interesele şi deprecierea morală.

Este o presă la fel de maculată ca şi sportul pe care îl comentează. Este o presă care

molfăia între gingii blaturile campionatului şi le înghiţea cu zâmbetul pe buze, atunci

când Naţionala avea rezultate. O presă care a făcut din interlopi idoli, sub pretextul

libertăţii de exprimare. O presă ai cărei lideri au confundat cunilincţia cu talentul, încă de

pe vremea când, îmboldiţi de arivism, îşi puneau la cale ascensiunea. O presă care

tratează realitatea din perspectiva numărului de suporteri ai fiecărei echipe. O presă care

ştie să stea la cutie când situaţia o impune. O presă receptivă la pumnii huliganilor din

fruntea cluburilor. O presă care ştie de frică. O presă-fumigenă, gata oricând să pună în

discuţie o victorie a Craiovei sau să bagatelizeze isprăvile liderului de conjunctură C.F.R.

Cluj. O fabrică de imagini mişcate, o presă la fel de credibilă ca un joc de oglinzi pe care

suntem invitaţi să-l luăm drept legătură de cauzalitate.




100

Cu Rapid

E vineri, op’şpe a opta 2006, adică soarele o să mai răsară o dată până la meciul din

Bucureşti cu Rapid. Nu-mi place zona, nu-mi place tribuna, nu-mi place înverşunarea

colectivă (a se citi „flegmele”, Louis Fernandez ştie la ce mă refer) de pe stadionul

Giuleşti.

Am decis că n-o să mă duc la meci. Şi cum n-au trecut decât două săptămâni de când am

trăit la faţa locului un 0 – 3 cu Steaua, poate e timpul să fac loc şi superstiţiei în cugetul

meu raţionalist.

Plec la mare, poate e bine ca eu şi echipa să nu ne mai vedem un timp. Îmi doresc o

separare revigorantă, o pasiune fundată pe noi energii.

Jan e deja acolo, urmează să bem bere, să stabilim tactica şi formula de start. În urma

efortului, s-ar putea ca ora meciului să ne găsească deja ameţiţi.

Hai să vedem cum stăm:

- după trei etape, noi patru puncte, ei cinci;

- noi am pierdut un meci, ei încă nu;

- ei au dat două goluri, noi trei;

- am pierdut un om din atac, australianul Baird, plecat în grabă la Brisbane pentru

a-şi susţine iubita bolnavă de meningită;

- declaraţii mai mult decât optimiste ale conducătorilor noştri, dar cu asta ne-am

obişnuit;

- moral bun după victoria cu Argeşul şi dorinţă de a pălmui presa după acuzaţiile de

blat.

Într-adevăr, ca să începem să fim luaţi în serios ne trebuie un rezultat bun cu una dintre

forţele campionatului.

Meciul cu Steaua ne-a expus la zeflemeaua presei aservite idealului de veacuri al

românilor: intrarea în grupele Champions League. Era să fim excluşi pe loc din Liga I,

pentru insolenţa de-a o fi făcut pe gigantica Ceauşteaua să-şi piardă timpul cu noi. Să ne

fie iertat. Nici măcar nu-mi pasă dacă intră sau nu în grupele Champions League.

Dar să nu ne opintim în mod stupid la clintirea trecutului, pentru că ne aşteaptă două

probe de bărbăţie pe cinste: după Rapid, vom juca la Craiova cu Satana-Tatăl, cu




101

pasagerii tradiţionali din duba jandarmeriei, cu agenţii purtători ai rabiei roşii, cu ucigaşii

fair-play-ului şi ai ideii de competiţie, cu tenorii urmăririi penale, cu prestidigitatorii

cătuşelor – cred că nu mai e nevoie să-i denumim.

N-ar fi deci chiar indicat să ne irosim toate energiile cu Rapid. O victorie cu Dinamo cred

că ar împrumuta ceva din transcendenţa mâniei divine, din detaşarea rece cu care sunt

plasaţi în arealul adecvat Cei Pociţi. Eu aşa am învăţat din Contele de Monte-Cristo, că

ucigaşii de sabie vor pieri. Iar după ce vor pieri se vor relaxa etern, înotând supravegheaţi

diavoleşte (la propriu!) într-o mare de smoală, într-unul dintre cercurile de adâncime ale

Infernului, după cum ne asigură vizitatorul lor, comediantul Dante.

Mda, cred că febra m-a învăluit prematur şi am scăpat din vedere că, deocamdată, trebuie

să jucăm cu Rapid. Eu sunt pregătit.

Sâmbătă, 19 a opta, la ora 8 dimineaţă am să fiu în curtea vilei zisă „la Dana” din Eforie

Sud, sorbind din cafea şi parcurgând atent presa zilei, insensibil la preparativele pentru

plajă din jur.

Dacă am o strângere de inimă, asta e dată de perspectiva stării de spirit de după o

eventuală înfrângere. O vreme o să mă uit în gol şi-o să duc sticla la gură mecanic. Încet-

încet o să iasă din vizuină şi gândurile: la început unul sau două, pe urmă se vor buluci.

Dacă la faza aia... Cum dracu-a putut să tragă aşa mizerabil?... Şi apărarea dormea?... E

clar, ne mai trebuie un vârf... Dacă revine Andrei Ionescu... Oare-o să fim în stare să-i

batem pe câini?... Bine, şi arbitrul a fost nesimţit... Şi-am jucat chiar bine în prima

repriză... Ce ocazie am avut... Iar o să-şi bată joc presa... Ce-or mai fi declarat ăştia după

meci?... După Steaua i-am făcut şi pe rapidişti fericiţi... Nu, Mihaela, nu vin acum să mă

culc... Dacă ne-a rămas vreo miză, nu poate fi decât evitarea retrogradării... Măcar de-ar

fi jucat cine ştie ce ăştia de la Rapid... Chiar o fi fost blat cu Argeşul?... Click (ăsta e

punctul de vedere al brichetei, înainte ca flacăra să fi ţâşnit)... Din mila adversarilor om

vrea să supravieţuim?... Greu... Iar o să am o săptămână nasoală... Iar trebuie să concep

planuri şi vine iar duminica, iar dezamăgiri... Căcat, mai bine rămâneam la Steaua când

eram mic! Ţineam şi eu cu Învingătorii...




102

Pe 21 august 2006, lunea, obosit

Deşi pleoapele stau să-mi cadă în gură din pricina nesăbuitei gospodăriri a nopţii (bere

până la 1,00, somn până la 4,00, condus maşina până la ziuă şi chiar mai mult decât atât),

trebuie să mă adun pentru un cuvânt de apreciere la adresa unuia dintre ziarele sportive

de la centru.

Ciudat e că sâmbătă au jucat şi Craiova şi Steaua (nu între ele, of course). Straniu e că

Gazeta Sporturilor de duminică şi-a abandonat politica editorială, dăruind meciului

Rapid – Universitatea prima sa pagină. De neimaginat e reverenţa la adresa Craiovei:

fotografia principală redă golul încasat de Rapid. Stupefiant e titlul: „Euromeci. Rapid a

fost aseară egala Craiovei într-o partidă foarte spectaculoasă”. Adică Rapid a fost egala

Craiovei, nu invers, v-aţi prins, nu?

Sigur, n-am vrut să zic c-ar fi ciudat în sine că Steaua şi Craiova au jucat în aceeaşi seară,

ci că Universitatea a luat faţa Stelei pe prima pagină a Gazetei, în condiţiile în care acest

ziar ne-a explicat pe îndelete şi în repetate rânduri că Steaua are cei mai mulţi suporteri

din ţară, deci mediatizarea sa prioritară şi chiar excesivă ar fi un lucru absolut firesc.

Gazeta Sporturilor se îngrijeşte de latura mercantilă a fotbalului, ceea ce nu e foarte

surprinzător. Iar când te gândeşti că Steaua îşi efectuase ultimul antrenament înainte de

returul cu Standard Liege pentru un loc la festinul Champions League, nu poţi trece cu

vederea inconştienţa responsabilului cu ediţia de duminică (aţi sesizat, cred, efectele

speciale).

Eu cred că, spre deosebire de Pro Sport, Gazeta s-a jenat. Steaua a fost condusă pe teren

propriu de F.C. Vaslui cu 1 – 0, iar în final a câştigat cu 3 – 1 din două lovituri de la 11 m

acordate în mod dubios. Apoi, după cum consemnează Gazeta de luni, observatorul

partidei le-a cerut arbitrilor şi adversarilor „să protejeze Steaua”, în sensul de a o feri de

accidentări, cu motivarea că e spre binele fotbalului românesc (?!).

Parcă s-a ajuns prea departe. Parcă pretindeam că bioritmul nostru naţional e în curs de

adaptare la Uniunea Europeană, nu că ne rostogolim iarăşi în prăpastia ideologică a

comunismului. Îţi dă fiori o asemenea veste. Te ia cu frig. Părţile implicate au confirmat-

o, cu precizarea că nu văd nimic deplasat aici. Eu da, cum am spus.




103

Pro Sport şi-a văzut de treabă, a răspuns în mod satisfăcător la comenzi. Prima pagină de

duminică e „Tablou cu stelişti îmbrăţişaţi”; pe eticheta agăţată de degetul mare de la

piciorul cadavrului îmbrăcat în roşu scrie: „Gata de Ligă!”. Să te tăvăleşti de râs...

După ce i-a cerut minusculei echipe a Vasluiului să se dea la o parte, după ce i-a cerut

arbitrului să fluiere ca la selecţia de cadre pentru ansamblurile de balet, după ce a câştigat

jenant, practicând cerşetoria în careul advers, Steaua crede că e Gata de Ligă! Aşa a

crezut întotdeauna şi aşa s-a comportat întotdeauna. Cu lipsă de respect pentru competiţie

şi pentru adversar. Cu aroganţa neamului prost. Cu suficienţa celui mai iubit fiu al

fotbalului nostru ciumat.

E drept, i s-a alocat şi Universităţii o mică parcelă din terenul primei pagini, cu un text

destul de invidios: „Craiova, egal eroic în Giuleşti”. Sigur, putem scuza risipa de cuvinte

mari în cadru inadecvat. Eroic... eu ştiu? Mai curând naiv. Craiova putea să câştige în

Giuleşti! Universitatea putea umili Rapidul în prima repriză, când grădiniţa olteană părea

că cedează tentaţiilor nebuniei pure. Alergare non-stop, posesie, pase dintr-o bucată,

viteză, şah şi... aproape mat! După pauză, lucrurile s-au mai schimbat.

Am plecat la Eforie, normal. Am ajuns pe la 7,30 şi, cum lumea nu prea binevoise să se

trezească, am luat-o pe Mihaela şi-am plecat la plajă, cu escală pentru ziare şi constatând

că nimeni nu prea dădea doi bani pe noi nici măcar în rubrica de sport a ziarelor de

politică – unii aveau chiar un savant pe probleme de fotbal, care-i consilia pe cititori în

arta pariului, dând pont sigur la Rapid cu Craiova 1 şi ironizându-ne agresiv, habar n-am

pentru care motiv – mi-a plăcut să-mi imaginez că jocul băieţilor ne va răzbuna şi-n

starea asta de spirit excitată în sens negativ, ca efect al lecturii, am băut prima bere cam

caldă şi cam nasoală la gust cred că pe la ora 10, în timp ce-i explicam Mihaelei, fără

legătură cu fotbalul, de ce Natura greşeşte refuzându-le nemurirea oamenilor ca mine,

celor care gândesc.

N-are rost să înfăţişez aici detaliile dialogului, mai ales că argumentele mele ar putea fi

combătute fără mare efort. Cert e că la 11 fără un sfert mi-am luat a doua bere şi, intuind

că savanţii omenirii n-au găsit încă soluţia refacerii stratului de ozon, m-am îndepărtat de

plajă – singur, pentru că pe Mihaela n-o preocupă soarta stratului de ozon – cu ideea fixă

că faptul de-a mă fi trezit la 4 transformă, peste 7 ore, hrana într-o necesitate. Am mai dat

gata o halbă şi cu ocazia prânzului, după care-am plecat să pregătesc meciul zăcând pe un




104

şezlong nu înainte de-a mă fi pupat cu Dana, de-a fi fluturat mâna în direcţia întregii

asistenţe, aşa, cu totul impersonal şi de-a-i explica lui Jan de ce-am ales o latură a plajei

cu umbreluţe în loc să vin la o discuţie mobilizatoare în golf. Cred că în momentul ăla

avea şi el 2-3 beri, deci micul meu avans era deja anulat.

În ziua aia ne-am prefăcut că nici nu e meci, ca să nu ni se mai pară că trece timpul aşa de

greu, numai că nu reuşeam să mă prefac într-una şi-l mai întrebam „ce-or face băieţii?”,

doar ca să avem un prilej de a crede în gura mare că n-ar fi exclus să scoatem un rezultat

bun.

I-am luat tare şi le-am dat gol prin minutul 7. Mingea plimbată rapid şi trimisă pe bandă,

sprint, centrare, cap din centrul careului, portarul respinge greu, Pârvu pune latul şi

mingea e în poartă. Un gol cât farmecele Mamei Omida, în prezent răsplătită în mod

nedrept de Natură cu decesul prematur. Practic n-am mai văzut, în întreaga primă repriză,

decât o Craiovă zburdalnică în faţa unui Rapid bleg. Un cuplu destul de nepotrivit.

Pârvu a mai ratat două ocazii imense şi-acum ştim cu toţii că ne-a privat de victorie, de-

aia mă feresc să cred c-ar putea deveni mare jucător. Un ziar din Craiova vede în el un

câştig, dar pe moment mă abţin.




105

După Rapid

Există viaţă în Bucureşti şi după Rapid – Universitatea 1 – 1. Uimitor.

Ziarele ne-au uitat în două zile. Acum şi întotdeauna au treabă cu Steaua şi cu numărul de

persoane admise pe banca de rezerve la meciurile din Champions League. Toată lumea e

sigură că aşteptarea grupelor se va încheia după fix 10 ani.

Noi suntem pe locul 10, aşteptându-l pe suveranul diavolesc „pururi înveşmântat în

mantia-i” purpurie şi visând la un loc de cupe europene. De perspectiva retrogradării nu

garantez c-am scăpat, dar pare mobilizator să-ţi imaginezi că Ordinea Lucrurilor te

simpatizează din când în când.

N-am ţinut niciodată cont de distanţe când s-a pus problema îndeplinirii dorinţelor. N-am

cedat în faţa primejdiei. Daţi-mi o maşină şi voi pleda pentru verosimilitatea legendei

Cavalerului rătăcitor.

Din punctul nostru de vedere – al meu şi-al lui Jan –, cel mai important dintre efectele

imediate ale meciului Rapid – Craiova a fost hotărârea de-a merge la Craiova pe 27

august, pentru marea bătălie a sezonului. Am căzut de acord că, dac-am fost la Ploieşti şi

la Giurgiu în B, de la lupta pe viaţă şi pe moarte cu câinii ar fi de neiertat să lipsim.

Indiferent de starea în care vom pleca de pe Ion Oblemenco (lichidă, solidă sau gazoasă),

nu putem da înapoi. Datorăm echipei câteva sute de kilometri şi un strop de efort.

Craiova, venim! Cu fularul legat de oglinda exterioară, aşa am vorbit.

Presa bucureşteană a căzut de acord că ne-au cam furat arbitrii. Cu jumătate de gură,

chiar şi oamenii rezonabili ai Rapidului o admit. Ne-au egalat din ofsaid, ne-au umilit

suporterii cu sprijinul jandarmeriei şi ne-au tăvălit jucătorii, miraţi că am îndrăznit. Noi +

Rapid = love tinde să devină trecut.

Răgaz pentru nostalgie.

Primul duel Rapid – Craiova l-am trăit la Bucureşti, în 1990, ca student în anul I. În

toamna lui 1990, ştiu că abia începuse anul universitar. Nu eram foarte optimist, cu toate

că Rapidul nu luase încă hotărârea de a-şi face formele pentru domiciliu stabil în divizia

A. Se mai muta şi prin B, când păruielile cu Steaua şi Dinamo deveneau de nesuportat.

Nu eram foarte optimist, pentru că abia ne părăsise Gică Popescu, după Mondialul italian.

Eindhoven ni-l răpise pentru vreo 2,5 milioane de dolari – sumă ameţitoare pentru orice




106

conducător de club născut şi cresut în comunism. Cum au fost folosiţi aceşti bani habar n-

am, însă brambureala viitoare avea să demonstreze că nu tocmai înţelept. Se bârfeşte că o

parte din bani ne-ar fi adus titlul de campioană din 1991 – ar fi trist, dar pe undeva

scuzabil, căci Steaua şi Dinamo erau imposibil de învins altfel decât cu armele lor.

Chestia e că nu prea ne-a folosit. Echipa oricum avea să fie spulberată ca o păpădie,

câţiva ani mai târziu.

Atunci, în ’90, la debutul meu în studenţia bucureşteană am fost, pentru prima şi ultima

oară, pe Potcoava din Grant – stadionul avea încă forma aceea neterminată, de amfiteatru

proletar, cu ieşire la halta de personal. Eram cu Robert din Craiova, coleg de studenţie şi

viitor procuror – ce altceva ne-ar fi putut apropia grabnic decât pasiunea comună pentru

Universitatea? Ne-am făcut mici la tribuna I şi-am aşteptat să ne audă urechile cele mai

grosolane invective cu scuipat la adresa oltenilor, a obiceiurilor lor culinare şi-a

consoartelor lor.

Aşteptarea ne-a fost răsplătită, pentru că i-am despuiat. I-am făcut să se întrebe cu ce-o

semăna ceea ce jucătorii lor numeau – absolut improrpiu – fotbal. I-am făcut să-şi reverse

frustrarea inadecvării pe un arbitru a cărui vină era aceea de a nu ne fi anulat golurile pe

motiv de desconsiderare a competiţiei. Pentru că le-am ascuns balonul, nu le-a rămas

decât injuria.

A fost un 4 – 1 ca o tornadă, ca icebergul din calea Titanicului. O/îl vezi că vine şi ştii că

ăsta-i sfârşitul. Implacabil. Nu-ţi rămâne decât să ridici din umeri şi să-ţi faci cruci. Fără

o vedetă care să ne poarte pe umeri, acţionam ca un bloc. Cam ca Kievul lui Lobanovski

din anii ’80. Am plecat încântat din Giuleşti. Mi-era foame, dar mă simţeam fericit.

Nu m-a luat total prin surprindere acest 1 – 1 din 2006, chiar dacă noi veneam din B, iar

ei din sferturile Cupei UEFA şi din postura de vicecampioni. Adevărul e că palmaresul ne

e superior şi asta-i complexează pe rapidişti. Cel mai mare compliment ni l-au făcut

înainte de meci, spunând că nu ne-au simţit deloc lipsa din divizia A. Cred şi eu, din

moment ce Rapid e una din cele 3 sau 4 echipe pe care am reuşit să le batem în anul

retrogradării!

Când dau de noi, îi ia cu frisoane. Nu bicepşii noştri îi sperie, ci cheful de harţă. Felul în

care-au pierdut titlul la Craiova, în 1998, ar merita tras pe celuloid la Hollywood, în regia




107

lui Oliver Stone. Aşa ar înţelege toată lumea de ce inspirăm această neputinţă precaută

echipei Rapid. Şi poate am fi mai iubiţi.




108

Despre violenţă, înainte şi după Dinamo

Pe 3 iunie 2006 ne-am luat un adio dureros de la divizia B.

Din cauza unui act de violenţă oribil şi gratuit. Era ultima etapă şi jucam în deplasare,

tocmai pe ruinele defunctei echipe Victoria, blazonul Securităţii din vremurile de aur ale

dinamoviadelor.

Acel teren, acum o ruină, are o semnificaţie aparte pentru noi: caz unic în lume, am

câştigat acolo împotriva Victoriei-Securitatea Bucureşti, cu 1 – 0, în septembrie 1987, în

condiţiile în care arbitrul – Rotărescu îl chema, parcă – nu ne-a lăsat să trecem de centrul

terenului!

În 2006, încă în B, întâlneam puiul de monstru, Dinamo II, trupă deja retrogradată în

seria a treia şi pe care nădăjduiam s-o umilim ca arvună pentru înfruntările cu dulăii cei

mari.

N-a fost decât ziua unei violenţe inutile, laşe, dezgustătoare sub toate aspectele ei, o

violenţă demnă de „teatrul” evenimentelor şi de tipul de haită umană care a generat-o.

În fapt, cei câţiva suporteri veniţi să încurajeze Universitatea au fost atacaţi de nucleul

dur al galeriei echipei Dinamo, special reunit pentru această „ceremonie”. Bâte, petarde,

lanţuri, tot arsenalul. Spre amuzamentul forţelor de ordine, susţinătorii Craiovei au fost

bătuţi şi alungaţi. Scandalizată, echipa Universitatea Craiova a refuzat iniţial intrarea pe

teren. Meciul a început mult după ora programată şi s-a terminat 2 la 2. Căpitanul Ciucă a

fost accidentat grav. Avea să rateze întreg turul ligii I. „Dinamo” sună ca un blestem, ca o

sursă de suferinţă inepuizabilă.

N-aş fi ratat acest meci dacă pe 5 iunie n-aş fi avut un proces la Constanţa şi dacă

Mihaela n-ar fi insistat pentru un week-end la mare. Recunosc că, în timp ce suporterii

Universităţii încasau pumni, pietre şi petarde, eu visam, tolănit pe un şezlong din

Mamaia, la un scor-fluviu cu puii de câine şi la apropierea Campionatului Mondial. Poate

m-am grăbit, în câteva ocazii, acuzând lipsa de vlagă a norocului meu personal.

E drept că nu m-am identificat niciodată cu ceea ce numim „galerie”, cu băieţii care

cântă, flutură steaguri, dau tonul scandărilor şi se bat. Caut luminişurile de civilizaţie ale

stadioanelor, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Nu cânt, nu strig, nu dau cu pumnul. Sunt

un suporter infirm. Mijloacele mele de luptă sunt cele pe care le-am deprins în perioada




109

formării: dialog, raţiune, lege, discurs. Cele care ne-au scos din sălbăticie şi ne-au inspirat

pactul social.

N-am nimic împotrivă ca vecinul de scaun să simpatizeze echipa adversă, chiar dacă nu-l

înţeleg. Refuz să-i sparg nasul, indiferent cât de tare l-aş antipatiza. De dragul ideii de

convieţuire, suntem datori să acceptăm că vecinul de scaun poate gândi altcumva. Că a

trăit într-un alt mediu, însuşindu-şi un alt tip de discurs. Că asta e singura şansă de a ne

salva constituţiile, democraţiile, proprietăţile, familiile şi civilizaţiile de la scrum.

Din păcate, s-ar putea ca diferenţele dintre mine şi vecinul de scaun să subziste inclusiv

în abordarea conceptului de violenţă şi a valenţelor atitudinii de brută. S-ar putea ca el să

dorească să-mi pedepsească opiniile spărgându-mi nasul. Să nu-l intereseze convieţuirea

cu mine şi nici drepturile mele constituţionale. Să nu cunoască alt tip de reacţie decât

lovitura de pumn, deprinsă în chiar perioada formării lui. Dacă se-ajunge la această culme

a imposibilităţii de comunicare, ce te mai faci?

Aici ar trebui să intervină o forţă compensatoare, o reacţie a colectivităţii capabilă să

stăvilească violenţa membrului deviant. Ar fi cazul să intre în scenă jandarmul, gardianul

cetăţii, simbolul forţei de constrângere a autorităţii de stat. Adeptul violenţei trebuie

izolat, evacuat şi sancţionat.

Europa civilizată a pretins că învăţase ceva din episodul Heysel, înţelegând că e nevoie

de măsuri drastice pentru securitatea pe stadioane. Simulaţie.

Filmul Football Factory încearcă să explice câte ceva din resorturile comportamentului

tip hooligans, însă omul paşnic are toate şansele să devină şi mai confuz aflând că totul

ţine de plictiseală. De o slujbă de căcat, de lehamitea vieţii domestice, de dorinţa de a trăi

palpitant. Eventualitatea tragediei nu sperie: e cool, e genul de provocare apt să

revigoreze existenţa oricărui ratat. Tommy Johnson, figura centrală a filmului, vede

lucrurile cam aşa: „Nu sunt un tip ieşit din comun. Sunt doar un alt bărbat plictisit, de

aproape 30 de ani, cu o slujbă fără viitor, care trăieşte pentru week-end. Sex de ocazie,

bere la halbă şi droguri la greu. Şi, ocazional, îl bat crunt pe vreunul”.

Poate fi vorba de violenţă ca modalitate de epuizare a surplusului energetic. Fiind o

activitate oarecum previzibilă, monotonă şi nu întotdeauna la îndemână, sexul trece pe

planul al doilea. Pentru Tommy Johnson, sexul vine imediat după bătaie în ierarhia

plăcerilor vieţii, chiar dacă ar fute „orice respiră”, după propria-i mărturisire neforţată.




110

Din păcate însă, conflictele între galerii sau între suporteri şi forţele de ordine nu sunt

jocuri cu soldăţei de plumb; nu e vorba de fantezia unui manager de multinaţională care

îşi scoate angajaţii la un paintball de week-end, pentru creşterea coeziunii de grup şi

îmbunătăţirea balanţei de profit şi pierdere. Nu, în jurul stadioanelor sunt lovituri reale,

sălbatice, necruţătoare. Sunt oase rupte, capete sparte, ochi scoşi. Mutilare şi, uneori,

moarte.

N-am înţeles stupefacţia Italiei după tragedia de la Catania. Ipocrizie? A trebuit ca un

poliţist să fie ucis de suporteri (cu intenţie, se presupune), pentru ca bravii oameni de stat

să priceapă efectele toleranţei faţă de violenţă. Poate că suspendarea jocurilor e un gest

firesc, dar n-ai cum să nu deplângi tardivitatea lui. Continentul a preferat să pună Heysel-

ul în cârca insularilor cu minţile îmbâcsite de ceaţă şi să-şi aşeze liniştit capul pe perna

civilizaţiei milenare, înscrisă cu de-a sila în codul genetic al populaţiei sale. Germenele

violenţei a simulat paralizia, pregătindu-şi viitoarele marşuri triumfale.

La noi? Cotidianul din 7 februarie 2007 publica articolul „Stimă cu premeditare: ultraşii

coboară milităria în peluză” („Stimă”?! În fine...), semnat de Ionuţ Dulămiţă, Florin

Dobre şi Cosmin Popan. Un suporter dinamovist afirmă pentru prima dată răspicat, în

cadrul acestui articol, că fotbalul a devenit pretextul noului tip de război, cel purtat între

„ultraşi” în numele ataşamentului pentru culorile echipei favorite. Galeria e o miniarmată,

cu ierarhie, disciplină, armament, uniformă, stindard şi spirit războinic: „Galeriile

echipelor româneşti au în clin şi în mânecă cu organizarea <<army unit-urilor>>. Aşa

spune R.A., suporter împământenit într-o facţiune dinamovistă. Asemănările sunt multe,

adaugă el: loialitate, spirit războinic şi de sacrificiu, teritorialitate, alianţe mai mult sau

mai puţin stabile, <<gradare>> internă după vechime şi atribuţiile din peluză. <<Rolul

gornistului este luat de cel de la portavoce, rolul purtătorului de steag de cel care flutură

steagul echipei sau al grupului>>, dezvăluie ultrasul alb-roşilor. Flamura întinsă pe

gardul ce desparte tribuna de gazon apropie şi mai mult suporterii de ostaşi. Mai mult

decât atât, dinamovistul spune că peluzele mustesc de haine de camuflaj, şepci army,

blazoane şi steme. <<Ele însoţesc motive din cele mai variate domenii, de la cruci celtice

şi efigia lui Che Guevara până la tancuri şi soldaţi, buldogul de la Georgetown sau

figura lui Alex din filmul lui Kubrick, Portocala mecanică>>, enumeră R.A. Lista este




111

întregită cu steme înfăţişând cranii, săbii sau scuturi ori, într-un registru mai glumeţ, cu

steagul confederaţiei sudiste”.

Soluţia italiană? Fotbalul fără spectatori! Cu patru excepţii: stadioanele din Roma,

Torino, Palermo şi Siena. Doar aceste patru arene vor putea găzdui foştii spectatori de

fotbal, actualii refugiaţi. E tot ce s-a înţeles după Catania: că două-trei meciuri cu porţile

închise rezolvă problema violenţei...

După aceste standarde, nici o arenă din România nu pare suficient de sigură. Ni se propun

meciuri triste, disputate într-o atmosferă de doliu după corurile vremurilor de aur.

Scoatem violenţa din stadioane? Dar va răbufni în parcurile de distracţii, în cartiere, la

concerte, la întrunirile publice şi în tribunale. Poate că unora dintre adepţii răfuielilor

violente li se pare c-au fost jefuiţi de şanse. Poate că e ceva în neregulă cu adulata

democraţie liberală.

Abia ieşit din comă, Tommy se târăşte în cârje până la pub-ul favorit al huliganilor din

Chelsea. Dilema lui? Preţul oaselor zdrobite n-o fi fost cumva cam mare? În ce termeni îţi

scrutezi trecutul, Tommy? Care-i şpilul cu fight club-urile astea răsărite pe lângă

stadioane? Ce sens are viaţa asta ţinută în pumni şi-n picioare? A meritat oare?

E suficient să-şi vadă camarazii reconstituind, la o bere draught, ultima încăierare, pentru

ca aporiile să dispară: „Of course!”, cum mă-sa să nu merite?!

Un alt mod de-a spune că instinctul nostru vital ne porunceşte s-o luăm de la capăt, până

la moarte.

N-a fost o peliculă moralizatoare.




112

În caz că după Dinamo o să mă sinucid, ar trebui să ştiţi ce-am mai făcut astă-vară

Anul 2006 a fost al uneia dintre cele mai „inadecvate” vacanţe din viaţa mea.

O vacanţă care se construise în jurul finalei Campionatului Mondial, împrejurul iluziei că

voi asista la triumful Germaniei într-o piaţă din München, agitând o halbă de Paulaner şi

îmbrăţişându-mi „compatrioţii” germani.

Vacanţei mele perfecte nu i-au lipsit decât câteva elemente componente:

- Germania n-a jucat finala aceea adevărată, ci finala loserilor, cea pentru locurile

3-4;

- Finala loserilor, Germania – Portugalia, m-a prins la vreo 60 km de München,

lângă Rosenheim, într-un cadru montan bavarez destul de plăcut, la o pensiune de

o curăţenie destul de îndoielnică, bând berea locală, îmbrăcat în tricoul negru

Kenvelo care-avea brodat cu galben pe piept „Germany” şi pe care-l cumpărasem

special din Bucureşti ca să fiu costumat adecvat în piaţa müncheneză la ceasul

marelui triumf, însă chiorându-mă de unul singur la un televizor sport (Mihaela

adormise după cei 1.000 de kilometri ai zilei), după ce-mi pusesem la încercare

elocvenţa gesticii în încercarea de a afla cât costă cazarea de la ţărăncuţa de

serviciu, o tânără complet insensibilă la farmecele limbii engleze şi ale viitorilor

scriitori români celebri, în general;

- Parolist, m-am înfăţişat pe 9 iulie, ziua finalei mari, la München, însă am găsit o

metropolă abandonată complet moţăielii de week-end, aşa că nu mi-a rămas decât

să iau metroul ca să văd şi eu minunea arhitectonică Allianz Arena, casa cea nouă

a lui Bayern, şi nu i-am văzut decât carapacea albă, sub un soare torid şi sub

imprecaţiile Mihaelei, adică nu ştiu câţi euro (vreo 8 dus-întors) pentru un teren

viran şi-un stadion ferecat din ordin de la FIFA, 2-3 poze cu steguleţul negru-

roşu-galben proaspăt achiziţionat şi gândul că aş fi fost fericit să văd din nava asta

spaţială cel mai bocciu meci care-a avut vreodată loc la Cupa Mondială, între cele

mai leşinate şi mai lipsite de talent şi de voinţă şi de bună-cuviinţă echipe de pe

planetă, un meci plin de lufturi şi degajări-lumânare, jucat pe grindină sau pe

tornadă, pe cutremur sau pe ploaie de meteoriţi, dar în loc de asta ne-am întors în

Marienplatz şi m-am consolat cu intrarea în halele Hofbräuhaus, asta nefiind




113

interzisă de FIFA, pentru o bere Paulaner cu cârnaţi, festin în timpul căruia am

eşuat lamentabil într-o poză de grup cu patru flăcăi din naţia care ne-a dat două

goluri în minutul 120, la o masă pe care lăbărţaseră ditamai tricolorul lor de

macaronari viitori campioni mondiali;

- Finala mare am văzut-o într-o pensiune din Aichelberg, în apropiere de Stuttgart,

întins pe patul matrimonial, cu halba la îndemână – ultima primită gratis de la

coana patroană, o nemţoaică mai trecută care nu s-a priceput să-şi exprime

simpatia altfel decât refuzând preţul de trei euro – şi privind tulbure la un ecran

mai măricel decât ăla din ajun, operaţiune în urma căreia am tras concluzia că

Zidane a fost eliminat pentru o lovitură de cap care i-a pus capăt carierei şi că

italienii cei antipatici au plecat în cizmă în calitate de deţinători ai titlului

mondial, răzbunare împlinită după ce nemţii triumfaseră la Roma, pe Olimpico, în

finala cu Argentina din 1990;

- Pe 10 iulie totul se terminase, era luni şi am ajuns în Stuttgart la două zile după ce

Germania câştigase aici finala loserilor graţie unui Schweinsteiger hotărât să facă

diferenţa mult prea târziu, şi am găsit un oraş cam mahmur, cu centrul asediat de

camioane şi stivuitoare şi alte maşinării care se străduiau să înlăture ruinele

grandiosului festival al vinului şi fotbalului şi suporterilor de toate culorile şi

apartenenţele etnico-religioase, festival încheiat – normal! – cu numai o seară

înainte, pe 9, odată cu finala campionatului mondial, aşa că nu mi-a rămas decât

să dau târcoale stadionului finalei loserilor, şi acesta închis, să cumpăr nişte căni

pictate în culorile Germaniei de la prăvălia cu suveniruri nevândute la timp, să-i

iau lui Jan un breloc pe care scria chiar „Jan”, să halesc o şaormă confecţionată de

etnicii turci larg răspândiţi, să pozez un imens tufiş decorativ în formă de minge

de fotbal, să mă minunez c-au scos până şi şampon în formă de echipament

sportiv şi-n cele din urmă să mă las convins de Mihaela c-a sosit vremea s-o luăm

spre Strasbourg;

- Tot pe 10 iulie am trecut prin Baden-Baden şi am oprit puţin ca să ne zgâim şi noi

la magazinele prin care se zicea că Victoria Beckham şi-a făcut ceva sporadice

cumpărături de sute de mii de euro pe nu ştiu ce haine şi bijuterii, dar bineînţeles

că am găsit magazinele fără Victoria Beckham în ele, aşa că am pozat câteva




114

arteziene feerice, am încercat clanţa unui muzeu închis care ştiam c-ar conţine o

expoziţie Chagall – în Germania muzeele sunt închise lunea, ne-a luminat o damă

la vreo 40 cu engleza fluent scris şi citit –, ne-am luat nişte sucuri din supermarket

şi, dându-ne seama că staţiunea este preponderent cotropită de babalâci, am plecat

spre Strasbourg;

- În Strasbourg n-am ratat nimic, pentru că acolo nu se întâmplase şi nici nu urma

să se întâmple mai mult ca nimic, ne-am luat o cameră la Ibis la preţ de Etap,

adică mai mic, şi-am văzut şi pozat marea catedrală gotică făcând zoom pe câţiva

dintre ţapii, garguii şi gnomii ei migălos reliefaţi şi tot atunci am decis că

franţuzoaicele sunt interesante după ce una destul de bine pe la 40 ieşită cu

bărbatul visurilor la o terasă a părut să-şi uite privirea pe fizionomia mea – şi sunt

chelios, să nu ziceţi că mi-am mascat defectele ca să dau bine din punct de vedere

literar –, după care am băut o bere şi-am mâncat o salată la caserolă cu Mihaela

pe-o şină de tren şi, pentru că veneam tocmai de lângă Stuttgart, odată ajunşi în

cameră am adormit fără alte ceremonii;

- Pe 11, adică marţi, mi-am văzut cu ochii înroşiţi de aerul condiţionat unul dintre

visuri, pentru că am ajuns la Parisul ăla pe care nu credeam să-l facă posibil decât

vreo vrăjitorie asemănătoare cu acelea întâmplate micuţei Alice, şi-am tras la

hanul Ibis din Bercy 2 cu numai vreo 180 de euro pentru trei nopţi ceea ce,

abstracţie făcând de unele probleme vizibile ale băştinaşilor cu fenomenul

imigraţiei abundente doar pe versantul cantitativ al sintagmei, nu şi pe cel igienic,

ni s-a părut excelent, de fapt eram chiar la intrarea în suburbia Charenton

(marchizul de Sade, ospiciu, parcă-mi sună ceva) cu un ditai supermarketul pe

care scria Bercy 2 şi terminat sau început la exterior cu o bombă de mahala în care

aveam să-mi beau berile la halbă timp de trei seri la rând, după fiecare hoinăreală

epuizantă printre obiectivele turistice ale grandiosului oraş; la televizor, parizienii

erau trişti după finala Campionatului Mondial şi întorceau pe toate feţele craniul

idolului Zidane şi m-am întrebat ce trebuie să se fi citit pe feţele nemţilor în

dimineaţa de după semifinala cu Italia, probabil smoală şi dezolare, pentru că

fotbalul nu mai e doar joc, ci război şi patriotism, urmând ca apoi să te întorci

printre vii, exact când i-am vizitat noi ca să-i vedem năuci şi să găsim pe urmă




115

nişte francezi la fel de îmbătrâniţi, în plimbarea aia de deschidere din după-

amiaza sosirii, cu şocul Notre Dame şi Luvru, poză cu soarele la apus, minge

galbenă străbătând sticla piramidei, rătăciri printre cocoşaţii imaginari şi fiori de

realitate când te trezeşti înconjurat de africani care-i împletesc Mihaelei pe

încheietură nişte aţe colorate în galben şi verde pretinzând în schimbul acestui

magnet al norocului incredibila sumă de 10 euro, pentru ca stupoarea noastră să

scadă ca prin farmec valoarea actului artistic la 5; alarmă de incendiu chiar în

prima noapte, după ce Sena şi Luvrul ne furaseră minţile ca să uităm de orarul

transportului în comun şi să tremurăm la fiecare umbră dubioasă furişată pe faţada

clădirilor, găsind cu extremă dificultate un taxi condus de o făptură bizară care ne-

a debarcat în faţa hotelului în schimbul a fix 8 euro refuzând să-şi adjudece

diferenţa până la 10, pentru ca ţiuitul acela prelung să comunice creierului meu un

fel de disperare capabilă să te smulgă din aşternut, în timp ce cuvântul „feu” este

strigat de la fereastra deschisă a unui etaj inferior şi te gândeşti că e un pic

deplasat să baţi mii de kilometri – fix 2.500 – ca să fii ars pe rug la Paris; odată

scăpaţi din incendiu, m-am dus să le spun lui Beckett şi Cortázar în Montparnasse

c-au însemnat ceva pentru mine, m-am dus viu, vreau să spun, deşi vorbim despre

un cimitir şi am găsit nişte monezi aruncate pe lespezi pentru că asta a rămas din

ideea de omagiu la începutul noului mileniu, în miezul capitalismului fluid, şi mi-

am tocat nostalgia de-a lungul unor străduţe de pe care boemia fusese măturată în

anii consumului glorios, ca să te cuprindă disperarea în faţa unor relicve pe care

mai scrie „La comedie italienne” sau „Théâtre de la Gaité Montparnasse” şi apoi

să te supui gloatei luând vaporaşul Gavroche care înconjoară insula şi te depune la

poalele fierătaniei Eiffel unde faci poze pe verticală şi iei cea mai înţeleaptă

decizie a zilei, că nici nu-ţi trece prin cap să te aşezi la vreuna din cozile groteşti

de la lift; pe Champs Elysées devenise vizibil că francezii sunt decişi să-şi

sărbătorească ziua naţională, în ciuda înfrângerii din finala Campionatului

Mondial, pentru că steagurile fluturau deja a paradă şi o cocardă imensă traversa

faţada unei clădiri din Place de la Concorde, iar fotografia mea inspirată a surprins

atât obeliscul, cât şi cupola aurită a Domului Invalizilor din fundal; fără legătură

cu toate astea, vorbesc aici de persistenţa senzaţiei de inadecvare, de vreme ce




116

ziua de 14 iulie era programată pentru plecare, adică pentru o nouă bucurie

colectivă ratată cu senzaţia vag consolatoare că sărbătorile lor nu sunt şi ale mele,

ceea ce e valabil şi pentru Mihaela din câte am reuşit să pricep, chestie de situare

a maternităţilor care le-au găzduit pe mamele noastre, suficient pentru ca

dimineaţa festivă să mă găsească la volan, ocolind Parisul sub un cer cenuşiu şi

părăsindu-l prin suburbia Saint-Denis, pe lângă carapacea lui Stade de France –

imposibil de vizitat la 7 dimineaţa – pe una dintre autostrăzile nordului, direcţia

Bruxelles; rămăsese să vorbesc despre blonda care-i poza unui pictor ratat lângă

gardul lui Sacre Coeur, despre întâlnirea emoţionantă cu aburii halucinaţiei florale

persistând deasupra domiciliului actual al lui Jim Morrison de la Père Lachaise –

„memory & missing Jim” scria pe chenarul negru al uneia dintre fotografiile lui –,

despre barbaria aerului de Lipscani al străzilor din Montmartre şi despre

atmosfera de picnic din Jardin du Luxembourg, dar în loc de asta vreau să spun că

m-au ambiţionat cununile de lauri care se distribuie pe frontispiciul Pantheonului,

la pachet cu formula înălţătoare: „Aux grands hommes la patrie reconnaissante”;

m-am întrebat ce trebuie să faci cu viaţa ta pentru ca semenii să te considere un

Om Mare?... Să joci fotbal? Să mărturiseşti strâmb? Să minţi? Să furi? Să ucizi?

Să debordezi de orgoliu şi de egoism?

Voltaire, Rousseau... ce să spun! Sunt doar cadavre de învingători, nimic mai

mult. Favoriţii „istoriografiei dominante”, după expresia lui Michel Onfray.

Voltaire, cel care „dispreţuia poporul, îi linguşea pe cei puternici” (Onfray, O

contraistorie a filosofiei. Extremiştii luminilor); Rousseau, cel care a emis „cea

mai neghioabă maximă a tuturor timpurilor: <Omul este bun de la natură>”

(Onfray, Pântecele filozofilor).

„Aux grands hommes...”




117

Cu Dinamo

Înapoi pe Pământ.

Faliment total.

Duminică neagră. Plus luni şi marţi.

O să rămânem cu o rană deschisă: ziua de 27 august 2006. Satana şi-a reînstăpânit negura

peste porţiunea noastră de vis. Le-am urat, imprudent, „bun-venit în Iad!” Am uitat că ei

chiar sunt Iadul, că le creăm toate condiţiile pentru a ne strivi. Am rămas captivi în acest

Iad, cine ştie pentru cât timp...

Mi-e ciudă pe speranţă, pe aşteptare, pe emoţie, pe mugurii primăverii de la Craiova,

retezaţi de colţii haitei de câini. Parcă nu-şi mai au rostul nici invectivele şi nici invocarea

trecutului. Corecţiile istoriei par amăgire.

Astăzi, ca şi ieri, vremurile sunt ale lor. Al lor este aparatul represiv, ale lor sunt lăcomia

şi aroganţa, puterea imorală şi nepăsarea.

Nici nu mai ştiu dacă trăim într-o lume bolnavă, poate Dinamo reprezintă sănătatea de-

acum, probabil că modul de a fi dinamo este singurul pe care-l mai ştim.

Noi trăim în trecut, în vremurile în care am avut ceva de spus, cât de cât. Acum nu

dispunem de suma de bani care să ne dea drept la cuvânt. Acum Dinamo ne spune

răspicat că vine să ne calce-n picioare, iar noi râdem naiv şi umplem stadionul, tulburaţi

de nătângia iluziei că-i putem copleşi. Cu puştanii noştri care nu ştiu ce înseamnă prima

ligă şi nici n-au văzut încă un public de 30.000 de fanatici dezlănţuiţi.

Niciodată n-am văzut discrepanţă mai mare între prestaţiile a două entităţi ce trebuia să se

recompenseze reciproc: echipă şi public. Diferenţă colosală între atmosferă şi joc. Unii au

dat totul, ceilalţi nimic. De-aici poate şi proporţiile amărăciunii finale. Mare păcat!

Am plecat spre Craiova divizat sufleteşte, cu nădejdea jubilaţiei finale contrabalansată de

temeri amestecate. Maşina cu număr de Bucureşti putea genera confuzie. Suporterii lui

Dinamo fuseseră ameninţaţi cu măcelul şi sfătuiţi să rămână acasă. Forumul ultras

Craiova-Maxima devenise canalul predilect pentru propagarea declaraţiilor de război.

Îmi luasem cămaşa Kenvelo cu dungi albastru închis pe fond bleu, cu o bucată de pânză

colorată pe piept şi cu numărul 7 cusut pe umărul drept. Mihaela a zis că nu ştim ce ne-

aşteaptă pe drum şi c-ar fi mai bine s-o schimb. Am schimbat-o şi am greşit. Mi-am pus




118

cămaşa Kenvelo galben cu verde, şi ea plină de etichete colorate şi cu un petic albastru

cusut pe mâneca albă din stânga. Ăsta mi-era semnul de recunoaştere: un petic albastru.

Şi fularul Craiova Maxima, evident. Mi-am luat blugi gri Madoc şi pantofii sport galben

cu verde Charles Stone, de care eram mândru. Arătam bine, chiar dacă eram nebărbierit.

Mihaela era şi ea în blugi şi într-un maieu negru. Şi-a luat şi hanoracul, pentru răcoarea

de seară. Pe la 13,30 am ajuns la Jan. Îşi luase şi el un timid semn de recunoaştere: tricou

cu dungi orizontale albe, bleu şi gălbui.

Pe drum n-am vorbit prea mult despre meci, exceptând faptul că l-am pus la curent pe Jan

cu declaraţiile din timpul săptămânii. El abia se întorsese de la mare, dornic de noutăţi. Îşi

făcea botezul pe Oblemenco şi-l simţeam nerăbdător şi tensionat.

Ne-am ferit să credem ceva despre meci şi-acum îmi dau seama că, în subconştient, nici

unul dintre noi nu aştepta ca stadionul din Craiova să capteze atenţia vreunui înfăptuitor

de minuni. Ar fi fost prea frumos să ieşim de-acolo învingători. Tocmai pentru că era atât

de greu de crezut.

Mă încânta să fiu cel ales să-l boteze pe Jan, experienţă care-l va urmări indiferent de

rezultat, aşa cum mă urmăreşte pe mine propriul botez din urmă cu 17 ani, tot la un meci

cu Dinamo, în anul prăbuşirii ceauşismului, pe acelaşi stadion. Eu avusesem un botez

fericit, 1 – 0 cu cea mai bună echipă a lui Dinamo din toate timpurile, de ce n-ar fi la fel

şi în cazul lui? Poate pentru că în România nu mai avea ce să se prăbuşească, poate

pentru că anul 2006 a prins-o pe Dinamo mai rumenă în obraji ca oricând.

Spre deosebire de Universitatea, echipă reclădită, cu un dram de nesăbuinţă, din propriile

ruine, trecută între timp printr-un campionat secundar şi reajunsă într-o „elită” găunoasă,

cu eticheta: „luptător pentru evitarea retrogradării” lipită de frunte.

Parcă şi în 1989 ne ridicasem din mai nimic, însă atunci era, orice s-ar spune, altceva.

Câteodată, Partidul ne mai lăsa să jucăm, nu li se fabricau dosare şefilor noştri şi nu eram

siliţi să ne predăm invariabil şi necondiţionat.

La presiunile lor ne mai îngăduiam să răspundem cu oamenii noştri sus-puşi în partid.

Am avut şi noi, la un moment dat, un strop de protecţie la vârf. Parcă niciodată n-am fost

atât de singuri şi de firavi ca acum. Niciodată atât de umiliţi şi desconsideraţi.

Aproape toate echipele civile din România slugăresc încă, în funcţie de grăniţuirea de

moment a sferelor de influenţă, în cazematele dictaturilor militare Steaua şi Dinamo.




119

Perspectiva banilor din Liga Campionilor le-a luat minţile acestor brute cu permis de

port-armă. O puternică şi uluitoare senzaţie de déjà-vu domină România fotbalistică:

fiecare dintre cei doi siniştri poli de putere încearcă să câştige toate meciurile, exact ca-n

vremurile „bune”. Uneltele sunt schimbate doar foarte puţin: în loc de Valentin

Ceauşescu şi de generali, Steaua utilizează mai mult arma puterii de cumpărare; Dinamo

mizează atât pe bani, cât şi pe tradiţionala presiune de tip poliţienesc. Unde mai este lupta

sportivă, când Steaua şi Dinamo au adunat împreună 28 de puncte în 5 etape, dintr-un

maxim de 30? Sportul Studenţesc le-a opus rezistenţă în campionatul precedent şi a fost

retrogradată pentru datorii la stat. Poli Timişoara a îndrăznit să smulgă 2 puncte Stelei,

însă Dinamo i-a adus aminte magnatului său că are calitatea de inculpat. C.F.R. Cluj are

şi ea maxim de puncte, însă reprezintă, probabil, diversiunea propagandistică a

începutului de campionat. Rapidul e plin de nervi, observând că adversarii săi evoluează

cu un orgoliu exacerbat. Craiova cred c-a fost sfătuită să se predea fără condiţii, dacă vrea

să scape cu efectivul complet şi să mai joace şi la anul în divizia A. Este o echipă

simpatică, mai ales c-a scos un egal la Rapid. Cred c-a fost mângâiată pe cap.

Dar să nu fiu nedrept cu Dinamo, nu te dai la o parte chiar de 0 – 4 în faţa a 30.000 de

„furioşi”. Realitatea e c-am jucat îngrozitor, că nu s-a legat nimic, că nu ne-am adjudecat

niciuna din zonele suprafeţei de joc. Dinamo ne-a făcut zdrenţe, ne-a reamintit că venim

din divizia B.

Am ajuns în Craiova la 17,30, cu trei ore înainte de meci.

Oraşul era conectat. Maşini cu steaguri şi cu fulare, claxoane, scandări, fizionomii pline

de speranţă. Lumea se manifesta ca şi cum clipa răfuielii s-ar fi apropiat.

Puţin după ora 18 eram deja pe stadion, la tribuna 0, cu Mihaela terifiată că-şi va petrece

următoarele 4 ore pe un scaun de plastic, dar cu Jan degustându-şi botezul şi cu mine

fericit să regăsesc, după doi ani, freamătul publicului de pe stadionul oltean.

Ultraşii închiriaseră o instalaţie de sonorizare de mare putere şi-a ieşit un fel de spectacol

electrizant, cu principalele cântece din anii ’80 dedicate Craiovei Maxima, între care

omagiul adus de Adrian Păunescu „campioanei unei mari iubiri” pe vremea când Dinamo

ne furase un titlu la golaveraj. S-a reluat şi transmisia radio a lui Domozină de la golul lui

Negrilă cu Kaiserslautern din sferturile Cupei UEFA 1983 – golul unei performanţe

istorice în fotbalul românesc. Avea să se dovedească iarăşi, pentru a nu ştiu câta oară, că




120

trăim numai din amintiri. Un trecut idilizat chemat să substituie precaritatea prezentului.

Publicul a rămas la fel de înfometat de performanţe, însă pare blestemat să se ridice de la

masă cu dumicatul în gât. Sunt ani mulţi de când echipa şi-a pierdut capacitatea de a se

ridica la înălţimea lui.

Craiova a risipit echipe întregi, în ultimul deceniu n-a făcut altceva decât să-şi întărească

rivalele din Bucureşti şi să-i îmbogăţească pe samsari. A fost manageriată în mod

iresponsabil şi împinsă în prăpastie de indivizi duplicitari, care îi juraseră dragoste şi

fidelitate. Conducătorii ei şi-au bătut joc aproape ostentativ de acest public unic, furându-

i idolii ca să-i ofere pe tavă, cu fundiţă roşie, călăilor noştri din Bucureşti.

Suporterii au primit cu zvârcoliri de durere fiecare „transfer” oltenesc către triunghiul

morţii Steaua – Dinamo – Rapid şi n-au putut digera niciodată adevărul deprimant că,

pentru managerii şi fotbaliştii Olteniei, valorile supreme sunt banul şi obedienţa faţă de

Bucureşti.

De multe ori am fost pe punctul de a ne închega o echipă frumoasă şi tot de atâtea ori ne-

am trezit sfârtecaţi de rechini, ca peştele-spadă din undiţa bătrânului pescar al lui

Hemingway, şi-a rămas să trăim mutilaţi şi neputincioşi.

Noi şi echipa noastră am plonjat deja în absurd: trimitem în teren o mână de copii (e cam

tot „capitalul uman” pe care ni l-au lăsat), ca să fie ciufuliţi tocmai de fraţii lor mai mari,

ajunşi ieniceri la oştile din Bucureşti. Bineînţeles, mercenarii se arată mândri de

„profesionismul” lor – probabil că şi dacă li s-ar cere să-şi violeze mamele ar aduce în

discuţie avantajele materiale ale „afacerii”, apoi şi-ar îndeplini misiunea cu mult

profesionism.

Ducem lipsă de simboluri etice, de pilde, de gesturi întemeietoare. Craiova Maxima?

Lung şi Ungureanu s-au dus să joace la Steaua, iar Balaci şi Cămătaru la Dinamo. Un

mare regret al lui Lung? Că a refuzat Steaua în 1986, ratând ocazia de-a juca în Cupa

Intercontinentală. „De ce i-am refuzat în acel decembrie 1986? Dintr-un patriotism

craiovean de care acum unii râd, adică nimeni nu mai dă doi bani pe el!” Asta-i spune

Silviu Lung ziaristului Ion Jianu. În 1988 avea să plece, totuşi, la Steaua. Cu toţii au

scuzele lor – Balaci cea mai întemeiată –, dar asta nu diminuează nevoia noastră de-a

arăta cu degetul un erou: el i-a refuzat, el a rămas lângă noi, cu el de mândrim. Poate dacă

Gică Popescu nu şi-ar fi încheiat cariera atât de urât...




121

Îmi amintesc un meci cu Steaua, la Bucureşti, în jurul anului 2000, ultima mea prezenţă

la un meci al Craiovei pe Ghencea. Am pierdut cu 3 – 1, dar asta nu m-a interesat prea

mult. Meciul a început cu Stoican, Sava, Domocoş şi Niculescu desenând splendid pe

gazon, în faţa unor fundaşi stelişti fermecaţi şi a unor tribune care-şi înghiţiseră

invectivele. Mi-am zis că uite, s-a născut o nouă echipă, o să fim mari!

Mari imbecili, asta ne-am dovedit a fi. În foarte scurt timp, Niculescu, Stoican şi

Domocoş aveau să se proclame „câini până la moarte”, iar Sava să-şi investească talentul

în viaţa de noapte. S-au risipit toţi, fără excepţie, deşi ei n-o ştiau încă. Noi am rămas

iarăşi ca proştii, să ne zgâim la isprăvile dinamoviste ale flăcăilor pe care-i crescusem

pentru Bucureşti. Uitaseră complet de Craiova, se comportau ca şi când ar fi supt de mici

la căţelele comunitare de lângă Discobol.

Poate există o incompatibilitate biologică între talent şi caracter. Poate banul parazitează

raţiunea, ucigând-o prin epuizare. Nu ştiu.

În tribună la Oblemenco, mi-a trecut prin cap că n-o să mai fim niciodată pe culmi. Că

banii altora ne vor ţine veşnic în frâu. Că vom rămâne nişte provinciali pitoreşti,

zgomotoşi şi fanfaroni, numai buni de exploatat. Vom găsi mereu 30.000 de oameni care

să adulmece victoria cu Dinamo, însă această victorie va veni doar un pic mai des decât

cometa Halley, cam o dată la 10 ani. 2006 n-a fost un asemenea an.

Dinamo a ieşit să inspecteze terenul cu o oră şi jumătate înainte de meci.

Stadionul era aproape plin şi deversarea sonoră a urii aproape că mi-a afectat timpanele.

Aveai senzaţia că în tribune s-au strâns vreo 20.000 de măcelari din Milwaukee (mă

gândisem oare la Jeffrey Lionel Dahmer, caracterizat în Revista poliţiei ca „ins marginal

cu o atitudine profund negativistă”?), dar jandarmeria era la post. În ziua aceea s-au păzit

drumurile, podurile, fântânile şi văzduhul. S-a considerat necesar ca jucătorii lui Dinamo

să părăsească Oltenia vii.

Energie creatoare irosită, mă gândesc acum. Echipa noastră impotentă n-a reuşit decât să

stârnească râsul duşmanului. Parcă şi ura devine ridicolă într-un asemenea context. N-am

făcut decât să azvârlim cu pietre în armuri. Pe urmă am fost striviţi.

De cum a început meciul am simţit că tot noi vom juca rolul justiţiarului infirm. Dinamo

a pus stăpânire pe mijloc şi ne-a lăsat să ne izbim ca orbeţii de un baraj pe care nu ne

pricepeam să-l ocolim. O jumătate de oră am fost tocaţi mărunt, lăsaţi să ne zbatem ca




122

peştele pe uscat. Şi-apoi a venit execuţia, fulgerător, tocmai când trăiam cu iluzia că

suntem în atac. Ratare Săceanu, din unghi – minge prinsă de portar. După şapte secunde

(aşa susţine presa), mingea era deja în poarta noastră: degajează portarul, prelungire cu

capul Niculescu, şut Ganea dintre fundaşii noştri centrali paralizaţi.

Asta a fost tot. De-acum încolo, Dinamo a zburdat singură. Am mai primit trei goluri

pentru că, pur şi simplu, n-am mai existat.

Chinul din tribune e greu de descris. Jan îl înjură pe Dina, eu pe Dănănae. Pe urmă ne

dăm seama că noi toţi, public şi jucători, suntem umiliţi. Că n-are sens să ne mai scoatem

ochii căutându-l pe principalul vinovat. Mihaela ne priveşte cu o ironie detaşată, cred că

se tot întreba de ce dracu’ s-a lăsat târâtă la meci. Cum de ce? Ca să plecăm de-acolo

obosiţi, nervoşi şi înfrânţi. Ca să ne culcăm la 2 noaptea şi să ajungem zombi la munca de

luni.

La 0 – 1 peluza cântă, dar cu elanul diminuat. Le transmite jucătorilor: „luptaţi, bine, se-

ntâmplă, hai pe ei, n-are nimic!” În alte sectoare predomină neîncrederea, parcă

participăm la un chef spart prematur.

La 0 – 2 tribuna tace, şocată. E clar că zborul s-a frânt. Peluza se mai agită agonic, dar e

clar că pozează. Dina bea apă la marginea terenului. Jan îl întreabă dacă efortul depus l-a

deshidratat. Drept răspuns, Dina mai pierde o minge şi nu manifestă niciun interes în a o

recupera.

Tribuna 0 începe să-i strige lui Stângă: „scoate-l!”, ceea ce indică dezolare, cumpăt

pierdut. Să zicem că l-ar scoate. Ei, şi? Soarta meciului e vizibil tranşată, nu ne-a rămas

decât să facem cu toţii pe antrenorii, de-acum. Dinamo e peste tot. Emană forţă şi

stăpânire. Peluza cântă demonstrativ. La 0 – 3 se oftează din greu. Pe urmă mărturisesc că

am plecat, nu mai ştiu.

L-am lăsat pe Jan acasă, ne-am dus şi noi acasă. Am băut patru beri de unul singur şi am

fumat ţigări maronii. Le-am scris ultraşilor pe forum că n-are sens să căutăm ţapi

ispăşitori. Vina e difuză şi are rădăcini adânci. Echipa joacă încă într-o ligă inferioară

publicului. Pentru că nu există alternativă, trebuie să răbdăm. Nimeni nu poate să ne

spună până când.

Pe la 4 şi jumătate, cred că am adormit.




123

Cu Oţelul Galaţi, la Craiova, pe 23 septembrie 2006

Farmecul masochismului meu personal constă în bogăţia resurselor şi în diversitatea

formelor de manifestare.

Pe zi ce trece, mă conving că sunt un tip tolerant. Nu-mi înţeleg masochismul, însă nici

nu-i frâng ascensiunea în fiinţă. Ce chestie filozofică!... Hai c-am glumit.

E destul de aiurea să te trezească zgomotul ploii, sâmbăta. Te întinzi în pat, cauţi cu

privirea punctul favorit din tavan şi, aproape instantaneu, simţi gheruţele lui Chiompi

pişcându-ţi pielea de pe burtă, într-un gest pisicesc de afecţiune la a cărui semnificaţie am

tot meditat – fără succes, de altfel. Îi trag o palmă peste şold şi-o zbugheşte. Pot să-mi fac

cele 35 de abdomene şi pe urmă să admir, timp de 30 de secunde, depunerile de apă de pe

trotuar. Ca să evaluez durata şi intensitatea precipitaţiilor de peste noapte, presupun. Ei

bine da, dimineaţa nu sunt în stare să gândesc prea profund.

Planul zilei nu dă pe-afară de originalitate. Trebuie să vină dama care ne face curat, dată

fiind ascensiunea financiară a locuitorilor casei şi predominarea senzaţiei de epuizare. Nu

am angajat valeţi la reşedinţa noastră din mahala, dar nici nu putem vedea un indiciu al

opresiunii burgheze în utilizarea periodică şi remunerată a serviciilor unei doamne care

ştie să lupte cu praful. Suntem nişte deprimaţi comuni, din clasa de mijloc, care la rându-

le n-au avut altă şansă decât munca – dacă asta se poate numi „şansă” – şi care caută să-şi

facă mai comode puţinele ore petrecute acasă.

Fără să apelez deci la recuzita terminologiei spinoase a luptei de clasă, rămâne stabilit,

pentru istorie, că sâmbăta de 23 septembrie 2006 am dedicat-o curăţeniei. Logic, într-o

asemenea conjunctură, locuitorii casei trebuie să-şi modifice coordonatele geografice,

dacă nu doresc să sufere o diminuare a cantităţii de demnitate aristocratică (iată că mi-a

scăpat o sintagmă riscantă!). Poate cu excepţia lui Chiompi, căreia valorile umanităţii

cred că-i par stranii, dacă nu cumva îi sunt cu totul necunoscute. Ea rămâne acasă, deci.

Va dormi cu solemnitate.

Plecăm la Alexandria, la părinţi. Mihaela, recent revenită de la Paris, dispare într-o

direcţie necunoscută şi spune că va reveni pe la prânz. Ca de obicei, îmi asum rolul

genetic de a pleca la vânătoare de provizii, pentru ca femelele microgrupului să-şi poată

menţine vigoarea spre îngrijirea plozilor. Bine, noi n-avem plozi, iar femelelor




124

microgrupului nu le pasă în mod vădit nici de prepararea vânatului adus de mascul. S-a

ajuns la situaţia stranie ca masculul să nu mai priceapă rostul femelei în preajmă şi nu

cred că va mai dura mult până să-i treacă prin cap că femela, în toată postmodernitatea ei

fiţoasă, s-a transformat în consumator. Cam ca aragazul, frigiderul, televizorul,

caloriferul şi ţeava de duş. O femelă în casă egal o factură în plus. Parcă masculul începe

să fie luat de fraier, nu ştiu ce să zic.

Mă rog, plec la Mall. Continuă să plouă.

Universitatea primeşte pe Oţelul, la Craiova – a venit prea din scurt suspendarea

terenului, aşa că meciul ăsta a rămas pe Oblemenco, de la 20,00. Să mă duc la meci? Jan

o vrea? Poate-l sun mai târziu, dacă se opreşte ploaia.

Ce să am în coş? Pâine cu tărâţe, cinci felii de parizer mare, cinci de şuncă, o Coca-Cola

la un litru cu excursii, maşini, bani, femei, inteligenţă, cultură, bun-simţ aşteptând să fie

descoperite sub capac, cinci-şase pătlăgele coapte la razele reflectoarelor din pivniţă –

toate pentru noua noastră damă de igienizare a cadrului ambiental. Şi a mai fost o privire

lungă pe raftul cu bere, până când spiritul a bălăngănit trist din cap şi s-a-ntors cu spatele,

înţelegând că tendinţa de conservare a materiei a învins. În premieră, nu mi-am cumpărat

nicio bere şi m-am grăbit să-mi şterg urmele cocoloşind bonul fiscal şi aruncându-l la

primul coş.

După cumpărături se oprise ploaia – dar asta e o banalitate, aşa se întâmplă întotdeauna,

psihologic vorbind. N-am mai rezistat. În drum spre maşină, am butonat după Jan.

- Ce faci, băi?

- Schimb butelia.

Îh, nu e semn bun.

- Ce zici de meci?

- Poate-l vedem, nu ştiu. Tu unde eşti?

- În Bucureşti.

- Şi-n Alexandria când ajungi?

- Pe la două jumate.

- Vorbim atunci. Cine ne dă?

- Telesport.

- Păi şi-atunci cum să-l vedem?!




125

- Nu băi, eu nu vorbeam de televizor. Întrebarea era dacă mergem la meci.

- Adică la Craiova?

- Aha.

- Nuuuuuuu tată, nici gând. Nu merg, n-am cum.

Da, era clar. M-aşteptam. Bănuiam eu că sunt Ultimul Suporter Nebun.

Legătura telefonică s-a întrerupt. Nu mai conta, aflasem esenţialul. De ce nu merge era

problema lui.

Rămânea o singură speranţă: Mihaela. De data asta am decis să aştept evoluţia vremii,

îmi jucam ultima carte şi nu se făcea s-o irosesc.

La Alexandria mă ispiteşte Jack Daniels-ul din frigider. Deschid. Închid. Cer mohorât,

dar nu plouă. Cât există speranţă, mă abţin.

Mă sună Jan să-mi ceară să-l ţin la curent, dacă ajung. Mda, bine, lasă-ne tu singuri în

acest moment dificil...

Citesc câteva pagini din Posibilitatea unei insule, ultima minune literară a lui

Houellebecq. Simpatică, dar pe alocuri scârţâie. Aceeaşi veche oftică pe Islam şi o

viziune destul de simplistă asupra viitorului postuman. Personajul lui e evanghelistul

viitoarei religii. Tot paginile dedicate relaţiilor bărbaţi – femei sunt cele mai tari... Mi s-a

maturizat spiritul critic, nu prea mai înghit frecţiile literare. Oricum, omul nu scrie rău.

Nu ştiu dacă-şi merită gloria ranchiunoasă din Hexagon, dar dacă vorbesc despre glorie

risc să-mi amintesc de Coelho, Dan Brown, King, Rowling şi de alţi magnifici de aceeaşi

teapă şi atunci urmează să admit că MH e un titan. Însă, ca schemă de lucru, Posibilitatea

unei insule nu oferă nimic nou. Lumea literelor, incluzând aici scriitori, editori, critici şi

cititori – sper că n-am uitat pe cineva – are nevoie de un şpiţ în dos, asta e clar. Nu ca

apologie a violenţei, ci în slujba progresului, să fim înţeleşi.

Pe la patru jumate mi-e imposibil să-l mai pot urmări pe evanghelistul Daniel 1, pentru că

n-ar fi drept să-i las omenirii Evanghelia mea fotbalistică fără să-mi asum tribulaţiile

martorului ocular.

Sun. Mihaela nu pare foarte şocată. Chiar cedează destul de rapid, poate în compensaţie

pentru genul de divertisment pe care şi l-a oferit prin Paris. Îi spun că poate să-l ia şi pe

nepotu-său, Andrei, un puşti de 10 ani programat să ţină cu Steaua. Poate mai convertesc

la religia Universitatea un mic suflet rătăcit. Aşa rămâne, la cinci jumate am plecat.




126

În maşină, Andrei ronţăie cipsuri şi mă întreabă cu cine jucăm. Numele Oţelul Galaţi nu-i

spune nimic. Pe urmă vrea să-i pun CD-ul cu imnul nostru neoficial, Cântec pentru

Oltenia. „L-am uitat la mare”, îi zic. Îi pun Scooter şi recunoaşte ritmul onomatopeic pe

care se isterizează steliştii. În final, adoarme pe bancheta din spate.

Tot lui Andrei îi aparţine reacţia serii: un „Oau!” încântat la vederea primului stadion din

viaţa lui. Deşi tribuna deşertică reclamă depresia, nocturna e efectul special decisiv

pentru stigmatizarea unui copil. Oare e câştigat pentru cauză? Cred că lipseşte un

ingredient: victoria.

Sub impresia dezastrelor de dată recentă, începem rigid. Am schimbat 4 – 4 – 2 – ul care

ne-a adus suferinţă la scor pe 3 – 5 – 2 – ul care ne-a scos din divizia B. Apărarea pare

decisă să exorcizeze penibilul.

Totuşi, parcă prea multă fragilitate în joc. Umilinţele ne-au făcut defensivi. Oţelul e o

echipă masivă, însă limitată ca fantezie. Centrare de pe stânga, lovitură de cap perfectă

din marginea careului de 16. Gol spectaculos pentru ei. Se fluieră fault în atac. Primul

frison.

Dincolo, Baird e lansat excelent, ajunge singur cu portarul şi înscrie. Ofsaid la limită,

tribuna îşi urlă frustrarea.

Ratare imensă Pârvu, din 6 metri, singur cu portarul. Aici am înţeles toţi că Pârvu nu va fi

niciodată un vârf de clasă şi, mai general vorbind, că echipa noastră e neputincioasă.

0 – 0 la pauză şi tribuna trăieşte un fel de bucurie persiflantă la gândul că, de data asta, s-

ar putea să luăm mai puţin de trei. Sunt semne că existăm pe teren, deşi jucătorii

Universităţii nu par a fi receptat noţiuni de dinamica marcării golurilor.

Nu ştiu ce pricepe Andrei, dar îi place. Chiar a scos câteva sunete de ciudă la o ratare de-

a noastră. Ce păcat că nu sunt în stare să-i ofer un gol! Măcar de n-am primi.

Dar primim. Scădem fizic, greşim multe pase, suntem chiar mai retraşi decât în prima

repriză. Nici Oţelul nu-i mare scofală, dar prinde o ghioagă de la 30 de metri şi gestica

post-tăvălire a portarului nostru sugerează că nu era nimic de făcut. 0 – 1 şi matricea

dezastrului s-a reîncărcat.

Ar mai fi fost timp de trăit, dacă nu ne-am fi prăbuşit. Tot ce-a urmat a fost o agonie

dizgraţioasă, ca o izbire sincopată cu capul de zid. Driblinguri fade sau pase la adversar,




127

zvâcniri ale comei adică exhibiţionism involuntar. O jumătate de oră crudă,

dezgustătoare.

Lovitura de graţie vine pe un contraatac simplu, în minutul 90. Din câteva pase e 0 – 2.

Săgeata a fost smulsă din carne, sângele a ţâşnit. Mi-ajunge. Plecăm înainte de a se auzi

fluierul final.

Andrei e cam nedumerit, dar lui nimic nu-i poate umbri încântarea debutului. La poartă

nu mai rezistă şi-mi pune întrebarea-cheie: „Când mai venim?” Ridic din umeri. Probabil

când voi putea să-i arăt o echipă decentă, eu ştiu... Lui îi spun că în curând, Andrei, în

curând.

Pe urmă, Andrei doarme, Mihaela ţine o tăcere încordată în dreapta, eu încerc să nu scap

din ochi şoseaua, în ciuda nopţii şi-a ploii.

Îmi trece prin cap şi diluviul din Meşterul Manole şi mă gândesc că eu n-am pe cine zidi

la temelia sufletului meu alb-albastru, de-acum cam părăginit.




128

Ceva mai înainte, pe 22 septembrie 2006

Antrenorul şi jucătorul Stângă – 4 etape.

Marele Şef Responsabil cu Investiţiile Financiare Mai Mult sau Mai Puţin Fantomatice –

12 etape.

Terenul de joc – 2 etape.

Toate de suspendare.

Suntem în faţa etapei a noua, avem o singură victorie, 6 puncte, 21 de goluri primite şi o

poziţie ierarhică retrogradabilă – iată bilanţul micului dezastru de la jumătatea turului.

0 – 4 cu Dinamo.

1 – 4 cu Bistriţa.

3 – 3 cu Poli Iaşi.

1 – 5 cu C.F.R. Cluj.

Patru meciuri egal 1 punct, plus că acest punct stingher a fost scos cu preţul tuturor

suspendărilor de mai sus. Am dilatat rata violenţei în fotbal. Avem un antrenor nevrotic,

un investitor hooligan şi unsprezece saltimbanci care-şi fac numărul săptămânal în cadru

inadecvat. Ce aristocraţi în ascensiune păream în divizia B!

Să restaurez seara aia bufă de vineri, când ne-am jucat de-a bancurile cu moldoveni şi

olteni.

Băi, toată lumea promitea că-i spargem p-ăia din Iaşi, după 8 goluri încasate în două

etape declaraţiile mergeau în direcţia: „gata, deşteptarea, soarele răsare şi pentru noi şi

dacă nu, avem nocturnă, păzea clasamentule, că ieşim prin plafon!”, avânt din ăla verbal

neîntreţinut prin fapte, ştiţi cum e la olteni.

Circumstanţe personale: Mihaela prin Paris, cu congrese, conferinţe, masculi şarmanţi, în

fine, tot tacâmul hedonismului călător de sub aparenţa (dez)interesului profesional. Cred

că unii au mai mult noroc decât alţii, ceea ce s-ar putea să fi simţit pe pielea voastră deja.

Eu n-am mai deviat de la traseul casă-birou, pentru că posed o cantitate mai mare de

lehamite decât alţii şi pentru că, în general, mă simt obosit. Dar nici nu mi-a zis nimeni:

„hai bă, dracu’, stai şi tu o săptămână în interes de serviciu pe la Paris, cu vreo două

gagici!” Nuuuuuuu, n-o să vedeţi aşa ceva. Evident că n-aş fi cedat uşor, nu vă gândiţi la

prostii.




129

Circumstanţele personale cu numerele doi şi trei sunt acelea că Jan e plecat din Bucureşti

şi că soră-mea – deduc din unele devieri comportamentale – şi-a găsit un nou înghiţitor

de toane, un suportător. Asta înseamnă că vine târziu. Ca făpturi ale casei mai putem deci

socoti, pe degete: eu, Chiompi şi televizorul. Fără 6-8 beri n-ai cum să creezi atmosferă

de meci, în caz că eşti singur-guguştiuc.

Am ciugulit dintr-o pizza infectă pe la birou, într-un damf de cantină cumplit şi-am oprit

pentru bere la benzinăria Agip de la Piaţa Sudului, cu o jumătate de oră înainte de meci.

Deja sunt de-al casei în benzinăria asta de unde iau orice în afară de combustibil, „ah, aţi

trecut pe Zipfer!”, zâmbeşte cu invidie grasa de la casă, „da, zic, doar pentru că Bavaria

s-a epuizat!” Mi-a promis că face comandă de Bavaria chiar în seara aia şi pe urmă a

trebuit să ne separăm pentru o vreme, întrucât conversaţia intrase în impas.

La 19,45 eram deja fericit: într-un gest aproape autoerotic, îmi smulsesem de pe trup

ţoalele de domn (singura blondă care-mi aprindea imaginaţia fiind, poate din păcate, cea

din sticlele maronii) şi luasem poziţia de ţintuit ecranul pe colţarul ăla pe care Mihaela-mi

zisese că, dacă tăvălesc vreo zdreanţă, îmi va scădea drastic speranţa de viaţă. Mă rog...

eu nu puteam manifesta exigenţe similare în legătură cu paturile anonime ale camerelor

de hotel din Paris...

Acum mai aveam un sfert de oră până la meci şi toate gândurile migrau spre echipă şi

spre ascensiunea pe care n-o puteau împiedica sărăntocii Iaşiului. Cu unele

amendamente, legate de propria lipsă de valoare sau de arbitrajul ostil.

Cred că nu faci mult din vârful muntelui până-n fundul prăpastiei, în caz că ţi-ai propus

nu să cobori precaut, ci să te arunci. Nici eu n-am făcut mult până la stupoare şi apoi la o

depresie imposibil de grăniţuit.

La 0 – 1 am realizat că am o viaţă stupidă, de bivol castrat. La 0 – 2 am înţeles că sunt

singur chiar şi când îi am în preajmă pe Mihaela, pe soră-mea şi pe Jan, că nu sunt şi că

nu voi fi şi că n-am cum să fiu iubit. Nici nu băusem cine ştie cât. Trecuse abia mai mult

de jumătate de oră de când eram fericit.

Apărare de amatori. Portar de duzină. Moldoveni la cules de puncte în teritoriul inamic

abandonat. Patetici. Penali. Iresponsabili. Altfel n-am cum să le zic.

Schimbare. Intră antrenorul Stângă. Aşa, şi?




130

Cu toate păcatele lumii, pare să mai fie loc de minuni. Sub hipnoză, apărarea nu mai

gafează. Presăm. Până la pauză, reuşim să înscriem un gol: centrare Baird, Dina pune

latul. Simplu, uneori.

La 0 – 2 conversasem morocănos cu Mihaela, la telefon. La Paris e mişto, cred şi eu. Ce

să fac, mă uit la rataţii ăştia şi nu-mi vine să cred. Da, sunt conduşi cu 2 – 0 acasă, vai de

capul lor. Altfel, mai nimic... A, ba da, Nazat s-a ţinut de cuvânt, a apărut un fel de

cronică la cartea mea în Jurnalul Naţional. Ce zice? Păi numai lucruri frumoase: că sunt

un anonim care vrea să se îmbogăţească în ritm galopant, că era să rămân corigent în

liceu, că am găsit un titlu neinspirat şi că nu pricep cum de n-am fost concediat. A extras

numai citate reprezentative, nu ţi se pare?

De la Paris, Mihaela zice că nu-i vine să creadă. Din scorbura mea bucureşteană, eu zic

că mai rămânea să scoată şi rândul ăla în care-am recunoscut că beau şi fumez, pentru ca

toţi demonii justiţiei să se strice de râs sub sloganul: „Ia te uită ce declasat s-a găsit să ne

pună la îndoială dumnezeirea!”

Mă mai consolează vag şi închide. O avea altele de făcut. Deschid calculatorul, intru pe

Craiova-Maxima şi încep să mă lamentez. Sunt în ton cu atmosfera, nimic original.

Repriza a doua debutează cu cel mai insolent autogol din istoria fotbalului. Un tip pe

nume Buta, fundaş la Poli Iaşi, ar trebui reţinut în anale – sau în orale – pentru şutul

fulgerător, cu elan, din centrul careului, imparabil şi uluitor în proprie poartă. E posibil să

fi luat o supradoză de halucinogene, dacă nu cumva îşi detestă prea tare propriul portar.

Măcar recuperez jumătate de fericire: e 2 – 2, ceea ce mă face să cred că viaţa merită

uneori să fie luată de la capăt şi dusă până în prelungiri. Mai deschid un Zipfer, aşadar.

Luăm conducerea prea devreme, asta ar fi trebuit să-mi dea de gândit. De emoţie, scriu pe

forum că nu-mi vine să cred; îi întreb dacă şi ei au văzut acelaşi lucru, că am preluat

conducerea de la 0 – 2.

Conversaţie, Zipfer, fotbal, favoriţii reîncărcaţi – ce-ar putea să-ţi ofere viaţa mai mult?

Unii ar spune că bani şi femei, ceea ce... mă rog, chestie de gust. Toate la timpul lor, în

funcţie de intensitatea cu care-ai râvnit [cred că aici trebuia să-i fac loc sintagmei ăleia,

„invers proporţional”].

E minutul 85 şi forumul se umple de broscuţe săltăreţe. Aşa se bucură oltenii când lipsesc

de la stadion. Galeria a ascuns bannerele de război cu patronul. Iaşiul refuză să moară, eu




131

mai iau un gât şi înşir vreo zece broscuţe, în loc de mesaj. Imediat se dă lovitură liberă de

la 20 de metri de poartă, pentru cei de la Iaşi. Îi simt hotărâţi, cât mai pot să fiu de lucid...

E groasă, dar scriu doar „Emoţii”, ca să nu-mi sară tot forumul în cap.

Portarul Bornescu plonjează a disperare, dar să admitem că şutul a fost perfect.

Când eşti egalat în minutul 87 şi punctele sunt la fel de preţioase ca oxigenul din masca

de gaze, ai două soluţii: devii violent sau devii filozof. Ambele atitudini aduc relaxare,

după ce produc oarece daune.

Altfel, ar mai fi sinuciderea, dar nu e momentul potrivit. Eu sunt scriitor, filozof şi – prin

forţa necesităţilor – avocat, deci e uşor de intuit că drumul gândului sinucigaş e barat de o

fibră solidă de egoism. Când omenirea are atâta nevoie de tine, nici nu-ţi vine s-o refuzi.

Mă gândesc că bine, viaţa e de căcat, când eşti singur vineri seara, n-ai numărul de

telefon al niciunei târfe şi Universitatea e egalată acasă în minutul 87 te-ai urca pe pereţi

(deşi nu te-a înţepat nicio arătare, ca pe Omul Păianjen) şi parcă n-ai avea nimic

împotrivă să aterizezi în cap.

Pe de altă parte însă, tocmai mi-a apărut a treia carte, un eseu necruţător pe tema justiţiei

şi a dexterităţilor ei – bine, e vorba de o editură din Alexandria, lipsită de orice puteri şi

cartea nu se va găsi decât, cel mult, la Fiatul Mihaelei în portbagaj, însă am deja o cronică

strâmbă într-un cotidian central, poate se strâng, până la urmă, câteva admiratoare

anorexice şi asta înseamnă că risc să mă sinucid prematur, plus romanul în care n-am

încetat să cred, plus cine ştie ce-aş mai fi capabil, la împlinirea maturităţii artistice, să

gândesc şi să scriu. Lumea n-ar avea decât de pierdut. Mai bine continui să beau. Sunt

filozof, nu v-am spus?

Antrenorul şi patronul nostru au fost mai puţin norocoşi (iată că mi se confirmă o teză

anterioară). Nu, nici ei nu s-au sinucis. Însă, lipsindu-le aplecarea spre filozofie, energiile

negative li s-au scurs în gestica violenţei. Vă amintiţi lista suspendărilor de la început?

Iat-o:

„Antrenorul şi jucătorul Stângă – 4 etape.

Marele Şef Responsabil cu Investiţiile Financiare Mai Mult sau mai puţin Fantomatice –

12 etape.

Terenul de joc – 2 etape”.




132

Oare aşa arată sfârşitul? Scandalurile, suspendările, fotbalul precar sunt semnele agoniei?

Ne aşteaptă iarna siberiană a fotbalului oltean? Vom fi Napoli după Maradona? Balaci şi

Craiova Maxima să fi fost tot ce-am avut de spus? Vezuviul care ne-a împietrit pentru o

mie de ani?

Nu se ştie. Şi durerea, şi bucuria sunt ruinate de timp. O balanţă universală menţine

echilibrul. Pieirea şi naşterea sunt, dincolo de senzaţiile din individ, componente ale

marelui echilibru dinamic.

Simetrie: peste o săptămână, un proiectil ţâşnit din gheata unui individ norocos de la

Oţelul Galaţi va parcurge cei 25 de metri până la poarta noastră, străpungându-ne

defensiva şi făcându-ne portarul să pară un obiect inutil. Durerea. Peste încă o săptămână,

o sclipire de mânie va întuneca raţiunea mijlocaşului Săceanu, eliminând necesitatea

raţională a stopului, driblingului sau pasei, ceea ce rămâne fiind ţintirea directă a porţii de

la 25 de metri, cu o traiectorie nebănuită, gest ce-l va micşora până la a părea umil pe

portarul din Urziceni. Bucuria.

Aşa merg lucrurile în lume. Fiinţele se supun.

Îmi stăruie în minte chestia aia cu care începe şi se termină dezolantul Irréversible al lui

Gaspar Noé: „Le temps détruit tout”. Simt că în aceste cuvinte simple şi puţine este o

fărâmă de Esenţă. Şi mă întreb cum o să explicăm lumii de după fotbal în ce-a constat

farmecul acestui sport colectiv?




133

La Urziceni, exersând sacrificiul defensiv

Decont. A trecut prea repede week-endul ăsta dintre septembrie şi octombrie 2006.

L-am cheltuit astfel: pe un chef din ăla tristuţ post-prestare-a-muncii-săptămânale (vineri

seara), ocazie cu care mi-am reexersat sociabilitatea sintetică; pe o expediţie de

aprovizionare la Mall, urmată de tradiţionala croazieră pe Internet şi de un sex de bun-

venit cu Mihaela întoarsă de la al nu ştiu câtelea Congres al frecţiei psihanalitice de la

Craiova (sâmbătă); pe câteva pagini din Bret Easton Ellis – Lunar Park, un roman, totuşi,

decepţionant – plus discuţii cu Mihaela şi Jan pe tema deplasării, asezonate cu singurătate

în mijlocul unui trib destul de puţin familiarizat cu buna-cuviinţă, la meciul de la

Urziceni (duminică).

Da, a trebuit să plec singur. Jan mi-a zis că i s-a infectat o măsea şi că are frisoane şi

febră. Mihaela îşi aranjase o întâlnire. De-asta mi-am pierdut speranţa în dăinuirea fiinţei

umane. Sunt unul dintre marii dezamăgiţi.

Totuşi, am simţit, cumva, că e de bine. Se generalizase lehamitea. Dezertaseră toţi. Dar

mielul ursit sacrificiului se va răzvrăti la Urziceni, aşa am gândit. Nu le va rămâne decât

să se întrebe cum a fost posibil. Să-şi rostogolească globii oculari spre stihii, în căutarea

semnului pe care să-l ia drept răspuns.

Era o zi pură, nu ştiu cum s-o descriu. Ca un nou început. Clipă a renaşterii celor striviţi.

M-am trezit cu mintea limpede, netulburat de angoasă ori de frică. Am ştiut că voi primi

un dar, ca întotdeauna când te-ai pregătit să înduri.

Aş fi putut lua decizii importante într-o asemenea zi; să-mi propun ceva măreţ, cum ar fi

transformarea din broască râioasă în prinţ. Sunt sigur că totul mi-ar fi ieşit. Eu am

preferat să mă duc la meci, ca unul dintre monştrii aceia semeţi care nu cer pentru sine

nimic. Am fost răsplătit.

Poate asta să însemne pentru mine 1 octombrie 2006 – ziua când poarta Universului mi s-

a întredeschis. Presupun că n-am fost la înălţimea momentului, însă câteodată gândul la o

ratare-spectacol provoacă senzaţii mai intense decât un gol. Şi nici măcar n-a fost o

ratare, ci mai degrabă refuzul de a şuta, refuzul intenţiei de a înscrie un gol.

Înainte de a pleca spre Urziceni am scris pe forumul suporterilor un scurt mesaj profetic

(şi autoironic, un pic): „Sper că prezenţa mea îi va mobiliza pe băieţi”. Am pus şi-un




134

emoticon – faţă albastră cu ochelari de soare – şi m-am cărat. În calitate de depozitar al

energiilor Universului, nu-mi permiteam să lipsesc tocmai de la acest meci.

Ştiu, probabil c-am să fiu reclamat pentru intoxicare cu junk-book, sub cuvânt că emoţiile

mele fotbalistice vulgarizează ideea de literatură şi o detronează de pe soclul artelor, însă

credeţi-mă, n-am nicio vină că n-am scris eu Hamlet sau În căutarea timpului pierdut (s-a

întâmplat însă să zic cogito ergo sum, dar nu mă recunoaşteţi pentru că pe-atunci purtam

plete). Am înţeles că scrisul e o chestie care urlă în tine, dictându-ţi subiecte, graţie şi stil.

Sunt într-un moment delicat al vieţii: în mine nu urlă decât galeria Universităţii Craiova.

Nu mă inspiră decât căderile în careu şi plonjoanele disperate. Nu-mi excită nervul

artistic decât divorţurile dintre conducere şi antrenori. Dar cred că şi lumea e sătulă de

mironosiţele sinucigaşe ale lu’ uncle Will! Are nevoie de ceva mai fun decât scrânteala

Ofeliei şi decât iubirea patologică a Julietei – de exemplu, ca Ofelia şi Julieta s-o termine

ciopârţite de psihopaţi de pe Wall Street, după un sex şi-o tortură ca la balamuc. Are

nevoie ca bipezii înzestraţi cu raţiune şi simţire să bea spermă de cal pe ecran sau să-şi

ofere sexul deghizat în şoarece drept hrană pentru un şarpe nemâncat. Hai, pe cuvântul

vostru, câţi aţi citit Hamlet sau În căutarea timpului pierdut?

Acestea fiind zise, reveriile mele fotbalistice vor întruni curând elementele constitutive

ale unui sistem filozofic extrem de profund. Întrucât utilizez limbajul articulat (sunt de

modă veche!), voi fi accesibil doar unui cerc restrâns de intelectuali rafinaţi. Acest tratat

de metafizică fotbalistică în dinamica suporterilor înverşunaţi va deveni paradigma

mileniului, iar Universitatea Craiova – echipa-cult a generaţiei infantile standard descinsă

direct din personajele desenului animat. Am pornit pe Marea Cale a amorţirii creierului şi

nu ne vom cruţa energiile până la neutralizarea emisiilor sale poluante. La drum,

camarazi!

Afluxul rutier al Bucureştiului prezintă particularitatea de a te năuci chiar şi duminica, la

prânz. Nu prea mai există un timp al odihnei şi unul al păcatului (includ aici şi munca),

strict tehnic vorbind. Diferenţele de esenţă au dispărut. Au apărut, de exemplu, specimene

umanoide dubioase, care se relaxează muncind! Actul de identificare a muncii cu

pasiunile, cu distracţia şi chiar cu odihna a prins. Din păcate, reversibilitatea nu prea

funcţionează: e permis doar să munceşti şi să te simţi ca şi cum ai dormi, ai pescui, ai

face plajă sau ai da la buci. Invers însă, nu. Eşti concediat rapid dacă alegi să dormi şi să




135

te simţi ca şi cum ai munci. Nu ştiu de ce. Nu mă prind care e diferenţa. Chiar mi-e peste

puteri să asimilez gunoiul ăsta conceptual.

Nu ştiu dacă traficul e îmbâcsit şi duminica din cauză că semenii gonesc după avantaje

materiale ca şi cum ar visa în poziţia „tolănit”. Bănuiesc că da. Au uitat şi dreapta

credinţă, şi sfinţenia repausului. În ierarhiile celor sfinte, proprietatea a trecut pe locul

întâi.

Ce ne-a mai rămas însă din viaţa asta pe care ne-o muncim ca şi cum am trăi? Tristeţea,

depresia, mila pentru ce vedem în oglinzi.

E de-ajuns să ieşi pe stradă seara, pe la 7-8, pentru a medita o clipă asupra şirurilor de

maşini. Pentru a observa fizionomiile stoarse de vlagă ale berbecilor din carcasele de

metal. Ei compun un fel de turmă a „Domnului care crede în dolar”; turma pare mânată

spre ţarc. Dacă le prinzi privirea, te sperii: realizezi că e goală, că, pur şi simplu, nu se

gândesc la ceva care să aibă noimă. Că transcendenţa Scopului a dus la o treptată

diminuare a inteligenţei, la scăderea semnificaţiilor culturale, pentru ca stindardul noii

splendori umane să fie munca aceea pură şi vidă, debranşată de la discernământ.

Cred că nu războiul e adevărata revanşă a animalelor pe care le-am ucis (nu-mi amintesc

cine-a zis), ci ideologia muncii ca scop – adică ceea ce-l va face pe om să se raporteze la

lume exact ca un dobitoc.

Mi-e şi jenă că opintirea mea duminicală de a ieşi din Bucureşti îmi provoacă asemenea

reverii. N-am suportat niciodată oraşul ăsta, dar când îmi blochează înaintarea către un

meci al Universităţii Craiova mă simt oarecum destabilizat emoţional.

Dacii obosite, cocoşate de saci cu cartofi imprimă coloanei un ritm de şarpe sătul şi te

întrebi dacă merită să-ţi petreci duminica târându-te între semafoare, când puteai să faci

autostopul în staţia de planoare din Rahova. Aşa am ajuns să mă lepăd de automobil...

Urziceni. Oraş mic, dar primitiv. Norod troglodit, stadion curăţel. Văd pe trotuar un

zdrenţăros la vreo cincizeci de ani, susţinut de doi trecători miloşi. Evident, zdrenţărosul

e rangă. Antebraţul îi atârnă ciudat: îmi dau seama că e fractură şi mă înfior. Cred ca nu

simte durerea, la cât e de anesteziat. Durerea îl va invada mai târziu. Pare familiarizat cu

ea.

La poartă, mi se face inventarul borsetei: acte, portofel, cameră foto, telefon, cheie de la

maşină, ţigări. Brichetă? N-am (aici am minţit).




136

Cât timp echipele se află la încălzire, primatele din tribună decojesc seminţe, cu calm.

Abia undele sonore emise de fluierul arbitrului le vor scoate din minţi.

Pozez un banner al galeriei noastre – „Vrem investitor!” –, precum şi leul-mascotă

angajat să ţopăie pe teren. Urziceniul ne-a copiat şi culorile, şi mascota, ceea ce înseamnă

că le suntem un fel de zeu protector. Ne-au pregătit un supliciu ritualic, dar ar putea avea

surpriza ca leul dominant să nu fie chiar aşa de senil.

Venim cu un antrenor nou, în care bârfitorii n-au văzut decât un translator al lui Zenga şi-

al lui Protasov. Tocmai l-am zărit pe teren: cămaşă bleu, cravată în dungi alb-albastre.

Click! E Fane Stoica, adevăratul iniţiator al evenimentelor revoluţionare din 1989. Ştiţi,

nebunul acela al generaţiei Gică Popescu, ăla care-a ţinut morţiş să bată Steaua în

Ghencea, spre uimirea generălimii comuniste strâns unită în jurul lui Ceauşescu Valentin.

Fane, cel care-a înscris cu Bumbescu în cârcă, unul dintre puţinii luptători anticomunişti!

Mai rotunjit acum, dar la fel de nebun. Nu le-a zis suporterilor decât că vom începe să

murim pe teren, staţi liniştiţi!

M-am dus la Urziceni ca să prind minunea pe viu. Aşa a fost, au murit şi-au înviat la

sfârşit.

Începem sus, fără să ne arătăm marcaţi de înfrângerile anterioare şi de locul retrogradabil

din clasament. Voinţă există, se vede de la primele pase. Primatele din tribună încep

agitaţia, deschid gurile doar ca să descarce invective frustrate. În mod cert, nu le suntem

simpatici.

Dar stupoarea din minutul 9 face toţi banii: plecăm pe banda stângă, primeşte Săceanu,

şut fără preluare de la 25 de metri, lângă bara din stânga portarului. Câteva secunde e

linişte, publicul derulează mental banda, ca să priceapă ce l-a lovit. Când devine limpede

că gazdele au luat gol, urletele ţâşnesc ca nişte rachete, peste tot în jur. Nu ştiam că ne

urăsc chiar atât.

Barbarul din spate mi-a împroşcat deja tricoul Kenvelo cu coji de seminţe. Ştiu că sunt

pline de salivă şi c-au rămas lipite exact în locul unde-au fost scuipate. Dacă aş fi genul

de artist instinctual, aş fi recunoscut pe loc opera: trebuia să dezbrac tricoul cu grijă, să-l

înrămez şi să-l vând la Sotheby’s, ca happening. Alde Andy Warhol şi John Cage n-au

atins niciodată asemenea piscuri. În schimb, eu sunt obişnuit să respir un aer inospitalier.




137

M-am limitat însă la un banal discurs civilizator, atrăgându-i atenţia sălbaticului că prefer

obiectele vestimentare lipsite de capricii sau decoraţiuni.

Pe urmă mi-a fost milă. Omul m-a privit aşa de uluit, încât era clar că-i lipsise orice

conştiinţă a necuviinţei. Cred că, de când venea el în tribună, i se întâmpla pentru prima

oară ca unul dintre cei scuipaţi pe spate să se declare incomodat. A început să se bâlbâie,

să se scuze, ba chiar să-mi netezească tricoul cu mâna – ceea ce, admit, m-a înduioşat. De

ce nu m-am abţinut? Îmi venea să-l rog să mă scuipe în continuare, să fie el însuşi, ca şi

cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Fă ce-ţi place, hombre, asta e deviza mea!

Problema e alta: după acel minut 9, n-am mai jucat fotbal, ci am trudit. În propria

jumătate de teren, organizat, dârz, inestetic, insensibili la revolta publicului spectator.

Ne-am inhibat adversarul. L-am blocat şi l-am enervat. De neputinţă, tribunele au început

să strige: „Hoţii!”, fără a preciza însă ce şi de la cine a fost furat. Nu ştiu dacă se refereau

la faptul că termenul acesta este definitoriu pentru poporul român sau dacă încercau să

atragă atenţia forţelor de ordine asupra unei infracţiuni flagrante. Camera mea foto era la

locul ei, am verificat. Hoţii nu mă vizau. Sigur, n-am îndrăznit să fotografiez bucuria

golului, pentru că instinctul de conservare mi-a poruncit să rămân nemişcat.

A fost 0 – 1 la pauză şi am plecat în căutarea unui colţ de tribună ceva mai spălat.

Nu ştiu de ce intelectualii, cărturarii, înţelepţii, savanţii şi toţi şcolarizaţii consideră că au

altceva mai bun de făcut decât să vină la fotbal. Am fi putut constitui o celulă a

respectului pentru igienă, un pluton de luptă împotriva urletului injurios. Dumnealor se

pretind aristocraţi ai cugetului, dar sunt convins că sâmbăta şi duminica fac piaţa, bat

covoarele, îşi cumpără sandale, se uită la televizor sau pun murături. Dacă nu cumva

discută politică, ceea ce consider a fi cea mai neghioabă şi mai degradantă formă de

manifestare umană (dintre cele domestice, desigur). Cu ce-o fi mai demnă vreuna dintre

preocupările înşirate decât mersul la stadion? După mine, a scruta o competiţie sportivă

poate însemna şi desfătare regală, nu doar mulţumire de sclav.

O fi mai important să te gândeşti la moarte, la boală, la ce te-aşteaptă luni, la măsura în

care ţi-ai condus viaţa după cele zece porunci? O fi esenţial să citeşti ziarele, să vezi

ştirile, să te exciţi cu numărul de victime de la ultimul accident aviatic? O fi mai

instructivă pălăvrăgeala cu prietenii? Filozofia antică? O fi mai tonic sexul conjugal?




138

Câştigăm mai mult din studiul limbilor străine? Din divertismentul lacrimogen televizat?

Suntem mai demni în papuci? Suntem mai împliniţi cu fiecare rebus descifrat?

Iluzii şi semne, de fapt lumea noastră reduce totul la bani. E OK să fii o dihanie lacomă,

pe şablon protestant. E valoarea supremă exportată de fraţii americani. Bancnota, cardul,

spaţiul vital, frigiderul plin. Nazism şi capitalism după comunism. Izvoarele satisfacţiei

sunt echivalente.

Acum sunt la tribuna I, lângă peluza galeriei noastre. Cu soarele apusului săgetându-mi

irişii, dar în compania unui bătrânel care nu poate opune neputinţei gazdelor decât

resemnare. „Jucam mai bine”, mi-a spus. Nu ştiu pe ce criterii m-a selectat, pentru că nu-l

întrebasem dacă şi cum jucau. Indiferenţa mea pentru echipa din Urziceni se răsfrângea şi

asupra timpului trecut. I-am zâmbit.

Repriza începe cu aceiaşi spectatori furioşi. Strigă „B-ul”! Noi sau ei? Avem aceleaşi

origini. Noi pentru un an, ei pentru tot restul de ani de când s-au înfiinţat şi până acum.

Totuşi, pe noi ne vor în B. Execuţia zeilor, cum spuneam. Pentru asta s-au pregătit.

La primul nostru atac, Baird cade în careu, chiar în faţa mea. Penalty! Habar n-am dacă a

fost. Câteva proteste, dar nimic de făcut. Portarii sunt faţă în faţă, pentru că specialistul

nostru e Bornescu, aflat în faţa primului gol în Liga I. Şut în forţă, fără iluzii pentru

tribune. Dintr-o jumătate de ocazie, e 0 – 2. Noi şi norocul. Restul lumii poate pieri.

Pe urmă a fost emoţie. Privire împărţită între joc şi ceas. Am respins imoral, fără a mai

conta în atac.

Siguranţa ni s-a clătinat totuşi la jumătatea reprizei, când o clipă de reverie a defensivei a

adus un penalty şi pentru ei. Bornescu e trimis în dreapta, mingea ajunge în plasă pe

colţul stâng. 1 – 2. Iarăşi urlete, „B-ul”, „Dinamo” (?!), „Luptă Unirea!” şi nenumărate

colinde individuale mai greu de reprodus în acest cadru pe care ne străduim să-l păstrăm

elevat.

M-am străduit să fac o poză la o lovitură liberă de-a lor şi n-am mai văzut şutul. Doar am

auzit un muget colectiv şi m-am gândit că s-a petrecut ceva important. Se pare c-a fost

bară, deşi n-aş miza pe agerimea privirii bătrânelului din vecini. Poate bara a existat doar

în imaginaţia lui.

Şi-atât. Îmbrăţişări portocalii (am jucat în echipamentul de rezervă), Fane aplaudă peluza,

peluza îl iubeşte pe Fane, mai am o poză cu jucători ţopăind în faţa suporterilor şi încă




139

una cu mine şi cu ochelarii mei de soare pe fondul retragerii spre cabine a echipei

învingătoare. Vedere din Urziceni, aşa am intitulat-o.

Sperăm iarăşi, respiraţia nu ni s-a oprit.

Când ajung acasă, e întuneric. Dau gata rapid patru Pilsner Urquell la 0,33, în timp ce mă

străduiesc să transfer pozele în calculator ca să i le trimit lui Jan. Poate regretul absenţei o

să-i mai diminueze febra.

Pe forum e sărbătoare mare, bineînţeles. Pesimismul s-a volatilizat. Se fac calcule, se

anticipează o convalescenţă fără pericole, terminată cu menţinerea în Liga I. Toată lumea

e de acord că de-acum avem cale liberă, că greul a trecut. Nu-i interesează că n-am avut

şuturi la poartă şi nici că am jucat, totuşi, slab. Le spun că nu prea am existat în atac şi că

mijlocul pierde prea multe mingi. La capitolul plusuri trec determinarea şi prudenţa (cred

că astea-s considerate calităţi pretutindeni, chiar şi pe piaţa de capital). Spre deosebire de

Stângă, Fane pare un tip realist.

Nu mă contrazice nimeni, dar nici nu sunt declarat lider de opinie. În fond, nu sunt decât

un „junior” cu vreo 90 de mesaje, ce să-i învăţ eu pe „fanaticii” cu câteva mii?

Şi-apoi, cum victoriile au devenit aproape evenimente în viaţa echipei noastre, parcă e

păcat să strici petrecerea susţinând că lipsa norocului ar fi atras un deznodământ diferit.

Doar vor mai fi atâtea înfrângeri din care să tragem învăţăminte, nu?




140

La Caracal

Cele mai împuţite perioade din viaţa suporterilor sunt pauzele. În România, clima le face

exasperante: trei luni fără fotbal în fiecare iarnă. Turul se termină în noiembrie sau

decembrie, returul începe în martie. Timpul, despre care savanţii mecanicii cuantice

afirmă că are o structură discontinuă, uită să se mai scurgă în lunile de iarnă. E greu şi e

frig în unele case. Aproape că te întrebi dacă jucătorii mai ştiu să lovească mingea. Dacă

mai au vreun sens ierarhiile din prima parte a campionatului.

Englezii n-ar tolera trei luni de vid fotbalistic. Ei nu suportă să stea departe de stadion

nici de Anul Nou. Modul lor de viaţă nu include noţiunea de repaus. Circul trebuie să

continue. Bere în valuri şi fotbal fără răgaz – iată de ce viaţa în insulă are haz şi se

trăieşte, la propriu, cu sete. Merită să te naşti acolo, dacă se întâmplă să te întrebe cineva.

Nouă ne este imposibil să jucăm fotbal pe geruri năprasnice, printre nămeţii lunilor

ianuarie şi februarie. Sunt zile care-ţi dau senzaţia că totul a îngheţat pentru eternitate:

fiinţe, obiecte, copaci, case, lacuri, râuri, marea însăşi pe câteva zeci de metri de la ţărm.

Chiar dacă cineva ar fi suficient de sonat să joace fotbal, n-ar exista un număr rezonabil

de sonaţi care să populeze tribunele.

Nu mai vorbim de arhidezbătuta problemă a stadioanelor noastre primitive, ajunse într-o

stare de degradare ostilă după ce, timp de aproape două decenii, investitorii din fotbalul

românesc n-au vizat decât mediatizarea şi îmbogăţirea, oferind publicului spectacolul

sordid al meciurilor cu rezultate cunoscute dinainte şi lăsând bazele sportive într-o

paragină demnă de oraşul-fantomă din vecinătatea exploziei de la Cernobâl. Dacă încă

existăm în Europa fotbalistică, e pentru că Europa politică ne-a cules de lângă containerul

de gunoi. Ne-a dat un adăpost, ne-a despăducheat şi ne-a obligat să facem un duş. Să

sperăm că suntem pe drumul cel bun.

Totuşi, de când cu tendinţele de încălzire globală, luna octombrie a devenit îngăduitoare

cu practicarea fotbalului. Ne prinde un pic dincolo de jumătatea turului, când lupta abia s-

a încins.

Apar însă alte pauze iritante, date de campaniile de calificare la europene sau mondiale,

ale echipei naţionale. Campaniile astea au devenit un superlativ al plictisului, de când

România pare incapabilă să se mai califice la un turneu final. Se angajează antrenori




141

incompetenţi, se fac selecţii proaste, ne umplem de penibil în câteva meciuri, ţipăm că

ne-au jefuit arbitrii din ţările bogate, rămânem la vatră şi pe urmă o luăm de la capăt.

Gata, de data asta nu mai ratăm! „Pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor!”... Cum, s-a întâmplat

iar? Ce păcat! Avem jucători atât de frumoşi şi de bogaţi!

Nu mai vorbesc cât de nesuferită a devenit echipa asta naţională de când s-a transformat

într-un fel de club al jucătorilor „de fiţe”. Coboară băieţii ăştia din avioane cu blugii rupţi

de domnul Armani în persoană, cu frezele gelate abundent şi cu aere de ţâfnă imperială,

uimiţi că nu li s-au întocmit actele de canonizare şi îngreţoşaţi de ingratitudinea populară.

Pretind idolatrie necondiţionată şi au convingerea că toate femelele naţiei le datorează cel

puţin o felaţie. Televiziunea l-a construit cu iresponsabilitate pe jucătorul de fotbal

originar din România: a încercat să-l înveţe să vorbească, în loc să-l lase să joace. Este o

confuzie cu urmări grave1.

Cine are nevoie de scuze puerile, de genul: „Ne-a lipsit concentrarea”, sau „Nu s-au jucat

decât trei jocuri, deci şansele de calificare sunt intacte”? Ne-am săturat ca puşlamalele

astea grandomane să ne întrerupă campionatul!

Două săptămâni între învierea din morţi de la Urziceni şi gimnastica de întreţinere de la

Caracal înseamnă mult. Cauza întreruperii a fost un România – Belarus sălciu, câştigat

chinuit, din care nu mai ţin minte decât că am adormit la pauză, din pricina gradului

avansat de putrefacţie în care intrase jocul echipei noastre naţionale. Ah, şi mi-au rămas

vii în memorie şi acordurile imnului de stat.

Dar ulterior m-am trezit. Din fericire, meciul se terminase. Putea să înceapă viaţa

adevărată.

1. Personajul principal se află într-o clădire de birouri. Sobru, elegant, necomunicativ,

redactează pe laptop o întâmpinare pentru termenul de peste o săptămână de la Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie. Am putea conveni că asta se întâmplă într-o marţi din prima

jumătate a lunii octombrie. 1 Adaug în subsol, pentru ediţia 2011: rezultatele imprudenţei de a-l lăsa pe fotbalist să vorbească s-au văzut când Ilinca Vandici şi internaţionalul Ciprian Marica au decis să filmeze un “jurnal de vacanţă” în America. Din materialul video dat pe Net de ziarul de scandal Cancan, rezultă în ce fel l-a marcat Los Angeles-ul pe fotbalistul Marica: “everything well…”, iar când fata insistă să facă pe reporterul se alege, ca supliment, cu o trimitere sumară în pizda mă-sii; după doar câteva cadre, Ilinca îl întreabă pe Ciprian unde să meargă cu maşina, iar răspunsul, spontan, deşi redundant, se înscrie perfect în repertoriul lingvistic al fotbalistului: “în pizda mă-tii!” Cam despre asta e vorba…




142

Prietena lui este plecată într-o altă localitate, pentru a convinge un grup de medici să

achiziţioneze medicamente fermecate. Este varianta ei, necenzurată.

Personajului principal îi displace munca, însă nu a găsit o altă modalitate de a obţine

banii necesari vieţii eliberate din captivitate. Lucrează zilnic la ecuaţia banilor dobândiţi

printr-o activitate neasimilabilă muncii, fără a exclude inactivitatea, însă deocamdată nu a

repurtat succese substanţiale. Poate i-ar trebui o tipografie performantă.

Tocmai punea la îndoială încadrarea juridică a recursului părţii adverse, când soneria

telefonului mobil (ciripit de tyranosaurus rex?; sonar de submarin atomic?; mieunat de

hienă?; clinchet de talangă? – asta n-o s-o aflăm niciodată) i-a destrămat concentrarea

profesională. Pe display scria, simplu, „Jan”.

- Sal’tare!

- Să trăieşti!

(Trecem peste ce faci, muncesc, nasol, tu, aşa şi-aşa, viaţa e nedreaptă, mă doare capu’ de

la berea de-aseară, altfel, mi-a ieşit un bilet, bravo cât ai luat, 3 milioane etc.)

- Să vezi ce-mi face unu’ într-o hotărâre, începe el. Îmi reţine că am facturi

acceptate de adversar, că am o creanţă certă şi exigibilă, dar la sfârşit zice că

trebuie să-mi respingă pretenţia. Fără niciun sens, fără nicio logică în context...

- Asta e răutate pură sau problemă psihică, încerc să-l consolez. Nu te-ai obişnuit?

E plină justiţia.

- Ştii ce e mai nasol? Că ăstora nici n-ai ce să le faci.

- Sigur că n-ai, ei sunt mai presus.

- Băi, incredibil...

- Pică aiurea, ştiu.

- M-am umplut de nervi.

- Mai ţii şi cu Craiova!..., încerc eu să-i abat atenţia.

- Corect, alt motiv de nervi. Când e meciu’?

[Hai bă, Jane, ce dracu’, chiar atâta indiferenţă faţă de echipa asta?]

- Vineri la 3.

- Cam naşpa. Ce zici, mergem?

[Aha, ştii că la ora aia trebuie să fiu la birou şi te dai de suporter devotat la adăpostul unui

refuz uşor de anticipat].




143

- Nu ştiu... e complicat. Cinci zile pe săptămână nu prea sunt de capul meu, ştii

doar.

- Hai mă, îţi iei şi tu o zi, ce atât?

- E greu, ţi-am zis. Mai vorbim.

Pa – Pa.

2. Personajul principal se află acasă. Decor casnic obişnuit, cu televizor („Asocierea

dintre scăderea performanţelor cognitive şi riscul de apariţie a schizofreniei a fost mult

studiată şi o concluzie generală a fost că nivelul de funcţionare intelectual poate fi

apreciat ca un marker cognitiv pentru schizofrenie”, scrie în cartea Antipsihoticele),

canapea, birou, calculator, pisică, prietenă, soră, bere, ţigări. Se va sugera seara prin

efectul de negură de dincolo de fereastră.

Poate să fie miercuri, de ce nu?

Pe tot parcursul scenei, nimeni nu va părăsi încăperea (cu excepţia pisicii Chiompi, în caz

că i se face foame). De asemenea, nu vor exista vizitatori. Conversaţie minimală, în

special între cele două persoane de sex feminin. Personajul principal va oscila între

calculator şi canapea. Va avea o faţă inexpresivă, ca şi când totul i-a devenit egal. E o

mască. În realitate, gândeşte febril.

Sunt trei posibilităţi:

a) Să respecte programul de birou, ratând meciul inclusiv în variantă televizată

(perspective de materializare – aproape 1%);

b) Să respecte programul de birou doar până la ora două, după care să se deplaseze la

domiciliul propriu spre a viziona meciul în variantă televizată, urmând să revină

la birou luni (perspective de materializare – 49%);

c) Să ignore programul de birou de-a lungul întregii zile de vineri, 13 octombrie,

urmând să facă deplasarea în municipiul Caracal, împreună cu Jan, spre a urmări

din tribune meciul Universitatea – Ceahlăul, urmând să revină la birou luni

(perspective de materializare – 50%).

Evaluarea riscurilor: în varianta a), risc de nervozitate excesivă şi de subminare a

„lucrului în echipă” (fetiş tipic mediului corporatist); în varianta b), risc de iritare uşoară

dată de ineditul după-amiezei de vineri petrecute în singurătatea calităţii de telespectator;

în varianta c), risc zero, ţinând cont de cele două zile de concediu economisite intuitiv.




144

Deşi viitorul se lăsa scrutat, personajul principal n-a luat nicio decizie în seara aceea

năpustită hapsân asupra voluminosului oraş.

Simţea nevoia unei discuţii decisive cu Jan.

În timpul acesta, un mare sportiv american intra cu un mic avion personal într-un bloc din

New-York. Zilele de 11 au fixul lor...

3. Personajul principal protestează împotriva amenităţii cu care magistraţii îi tratează pe

dubioşii „avocaţi alternativi”, refuzând să formuleze concluzii într-un dosar al

Tribunalului Bucureşti. E păcat să te laşi judecat astăzi, dacă există posibilitatea ca totul

să rămână pe mai târziu.

Aşa cum înţelegem noi timpul, pare plauzibil să ne găsim într-o zi de joi. Între procesul

acesta amânat şi meciul cu Ceahlăul Piatra-Neamţ n-a mai rămas decât un răsărit.

Formez numărul lui Jan. Nimic. E clar, nu sunt făcut să funcţionez după un program.

Până la maşina parcată pe malul drept al Dâmboviţei, personajul principal parcurge

distanţa încântat de vestea că mâine nu va ploua. Nu mai ştie cine îi dăduse vestea. Pe

urmă îi iese din minte buletinul meteorologic.

Viitorul pare deschis oricărui rezultat. Totuşi, până seara târziu nu va reuşi să-l găsească

pe Jan.

4. Personajul principal solicită să se consemneze că dimineaţa de vineri a început cu o

senzaţie stranie, ca de greutate în piept.

Deschid ochii şi abia apuc să mă feresc din calea unui bot maroniu. Chiompi se cuibărise

pe mine, fără să-şi pună problema dacă vreau să mai dorm. Nu ştiu de unde atâta

siguranţă de sine! Oare ce-i garanta că n-am să devin violent? Nimic. Animalul domestic

este cea mai credulă fiinţă de pe pământ.

Câteodată, complexitatea mişcărilor dimineţii mă scoate din minţi: îndepărtare Chiompi,

abdomene, culegere ciorapi ziua trecută de pe lângă pat, deschidere uşă balcon, evacuare

lichid rezidual, extensor, scurtă privire pe fereastră, spălat părţi componente cu implicaţie

olfactivă, suflat nas, circulat de câteva ori între baie şi bucătărie fără un scop precis,

aplicare deodorant solid Rexona Cobalt for super-man, acoperit corp neglijat.

Când n-am treabă cu costumele şi cu cravatele apar dileme mari. Blugii ăştia? I-am tot

purtat. Mai bine ăştilalţi. Mai întâi îmi trag o bluză gri cu mânecă lungă, dar nu-mi

evidenţiază pectoralii şi-o arunc sub pretextul că, la ora meciului, o să fie cald. Pun ochii




145

pe tricoul bleu Kenvelo, îmbrăcat pentru prima oară la Paris, cel cu „Famous” cusut pe

spate ca să nu fiu confundat. E bine aşa. Dacă mai pun la socoteală pantofii sport albaştri

cu şireturi albe, ochelarii de soare bleu, fularul şi Fiatul albastru, rezultă un suporter

pasionat.

Va fi o călătorie în două etape: Bucureşti – Alexandria singur, apoi Alexandria – Caracal

cu Jan. Străbat văi, dealuri, câmpii. Ţinuturi care, odinioară, au fost păduri. Traversez

râuri şi aşezări umane. Invidiez cai, vaci, gâşte şi capre.

Nu ştiu ce toxină ne-au strecurat ăştia de la firmă în instalaţia de ventilaţie, dar resimt la

turaţie maximă sentimentul de culpabilitate. Adică în loc să-mi uzez fiinţa trudind la

înflorirea multinaţionalei din al cărei uger sug lapte, eu îmi permit reverii pastorale în

drum spre un joc asemănător cu fotbalul, dar mult mai bogat în bâlbe, lufturi, împleticeli

şi capete sparte.

Dar adevărul e că, după ceva ani de trudă, începe să nu-ţi mai pese foarte tare de

fracţionările timpului: trecut, prezent, viitor. Ştii că declinul se-apropie implacabil şi

parcă nu contează cât ţi-a rămas în cont. Dacă ai visat celebritatea şi ceva te-a împiedicat

s-o atingi, te lasă rece nişte mii de euro în plus. Nu sărăcia te cutremură, ci anonimatul la

care te vezi redus. Aşa ne-a învăţat televiziunea să gândim.

5. Personajul principal cere permisiunea de a vorbi despre meci. Caracalul ne-a primit cu

gropi, praf, lucrări de reabilitare, sărăcie, inutilitate. Jan se întreba dacă nu ţi-ar trebui

nervi de oţel pentru a locui aici. Cred că ţi-ar trebui, în primul rând, o nesfârşită lehamite.

O sinceră lipsă de iluzii în privinţa destinului fiinţei umane.

Dacă întrebi doi inşi încotro e stadionul, evident că se invită la tine în maşină. Culmea

coincidenţelor, au drum în aceeaşi direcţie! Nu vezi, nene, că are doar două uşi?, fac eu

un gest vag spre spatele Fiatului. Bine, sunt convins că le-a trecut prin cap că se ajunge

cumva şi la bancheta din spate, dar n-au insistat. Mitocănia asta rurală e plină uneori de

bun-simţ.

Când pare limpede că suntem pe islazul comunal al stadionului municipal, parcăm pe

iarbă, adică pe hrana celor doi cai aflaţi la păscut.

Se cunoaşte că am nimerit la evenimentul anului în Caracal: bărbaţii se îndreaptă spre

stadion bând bere la plastic şi cântând ceva destul de trivial, iar femeile mai în vârstă

privesc admirativ defilarea suporterilor, spărgând seminţe la porţile caselor. În afară de




146

meciurile Universităţii, cred că un asemenea interes mai există doar pentru alaiurile de la

nunţi şi înmormântări. De unde rezultă că nu alde Kusturica sunt plini de talente, ci omul

de rând are comportamente scăldate în semnificaţie artistică.

Stadion curăţel, dar destul de înghesuit. Ne aşezăm la tribuna întâi, un pic lateral, cu un

colţ al terenului în unghi mort. Băieţii tocmai se mişcă în ritmul acela denumit „mişcări

de încălzire”.

Totuşi, locuitorii Caracalului n-au lăsat baltă chiar toate cârciumile ca să vadă

Universitatea. Pe undeva, explicabil: suntem doar o echipă la retrogradare, cu joc căznit

şi cu cele mai multe goluri primite, din toată populaţia ligii I. Trebuie să fii, pe alocuri,

zburdalnic din punct de vedere mintal ca să urmăreşti o asemenea echipă pe jumătate din

suprafaţa maicii Românii (cum Jan e mai calculat, mă refeream la mine, în special).

Băieţii etalează, din start, un joc colectiv extrem de incoerent, pentru a confirma toate

temerile noastre. Ceahlăul dă senzaţia că ne anihilează fără efort, doar în virtutea a două

elemente de diferenţiere: talia şi experienţa, pentru că în privinţa tehnicii par la fel de

arieraţi.

Rezultă o încleştare surdă, mută şi oarbă la centrul terenului, din care ne desprindem doar

prin minutul 40 şi ceva spre a rata, prin Baird şi Costea, două ocazii colosale.

Cu 0 – 0 la pauză, normal că se face mai frig. Simt nevoia să-i zic lui Jan platitudinea că,

dacă nu batem, suntem cam duşi. Nu ştiu, răspunde, n-avem viteză, n-avem scheme de

joc, n-avem ruperi de ritm. Adică n-ar fi nimic deplasat în a nu bate, deduc.

Ne tot pierdem pe stânga atacului, în nişte driblinguri bezmetice şi în un-doi-uri care

sfârşesc în aut şi în clinciuri care nu servesc decât la trecerea de timp. Dar tot aici, pe

stânga, un strigăt de exasperare din tribună duce la o centrare. Costea e singur, în mijlocul

careului lor. Mingea îi ţinteşte capul. La ce s-o gândi? Probabil la dualitatea undă-

particulă. Sau la nimic, dacă teza că oportunitatea suspendă gândirea se verifică nu numai

la ocaziile de a face sex, ci şi la ocaziile de gol. Publicul e deja în picioare, cu mâinile

sus. Ţâşnim şi noi, încă avem timp. Peste o secundă mingea va fi deja în plasă şi va trebui

să-mi domin agitaţia ca să pot face nişte fotografii.

În rest, a fost suferinţă. După câteva minute de perplexitate, Ceahlăul a năvălit peste noi.

Tensiunea era atât de ridicată, încât un localnic matur a încercat să ne convingă că repriza

jocului de fotbal (de preferinţă a doua, atunci când conduci) durează 40 de minute.




147

- Cât e ceasul?

- Şi jumate.

- Of, ce bine! Mai sunt doar 10 minute.

- Un sfert de oră, încearcă Jan.

- Nu domne, 10 minute, n-a început la fix?

- Ba da, consimt. Tocmai de-aia trebuie să se termine la fără un sfert.

- Corect, deci mai sunt 10 minute.

- Nu, de la şi jumate până la fără un sfert mai este un sfert de oră. Adică

cincisprezece minute.

- Aha!

Nu ştiu ce semnifică acest „Aha”. Fie i-am zdruncinat sistemul de măsurare a timpului,

fie a găsit o formulă obscură pentru a ne compătimi. Nici n-am ştiut că în Caracal se

turnează scene din Idiocracy.

Corner. Respingem. Pasă în adâncime. Respingem. Aut. Respingem. Lovitură liberă.

Respingem. Fluier final. Nu mai avem ce să respingem, pentru că AM ÎNVINS!

Este un 1 la 0 cât 3 puncte, cât 12 în total, cât o zi de 13 octombrie fericită, cât un foc

revitalizat în vatră, dintr-o mocnire de tăciuni palizi, cât o gură de aer proaspăt în iad, cât

un balsam divin pe rana mielului sacrificat.

Din tribună, pe iarba islazului. Fanii plimbă sticla de plastic, discută şi râd. Îmi place să-i

văd râzând. Şi-au agăţat fulare de hârburile care-au fost odată maşini. Unii claxonează,

alţii exersează un cântec răguşit.

Fiatul albastru pleacă spre răsărit.




148

În Cotroceni

Senzaţia de furnicare cred că e de la păr – nu al meu, al ei. Senzaţia de umezeală e de la

buze – tot ale ei.

Sunt confuz. Reuşesc doar treptat să-mi dau seama cât de bine ar trebui să mă simt.

Primele cuvinte identificate sunt spuse în şoaptă: „Am venit să-mi spui la mulţi ani!”

O aniversare? Şi dacă da, a venit de unde? Cine? De ce mi se cere un asemenea efort?

Prima ripostă conştientă este un mormăit (anterior trebuie să fi existat o mişcare de

respingere executată cu membrele superioare). „Nu mă pupi?”. Un nou mormăit.

Adevărul e că doar rareori sunt lăsat să mă satur de somn. Toţi se comportă de parcă

veghea mea le-ar putea ajusta vieţile în mod decisiv. Un filozof antic a plătit cu moartea

pretenţia de a-i trezi din somn pe atenieni. Astăzi nu mai există pedeapsa cu moartea, deşi

moartea n-a fost eradicată ca fenomen.

De data asta, cineva care a avut acces la patul meu vrea să-i spun „la mulţi ani!”. Ceva

face ca somnul să nu prejudicieze continuitatea fiinţei – din păcate, de cele mai multe ori.

Ne reluăm exact din punctul în care ne-am abandonat. Nu ni s-a dat şansa de a ne culca

vierme şi de-a ne trezi condor. De aceea, este iminentă identificarea mea, astăzi trezitul,

cu mine, aseară culcatul. N-a trecut mult de când căutam un cadou. Asta-i una dintre cele

mai vii amintiri. Şi-atunci ştiu că e duminică dimineaţa, 22 octombrie, şi că Mihaela s-a

întors de la Iaşi.

O pup, bineînţeles. Şi-i spun „La mulţi ani!”

- Cadourile alea de pe birou sunt pentru mine?

[Nu, sunt pentru liniştea mea].

- Eu ştiu? Încă nu-mi dau seama, lasă-mă să mă trezesc.

- Am văzut ambalajul de la Marks & Spencer. Abia aştept să văd ce mi-ai luat.

[Era o geantă].

- Un pui de şarpe ţi-am luat. Să ţi-l faci animal-totem.

- Să mi-l fac ce? Hai mă, te iei de mine chiar de ziua mea?

Mă întind, dar nu scap de strânsoarea pulpelor ei.

- Ţi-a fost dor de mine?

- Îhî. M-am topit.




149

- Cum a fost la meci?

- Frumos.

- Aţi bătut?

- Da.

Mimează supărarea. Prost.

- Şi de ce nu m-ai sunat?

Dau drumul unui râs ironic.

- De teamă să nu te fi culcat.

[Aici m-am referit la plecarea ei la Braşov în urmă cu o săptămână şi la faptul că am

sunat-o în gol pe la 11 seara, ea pretextând ulterior că adormise, fapt care-a pus-o în

imposibilitatea de a conversa].

- Eşti nesuferit.

- Pui întrebări care mă provoacă. De ce nu te-abţii?

- E ziua mea!

- Atunci ai dreptul şi onoarea să-mi faci o cafea.

[Poate vă-ntrebaţi de ce n-am făcut mai mult caz de episodul Braşov? Eventual, de ce n-

am pus piciorul în prag, ca un bărbat adevărat? Pentru că lipsa de sens a vieţii mele se

manifestă pe un perimetru mai larg. Cu sau fără prietena mea. Pentru că ne-am rănit

reciproc până-n pragul imunizării. Pentru că dramele astea amoroase sunt cam stupide. Şi

pentru că mi-am propus să trăiesc resemnat].

E îmbrăcată în negru. Nu-i vine rău. Toţi bărbaţii îi spun că-i vine bine în orice, asta

susţine ea. E comod să fii bărbat, să admiri ţinuta unei femei şi să obţii o recompensă

erotică ce exclude existenţa unui raport obligaţional. Nimic nu te opreşte să-i atribui

nebănuite calităţi intelectuale, cu ochii pe fermoarul de la pantaloni. Zâmbetul sexual al

unei dame bine nu are preţ, ştiu. Chiar dacă ea preferă să creadă altceva. Chiar dacă nota

de plată îi va fi servită petrecătorului cotidian.

Mihaela răspunde telefoanelor de felicitare. Numeroaselor telefoane, ca să consemnez

exact. Eu îmi beau cafeaua şi citesc presa sportivă, adunând noi motive pentru un trai

resemnat.

Noi am făcut o primă repriză excelentă, dar în ambele tabloide prima pagină e rezervată

echipei Dinamo. Care a înscris un gol uşor jenant la Bistriţa, din lovitură liberă, prin




150

minutul 78. 12 victorii consecutive şi recordurile comuniste se clatină ameţitor. Ceea ce

este imposibil în fotbalul actual din lumea civilizată, reuşeşte Dinamo în sălbăticie. Este

extrem de amuzant că România are statutul de ţară acceptată în Uniunea Europeană.

Apare Jan. „La mulţi ani!”, pupături, cafea. Pe urmă vorbim despre meci. Îmi spune că a

pus pe site-ul Craiova-Maxima trei dintre pozele făcute de noi: doar ipostaze ale bucuriei

finale, fără secvenţe din joc. Dar pe forum e haos, ca la orice petrecere, şi nimeni n-are

timp să admire pozele noastre. Toţi au prezis victoria, dacă nu chiar şi scorul exact. Toţi

au ştiut, dintotdeauna, că avem jucători buni. Toţi sunt convinşi că perioada neagră s-a

încheiat.

I-am luat tare, asta a fost impresionant. Am jucat sus, rapid, agresiv. I-am blocat perfect

şi i-am ucis pe contraatac.

Am fost tensionat şi sceptic în ziua meciului, admit. Gata, ni se-nfundă, trei victorii

consecutive ar fi prea mult!

Ieşire la Mall, în căutarea cadoului. Obiectiv: geantă de damă, neagră, plus sau minus

parfum. Scara rulantă mă debarcă la Marks & Spencer, ceea ce s-a dovedit a fi fost şansă

aflată în slujba economisirii timpului meu. Geanta neagră era acolo, gata de a fi

cumpărată. O brunetă sexy mi-o împachetează „de cadou”. Sub pantalonii ei ghicesc nişte

privelişti sublime, dar ştiu că nu voi primi acest bonus şi îmi mut gândul. Cum i se pare

geanta? „O alegere bună”, îmi răspunde ea cu un zâmbet neutru, departe de genul

„Vreau!”, ceea ce-mi confirmă, cel puţin, părerea asupra bunului-gust ca trăsătură

caracteristică a propriului eu.

Am întâmpinat dificultăţi şi la selectarea maşinii, nu ştiu de ce s-or fi însumat toate

şovăielile în ziua unui meci atât de important pentru supravieţuirea noastră în Liga I. Eu

am pledat pentru virtuţile Fiatului albastru, care ne acompaniase în triumful de la Caracal.

Jan mi-a atras atenţia că Peugeot-ul lui a obţinut numai victorii în divizia B. Merita o

şansă şi-n prima ligă, aşa că ne-am urcat în Peugeot.

Mai târziu, Mihaela îmi zice c-a făcut rezervare la Hard Rock şi c-am fi vreo 10 persoane,

ceea ce, numărând apropiaţii noştri şi jumătăţile lor, dădea aniversării ei un caracter mai

curând intim.

Eu aş fi vrut să stăm acasă, da-mi zice că s-a săturat să tot stea de ziua ei în bucătărie ca

să aranjeze frumos mezelicurile şi să producă vreo patru serii de cartofi prăjiţi. N-o




151

înţeleg, dar ridic din umeri şi pretind că da, concetăţeano, tu decizi, e aniversarea ta. La 7

jumate? E bine şi-aşa.

Vrea să-i arăt pozele de la meci, prima fiind aia de sub tribună, chiar la intrare, cu lumina

nocturnei patinând delicat pe chelia mea. Puse cap la cap, fotografiile acelea compun un

adevărat story, cu introducere în atmosferă (zoom pe galeria noastră, cu tenebroasa

siluetă a Casei Poporului ghicindu-se în fundal), adulmecarea prăzii (băieţii noştri

concentraţi la încălzire şi trăgând cu ochiul către malacii de la F.C. Naţional), simularea

neputinţei (schipa noastră retrasă în propria jumătate de teren), ordinul de atac (antrenorul

Stoica gesticulând), discursul moralizator (arbitrul opreşte jocul pentru a-i atrage atenţia

unui combatant asupra consecinţelor comportamentului nesportiv, ilustrându-şi cuvintele

cu o mică planşă de culoare galbenă), lovitura fulgerătoare (artistul n-a surprins decât

îmbrăţişările consecutive golului), punctul culminant (ratare imensă pentru Naţional în

minutul 88) şi epilog cu cei buni, îmbrăţişaţi şi fericiţi (un fel de îmbulzeală

indescriptibilă pe la centrul terenului). Cercul s-a închis cu noi rânjind în tribună, cu aerul

că toate dorinţele ni s-au îndeplinit.

Când Mihaela şi-a desfăcut cadourile, n-am fost de faţă decât eu şi cu Jan. Bine, la Jan e

mult spus c-ar fi fost de faţă, pentru că nu prea-l interesa. Ea avea treningul ăla roşu cu

fire negre încâlcite şi căşti desenate pe piept şi ţin minte că prima reacţie după ce-a

desfăcut cadoul cel mare a fost: „De unde-ai ştiut de geantă?”, sau cam aşa ceva. Nu pot

să spun dacă asta înseamnă că i-a plăcut sau nu. Starea ei părea apropiată de ceea ce noi,

oamenii, numim „bucurie”, astfel că votez „i-a plăcut”.

În timp ce desfăcea parfumul cred c-a ştiut că acolo va găsi un parfum, dar surpriza a fost

la marcă. Ea ştia despre mine că m-aş pricepe la Kenzo şi poate, hai să zicem, cel mult la

un Cacharel din ăla floral, dar în loc de asta s-a trezit cu un Lacoste Inspiration, ceea ce i-

a smuls un zâmbet debusolat. Era o noutate şi pentru ea, cam ca atunci când i-am

provocat un orgasm cu două degete şi prima întrebare de după limpezire a fost una ironic-

încruntată: de unde-am învăţat tehnici noi? (nu că senzaţia ar fi fost de lepădat).

Când Baird a luftat din 6 metri, singur cu portarul, am făcut schimb de perplexităţi cu

Jan. El şi-a exprimat îndoiala că atacantul nostru australian ar fi cu adevărat fotbalist, mie

mi-a părut rău că, în timpul încălzirii, l-am ales tocmai p-ăsta pentru un prim-plan.




152

Era minutul 2 şi nu ne-am putut stăpâni temerea că asta a fost oportunitatea pe care

Ordinea Lucrurilor ne-a oferit-o pentru ca meciul să curgă în favoarea noastră. Din

politeţe, milă sau prostie n-am valorificat-o. Aşa că am început să aştept un dezastru.

Ştiam că urmează ziua Mihaelei şi că înfrângerea mă va face posac şi că se va supăra

iarăşi pe fotbalul ăsta imbecil care mi-a luat minţile fără să mai lase vreo bucăţică pentru

farmecele ei.

În caz că pierdeam, mi-am propus să-l urăsc pe atacantul Baird. Pur şi simplu, nu-mi

permiteam o înfrângere în preziua zilei ei.

În asemenea momente fumez mult, dar inutil. Deşi exagerările şi junghiurile şi durerea de

sub coaste, din stânga mă fac să-mi promit, solemn, că mă las, meciul e un bun prilej ca

s-o iau de la cap. Interziceţi fumatul pe stadion, vă conjur! Discriminaţi-ne pe vicioşii de

noi! Nu putem avea singuri grijă de sănătatea noastră, aşa că e momentul unui ordin de

interdicţie: nimeni n-are dreptul să se apropie la mai puţin de 5 metri de propria sănătate!

Vrem să ne crească apetitul şi puterea de muncă într-o lume mai demnă, nepoluată. Afară

cu smogul autoindus din plămâni! [Dacă se interzic şi seminţele, în contrapartidă, eu unul

mă declar satisfăcut].

Despre reabilitarea lui Baird. Un jucător neidentificat de la Universitatea Craiova, aflat în

propria jumătate de teren, trimite mingea în jumătatea adversă, probabil pentru a evita

responsabilitatea unei iminente deposedări. Hazardul a făcut ca, în clipa aceea, fundaşii

echipei F.C. Naţional să joace foarte avansat, probabil pentru a declanşa un asediu al

careului nostru. Ultimul dintre ei a manifestat în mod vădit intenţia de a respinge, însă

mingea şi piciorul lui au descris traiectorii paralele, probabil din pricina unei erori de

apreciere. Atunci a ţâşnit Baird. Doar el, mingea, portarul şi poarta supravieţuiseră

acestui cataclism. Nimic altceva nu mai exista pe Pământ. A tras plasat, imediat ce s-a

văzut intrat în careu. Eu, Jan şi aproape toată tribuna I eram în picioare de mult.

Noroc cu Jan la cina festivă a Mihaelei. Dacă era după mine, invitaţii şi-ar fi luxat fălcile

căscând de gol sufletesc – a nu se confunda cu golul lui Baird (admit că terminologia nu e

riguros ştiinţifică). Nu-i includ aici pe ăia doi care s-au lins neîncetat pe gingii, de parcă

secretau lăptişor de matcă în loc de scuipat. N-am înţeles niciodată de ce dragostea

trezeşte în om această poftă de lins. Dar când te simţi bine creierul ia o pauză, iată

motivul pentru care genul acesta de întrebări ne preocupă atât de rar.




153

Reflectând prea intens la gesturile noastre, s-ar putea să ne pierdem credinţa în divinitate.

Nu ştiu dacă a observat cineva cum gestul despăducherii de la maimuţe a reuşit să răzbată

până la noi, omul supertehnologizat. Sigur că noi nu mai avem păduchi, dar e foarte

interesant că gestul n-a pierit pe cărările evoluţiei, ci a suferit o mutaţie. Priviţi-le pe

femei. E imposibil să iubească un bărbat fără să-l cureţe de urdori, să-l scobească în

urechi, să-i stoarcă coşurile sau să-i smulgă perii din nas. Dacă moaca ţi-a dospit un coş,

eşti terminat. Femela îl vânează neobosită, până vei înceta să te aperi. Habar n-are să-şi

explice impulsul, tot ce vei reuşi să-i smulgi la nivel verbal fiind ceva în genul: „arată

urât”.

Cred că şi linsul face parte dintr-o categorie genetică asemănătoare. Dacă nu eşti

îndrăgostit, spectacolul trezeşte repulsie, îţi vine să-i dai pe porumbei cap în cap şi să le

spui că, pentru astfel de gesturi, s-a inventat acel spaţiu privat pe care-l denumim „casă”.

Te întrebi cum este posibil ca oamenii să râvnească la gesturi atât de neigienice precum

împreunarea gurilor sau linsul după ureche. Te întrebi cum de gestul apropierii nu e

paralizat de miasma bacteriană a expiraţiei jumătăţii tale dragi. Poate e o formă de invidie

în rândurile astea, nu ştiu ce să zic.

Deci am rămas opt, pentru că doi se lingeau. Şapte, pentru că Jan venise fără nevastă.

Erau şase, pentru că, în ciuda victoriei, mă antimanifestam ca entitate fizic prezentă şi

imaterial absentă. Tăceam mult mai mult decât aş fi putut vorbi. Beam coniac Metaxa

încălzit la spirtieră şi, uneori, mai zâmbeam. Pentru că Jan povestea, cu mult farmec, cum

s-ar derula o nuntă la cort la el la ţară, în comuna Frumoasa, şi mi-am dat seama că din

scenariul ăsta ar putea ieşi un film fascinant.

Să punem capăt meciului, aşadar. Elementul central al biruinţei noastre a fost lupta. Încă

nu putem vorbi de coerenţă şi nici de stil. Mizăm pe cerbicie şi pe pragmatism, suntem o

echipă care-şi extrage suflul vital din iluzia că va scăpa pe contraatac. F.C. Naţional poate

depune mărturie în favoarea noastră, pentru că a văzut ce înseamnă ca, la 0 – 1, să ne ia

cu asalt.

Am ţâşnit în haită, literalmente, după o deposedare în marginea careului. Sfera de foc a

ajuns pe dreapta, la Costea şi, judecând după rapiditatea centrării, a fost pe punctul de a-i

mistui bocancul. Dina a tras din 16 metri, fără preluare şi a făcut ca fericirea noastră să




154

semene cu moartea clinică, după ce sufletele alb-albastre şi-au luat zborul ca să se

zbenguie undeva sus, în noapte.




155

Şase

Cupa României se vrea o competiţie democratică. Accesul este garantat tuturor, iar

tragerea la sorţi şi sistemul eliminatoriu le îngăduie celor mici să mizeze pe suflul

ocrotitor al hazardului. Teoretic.

În realitate, mersul omenirii e afectat de lăcomie şi egoism, fapt ce se reflectă şi în

declaraţiile de presă ale financiarilor din vârful Ligii I: vor „eventul”, că doar de-aia au

adus nu ştiu câte milioane de euro la echipă. Asta înseamnă că nu vor avea somn până

când cupa nu va străluci în vitrina bibliotecii personale, lângă titlul de campioană şi

înconjurată de paharele de cristal.

Aceşti doi bacili – lăcomia şi egoismul – au slăbit mult Cupa României. Este o competiţie

a dezinteresului generalizat. Cei plăpânzi ştiu că le-au fost anulate şansele de

supravieţuire, astfel că tragerea la sorţi – atât de „dirijată” încât pare planificată de înşişi

conducătorii echipelor cu intenţii serioase – îi găseşte acceptându-şi ursita, cu mâinile

încrucişate pe piept.

Hai să ne imaginăm că suntem în anul 2006 şi că ediţia din acest an a Cupei României a

ajuns în faza optimilor de finală. Doar două echipe de eşalon secund au răzbit până aici,

una dintre ele numindu-se Apulum Alba Iulia. Ei bine, deşi regulamentul competiţiei cere

ca partidele din optimi să aibă loc pe teren neutru, echipa Apulum Alba Iulia consimte să

evolueze pe stadionul adversarei – aţi ghicit, este vorba de Steaua Bucureşti. Nu este

nevoie să ne mai imaginăm că, în şaisprezecimile aceleiaşi ediţii, firavele Farul Constanţa

II, Forex Braşov şi F.C. Râmnicu-Vâlcea au acceptat să joace în Bucureşti, contra

echipelor Steaua, Dinamo şi Rapid – nu este nevoie pentru că e vorba de fapte trecute, de

foste evenimente, de pagini din glorioasa istorie a fotbalului românesc.

Aşa merg lucrurile, aşa măsoară fotbalul strâmbătatea umană, pentru asta sunt făcute

regulile: ca forţa de coerciţie să asigure docilitatea celor mulţi, mici şi fără posibilitate de

ripostă. Bifăm o optime de cupă ca să ne aflăm în treabă, facem act de prezenţă în ideea

că victoria nu ne-ar fi stat oricum în puteri, plimbăm mingea o oră şi jumătate pe gazonul

din Ghencea şi rămânem cu mândria de-a le fi călcat pe urme unor Beckham, Raul şi

Robinho. Cupa României e un simulacru cu aere de turnir.

Lucrurile n-au stat întotdeauna aşa.




156

Paradoxal, doctrina comunistă a cunoscut o incredibilă împlinire practică tocmai în cadrul

acestei competiţii fotbalistice. Cupa Comunistă a României a fost un trofeu accesibil

plugarilor fotbalului până ce, pe la mijlocul anilor ’80, unul sau mai mulţi membri ai

familiei Ceauşescu a/au decis că, odată lichidată datoria externă, ne este indiferentă

reacţia occidentală la invincibilitatea echipei Steaua.

Era o chestie de superioritate sistemică, de victoria finală a socialismului aflat într-o

expansiune ireversibilă şi deprimantă. Expansiune care semăna uimitor cu

descompunerea.

Fotbalistul de la Steaua întruchipa omul de tip nou, produsul uman rezultat din punerea în

comun a resurselor, din stăpânirea comună a fabricilor şi a femeilor, din economisirea

atentă a resurselor petroliere şi a energiei electrice, din dirijismul industrial poluator şi

din recoltele record care-ar fi reclamat, odinioară, suprafaţa agricolă a vreo cincizeci de

Românii.

Până au apărut Gullit şi Van Basten. Au declanşat procedura falimentului şi n-avem

destule cuvinte ca să le mulţumim. Ne-au deschis ochii într-o finală de anticipaţie pe Nou

Camp. Ne-au arătat că omul de tip nou e un căcat.

Cupa Comunistă a României a fost râvnită şi respectată, cel puţin până când un element

declasat de la echipa miliţiei, fundaşul Andone, a protestat la capătul unei finale dându-şi

chiloţii jos în faţa tribunei oficiale.

Dacă termenul „blasfemie” poate fi potrivit cumva pe trupul unui stat ateu, atunci

desconsiderarea acestei întreceri socialiste era o blasfemie explicită la adresa religiei

oficiale a partidului unicat. Motivul e simplu. Competiţia în discuţie era parte

componentă a unui soi de Olimpiadă penibilă, de circulaţie internă şi de inspiraţie

sovietică, pe nume Daciada, în care oamenii muncii se întreceau la cvasitotalitatea

sporturilor cunoscute (inventate, cu mici excepţii, de ruşi), sportivii-ofiţeri de la Steaua şi

Dinamo triumfau cu dificultate şi mulţumeau fierbinte organelor care-au asigurat condiţii

optime, precum: baze sportive, iarbă, soare şi, mai ales, noapte. Bezna ne-a fost un sprijin

de nădejde, pe întreg parcursul evului comunist.

Aşa se face că au existat echipe de divizia secundă care şi-au permis să urce în finală şi

chiar să câştige trofeul. Aşa se face că echipe anonime au trăit gloria de-a elimina forţe

ale momentului: Steaua, Dinamo sau Universitatea Craiova.




157

Noi avem şase cupe, dintre care patru sunt comuniste. Am învins în finale pe Steaua,

Olimpia Satu-Mare, Poli Timişoara ( de două ori), F.C. Bacău şi Dacia Unirea Brăila. Nu

e un palmares grandios.

Am fost învinşi în alte câteva finale. Din nou, rămân la părerea că trupa aceea din care

izvorăsc basmele, cântecele şi iluziile noastre (Craiova Maxima) ar fi putut mai mult.

Poate că într-un univers paralel, lipsit de echipe militare, a realizat mai mult.

Ultimele două triumfuri le-am trăit pe viu, în vremea studenţiei, în postcomunism. Lângă

Piaţa Muncii, pe marele oval comunist 23 August, rebotezat Naţional şi rerebotezat Lia

Manoliu. În schimb, succesele Craiovei Maxima le-am prins foarte rar la televizor. Habar

n-am ce s-a întâmplat la finalele cu Poli Timişoara. I-am bătut, am sorbit din ochi poza

mizerabilă din Sportul de luni, am citit trei rânduri de cronică gen „victorie meritată” şi

am uitat instantaneu de eveniment.

Pe vremea aceea, credeam că trebuie să fii bogat şi curajos ca să călătoreşti, pentru a

participa din tribună la spectacolul unei finale. „Bogat” putea însemna, pentru mine, să

am 100 de lei. Curajul suprem era acela de a mă urca, singur şi minor, într-un autobuz. N-

aş fi putut s-o fac niciodată cu învoiala alor mei, căci tata mi-ar fi ţinut un discurs despre

responsabilităţile părinteşti. Ca atare, cu excepţia taberelor de vară, n-am trecut graniţele

târgului de domiciliu decât aproape de majorat.

Nici acum nu ştiu dacă strămutarea ulterioară a fost un concept sănătos. Aş fi avut şansa

de a medita în tihnă, concurându-l pe Kant. Deşi ideea de competiţie nu mă reprezintă

câtuşi de puţin, ontologic vorbind.

În 2005 eram în B şi am părăsit Cupa în optimi, după 120 de minute în care am făcut faţă

cu brio echipei de prima ligă F.C. Naţional. Ne-au învins la penalty-uri, ceea ce mi s-a

părut nemeritat. Era vremea când ne comportam ca un Terminator în seria a II-a a diviziei

B şi când eram ironizaţi în presa centrală cu uneltele ranchiunei ziaristice, în sensul că noi

şi Chelsea eram singurele echipe europene cu maxim de puncte după 7-8 etape jucate în

campionatele şi după puterile fiecăreia dintre echipele comparate. Ne-am demonstrat însă

neîndurarea învingând în şaisprezecimile Cupei una dintre echipele în vogă ale diviziei

A, C.F.R. Cluj, cu un gol umilitor dat de puştiul-minune Andrei Ionescu prin minutul 80

şi ceva.




158

În 2006 suntem în prima ligă, echpă de mijlocul clasamentului neînvinsă 5 etape la rând

şi suntem scoşi de „europeana” Rapid – locul 10 pe continent –, miercuri 8 noiembrie, tot

în optimi. De ziua Arhanghelilor Mihail şi Gavril, păcatul trufiei noastre e pedepsit: abia

respirând la suprafaţa mlaştinii retrogradării, am avut obrăznicia de a pretinde că nu prea

ne-am împiedicat nicicând de Rapid.

Am jucat de onomastica Mihaelei, cu bere, alune, cadou, Jan şi transmisiune directă

seara, la 9 fără un sfert. Îi luasem o geacă de piele Kenvelo, la 100 de euro, confecţionată

cu aportul decisiv al forţei de muncă din India. Geaca era mişto, dar nu-mi era indiferentă

nici soarta indienilor prizonieri în sclavagismul globalizat. Cumpărasem geaca într-o raită

cu Fiatul la Mall, între două procese ale completelor de dimineaţă şi de după-amiază ale

Tribunalului comercial.

Blocat în trafic, mă gândeam cât de tâmpită e alergătura asta de colo-colo a fiinţei de

secol 21, care trăieşte ţinându-se de volan, în timp ce un fel de dop metalic crescut în

ureche o ajută să sporovăiască întruna la telefon, fără să încaseze amenzi. Băi, fraţilor, cât

suntem de proşti! Pot să constat asta pentru că eu gândesc în timp ce mă ţin de volan, în

loc să transmit cuvinte goale prin satelitul de telecomunicaţii. Pe urechea mea nu a

crescut un dispozitiv nichelat.

Şi totuşi, pe 9 noiembrie pulpa mea stângă înregistrează vibraţii (îmi ţin telefonul în

buzunarul de la pantaloni). Mihaela e deja la Copenhaga şi mi-a transmis un mesaj: „Am

ajuns bine. Frig. Umed. Pup”. Economie de cuvinte, din lipsă de spaţiu şi de timp.

De-aici pot să extrapolez şi să-mi dau seama că a găsit un taxi la ora 4 dimineaţa, după

ce-o implorasem să mă lase să dorm după cele 6 beri absorbite la meci; că aeronava a

decolat fără incidente de pe aeroportul Henri Coandă şi că pandantul decolării –

aterizarea – a primit aplauzele pasagerilor de la bord; că senzaţia dominantă la păşirea pe

solul putred al Danemarcei a fost aceea de frig; că, probabil, atmosfera e destul de

învolburată, de vreme ce a utilizat termenul „umed”; că-mi transmite un sărut simbolic,

ca atunci când îţi este dor (bănuiala mea este însă că acest „pup” joacă un rol strict

formal, de încheiere a comunicării în manieră cât mai prietenoasă, ceea ce nu costă nimic,

ca şi când i-ai spune oricui altcuiva „al dumneavoastră...”, deşi n-ai de gând să devii al

lui, ci să rămâi doar al tău).




159

Aş fi putut riposta cu: „Sunt la tribunal. Proces. De căcat. Afară soare. Călduţ. Uscat.

Ling”. Dar cum refuz să-mi activez serviciul de mesagerie, n-am cum.

N-am fost trist. E Cupă, deci nu se joacă pe puncte, şi cum tot n-aveam faţă de finală...

iată o grijă mai puţin! E drept, Pandurii Târgu-Jiu au scos pe Dinamo, chiar la Bucureşti,

se dau de mândria Olteniei şi nu-mi imaginam mai potrivită punere la punct decât o

victorie cu Rapid. Dar n-a fost şi cred că nici n-avea cum.

Rapid e o trupă solidă, experimentată, sfert-finalistă UEFA şi ne-a arătat că mai avem

mult de muncit. Lovitură liberă lateral stânga, de lângă careu, la un fault plictisit al

băiatului născut plictisit Mihai Dina. Bară transversală – bară laterală – plasă. E 1 – 0

pentru Rapid, în minutul 33. Scor final. Am cobit la gol (o mai făcusem şi cu Iaşiul, şi cu

Pandurii, în campionat). Jan mi-a zis că, la loviturile libere, aş face mai bine să tac.

Dacă aş putea vorbi totuşi despre o stare de îngrijorare, vă rog să-mi îngăduiţi o scurtă

incursiune în viitor. Nu, nu sunt clarvăzător. Viitorul nu e roz. Roz adică optimist, opus

lui gri-şobolan adică pesimist. Oamenii se pretează adesea la astfel de asocieri, ce să le

faci? În minutul 16 al meciului cu Rapid – acum vorbesc la timpul trecut – ni s-a

accidentat căpitanul, Dorel Stoica. Ruptură musculară, am auzit. Urmează un meci de

campionat de o dificultate extremă, cu Poli Timişoara pe Oblemenco, iar fundaşii noştri

centrali sunt unul suspendat şi celălalt accidentat. Pe bancă avem numai absolvenţi de

şcoală primară, deci, dacă mă joc cu acuarelele pe planşa viitorului, n-am cum să

nimeresc nuanţa de roz. Dacă pierdem cu Timişoara, îmi va fi teamă. De zilele de lucru

scurse la periferia depresiei, de reîntoarcerea lipsei de sens (vă puteţi imagina întoarcerea

unei absenţe?), de resuscitarea frisoanelor retrogradării.

Ar trebui să fiu acolo, cu ei, pentru ultima dată în acest an. Cât o să fie de frig? Acum 2-3

ani am fost în tribună pe 1 decembrie, la un meci cu F.C. Naţional. Prudent, după meciul

cu Rapid, îi strecor ideea lui Jan. Nu ştie sigur, dar într-o zi voi afla.

Jan a exagerat la meciul ăsta de Cupă, aşa mi s-a părut. Excesiv de critic, n-a observat

decât că jucăm haotic, că n-am legat nicio fază spectaculoasă, că Baird nu e atacant şi că

Dănănae nu e fotbalist. Jane, ai luat-o razna, zic. Ce vrei de la ei? Au 14 meciuri în prima

ligă. Rapid a câştigat campionatul acum câţiva ani, iar sezonul trecut a bătut pe

Feyenoord, pe Schalke 04 şi pe Hamburg în UEFA. Dă-o dracu’, hai să fim realişti! Mi-a

dat dreptate cu jumătate de gură, doar „într-un fel”.




160

Nici n-am priceput de ce şefii clubului îşi făcuseră din Cupă un obiectiv. Cum am văzut

mai sus, e un trofeu degradat. Desigur, Anglia ne-ar dispreţui din toţi bojocii, dacă s-ar

întâmpla să-i pese de fotbalul nostru trist.

De fapt, am priceput, dar motivul nu mi s-a părut realist: în Cupă trebuie să câştigi doar 5

meciuri pentru a juca în UEFA. Campionatul are 34 de etape, ceea ce sună mult prea

complicat. De acord. Scepticismul meu se raportează la capacitatea de exprimare

europeană a echipei Universitatea Craiova. La ultima noastră participare în cupele

europene, în anii ’90, aveam o echipă mult mai legată, dar am fost eliminaţi încă din turul

preliminar. Campionatul nostru traversa epoca de glorie a trucajelor, când orice număr de

iluzionism era permis sub acoperirea Naţionalei, care ieşea pe locul 5 la Campionatul

Mondial. Generaţia „de aur” a lui Hagi a născut mulţi monştri, dac-ar fi să mai excavăm

mormintele în cinstea recensământului milenar. Pe ansamblu, fotbalul postcomunist al

Deceniului Blestemat n-a fost decât un marş funebru, executat tot în cadenţă militară.

În Europa a fost dezastru. Ne-au bătut macedoneni, islandezi, bieloruşi, letoni şi alte

arătări de-astea cu denumiri imposibil de memorat. Când zic „ne-au bătut” nu mă refer

doar la Universitatea Craiova, ci şi la Steaua, Dinamo sau Rapid. Dacă se întâmpla să mai

depăşim tururile preliminare, echipele occidentale ne eliminau brutal: a păţit-o Steaua cu

Montpellier şi cu Paris St. Germain, iar Universitatea Craiova cu aceeaşi Paris St.

Germain şi cu Borussia Dortmund. Într-un deceniu de blaturi, ne-am autodistrus. Cu

pâlpâiri tot mai ezitante, Naţionala avea să se stingă la rându-i.

Să vorbim iar la prezent. Cupa UEFA ediţia 2007-2008 reprezintă o competiţie viitoare în

care echipa Universitatea Craiova n-are ce căuta. Nu pot să spun că eliminarea din Cupa

României constituie un fenomen fast în viaţa particulară a echipei şi a suporterilor ei, dar

nici nu e momentul unor petiţii lacrimogene către Soldatul Universal (nu, nu mă refer la

Jean Claude Van-Damme). Avem nevoie de doze de răbdare administrate pe parcursul a

3-4 ani. În tot acest timp, va trebui să nu vindem, ci să cumpărăm. Să lăsăm echipa să

crească în vârstă şi în joc. Să se vadă pe dreptunghiul verde desenele schemelor şi

automatismelor deprinse în sute şi mii de zile de antrenament.

Cupa e nefastă. Sub capacul ei sălăşluieşte un Duh, un Ginn malefic. Arătarea urăşte

Universitatea Craiova, după cum nădăjduiesc să demonstrez în cele ce urmează.




161

În 1983, deşi am câştigat Cupa, n-am putut evolua în competiţia continentală Cupa

Cupelor (astăzi defunctă), pentru că o neglijenţă a Federaţiei a programat finala la câteva

zile după termenul-limită impus de UEFA.

În 1993, deşi am câştigat Cupa, am asistat îngrozit, de la tribuna întâi, la sfărâmarea tibiei

unuia dintre jucătorii noştri emblematici, Emil Săndoi. Omul pusese tot sufletul pentru un

ultim triumf cu Universitatea Craiova, având în buzunar dezlegarea pentru o echipă din

prima ligă franceză. Evident, s-au dus şi contractul şi cariera la nivel înalt. Măcelarul de

la Dacia Brăila avea să declare ulterior că a jucat în transă, ca posedat.

În 2006, deşi n-am câştigat Cupa, ba am părăsit-o încă din optimi, coliziunea cu Rapid

ne-a lăsat fără cel mai bun fundaş pentru finalul turului de campionat.

În 1998, deşi am ajuns în finală cu Rapid, ne-am tras singuri de sub tălpi preşul cupelor

europene, sprijinind gloria echipei Steaua printr-un scenariu grotesc. Rapid a pierdut

titlul, noi Cupa şi tot balamucul a fost generat, evident, de ambiţiile olteneşti veşnic

neconcordante. „Sluga lu’ Steaua/ Voi sunteţi sluga lu’ Steaua...” – iată şlagărul pe care

ni l-a dedicat, mult timp, galeria echipei Rapid. Pe drept cuvânt.

În 1981 am învins, în optimi, o echipă absurdă, pe nume Minerul Certej, dar Federaţia a

decis să pierdem la masa verde, pentru ca Dinamo să câştige trofeul fără bătaie de cap.

Aveam să terminăm campionatul acela pe locul 2, să participăm în UEFA şi să realizăm

cea mai mare performanţă europeană din istoria fotbalului românesc.

În 1977 câştigam prima noastră Cupă, într-o finală cu Steaua, ceea ce l-a bosumflat

profund şi iremediabil pe dictatorul Nicolae Ceauşescu, după cum pretinde ministrul de

externe al vremii, Ştefan Andrei.

E clar, nu? Blestemul Cupei ne urmăreşte sistematic, Duhul ei pervers ne-a îndatorat

cămătăreşte pentru cele şase trofee, ca pentru tot atâtea grave păcate. Nu vreau să ne mai

sorbim gloria din acest pocal oxidat!

Propun atribuirea veşnică a Cupei, din oficiu şi prin rotaţie, echipelor Steaua, Dinamo şi

Rapid. Spiritul Răului este progenitura lor.




162

Masaj thailandez

E vineri şi încă n-am niciun plan pentru meciul cu Timişoara.

În schimb, sunt plin de presimţiri: că Jan o să găsească un pretext ca să se dea la o parte,

că Mihaela va avea mai multe atribuţii profesionale decât cele de luni-duminică şi zi-

noapte cu care m-a obişnuit şi că, în consecinţă, iar o să rămân repetent la capitolul

„prezenţe pe stadion”. În papuci, cu bere, cu Chiompi, cu ziar, cu televizor. Îmbătrânesc

şi asta mi se pare jenant.

Nimic nu anunţa furtuna.

Nu mi-am putut anticipa furia aceea intensă, sălbatică, de care n-ai parte într-o viaţă decât

rareori.

1. Acalmie. E nasol să-ţi ţii capul în podurile palmelor când ai de făcut două recursuri

stupide, iar gândurile îţi zboară spre meci, bere, sex de ocazie şi somn (bine, asta cu sexul

nu prea mai e pe lista de priorităţi, de când mi-am dat seama că nu sunt iubit pe măsura

sensibilităţii sufletului meu).

E nasol chiar să te străduieşti să rămâi treaz când ai de făcut două recursuri stupide, iar

gândurile îţi zboară spre meci, bere...

E foarte nasol. Gândeşte-te că aceste două recursuri fac parte dintre motivele pentru care

primeşti, lunar, nişte bani. Tu ştii că n-au şanse, dar ai obosit să le-o repeţi. Nu mai poţi

decât să amâni clipa când vei compune, pe tastatură, cuvinte în care nu crezi. Dreptul la

apărare, dreptul la informare, dreptul la a fi judecat onest, echitabil şi public. Ei şi? Îi

pasă cuiva? Ţie? Lui?

Cunoscând răspunsul, tragi de timp. Vrei să-l întinzi. Să laşi dracului recursurile alea pe

ultima zi. Numeri pe degete. Vezi că e luni. Adică nu e încă luni, dar în curând va fi, ceea

ce coincide cu ultima zi a termenului de recurs. Ţi-a mai rămas un meci până ce vei fi

obligat să-i cerşeşti unui domn preşedinte toată cumpătarea de care poate da dovadă

judecătorul standard, aflat într-o situaţie ca a lui. Te consolează zvonul că şi ceilalţi

oameni sunt, într-o formă sau alta, aserviţi.

Mi-a trecut prin minte şi că originalitatea şi creativitatea spiritului meu sunt sabotate

sistematic de stereotipia stilului profesional. Asta poate fi adevărat, însă nu izbutesc să




163

ajung la o formă de compromis. Acele lamentări juridice, ilizibile pentru omul comun,

îmi mai aduc câte un succes profesional şi reuşesc să facă faţă tuturor facturilor lunare.

Dacă m-aş limita la sublimele mele revelaţii literare, aş fi nevoit să-mi pescuiesc

alimentele de bază de la tomberon.

Poate şi asta să fie una dintre cauzele fragilităţii sistemului meu nervos. Nici vinerea nu

mai e ce-a fost, biroul mă strânge până la sufocare, deja sunt conştient că luni mă întorc şi

că viitorul acesta apropiat e imposibil de ocolit, chiar dacă duminică pierdem sau

câştigăm. Chiar dacă am scris o carte distractivă cu judecători şi cu avocaţi, bunii mei

semeni din neamul geto-dac nu par mişcaţi. Ignoranţa îi ajută la ten. Pe mine mă deprimă

şi mă face să beau. Sunt un scriitor de circulaţie familială. Dar, ca să includ o referire

livrescă la Halldór Laxness, „suntem un popor periferic şi nu vedem niciodată centralul

în nimic”.

2. Prima asmuţire nervoasă. Nu fac parte din publicul-ţintă al telefoniei mobile.

Reclamele şi ofertele lor stupide mă umplu de silă. Nu-mi iau cartele reîncărcabile, nu

umblu cu câte trei aparate deodată şi mi-am gravat pe blazon principiul conversaţiei

minimale. Compania la care sunt abonat cred că îmi dispreţuieşte din rărunchi eternul

abonament de patru dolari. Ce dracu’ de avocat e şi-ăsta, de nu le vâră-n cont minim 50

de dolari lunar? Cineva observase public că nu sunt un avocat de succes, deşi n-avusese

acces la factura mea de mobil. Intuiţie de vulpoi!

Nu trimit niciodată mesaje, iar de primit primesc vreo 4-5 pe lună. Unul pe data de 2, ca

să mă avertizeze că mi s-a emis o factură cu număr complicat. Altul de la un fost coleg de

facultate, actualmente avocat maniac: tipul lui de orgasm asexuat constă în vânarea

catastrofelor din vieţile membrilor generaţiei ’94 a Facultăţii de Drept Bucureşti. Simte

nevoia să anunţe toată agenda, probabil dintr-un straniu impuls al exclusivităţii. Ultima

dată mi-a fost anunţat decesul profesorului de penal, enunţul dinaintea celor două puncte

prevenindu-mă că trebuie să mă aştept la „o veste cutremurătoare”. Omul avea o vârstă la

care mecanismul biologic obişnuieşte să-şi înceteze funcţionarea, astfel că nu m-am

simţit chiar aşa de şocat.




164

Rămân deci cele 2-3 mesaje ale Mihaelei, al căror subiect se menţine, de regulă, în sfera

unor necesităţi personale: ţigări, pâine, prăjituri sau hrană rece (precizez că ea

corespunde, în linii mari, portretului consumatorului fast-food).

Unele dintre mesajele ei mă prejudiciază însă în mod direct, întrucât revendică mişcare de

la un tip static. Cu un astfel de mesaj am avut de-a face în vinerea de faţă: „Aterizez la

1,30”. Adică noaptea. De la Copenhaga, via Budapesta. Şi nu bucuria iminentei revederi

îi dirijase degetul mare pe tastaturi, ci dorinţa egoistă de a fi aşteptată la aeroport. Am

scos un mârâit în surdină şi-am recepţionat priviri intrigate din vecinătatea biroului. Nu-i

nimic, decât că mi s-a făcut o rezervare la liga antialcool cu un singur membru şi mi s-a

tăiat din raţia de somn. Sunt semne suficiente pentru un week-end de rahat.

Pot să adaug, pe acelaşi fir logic, că antrenorul Stoica anunţase, pentru partida cu Poli,

reprofilarea unor mijlocaşi pe posturi de fundaşi.

Sunt momente când ordinea lucrurilor o ia razna tocmai în ideea că spiritul tău de

prevedere se va simţi umilit. Aştept să fiu desfiinţat.

3. Omul revoltat. Industria medicamentelor e un monstru. Extrage profituri uriaşe din

habitudinea organismului uman de a se îmbolnăvi. Corupe ideea de tratament. Ucide cu

sânge rece, dar ca efect secundar. Căsuţa mea de mail e copleşită: un număr dement de

spamuri venite din State provin de la inşi care vor să-mi vândă viagra, cialis, valium şi

xanax. Am auzit cam de ce sunt în stare bucăţile astea de meteorit, dar n-am halit niciuna

până acum.

Un medic va accepta să lucreze pentru o firmă de medicamente din considerente strict

materialiste: i se pune la dispoziţie o maşină (cu posibilitatea însuşirii, la câteva zeci de

mii de kilometri parcurşi) şi i se oferă un venit de 5 ori mai mare decât în spital. I se

pretind, în schimb, devotament, discurs persuasiv şi omniprezenţă. Schimbul nu este

echitabil, pentru că toate astea nu reprezintă decât o nouă victorie a banului asupra

umanului. Avem încă o categorie de subjugaţi.

Culeg un exemplu la îndemână: Mihaela, medic psihiatru ispitit de fabulele financiare ale

lumii medicamentelor. Pentru c-am fost martor, pot să atest că a părăsit spitalul de nebuni

cu părere de rău. Deşi admitea că, strict tehnic, psihiatria nu este în stare să „facă bine” pe

cineva, îşi ancora nostalgiile de aşa-zisele ameliorări. Eu pufneam dispreţuitor, ca de




165

fiecare dată când mă confrunt cu impertinenţa vreunei gogomănii. După o perioadă de

reflecţie însă, am sfârşit prin a admite că psihiatria e cea mai veselă ramură a ştiinţei

medicale: avantajul ei e că niciun pacient n-are pretenţia de a fi vindecat, pentru că nici

măcar nu se consideră bolnav. Sună mişto, ca principiu de luptă împotriva

responsabilităţii profesionale. Sigur, nu recomand citarea tezei anterioare în lucrări

ştiinţifice, realitatea fiind că, de cele mai multe ori, confruntarea cu bolile psihice grave

generează situaţii dintre cele mai dificile şi mai tensionate.

S-a agăţat de mine.

- Zi-mi ce să fac!

Eu n-am avut o poziţie fermă.

- La banii ăştia, eu m-aş duce, dar e vorba de viaţa ta. Decide singură ce-ţi trebuie.

Pân’ la urmă n-ai de „pierdut” decât păduchiosul ăla de spital.

- Trei săptămâni din lună voi fi plecată de-acasă.

- O să mănânc răcituri.

- Şi-o să regulezi prospături! Îţi convine, nu?

- Nu ştiu de ce trebuie să vină mereu vorba de sex.

- Bine. Deci fără suspiciuni şi reproşuri!

- Trăiesc resemnat.

Asta a amuzat-o.

Pe urmă a zis „da”. De-aia bat drumul spre aeroport la 1 noaptea. Se întoarce de la

Copenhaga pentru că a zis „da”.

Bine, există Paris, Bruxelles sau Copenhaga, dar şi Iaşi, Craiova sau Cluj. Funcţionează

cam aşa: pornim de la principiul că trebuie să înfrângem concurenţa, indiferent de

calităţile pilulelor noastre. În consecinţă, întocmim un plan de ocupare a week-end-ului

pentru, să zicem, medicii psihiatri din zona Moldova. Închiriem o vilă într-o staţiune

montană – poate Gura Humorului – şi le adresăm medicilor-ţintă invitaţia la o reuniune

ştiinţifică destinsă. Masa va fi excelentă, camerele spaţioase şi complet utilate, afinata

inepuizabilă. Între relatările neverosimile ale celor mai recente minuni psihiatrice,

Mihaela va strecura o prelegere pe tema uluitoarelor rezultate ale tratamentelor cu

medicamentele noastre. S-a constatat că, după numai două săptămâni de administrare a

medicamentului... Da, aproape complet, chiar şi specialiştii noştri au fost şocaţi... Ca să




166

vă dau un exemplu, în America e cel mai căutat... Efecte secundare? Hm, poate o uşoară

creştere a performanţelor sexuale (a-l bine-dispune pe medicul aflat în week-end este

recomandat).

Am ajuns bine. Două beculeţe clipeau intermitent pe panoul de aterizări şi-n dreptul

cursei de Budapesta scria „Landed”. Ea zâmbea, eu nu. I-am spus ca n-am nimic, ca de

obicei. Fără bere nu reuşesc să mai fiu senin.

A amânat croşeul sub bărbie până pe la Piaţa Muncii, timp în care l-am ascultat pe Bitză

cum îşi doreşte ca viaţa să-i fie o înlănţuire de fapte bune.

- Mâine dimineaţă trebuie să plec la Gura Humorului. Vii cu mine?

♪ „Băieţii mari nu plâng, sunt plini de sânge...”

Era 2 noaptea. De fapt, urma să plece azi dimineaţă. Până la Gura Humorului sunt

aproape 500 de kilometri. Iar duminică, la întoarcere, era zi de meci!

Am avut impresia că înregistrez o creştere bruscă de presiune craniană. Putea să-mi crape

ţeasta.

- Ce tâmpenii vorbeşti acolo? Tu eşti normală la cap? Cum adică „trebuie”? Nu

vorbisem că nu te mai duci?

- N-am găsit înţelegere.

- Nu le-ai spus că ţi-e imposibil fizic?

- Ba da.

♫ „Şi dacă totul pleacăăăă,/ Tre’ să-ţi spui în gâââând/ Băieţii mari nu plââââng...”, dar

mie-mi vine să sparg parbrizul cu o lovitură de cap.

Adică de ce să-ţi fie „imposibil fizic”? De unde această noţiune fistichie? N-a fost vorba

că firma plăteşte, că firma e viaţa ta şi chiar deasupra?

Acum câţiva ani făceam de trei ori pe săptămână drumul Bucureşti – Galaţi, trezit de la 3

dimineaţa, ca să mă duelez în instanţă cu acţionarul majoritar polonez. Nu m-a întrebat

nimeni de câte ori era să adorm pe volan. N-am auzit nici măcar un „mulţumesc” pentru

jertfa mea de sclav. Am uitat?

Tac. O ignor în maşină, în casă, în pat. Vreau să simtă unda ostilităţii. Poate aşa se va

răzgândi.

A fost de faţă de ziua sfinţilor ei, la meciul de Cupă, când urzeam planuri de plecare la

Craiova, cu Jan. Deja ştiu că n-am cum s-o las singură şi că asta înseamnă încă o absenţă




167

de la stadion. Un week-end distrus, petrecut pe coclauri moldoveneşti, o pierdere în neant

a celor două zile din fiecare săptămână, care compun viaţa mea.

O să-mi rămână ecranul televizorului sau, în cel mai rău caz, imaginaţia, ca să văd şi eu

cum şi-a propus Universitatea Craiova să învingă pe Poli Timişoara, jucând fără fundaşi.

Am adormit cu o mică speranţă, dar ostentativ, cu spatele la ea.

4. Ieşirea din minţi. 6 ore şi jumătate i-au trebuit maşinii ca să ajungă la Gura Humorului,

pe pilot automat. Eu eram pilotul automat.

N-am simţit nici foame, nici oboseală. Doar o senzaţie de îngheţ în extremităţi, deşi în

maşină era cald. Şi vene umflate la tâmple, şi dinţi încleştaţi. Ce gânduri îmi curgeau prin

conducte refuz să mărturisesc.

Am văzut cum sare din pat grăbită, sâmbătă dimineaţa, ca şi cum ar fi întârziat undeva,

şi-atunci am ştiut cu precizie milimetrică: răzgândirea nu s-a întâmplat. Ea nu m-a trezit

pentru că înţelesese mesajul de noapte, dar mai mult de 5 minute n-am reuşit să mă mai

prefac adormit.

Tablou de bucătărie. O ţigară văzându-şi de focul ei pe buza scrumierei, Mihaela căutând

recipientul cu trapă ca să aibă, pe drum, din ce bea cafea. Eu în chiloţi, sumbru, abia

intrat.

- Eşti complet dusă, nu-i aşa?

- Tu chiar nu pricepi că n-am ce să fac?

- Bine, merg cu tine. Da’ chestia asta mă irită la culme, să ştii.

- Atunci rămâi. Mă simt odihnită şi pot să conduc.

- Să conduci cât? 500 de kilometri, după ce jumătate din noapte ai fost tot pe drum?

- Da. Mă descurc.

- Iar vorbeşti tâmpenii, ştii că n-o să te las.

- Ba nu, decât să mergem în tensiune prefer să rămâi.

I-am întors spatele şi-am plecat să mă spăl. Dinţi, axile, faţă, deodorant, bluză, blugi. Pe

ultimele trei nu le-am spălat, ci le-am aplicat pe suprafaţa pielii, cum-necum. Am îndesat

două cărţi şi-un pulover într-o sacoşă şi-am rămas înţepenit în mijlocul camerei, refuzând

să vorbesc sau să beau cafea. Cred că mă mânase iluzia c-am să pot citi câteva rânduri din




168

Bergson, ceva despre evoluţie şi despre jocul muşchilor şi articulaţiilor vietăţii înhămate

la o povară.

Până la ieşirea din Bucureşti m-a tot rugat să cobor, pe motiv că niciunul din noi n-are

nevoie de un week-end în iad. Eu fixam şoseaua şi-i serveam o tăcere crispată şi mă

gândeam că cineva, soarta, undele electromagnetice sau vreun şaman blestemat se

îndeletnicesc neobosit cu batjocorirea mea. Aflasem că duminică nu vom putea părăsi

vila foarte de dimineaţă, ceea ce însemna, matematic, anularea şanselor de a privi meciul,

chiar şi în calitate de telespectator.

În astfel de momente, îmi imaginez norocul personal ca pe un hoit ciugulit de zburătoare

negre. Îmi trag palme fictive, sub cuvânt că sunt prost şi moale şi că platoşa mea de calm

imbatabil nu mă scuteşte de a fi călcat în picioare. Nimeni n-ar trebui să aibă vreun drept

să se-atingă de cele două zile de tolănire cu fotbal şi bere, după ce m-am desistat de restul

vieţii mele.

E un drum fără istoric, călătorie somnambulică, aproape că nu-mi amintesc nici peisajul

şi nici timpul, n-am făcut decât să scriu şi să rescriu în gând, neobosit, rechizitoriul moral

al fiinţei umane din dreapta. La un moment dat a îndrăznit să adoarmă, şi-atunci am izbit

de câteva ori cu pumnul în volan, revoltat de-atâta lipsă de iradiere mentală, furios pentru

a nu fi izbutit să-mi joc convingător drama.

Ţin minte că pisica din vecini semăna cu Chiompi şi-am urmărit-o străbătând curtea în

timp ce sorbeam din suta de Ballantine’s care m-a mai calmat. Tu ori ai înnebunit, ori îţi

baţi joc de mine, i-am aruncat între două înghiţituri. Ea savura un borş de văcuţă şi tot ce

găsise de zis ca să-mi surghiunească demenţa a fost ia şi tu lucrurile altfel, ca pe-o

relaxare la munte, ce Dumnezeu! Nu mai ştiu dacă l-a invocat pe Dumnezeu sau altă

entitate echivalentă, dar mi s-a părut de efect, deşi s-ar fi potrivit şi-un „ce dramatizezi

atât?”

Eu, în localitatea de o neclintire incendiară Mănăstirea Humorului, pupând cu grimase un

Carlsberg cald, la litră – cum mă-sa să-i fi dus mintea, în fundul ăla de lume, că un avocat

de prima ligă le va pune la îndoială spiritul întreprinzător? –, trăgând de hăţuri ca să-mi

dirijez alunecarea privirii pe coamele împădurite şi întrebându-mă ce altruism patologic e

ăsta care m-a smuls de lângă echipă într-un moment atât de nepotrivit.




169

Absorbit de propria-mi inadecvare, habar n-am cum şi de ce am pus capul pe-o pernă şi

am adormit. E genul de gesturi care nu dau bine în cărţi, ştiu, însă dacă nu eşti stăpânit de

aspiraţii gigantice poţi admite că fiziologia îţi stă oricând la îndemână ca să te scoată din

rahatul descriptiv.

În visul meu, Universitatea Craiova era regina Europei şi noi, toţi supuşii, ne îmbrăţişam

şi râdeam. Beţi, fericiţi sau tranchilizaţi, nu mai ştiu.

5. Răul suveran şi Binele tangenţial.

Şoaptă:

- Am o veste bună.

Recunosc, m-am speriat.

Beznă. Unde sunt? La ce mă puteam gândi? La improbabilitatea unei ploi cu veşti bune

peste deşertul depresiei mele?

- E un jaf?

De data asta râde cu poftă şi-mi spune că, dacă tot m-am prins, hai, ce mai stau, mâinile

sus!

Reuşesc să mă suscit prin autosugestie şi-mi dau seama că vorbesc cu Mihaela, în camera

de vilă, sâmbătă seara, pe la şapte fără ceva. Mi-e imposibil să-mi amintesc rezultatul

meciului, pentru că urma să se joace a doua zi.

O privesc bănuitor:

- Tu, femeia, eşti lucrare de drac.

Acum râde înfundat.

Ca să fiu răsplătit cu vestea, a trebuit să m-arăt. Să spun îmi pare bine, domnule doctor şi

săru’-mâna, doamnă doctor fanată cu blugii înfloraţi şi încă mulaţi. M-am dat drept

animal social.

I-am privit cum vorbeau de-ale lor, veşnicele intrigi de castă şi întâmplări din stagiatură

şi care-a tratat nebuni mai interesanţi.

Mă uitam ţintă în paharul cu afinată şi mă gândeam ce dracu’, iar sunt înconjurat de

oameni cu care nu pot comunica, exceptând ipoteza că m-ar întreba vreunul dacă şocurile

electrice intră la tratamente inumane sau la exemple de oameni care au luptat cu boala




170

prin orice mijloace şi din răsputeri. Ca avocat, n-aş şti ce să-i zic şi mă îndoiesc că asta ar

fi o poziţie lămuritoare.

Dar au avut decenţa să nu mă întrebe nimic. E clar, din reţeta fericirii a lui Epicur mie-mi

lipsesc două ingrediente: prietenia şi libertatea. Pe-al treilea nu mi-l mai amintesc.

Sunt trei bărbaţi, minus naratorul dumneavoastră, şi vreo şapte sau opt femei, inclusiv

doamna dusă, blondă, consumată, colorată chimic, dar abundent prin părţile neesenţiale,

cu şoldurile extinse de trecerea timpului şi cu blugii mulaţi ca un refuz de a se despărţi de

priviri pofticioase. Doamna asta e în căutarea unei noi idile, poate a mia, pentru simplul

motiv că n-a găsit încă locul despre care să spună da, acolo, lângă al 576-lea bărbat al

vieţii mele mi-ar plăcea să vegetez până putrezesc.

Toţi ne dorim să facem faţă încercărilor: cu privirea, cu dinţii, cu şoldurile, cu vorbele, cu

sânii. Viaţa e o zbatere discontinuă, scop în care suntem ereditar înzestraţi. Dacă-i

comprimăm sensul în sintagma „să ne simţim bine”, cred că există şanse să ne apropiem

de un adevăr esenţial.

Mă gândesc cu milă la carnea eului meu. Poate că afinata mi-a stimulat unele frustrări.

Nu m-am născut ca să seduc, asta e clar. Vorbesc încet, privind în altă parte. Mi-e jenă de

incisivul meu din material plastic. Privit din faţă, fixat cu degetele sub bărbie, craniul

meu chelios înclină balanţa seducţiei către a nu fi. Păcat de gropiţă. Mă doare că nu sunt

chiar atât de resemnat pe cât pretind. Lupt pentru egalitate de tratament şi pentru ca

fiecare să se poată naşte atât de frumos pe cât şi-ar dori. Până la victoria finală am să mă

compătimesc neîncetat.

Este cu atât mai intens şocul traumatic al unei invitaţii la dans. Văd părul blond, buzele

roşu aprins, blugii mulaţi. Femeia e lângă scaunul meu şi văd cum Mihaela zâmbeşte silit

când eu o avertizez pe dama blondă că sunt inabil. Mai văd cum Mihaela rămâne în urmă,

în timp ce mă deplasez către locul delimitat pentru dans.

Depun dovada anchilozei articulaţiilor încă de la primele unduiri. Zâmbetul lipsit de griji

al partenerei îmi sugerează fie ingerarea unui hap halucinogen, fie c-a avut parte şi de

catastrofe mai mari în zbuciumul acesta îndelungat care i-a ţinut loc de viaţă.

- Ce eşti?

Când sunt luat aşa pe sus, fără avertisment, mă rătăcesc. Îmi pierd deprinderea de a mă

întreba: „Ce sunt? Cum adică ce sunt? Structural, emoţional, social, profesional? Sunt un




171

militant pentru libertate, pentru democratizarea raporturilor sexuale, pentru drepturile

animalelor de a fi cruţate şi pentru înlocuirea speciei umane cu una mai performantă. Hai

Craiova!”. Ah, gândirea, ăsta era cel de-al treilea ingredient al fericirii la Epicur...

- Avocat.

[Prima oară nu ne trece prin cap decât că e momentul să ne mărim volumul pe retina

interlocutorului, aţi observat? Să aruncăm pe masă, spre paralizarea iniţiativelor arogante,

propria poziţie în societate. Găsesc că e un imbold înduioşător, ca tot ce face omul ca să

câştige iubirea aproapelui].

Ea râde ca atunci când ţii în braţe un prunc rozaliu pe care, femeie fiind, abia ce l-ai

expulzat din culcuşul primordial.

- Lasă, măi, că nu asta te-am întrebat. Auzi, avocat... Ce eşti ca zodie, asta mă

interesa!

- Capricorn.

- Treaba ta!

Am dedus că ceea ce sunt, ca zodie, nu prea o impresiona. Poate că era timpul să-i

dezvălui că scriu şi că a apărut o cronică la o carte de-a mea în Jurnalul Naţional. Ba nu,

las-o să creadă ce vrea. N-are decât să-şi treacă la dezamăgiri şi un avocat. Asta nu mai

poate fi treaba mea.

Eu n-o întreb ce zodie e, ci:

- Cum e viaţa ta?

Ea:

- Pute.

Am insinuat un scepticism politicos:

- În legătură cu ce?

[Ca şi când nu se vedea].

- Am casă, am maşină, am bani. Ce să-mi mai doresc? Mă plictisesc.

[Iată o fiinţă umană care nu ştie să recunoască fericirea, dragă Epicur. A fost o ofertă?

Mira-m-aş, la zodia mea. Poate aşteaptă un sfat].

- Îhî, trebuie să fie nasol.

[Desigur, replica nu e demnă de un avocat].

- Să fii sigur. De-aia m-am hotărât să plec.




172

[Asta ce mai e? O timidă cerere de îmbărbătare, la vârsta şi experienţa ei? Dacă i-aş

spune cât de tare îmi doresc şi eu să plec, probabil c-ar începe să mă sărute pe gură, ca şi

când Mihaela n-ar exista. N-ar fi un gest înţelept].

- Unde?

[Se poate observa că am preferat varianta întrebării previzibile şi politicoase. Chiar dacă

nu eram o veritabilă ţintă sexuală, desigur că îşi dorea ca discursul ei să suscite

curiozitate. Acest „unde?” nu mă costa nimic, pentru că oricum n-aveam ce face în timpul

dansului, însă pentru ea putea constitui un trofeu].

- În Thailanda.

[Ţara Zâmbetului, Asia de sud-est, 514.000 km. pătraţi, 60 de milioane de locuitori liberi,

dinastia Chraki, sex la greu].

- Hm, trebuie să fie interesant.

Îmi strânge, pentru o clipă, pulpa dreaptă între picioare şi-mi prinde raza vizuală în plasa

privirii ei:

- Vii?

[Dacă mă uit peste umăr înseamnă că sunt laş şi, oricum, n-aş găsi nimic. Am fost sigur

din prima clipă că pe mine m-a întrebat. Invitaţia asta e aşa de trăznită că nu merită decât

acceptarea pe loc].

- Bineînţeles.

[Mă gândesc că, timp de vreo 35 de ani eu şi vreo 45 ea am trăit fără să avem habar de

existenţa celuilalt şi că totul se întâmplă între noi în timpul acestui dans, toate cuvintele

se comprimă acum şi înlocuiesc gesturile cu potenţial erotic pe care le-am fi putut

schimba. E ridată, obosită şi deformată şi de-abia în stadiul ăsta s-a nimerit să treacă

razant cu viaţa mea. Nu pot să fac nimic pentru ea].

- Bine, mă găseşti acolo. Eu m-am hotărât.

[Poate se-aştepta să fiu mai mirat. Şi poate c-ar fi fost cazul să solicit nişte coordonate

mai elocvente decât acest „acolo”].

- Dar ce vrei să faci acolo?

- Nimic, absolut nimic. Stau la soare, citesc, fac masaj.




173

[Drace, visurile noastre sunt gemene! Dar de ce e atât de simplu doar pentru ea? Soare,

nisip, masaj, sex, cărţi cu spioni internaţionali. Are o mică dâră roşie sub buza inferioară,

de la rujul ei aflat în expansiune, dar n-o ştie şi ea].

- Ştii ce cred eu?

- Ia zi!

[Zbânţuiala a adus sudoare, se vede lucind pielea din decolteu şi se mai vede linia neagră

a sprâncenelor ajustate cu fard, în pierdere de fermitate sub influenţa unui lichid cu o

compoziţie asemănătoare cu a urinei, dar mai diluat].

- Că ai mai fost acolo şi experienţa te-a marcat pe viaţă. Că vrei să recuperezi ceva.

[Ochii-i sclipesc a melancolie şi mi-e milă, milă că nu-i găsesc tinereţea abandonată în

trecut, ca s-o scutur de praf şi de gâze şi să i-o pot înapoia].

- Am mai fost, da...

Aţi văzut? E inutil să încercaţi să vă ascundeţi faptele de avocatul dumneavoastră.

[Când laşi privirea în jos şi consimţi să te întorci la ce e consumat şi de nerepetat e ca

atunci când te-ai speriat de ceva. De ideea nebunească pe care-ai avut-o în timpul unui

dans. Dansul doar ce s-a terminat].

6. Zoloft ca necesitate înţeleasă. Pe data de 12 noiembrie 2006, orele 16, Universitatea

Craiova a părăsit propriul teren învinsă la limită, cu 1 la 0, de Poli Timişoara, prin golul

marcat dintr-o carenţă de fair-play a echipei oaspete, în minutul 30 şi ceva.

Cel care a încercat să vă spună povestea masajului thailandez a urmărit partida la

televizor, în sufragerie, aşezat pe propria canapea. S-a convins, în final, că e improbabil

să obţii un rezultat pozitiv evoluând fără fundaşii centrali.

Meciul în sine a fost îngrozitor. Universitatea Craiova a cedat din start mijlocul, evoluând

fără nicio idee tactică, cvasitotalitatea baloanelor aflate în posesie fiind transmise cu boltă

vârfurilor de către fundaşii improvizaţi, foştii mijlocaşi. Beneficiind de un surplus de

gabarit, apărătorii Timişoarei n-au întâmpinat nicio dificultate în a-şi depăşi adversarii în

proba săriturilor la cap.

Universitatea Craiova n-a avut nicio situaţie clară de gol.

Poli Timişoara a ratat câteva ocazii, pe contraatac.

Este posibil ca, într-adevăr, Baird să-şi atribuie în mod fraudulos renumele de fotbalist.




174

Este greu de spus ce e-n sufletul unui om care a parcurs 500 de kilometri, la finalul unui

asemenea meci. Să-ţi verşi frustrarea pe forum nu e o soluţie. Dar, în mod cert, poţi să-i

mulţumeşti celei care te-a târât la Gura Humorului, în loc să încurajeze nesăbuinţa unei

deplasări în Craiova, la stadion.

Cert e că luni, la birou, văzut din spate, beneficiarul masajului thailandez părea

fundamental deprimat.




175

Vertij în decembrie şi 0 – 0 cu Steaua

Când sirena deşteptătoare a telefonului mobil îmi deviază neuronii de pe orbită şi realizez

că e luni, atunci regret cel mai tare că nu m-am făcut star internaţional.

Aş vrea ca dreptul la somn să devină sacru, ca fiinţa umană să-şi permită oricând şi

oriunde moleşeala de a-şi exercita acest drept. Sunt exigenţe avangardiste, ştiu.

Recapitulez pentru compasiunea posterităţii:

vineri de dimineaţă până seara birou, pe urmă patru sau cinci beri şi un film deprimant;

REW: în cazul acesta particular se impune s-o luăm de joi, cu instanţă şi birou terminate

cu petrecere de ziua soră-mii, la domiciliu; Jan a ajuns mai repede şi mi-a supt ultimele

rămăşiţe din sticla de J & B, aşa c-am deschis cu Heineken şi-am încheiat cu Bergenbier,

după ce soarta a vrut ca stocul iniţial să se dovedească insuficient pentru apetitul

participanţilor. o petrecere modestă, restrânsă şi paşnică, tulburată doar de refrenul „săriţi

cu toţii şi strigaţi tare/ să repauzeze câinii din Ştefan cel Mare”, intonat solemn, dar ferm

de duetul eu-Jan pe la începutul celui de-al doilea transport de cutii la jumătate; Jan a mai

încercat să capteze atenţia auditoriului cu un filmuleţ de pe Youtube înfăţişând galeria lui

Fenerbahce în plină tentativă de a-şi demola stadionul, însă asistenţa era compusă, în cea

mai mare parte, din persoane care nu pricepeau utilitatea socială a fotbalului, astfel că

zbuciumul fanaticilor turci nu s-a lăsat cu vreun leşin vizibil în livingul nostru; eu i-am

testat cu nişte videoclipuri Black Eyed Peas, care-au picat aproape fără excepţie, aşa că

m-am retras în carapacea unicului admirator; ne-am culcat pe la 1 noaptea, cred, după ce

am dat gata o cantitate de bere imposibil de estimat;

sâmbăta a început la Mall, chestie care n-ar mai trebui să mire pe cineva, şi nu ştiu cum

p.m. mi-a căzut iarăşi cu tronc o sticlă de J & B la reduceri cu ocazia aderării la Uniunea

Europeană (keep walking pe două cărări, Romania!), cu toate că eu detest, teoretic,

consumismul şi coşurile de cumpărături. îmi propusesem să-mi revizuiesc romanul şi să-l

trimit la un concurs de debut – unul dintre ultimele gesturi patetice din obscuritatea fiinţei

–, însă după primele pagini m-am sictirit şi m-am apucat să mă uit la Requiem for a

dream, în timp ce Mihaela făcea pe tanti Moş Crăciun pe la nu ştiu ce petrecere de firmă

în sfârşitul ăsta de an. bând din whisky-ul ăla redus intuiam cumva că semăn cu drogaţii

din film, că n-am gene de învingător. începusem să oscilez între acolo şi aici, să plec a




176

doua zi la meci sau nu, pentru o probabilă înfrângere cu Steaua în ultima etapă a anului, a

doua din retur, într-o lună decembrie cu 98% umezeală, ceaţă şi frig. în esenţă, s-a ales

prafu’ de oamenii ăia care-au tânjit după beatitudinea din drog, după cum avea să se

transforme în pulbere, spre seară, şi luciditatea mea. Jan refuzase din start ideea de-a

merge la Craiova şi plecase la munte, cred că în ideea că vom pierde şi că s-ar putea ca

drumul de întoarcere, la miezul nopţii, să i se pară chinuitor. whisky-ul m-a răpus pe la

ora 19. aveam să mă trezesc la 2 a.m., îmbrăcat, confuz şi însetat;

duminică am dat gata toată apa minerală din casă, iar pe la 3 a.m. m-am apucat să-mi

revizuiesc cartea. stilul mi s-a părut mai silnic decât de obicei. multe epitete, multe

viziuni, un prea apăsat ton misogin, multe aluzii culturale greu sesizabile, abundenţă de

preţiozitate. [basarabeanul ăla cu care-am pierdut un an studenţesc prin cămin îmi citise o

povestire de vreo 15 pagini şi mi-a făcut cel mai frumos compliment din viaţă: că fiecare

frază de-a mea e un subiect de meditaţie, că se găsesc acolo idei pentru cinci cărţi; i-am

mulţumit, dar am fost stânjenit]. ca alternativă, pe forumul Craiova-Maxima toată lumea

dormea, iar pe www.weather.msn.com, la starea curentă din Craiova scria, deocamdată,

„fog”. nasol. am revenit la roman, cu sticla de Poiana Negri natural carbogazoasă la

îndemână, însă mă gândeam mai mult că plămânul stâng nu-mi mai funcţionează la

parametri optimi după cel puţin 10 King Edward maronii şi criminale consumate cu

whisky-ul de sâmbătă. era vorba acolo despre un avocat rătăcit, a cărui filozofie de viaţă

m-a agasat iar şi, privind spre mobil, văd 6 apeluri ratate, doamne, de ce mă sună oamenii

ăştia doar în timpul somnului beţiei, atât de profund? erau de la Jan şi de la Mihai, nu ştiu

în ce proporţie din pricina limitelor telefonului propriu, cu Mihai tocmai ce vorbisem cu o

jumătate de oră înainte de-a fi doborât, ce-o mai fi vrând? Mihai face afaceri, nu ştiu de

ce natură, şi firma lui sponsorizează o echipă de fotbal, ne-am cunoscut în liceu şi are doi

copii cu două foste neveste, cu el am fost pentru prima dată pe stadion, la Craiova, ca să

batem la limită cea mai bună generaţie a lui Dinamo, mi-a tot spus că viciul lui major e

femeia şi că de-aia n-a fost niciodată în stare să se limiteze la un singur exemplar. chiar

aseară, în timp ce whisky-ul îşi răspândea aroma prin cele mai întunecate cotloane ale

craniului meu, am întins una din mâini spre telefon, „ce dracu’ faci, Mihai?”, „s-ar putea

să mă invidiezi dacă-ţi spun”, „păi asta ar trebui să te bucure, zi-i!”, „uite, chiar acum mă

desface la halat!”, „cine, mă?”, „ei, cine... e bună, să ştii”, of, stai că m-am prins, o fi fost


http://www.weather.msn.com



177

sau nu prietena lui, „eşti un porc, bă, tu ştii că eu beau singur şi mă holbez la un

monitor?”, criminal nenorocit, cred că asta l-a sensibilizat, că-l aud întrebându-şi coarda

dacă mai are vreo prietenă ascunsă pe undeva şi-aud şi răspunsul ăleia că nu poate să aibă

grijă de toţi prietenii lui labagii, acum chiar că-mi vine să plâng, îl mai întreb dacă vrea să

mergem la meci şi când aud că n-are chef nu-mi rămâne decât să închid. aş putea pretinde

că m-am prăbuşit în semn de protest faţă de conduita discriminatorie a destinului. un gât

de Poiana Negri mi-a sprijinit tentativa de a reveni la peripeţiile avocatului inspirat din eu

însumi şi pierdut în speculaţii sexual-teoretice redundante – detestabil individ! –, dar nu

aveam cum să exclud posibilitatea ca apelurile acelea ratate să însemne c-am suferit a

infinita pierdere pe tărâmul destrăbălărilor programate. când simţiţi iminenţa exploziei,

apelaţi la J & B: alungă depresia şi conferă privirii voastre un luciu de castitate! desigur,

nu poate împiedica şi gestul suicidar de a doua zi. cred că Mihaela a ajuns pe la 5,30 a.m.

şi s-a blocat văzând că răsfoiesc un manuscris ca şi când aş fi petrecut o după-amiază cu

ploaie, fără internet şi cu singurătate, poate s-a temut, o clipă, că ştiu tot, că am urmărit-o,

iar când a văzut cartofii prăjiţi în sită, spânzuraţi deasupra uleiului, râncezi şi neatinşi, aşa

cum îi lăsase, s-a uitat spre uşă, măsurând distanţa şi întrebându-se dacă are timp să fugă

în timp ce dezaxatul din casa asta va dezlănţui atacul. i-am explicat că nu am avut timp,

că ritmul vieţii mele îmi interzice din ce în ce mai des pauza de masă. scosesem din

bibliotecă şi Confesiunile sfântului Augustin, habar n-am cu ce intenţie, e unul dintre

sfinţii greţoşi, fostă carne coruptă, cu palmares clădit în desfrâu, iar ea se uita

neîncrezătoare când la calculator, când la carte, încercând să facă o legătură şi realizând

că e cu totul depăşită de labirintul mental al creaturii cu care şi-a ales să trăiască.

mai târziu m-am tot gândit dacă e cazul să plec la meci sau nu şi-n cele din urmă, epuizat

de duelul fără învingător dintre argumentele pro şi contra, am decis în timpul

cumpărăturilor pentru micul dejun: voi fi acolo, în ciuda tuturor vârcolacilor! pentru că e

ultimul meci al anului, pentru că jucăm cu Steaua şi pentru că a conduce maşina

înseamnă a suspenda consumul de alcool (trebuia să mă gândesc puţin şi la sănătatea

mea). Mihaela şi Jan vor înţelege că nu-mi sunt indispensabili. ceaţă, frig, oboseală? fără

provocări ce-ar mai fi viaţa asta?

„bună, mamă, vezi că astăzi vă vizitez”;

ea se bucură, bineînţeles;




178

„nu mamă, n-am nicio treabă, mă duc la Craiova, la meci”;

nu ştiu dacă se mai bucură aşa de tare, dar vrea să-mi facă ceva de mâncare;

„bine, ajung pe la 4 şi jumătate”;

„ei, te-ai hotărât?”, mă iscodeşte Mihaela;

„da, plec la meci”;

„la cât?”;

„pe la 3”;

„da’ ce faci aşa devreme?”;

„o să trec un pic şi pe la ai mei”;

„deci mănânci acolo...”;

„aha!”;

după o pauză:

„ia zi, echipa asta te interesează mai mult decât orice altceva, nu?”;

„eh, exagerezi!”;

„hai, fii sincer, că nu mă supăr”;

„mda, ştii doar că scriu o carte despre asta. şi pe urmă, asta-i viaţa de suporter adevărat!”;

„dacă te-aş fi rugat eu să mergem undeva, n-ai fi făcut-o. sau dacă ai fi făcut-o, m-ai fi

urât”;

„ţi-am zis, exagerezi”;

„am draci!”;

„să-ţi sun un exorcist?”;

„ha-ha-ha!” [nu e râsul, ci persiflarea lui]

Jan, la telefon:

„unde vezi meciul, până la urmă?”;

„la stadion”;

„aha! Deci te duci!”;

„da”;

„o iei şi pe Mihaela?”;

„nu”;

„hm... şi zici că merită?”;

„ce să merite?”;




179

„să baţi drumul până acolo”;

„de ce să nu merite? e ultimul meci din an”;

„s-ar putea să pierdem”;

„şi ce, ar fi prima oară? la primăvară o luăm de la capăt”;

„te-am sunat aseară...”;

„am văzut. am fost faultat”;

„aaaa... păi cu cine-ai băut?”;

„singur”;

[râde]

„frumos”;

„şi mie mi-a plăcut. la munte e bine?”;

„da. soare şi cald”;

„se duce dracu’ planeta”;

„ce-ai zis?”;

„era o melancolie ecologistă... de ce m-ai sunat?”;

„cred că eram şi eu torpilat. parcă voiam să ştiu ce rezultate au mai fost în etapă”;

„eşti rupt de lume”;

„cam da”;

„Jiul a bătut pe Rapid”;

„hai, dă-o-n mă-sa! începe să-mi fie frică”;

„de ce?”;

„dacă ăştia ne înfundă? dacă ne-au programat pentru retrogradare?”;

„tu oricum nu-ţi susţii echipa. ce-ţi pasă?”;

„cum, băi, n-o susţin? trebuie să merg la fiecare meci ca să ţi se pară ţie c-o susţin?”;

„eşti suporter de vreme bună”;

„hai, lasă, acum a fost o programare de familie, ce să fac?”.

mai târziu, cu tata, acasă:

„bateţi azi?”;

„greu, poate doar dacă meciul e aranjat”;

„cu Steaua? cum să fie aranjat?”;




180

„mi s-a părut ceva dubios în tur, parcă ne-au bătut prea lejer. să nu fi fost vreo

reciprocitate”;

„cred că aia vă era valoarea”;

„se poate”;

„pe la Bucureşti ce mai e?”;

„frig, ceaţă...”;

„toată lumea e sănătoasă?”;

„da, dar şi deprimată”;

„la tinereţea voastră?”;

„tinereţe petrecută la serviciu, în maşină şi-n casă”;

„da’ ce-ai vrea?”;

„castelu’ lu’ Hefner”;

„ce?”;

„domeniul Playboy”;

„aaaaa... pentru asta, biroul tău de avocatură ar trebui să ia o anumită amploare”;

„biroul meu de avocatură se-ndreaptă spre colaps”;

„cum aşa?”;

„judecătoarele de la supremă se uită la mine cu un sictir nedisimulat. nu-mi lasă nicio

speranţă”;

„păi ce le-ai făcut?”;

„cred c-au auzit de Huţa în talerele balanţei”;

„poate ţi se pare”;

„eu ştiu? parcă prea m-ar strivi la fiecare apariţie în sală. înainte mai evitau ostilitatea

făţişă”;

„şi ce să fi deranjat atât din cartea aia?”;

„n-au simţul umorului. divinităţile de-acolo şi-au zis probabil că, la un anumit nivel,

persiflarea nu mai e tolerabilă”;

„eşti neînţeles”;

„aşa mă simt. nu că mi-ar păsa prea tare”.

pe drum, la telefon, cu Mihaela (a sunat ea):

„ai ajuns?”;




181

„nu”;

„cum e drumul?”;

„ceaţă”;

„ai grijă, da?”;

„sunt încordat în totalitate”;

„să mă suni şi pe mine dacă daţi gol”;

„deci vrei să te-asiguri că n-ai să fii deranjată”.

e vizibilitate cam de 3 dungi de vopsea albă de pe ax, calculat dinspre mine spre zare

(probabil că şi invers era tot un drac). cu faza lungă e ca şi cum te-ai fi scufundat, cu

ochii deschişi, în lapte. pe bancheta din spate am fesul, borseta Kenvelo, puloverul Levi’s

primit de la Jan la o aniversare, geaca de blugi îmblănită Wrangler şi noul fular Craiova

Maxima – născuţi învingători (inscripţie care trebuie privită cu îngăduinţă). ascult

Scooter şi Black Eyed Peas. las în urmă oraşe şi sate. [indiferent de rezultat, cred că e clar

în ce hal aveam să întâmpin ziua lucrătoare pe care am denumit-o „luni” în virtutea

reflexelor noastre întemeietoare]. e deja ora 20 când reuşesc să-mi cumpăr biletul la

tribuna zero, după ce-am lăsat la vreo 500 de metri de locul faptei maşina cu număr de

Bucureşti. mai găsesc loc doar undeva în lateral stânga, destul de jos, pentru că, în ciuda

lunii decembrie, suporterii chiar au venit s-o vadă pe Steaua înfrântă şi să-şi ia rămas-bun

de la învingători. sunt încălzit şi habar n-am că umezeala mi se infiltrează în oase. bat din

palme la intrarea echipelor şi aştept să-i călcăm în picioare pe aroganţii care-au scos un

egal la Lyon, în grupele Champions League. la început, cântă doar galeria lor, pentru că

în peluza noastră s-a tras cu pistolul în săptămâna meciului, la un antrenament, în numele

libertăţii de-a face scandal.

Jan, la telefon, prin minutul 80:

„ei, mai susţii că-i batem?”;

„cum să-i mai batem băi, dacă ne-a lăsat penibilul ăsta în zece?”;

„n-ai zis tu că l-a trimis ta-su la un meci liniştit?”;

[era vorba despre arbitrul A. Constantin, cu părinte sus-pus în comisiile de arbitraj;

anchetele şi arestările nu ajunseseră încă la vârful CCA];

„şi ce, nu-mi dai voie să greşesc şi eu o dată pe an? da’ de ce l-a dat p-ăla afară, la

televizor s-a văzut ceva?”;




182

„cică pentru proteste”;

„[cenzurat]”;

„lumea pe-acolo ce zice?”;

„înjură, normal. face urât”;

„ei, ce zici, a meritat?”;

„da”.

a meritat pentru că am văzut ambiţia de-a nu lua bătaie. pentru că suporterul care dă bani

pe bilet s-a simţit respectat. băieţii au încercat să pună mingea jos, să joace rapid şi pe

poartă. nu zice nimeni că le-a ieşit, dar nici că s-ar fi făcut de rahat. ne-am apărat bine şi

am avut câteva ocazii de gol, iar în prima repriză Steaua nu a contat. dacă Baird ar fi fost

fotbalist, cu siguranţă am fi înscris. aşa, n-am mai apucat s-o sun pe Mihaela, cum de

altfel n-am mai sunat pe nimeni altcineva. se-apropia miezul nopţii, era ceaţă şi trebuia să

fiu concentrat la drum. cu puţin noroc, pe la două şi jumătate urma să mă bag în pat.




183

Antract

E 2 martie 2007 şi încă mă întreb ce caută o ţară ca România în Uniunea Europeană. A

fost o iarnă stranie, prima fără zăpadă din cele 30 conştientizate. În al şaptişpelea an

postapocaliptic, Moş Gerilă încă se ţine de bancuri: i-a adus Universităţii Craiova o nouă

suspendare a stadionului, pentru două etape. Adică meciuri consecutive în deplasare cu

Argeş, Rapid, Dinamo, Gloria Bistriţa şi Poli Iaşi, probabil în ideea de a ne sili cumva să

dăm peste cap cucuta din Cupa decernată „celei mai frumoase retrogradate”. Nu vreau să

mă amestec în politica naţiei, ci doar să se ia act că centrele de putere din statul nostru

democratic sunt ca nişte mlaştini populate cu reptile terifiante. A murit Anna Nicole

Smith, ceea ce sună destul de consolator: şi dacă ai bani, şi celebritate, şi frumuseţe, şi

libertate, care-i şmecheria? Rămâi o reţea de carne, canale, fluide, mucoase şi oase. De

Anul Nou ne-am gătit automobilele cu steguleţe albastre. S-a demonstrat că putem fi

comici chiar şi în situaţii disperate, de vreme ce eschimoşii intenţionează să dea în

judecată Statele Unite pentru încălzirea globală; s-ar putea ca ăsta să fie ultimul mare

regret al speciei umane: că nu mai are pe cine să dea în judecată; în acest context, vă

livrez următorul oracol: profesiile juridice vor doborî de pe soclul longevităţii chiar şi

prostituţia, dată fiind veleitatea stranie a omului de a alerga după o utopie pe care a

intitulat-o „dreptate” (ceea ce mă face să cred că ultimul cuvânt al istoriei nu va fi „sex”,

ci „lex”); nu scăpăm nici în moarte – se pare că „dincolo” ne aşteaptă tot un complet de

judecată. În toate cărţile există o metaforă a cerului, aşa că mă simt dator să observ că

cerul patriei mele arată ca într-o ilustrată de contrabandă care ar circula prin fundul

iadului. De ziua mea, Jan mi-a făcut un cadou mişcător; nu, nu e vorba de un animăluţ cu

fundiţă, ci de un tort alb-albastru, cu stema Universităţii proiectată din jeleu şi frişcă; i-

am pregătit şi eu, pentru ziua lui, ceva pe măsură: un tricou de competiţie, cumpărat de

Mihaela de la magazinul clubului, după ce-a glorificat nişte medicamente de nebuni în

faţa medicilor din Craiova. Când îţi petreci o mare parte din viaţă într-o clădire de birouri

„te transformi în bou” (cum au observat băieţii de la Paraziţii), dar eu vreau să spun că

zgomotele se cumulează şi devin iritante: tusea, trasul mucilor, soneriile groteşti ale

telefoanelor, strănutul, ambalajul de ciocolată, tocurile, căscatul, sughiţul, râgâiala

discretă, suspinul de veşti proaste, clefăitul vaginului din imaginaţie, receptorul trântit,




184

înjurătura în surdină, scurgerea acordurilor muzicale prin fanta dintre ureche şi cască,

degetele de pradă năpustite spre semnele grafice de pe masă. Pe 3 martie vom juca în

Bucureşti, cu Rapid, meciul de adio al stadionului 23 August; după demolare, se va

construi un stadion bântuit de fantoma paradelor omagiale; dacă va primi tot nume de

femeie, poate se vor întreba şi urmaşii ce-a fost în neregulă cu postcomunismul din

această ţară; deci cu vieţile noastre; totuşi, solemnitatea momentului a fost

desconsiderată: monumentul sportului comunist trebuia dinamitat în timpul unui meci

Dinamo – Steaua. România fotbalistică s-ar fi simţit igienizată.




185

Cu Rapid

Mă simţeam din nou singur şi a trebuit să întind o capcană. Cred că era 27 februarie, a

treia zi după ce o vecină dementă îmi bulversase bioritmul cu un scandal pe tema locului

ei de parcare (unul dintre clasicele efecte secundare ale aglomerării urbane).

M-a sunat Jan, ca să-mi fredoneze ispititor cunoscutul refren al apetitului pentru bere şi

ca să-mi spună că atitudinea mea din trecut – de a nu-i respinge iniţiativele de

„împrietenire” – i-a insuflat convingerea că n-am să apelez la manevre de evitare. N-am

făcut-o, deşi, teoretic, eu nu mai beau cine ştie cât. OK, Jane, ce arhitectură complicată aş

fi putut compune pentru vieţile mele într-o seară de marţi? Te-aştept!, am zis, cu gândul

că „tocmai intenţionam să mă bag în pat, ca să mai scap de un capitol din romanul unui

turc suprapremiat”.

Avusesem termen la Curtea de apel Bucureşti şi simţisem, ca niciodată, că am atins un fel

de culme a repulsiei, cu ameţeli şi halucinaţii şi instincte violente şi tot tacâmul de

senzaţii morbide care te năpădesc în vecinătatea robelor negre şi a cuvintelor groteşti

scuipate de posesorii lor.

Şi da, recunosc, mă apucasem, ca ultimul snob, să citesc o carte de Orhan Pamuk, ceea ce

n-aş fi făcut în ruptul capului înainte de Premiul Nobel şi înainte de a se da în bărci o

poetă de renume, pe blog, despre valoarea nestematelor literare din opera acestui domn.

Am apucat să citesc vreo 200 de pagini din cele peste 500 şi sunt convins că nimeni n-o

să-mi dea timpul şi banii înapoi.

Jan a venit cu opt Heineken, după ce eu răsesem deja trei Bavaria mai mici pentru că

eram dezamăgit sub triplu aspect, în profesie, în lectură şi în dragoste şi când spun asta

mă gândesc că Mihaela nu prea mai vorbea cu mine („am impresia că tu mă tratezi cu

curu’!”) pentru că mă nemulţumiseră anumite detalii din atitudinea ei şi poate că mă

grăbeam să mă bag în pat ca să fiu într-un loc cald şi s-o ascult pe Chiompi cum toarce şi

să-mi mestec mental inadecvarea până-i făceam varză pe toţi miniaturiştii lui Pamuk.

Mihaela insinuase deja că vrea să se despartă de mine, nici nu mai ţineam socoteala

pentru a câta oară, soră-mea tocmai ce-şi luase un apartament cu bani împrumutaţi de la

bancă, tata înghiţea un pumn de pastile zilnic, în altă localitate, iar Chiompi suferea de o

insuficienţă renală cronică şi urma să mai trăiască puţin sau mult, după cum îi era soarta.




186

De-asta spun că redusesem consumul de alcool numai teoretic, realizând că luciditatea în

exces este contraindicată în singurătate. N-ai unde să-ţi comanzi un alt gen de viaţă, aşa

că, în „toate dimineţile lumii”, eşti nevoit s-o iei de la capăt, sub sloganul: „fiecare zi se

poate dovedi cea mai urâtă dintre toate”.

Cum să nu te bucuri când îl vezi pe Jan cu câteva cutii de bere în braţe, gata să te scoată

din starea de vegetaţie? O să vorbim, ca-ntotdeauna, despre preocupările noastre comune:

avocatură şi Universitatea Craiova, sau aş putea să spun că despre suferinţele noastre

comune: avocatură şi Universitatea Craiova. Despre transferurile iernii şi despre

procedura somaţiei de plată. Împrăştiind scrumul pe masă şi ascultând hiturile coagulante

ale facţiunii noastre: „N-am să alerg” şi „Dorinţă”, de Pavel Găgeanu.

Jan mă întreabă cât am dat pe sistemul meu de boxe Philips 5 + 1, apoi convenim asupra

injusteţii punctelor de penalizare din noul cod rutier, desfacem alte cutii şi îmi

mărturisesc satisfacţia pentru eliminarea din Cupa UEFA a echipelor Dinamo şi Steaua.

Sărim de la una la alta pentru că nu ne-am văzut de ceva vreme şi avem de trecut în

revistă egalul cu F.C. Argeş din prima etapă a returului (blat anticipat de întreaga presă,

dar neîntâmplat), noua faţă a echipei după transferurile lui Julius Wobay şi Jeremie

Njock, ultimele infamii culese din hotărârile judecătoreşti, dezamăgitoarea decernare a

Oscarului unui film poliţist comun şi unui regizor terminat, aşteptările pentru meciul cu

Rapid, o viitoare colaborare profesională, putreziciunea substanţelor organice din care

sunt alcătuite comisiile şi comitetele fotbalului din ţara noastră.

Nu poţi să conversezi în mod rezonabil despre toate astea fără ca pe parcurs să se

epuizeze rezerva de Heineken, iar când Jan începe să pledeze pentru refacerea stocului –

„hai să mai luăm câteva!” – simt că a venit momentul să strâng laţul fără să-i las supape.

Scot o coală din imprimantă şi i-o pun în faţă, ceea ce pare să-l mire nespus. Merg dacă

scrii! „Ce?” Nu-i pretind recunoaşterea unor gânduri neortodoxe, ci să se angajeze

solemn că mă va însoţi în tribună la Universitatea – Rapid, în caz contrar asumându-şi

povara de a deveni debitorul meu, pentru echivalentul a vreo 200 de dolari. Ca să

eliminăm ambiguităţile şi ispita relei-credinţe, textul îl redactez personal. El semnează.

De-acum merită să-mi asum riscul de-a conduce până la benzinărie în stare de coordonare

motorie diminuată, cu toate că intersectarea cu o maşină albă pe care scria „Poliţia –

siguranţă şi încredere” mi-a stârnit nişte îndoieli legate de propria responsabilitate. A




187

trecut cu bine şi maşina albă, fără să se/ne oprească şi – paradoxal – fără să mă facă să mă

simt prea în siguranţă, dar am ţinut să rostesc în mod persuasiv următoarele cuvinte: băi,

Jane, poţi să-ţi notezi că e ultima dată când fac asta!

Lanţului cauzal al prezenţei noastre pe stadionul omagial îi mai lipsea o verigă:

procurarea biletelor. Demers dificil de finalizat, dat fiind că echipa organizatoare –

Universitatea – decisese să tempereze agresivitatea ultraşilor vânzând bilete doar în

Craiova (Rapidului i se puneau la dispoziţie doar 550 de bilete, conform unei înţelegeri

de reciprocitate). Dar nişte particule misterioase din componenţa haosului galactic tocmai

unelteau pentru îndeplinirea celor mai mărunte dintre aspiraţiile noastre. Faptul că

Mihaela îşi programase o deplasare la Craiova chiar în săptămâna meciului nu putea fi o

întâmplare. De acord, nu prea vorbeşte cu mine. Voi reuşi oare?

De-acum e dimineaţă şi vigilenţa mea mahmură veghează. Ţinta se ridică din pat, îşi

trage nişte pantaloni de trening peste bikini şi pleacă spre ibricul de cafea ca teleghidată

(pe cuvântul meu că-n toţi anii ăştia m-am străduit să-i înlătur unele dezordini reziduale

din viaţa studenţească! Câteodată a mimat supunerea, dar pe ascuns a fabricat nişte

anticorpi extrem de rezistenţi la discursurile mele corectoare. Replica preferată: „E ca şi

cum ţi-aş cere eu să renunţi la bere!”. Asta m-a făcut să-mi evaluez cu mai mult realism

şansele de a convinge completul de judecată).

- Mă doare capul! (m-am gândit că n-o poate opri decât o exclamaţie care să-i stârnească

mila).

Se preface interesată de spectacolul vizual al şifonierului. Oare crede sincer că de-acolo a

venit vocea?

- Aş putea să-ţi dau un nasture.

Ce milă mai e şi-asta, când interlocutorul ţi se adresează privind în altă parte?

- Lasă…

Ţinta e impasibilă. Ţinta pleacă. Pentru Ţintă, cafeaua constituie întotdeauna preocuparea

matinală prioritară.

Ca să ofer o justificare tacită a prezenţei mele în bucătărie, trebuie să îndur umilinţa de a-

mi azvârli ciorapii zilei precedente în maşina de spălat. Poftim, am făcut-o şi pe-asta!

Sper că eşti fericită!

- Mai ajungi la Craiova?




188

Acum se uită la unealta aia de spart gheaţa, fără a-şi trăda instinctele primare.

- Da. Întrebi... aşa, pentru farmecul conversaţiei?

„Toţi copiii britanici care au depăşit vârsta de 11 ani vor fi amprentaţi”, se aude dinspre

aparatul de radio. Simt nevoia să-mi ţin respiraţia.

- Întreb pentru că vreau să te rog să cumperi un tricou al Universităţii, pentru ziua lui Jan.

E mai bine să exprimi, pentru început, nevoile altora.

- Bine, o să încerc.

Cuvintele ar trebui considerate, uneori, un fel de spărgătoare de gheaţă.

- Şi mai vreau să te rog să ne iei bilete la meciul cu Rapid.

„A fost o farsăăăăăăă!”, izbucneşte o binecunoscută voce infantilă, prin intermediul

undelor radio.

Ne va lua. Ah, şi n-ar fi rău să privească asta inclusiv ca pe-o invitaţie: ce altceva şi-ar

putea dori o tânără bucureşteancă, pentru prima seară de sâmbătă a primăverii, decât două

ore de zgribulire în tribuna celui mai sumbru stadion din ţară?

Se anunţaseră 8 grade şi cer variabil pentru timpul şi locul faptei. E momentul să punem

cele 7 întrebări criminalistice inspirate din tactica investigării infracţiunilor de omor: ce

unde când cine cum cu ajutorul cui în ce scop?, chiar dacă mare parte dintre răspunsuri ne

sunt deja familiare. S-ar putea ca în cazul nostru să nu existe victimă, ceea ce ar sili

grupul întrebărilor anterioare să răsune în gol. Iată însă că unul dintre noi este dispus la

confesiuni. Dacă am ceva de recunoscut, atunci îmi pare rău c-am dezamăgit-o pe mama,

pentru că îmi aştepta vizita şi am refuzat-o din cauza meciului, pentru a treia sâmbătă

consecutiv.

N-am stat niciodată în galerie. O fac acum, pentru că nu s-au vândut bilete decât la

tribuna a doua. Eram un „cetăţean” (aşa dispreţuiesc ultraşii mămăligile de la tribunele

zero sau unu şi, mai general spus, pe toţi cei care asistă la fotbal ca la Spărgătorul de nuci

– puteam să scriu „balet”, sau „teatru”, dar mi-am dat seama că nu e recomandabil să

scap vreo ocazie de a demonstra că sunt cult), ceea ce nu înseamnă că pe viitor exclud

posibilitatea de a-mi redobândi apartenenţa.

Din laşitate, mi-am lăsat ambele fulare acasă. Am puterea să admit că Mihaela mi-a dat

clasă: nu numai că şi-a cumpărat bilet şi că a rezolvat problema cadoului pentru Jan, dar




189

s-a întors de la Craiova cu o serie de obiecte alb-albastre nesolicitate: tricou original Nike

pentru mine, eşarfă, scrumieră, cană şi … hanorac pentru ea! Nici nu concepe să calce în

tribuna de pe 23 August fără hanoracul albastru, în ciuda tuturor dilemelor mele iepureşti.

I-am smuls totuşi concesia unei geci pe deasupra.

Eu am apelat la o pereche de pantaloni negri, pulover de lână gri, geacă de piele neagră şi

fes gri. Ţinută de o neutralitate patetică, nu mi-e ruşine s-o recunosc în prezenţa voastră!

Chiar m-am gândit, când ieşeam pe uşă: „ia te uită, mi-am luat puloverul de zero la zero”,

ţinând cont că-l mai purtasem şi în decembrie, la Craiova, cu Steaua. Jan şi-a luat o geacă

stil curcubeu, de-aia care nu supără pe nimeni, întrucât convenisem telefonic că avem mai

multă minte decât Mihaela (nu-mi amintesc dacă luaţi individual sau global, adică fiecare

în parte sau amândoi la un loc).

Mi s-a părut amuzant că liderii galeriei au încercat să ne „organizeze”. Pe noi, pe

mulţimea amorfă a suporterilor de Bucureşti. Haideţi mai pe centru!, ziceau. Vom părea

mai mulţi şi mai înfricoşători. Bineînţeles, mulţimea amorfă nu prea s-a sinchisit. Dar se

vedea că oamenii speră, că veniseră vreo 3.000 tocmai în ideea că nu vor fi amăgiţi de

strigătele războinice ale conducătorilor echipei noastre.

Rapidului i se vestise un meci de coşmar, cu argumentul saltului calitativ din jocul nostru

– rod al acumulărilor din pregătirea de iarnă – şi al bilanţului tuturor înfruntărilor din

istorie.

Eu avusesem aproape aceleaşi emoţii ca la un examen de treaptă. Ştiţi cum e, te trec tot

felul de gânduri: dacă iese cu lupte de stradă, dacă magnetismul meu înnăscut pentru

traume o să atragă fiinţe cu porniri huliganice, dacă se demonstrează că ne lipseşte

valoarea, dacă o să ne umilească…

N-am putut să-mi elimin nici o clipă din minte bănuiala că Rapid e o echipă mai bună

decât Universitatea. Dar mă aşteptam să compensăm prin condiţie fizică şi prin voinţă,

crezând naiv în elementul de apologie a muncii potrivit căruia geniul implică transpiraţia.

Au simţit însă că vrem să-i facem din fugă şi ne-au invadat încă din start. Cu un joc de

pase estetic şi cu o desfăşurare aproape militară pe flancuri. Au vrut să ne calce în

picioare cu elefanţii Bădoi şi Ganea (acestuia din urmă n-avea să-i iasă decât un cap în

gura lui Baird, la pauză). Din fericire, linia noastră de fund – cu Dănănae, Ciucă, Mitchell

şi Rose – a reuşit să stea pe picioare, dar în ansamblu echipa părea timorată. Centrare




190

Bădoi, rătăcire Dănănae, şut duşmănos Lazăr din 8-9 metri, portarul Bornescu întinde

spre locul potrivit o mână miraculoasă. Ripostăm cu două şuturi leşinate, pe lângă poartă.

Fane Stoica e trimis în tribună pentru proteste disproporţionate (Cântă, zeiţă, mânia ce-

aprinse pe Fane Olteanul), galeria emite nişte tunete de frustrare (Patima crudă ce-

Oltenilor multe amaruri le-aduse).

Eu mă foiesc pe scaun, Jan discută ceva cu arbitrul (fără ca acesta din urmă să-şi dea

seama), Mihaela îşi aprinde o ţigară. 0 – 0 la pauză.

Mi-am petrecut repriza a doua în picioare, mai aproape de ultraşi, cântând şi bătând din

palme. Am tot stat cu ochii pe ceas, ceea ce înseamnă că, psihologic, intuiam că nu ni se

cuvine mai mult decât această remiză albă.

La un moment dat, cumulul de stângăcii din teren mi-a adus o revelaţie descumpănitoare:

în România se va juca întotdeauna un fotbal minor, pentru că forţa economică a României

va rămâne una minoră. Vom fi un fel de greci sau de belgieni, capabili de mici miracole o

dată sau de două ori pe secol, ceea ce poate semnifica excepţia care consacră

mediocritatea. E drept că am învăţat şi noi câte ceva despre apărarea în linie şi despre

beneficiile cerbiciei numite presing, dar ne lipsesc viteza, precizia şi talentul stelelor din

Champions League. Ne lipsesc şi bazele sportive civilizate şi suporterii care să cutremure

continentul cu urletul armonic “You’ll never walk alone”.

Mi-am ţipat şi eu, aproape cu disperare, în tribuna de pe 23 August, convingerea că

“Suntem cei mai buni dintre români”, însă în ceaunul ăla se auzea ca dracu’, ţinând cont

şi de numărul nesemnificativ al glasurilor din Corul Bocitoarelor. Parcă domina senzaţia

că noi şi rapidiştii venisem acolo ca să intonăm prohodul mausoleului comunist. Lipseau

doar Leningrad Cowboys şi Corul Armatei Roşii.

Am văzut o a doua repriză de înghesuială la centrul terenului, cu mişcări dezorientate ale

miriapodului alb-albastru-vişiniu când către un careu, când către altul, de parcă creatura

îşi trăia agonia şi nu se putea decide unde să crape.

Un puseu de orgoliu al semifotbalistului Zicu (aflat încă în proprietatea lui Inter Milano)

i-a adus un şut magic, din foarfecă, însă reflexul lui Bornescu a fost pe măsură. Singura

ocazie a Rapidului într-o întreagă repriză. Dincolo, un Wobay desprins din încolăcirea

centrală şi năpustit spre poartă cu vădita intenţie a satisfacerii celui mai egoist dintre

imboldurile fotbalistice: acela de a înscrie. Doborât infam, de la margine, printr-o




191

fluturare de steag. “N-a fost ofsaid, băăă!!!”, urlăm din toţi bojocii, agitând pumni, coase,

furci şi topoare. Avea să se demonstreze pe toate posturile de televiziune că noi,

răsculaţii, am avut dreptate. Sigur că recunoaşterile tardive nu te mai consolează.

S-a terminat zero la zero, cum vă puteaţi da seama încă de când am vorbit despre

puloverul acela de la meciul cu Steaua. Universitatea Craiova n-a tras niciun şut pe

spaţiul porţii şi asta mă enervează.

Însă nu pot uita că toţi jucătorii noştri sunt la primul sezon în Liga I, ceea ce determină

caracterul excesiv al pretenţiei de a învinge deja pe Rapid, Dinamo sau Steaua. Par să

existe voinţa, talentul şi perspectivele, chestie care ar putea bucura orice suporter cu

speranţă de viaţă de câteva zeci de ani, calculat din 3 martie 2007 spre plus infinit. Eu şi

Jan suntem incluşi în acest grafic.

Nu mai cumpăr ziarele de sport de câteva luni şi, încet-încet, toxinele sunt eliminate. Nu

ştiu şi nici nu mă interesează cine va ţine prima pagină în ediţiile de duminică. Probabil

vreo reprezentantă a “diviziei sexy” (marcă înregistrată a celui mai influent cotidian

sportiv), deplasându-se lasciv, în patru labe, spre banca de rezerve transpirate ale

liderului campionatului. Cam aşa începe să se facă presă sportivă în România. Pe măsura

campionatului, ucis de Dinamo după primele zece-cincisprezece etape.

Universitatea e pe locul unsprezece, cu golaveraj negativ, şi seamănă cu leul a carui labă

sângerează de moarte, într-o capcană pusă de oameni. Dar ar fi culmea ca leul rănit să

tremure de frica tuturor prinţilor orientali care iubesc vânătoarea...




192

Cu Dinamo

Dacă aş decide că fundătura care-mi exprimă sinele merită câteva şedinţe de psihanaliză,

mi-ar plăcea să visez că am 18 ani şi că am decis să merg pentru prima dată la Craiova,

pentru o înfruntare Universitatea – Dinamo.

Permiteţi-mi să-mi trag o dâră de fard peste cearcăne, să-mi târguiesc o meşă şaten din

târgul de înfrumuseţare sporadică şi să-mi caut în bătătura bunicilor adidaşii de

adolescent pregătit pentru neîmpliniri viitoare. Gata, e ca şi când timpul s-ar fi dus acasă,

cu ocazia unei sărbători legale.

Pe Mihai vă rog să-l ţineţi minte fără burtă şi fără merţanul omului care ştie să găsească

surse de finanţare. În visul ăsta aşa apare.

Suntem în gară, într-o dimineaţă friguroasă de noiembrie, palmând nişte snagoave cu

filtru ca să ne împăcăm cu ideea că mârţoaga feroviară se conduce după orare

misterioase. Fumatul era o chestie condamnabilă, la vârsta noastră. Îţi putea afecta nota la

purtare. Directorul liceului i-a dat lui Mihai o pungă de plastic. Fiul acestui director

studiază medicina la Craiova şi ne aşteaptă cu bilete de meci, sperând să primească în

schimb câte ceva de mâncare. În Roşiori Nord cedăm mârţoaga pentru dreptul de-a ne

înghesui pe coridorul acceleratului.

La ăla-n cămin e naşpa. O cameră mică, rece, cu trei paturi. Gogu doarme într-o rână,

fără să-i pese de ţigările şi de teribilismele noastre. Gogu nu e fiul directorului, ci unul

dintre foştii lui colegi de clasă. Gogu suferă de inimă şi ţine cu Dinamo, dar nouă ne este

foarte simpatic. Habar n-are că o să moară de infarct, la vârsta la care majoritatea

bărbaţilor patriei se însoară.

Fiul directorului a mâncat din pungă şi, pentru că-i rămăsese şi pentru alte ocazii, a legat

strâns cele două urechiuşe de plastic. Nu mi-am explicat de ce pune punga aceea într-o

altă pungă. Nici Mihai n-a priceput de ce îşi ia ăla punga cu mâncare când s-au dus la

budă. S-au întors fără pungă, dar cu Mihai râzând şi ţinându-se de burtă. “Ştii ce-a făcut

ăsta cu punga?” Ridic din umeri. “A înfundat buda cu ea şi pe urmă a tras apa”. Suntem

în vizită la Robert Pickton? Nu, ideea era că, la temperaturi joase, apa e totuna cu gheaţa.

Buda era frigiderul căminelor studenţeşti din Craiova. Iată o experienţă de viaţă.




193

Studentul ne-a împărţit nişte kentane căpătate de la colegii arabi şi ne-a oferit bomboane

dintr-un bol care mai demult îi servise drept cap unui membru al speciei noastre. L-a

scuturat pe Gogu şi-a zis că trebuie să fim pe stadion cu minim două ore înainte de

începerea meciului, pentru că oraşul Craiova avea încă echipă de cupe europene şi

numărul pelerinilor depăşea cu mult capacitatea arenei la orice meci cu Steaua sau cu

Dinamo.

Pe Central se aruncă petarde, se tropăie şi se fac valuri, a spus studentul, încercând să-i

smulgă lui Gogu un consimţământ avizat înainte de a-l coborî în infern. Gogu îl înjură şi

pretinde a nu fi aflat ce e frica. Are bucuriile numărate.

Nerăbdarea mea este imposibil de îmbrăcat în cuvinte. N-aş fi avut nimic împotrivă să

ajungem în tribună cu cinci ore înainte. Sau să fi dormit în tribună, pe un pat de confeti şi

bannere (termen necorelat cu vremurile, ce-i drept).

Stăm la tribuna 1, în dreapta, lângă Peluza Sud. Sunt deja 10.000 de oameni. În jur se

joacă table, tabinet şi şeptic. Toţi venerează un zeu doar vag cunoscut mie: Gică Popescu.

Echipa Dinamo iese la inspectarea gazonului, în haine de stradă. Au blugi şi geci de piele,

imagine care ne pare coborâtă din basm. Lupu şi Răducioiu sunt miştocari şi aroganţi:

arată spre tribunele înfuriate şi râd ostentativ. Ne transmit că au venit să ne calce-n

picioare. Pe-atunci, corurile stadioanelor nu înjurau de mamă şi de rasă, poate fiindcă în

fotbalul nostru autarhic nu existau fotbalişti de culoare. Se huiduia, se tropăia şi se striga

„Hoţii!”. Frica de represiune putea fi luată drept semn de civilizaţie. Scandarea de

maximă impertinenţă era: „Să moară Dinamo!”. Dar Dinamo avea un organism robust.

N-avea să moară decât Nicolae Ceauşescu. Şi Gogu, dar ceva mai târziu, blestemată fie

această strâmbă ordine mondială!

Băieţii noştri au ieşit la încălzire într-un echipament complet alb. “Cel ce biruieşte va fi

astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii”. Asta

e din Biblie, din Apocalipsă, poate.

Eu şi Mihai ne-am gândit că nişte tricouri ca alea ne-ar transforma în arbitri ai eleganţei

la noi în provincie. Le-am fi purtat seara şi-am fi atras privirile unor fete. Fete sucindu-şi

gâtul în urmărirea unor tricouri albe.

L-am recunoscut din prima pe Gică Popescu. Îl văzusem jucând în cupele europene

pentru Steaua şi ştiam că are un nas mare. S-a întors la Craiova pentru că ne iubea, pentru




194

că nu cunoştea încă forţa banului şi pentru că n-avea niciun motiv să ne trădeze. S-a

întors ca să învingă balaurii Dinamo şi Steaua. El era, pentru noi, Sfântul Gheorghe. Din

păcate, n-a rămas până la capăt.

Aveam să povestim după aceea, la şcoală, oricui avea răbdarea să ne asculte, că echipa

noastră n-a lăsat nicio şansă vedetelor lui Dinamo – “vă daţi seama, dacă Dinamo n-a

avut nici măcar o ocazie!”. Că Gică Popescu a stăpânit imperial zona centrală a terenului

– “nimeni de la Dinamo n-a fost în stare să-l deposedeze!”. Că Gigi Ciurea a înscris cu

coapsa, dacă nu chiar cu şoldul, cel mai important gol al carierei sale – “adevărul e că din

locul nostru n-am văzut decât că mingea ajunsese în plasă”. Că dinamovistul Gogu a

primit îmbrăţişarea unui individ fericit şi necunoscut de prin preajmă, oarecum împotriva

voinţei sale neexprimate – “să fi văzut stupoarea şi gesturile lui stângace!”. Că la final nu

mai reuşeam să comunicăm decât prin gesturi, din cauza uzurii coardelor vocale –

“gesticulam şi râdeam ca proştii, fericiţi că am învins pe Dinamo”.

După alţi 18 ani, într-o sâmbătă, las baltă treburile capitalei pentru că am un cadou de 8

martie pentru mama. Un medalion stea de mare.

E cald şi e soare, pentru că trăim o primăvară modificată genetic. Peste 30 de ore jucăm

din nou cu Dinamo. De data asta în deplasare.

Gonind spre locuinţa părinţilor, mă plâng că Jan mi-a tras ţeapă, în sensul că a plecat la

munte şi mi-a “aranjat” un meci fad, la televizor, cu nişte beri şi cu două femei prin

preajmă. Soră-mea o să-şi facă baie, iar Mihaela o să se holbeze la nişte grafice în power

point şi-o să mă întrebe din când în când, din politeţe, de ce am trăit cu iluzia că vom

scoate un rezultat bun cu Dinamo.

Habar n-am, sunt chestii care se simt, îmi amintesc că România primea pe Anglia, la

Bucureşti, în nu ştiu ce preliminarii şi că i-am bătut cu 2 – 1 pentru că unul dintre cerberii

înzestraţi cu instincte din anturajul Naţionalei avusese inspiraţia să scrie, la gura

tunelului: “Acum ori niciodată”. Sigur, nu puteam să mă comport în halul ăsta de

ultimativ la un meci al Universităţii cu Dinamo, pentru că-mi tot stătea în gât acel 0 – 4

întâmplat doar cu câteva luni în urmă şi pentru că nu venise încă anul 2015, pe care-l

rezervasem încă din toamnă următoarei victorii a echipei noastre.




195

Totuşi, îmi făcusem planul să-i răspund Mihaelei că iluziile mele s-au hrănit din mândrie

rănită, din orgoliul oropsitului care caută pretext de sediţiune, din înverşunarea milogului

sfătuit să apeleze la rezerva strategică de cozonac, în caz de înfometare cronică. Of,

l'Autrichienne Maria Antoaneta şi toţi îmbuibaţii... M-am gândit la Universitatea ca la

armata de zdrenţăroşi şi pociţi din Războiul sfârşitului lumii, decisă să creadă în

miracolul înfrângerii trupelor guvernamentale până la propria anihilare biologică.

Ca mai mereu, Mihaela şi-a ţuguiat buzele pe locul din dreapta al maşinii germane 2.0

TDI şi-a emis ipoteza că nu voi reuşi să supravieţuiesc unui meci cu Dinamo privit fără

Jan, deşi – admit asta doar doar pentru că traversez clipe de vulnerabilitate –

supravieţuisem propunerii ei de-a merge împreună pe stadionul din Ştefan cel Mare

pentru a-i susţine pe băieţi din peluza aceea roşie şi meschină.

Pot înşira aici motivele mele, admiţând că orice suporter cu inteligenţă medie le poate

spulbera într-un interval de timp comparabil cu cel alocat sexului de ocazie: că tribunele

sunt pitice şi departe de gazon; că din peluză nu vezi mai nimic; că ultraşii dinamovişti au

dezvoltat o agresivitate ieşită din tipare; că ultima noastră tentativă comună de a ajunge

pe stadionul Dinamo a eşuat într-un accident de circulaţie. N-aveam de unde să ştiu

atunci că maşinii germane 2.0 TDI, cu doar 9.500 de kilometri parcurşi în întreaga sa

existenţă, i se vor bloca frânele la 100 şi ceva de kilometri pe oră, undeva între Cluj-

Napoca şi Târgu-Mureş, câteva zile după conversaţia aceasta, cu Mihaela la volan, şi că

voi auzi la telefon o voce stupefiată spunându-mi că prin miracol a reuşit manevra de

oprire nevătămată, în afara carosabilului, şi că de-acum a văzut şi ea moartea cu ochii, aşa

că ne putem considera pe picior de egalitate. Ar fi absurd să deducem de-aici că meciurile

Universităţii pe stadionul Dinamo generează anomalii în funcţionarea autoturismelor

noastre. Două întâmplări nu se pot îmbina astfel încât să rezulte o regulă, însă nici nu văd

ce m-ar putea convinge să mai ajung vreodată pe stadionul Dinamo.

Ca supliment de confesiune, aş putea să mai spun că mă pregătesc de meciul acesta încă

din vara lui 2006, când m-am apucat să scriu cartea. “Mă pregătesc” în sensul că

rezervasem finalul unui meci cu Dinamo, fără să mă intereseze prea mult rezultatul. S-a

nimerit să fie acesta, de pe 11 martie 2007.




196

Dinamo conduce campionatul României cu 16 puncte avans, înaintea acestei etape. “Iată

un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi

împărăteşti”. Este una dintre feţele diavolului.

Universitatea Craiova se află pe locul 11, încă horcăind la hotarul dintre viaţă şi moarte.

I-am rugat de o mie de ori, fără vorbe, să nu retrogradeze iarăşi, ca să nu-mi crească

indicele de nonsens vital peste limitele suportabilului.

Suporterii repetă cu încrâncenare, pe forum, că de data asta vom răpune monstrul

deghizat în echipa Dinamo. 15 ani n-am făcut decât să-i jertfim talentele Olteniei. Să fi

venit ziua mâniei noastre?

Ne împleticeam în iluzii, ca să ne doară mai tare.

Dinamo ne priveşte ca pe un muşuroi de furnici albe şi oarbe. Aproape că ne-am

înduioşat călăul, printr-o perseverenţă rară. Suntem o pasiune colectivă care refuză să

moară.

Sâmbătă, în preziua meciului, aveam o problemă de concentrare. Citeam despre

“eşecurile inteligenţei” (José Antonio Marina) şi mă regăseam în maniacul care verifică

de câteva ori pe seară dacă e închisă uşa de la intrare. La fel păţesc şi cu sertarul biroului,

şi cu uşa de la maşină. E teama ancestrală de invazie. Mă mai regăseam în depresie şi în

ezitare. Şi în cel care scrie despre fotbal ca să-şi mascheze eşecurile literare. Ca să uite de

traumatismele avocaţiale. Mi-am dirijat toate frustrările către liniile de portret ale echipei

Dinamo. Mi-a ieşit o hidoşenie acceptabilă. Am câştigat concursul de strâmbături

prezentând juriului faţa lui Quasimodo. Ciudat, nu simt alinare.

Duminică nu-mi găsesc locul. Este una dintre zilele acelea în care raţiunea se înconjoară

de neguri, iar fiinţa se plimbă prin casă. Este Aşteptarea.

Când cei unsprezece gladiatori alb-albaştri se îndreaptă, în şir indian, către centrul arenei,

tensiunea arterială o ia razna.

Nu-mi doresc să văd decât demnitate. Exigenţele estetice nu pot lupta în prima linie într-

un meci cu Dinamo. Important e să nu zic iarăşi: “Hm, poate data viitoare!” Când, adică?

După câte înfrângeri putem aştepta această fabuloasă “dată viitoare”?

Stau turceşte, cu mâna crispată pe o sticlă de Bavaria. Soră-mea îşi face baie, iar Mihaela

se holbează la grafice. O să mă întrebe, din când în când, din politeţe, de ce am trăit cu

iluzia că vom scoate un rezultat bun cu Dinamo?




197

Mă întreb (eu pe mine, de această dată) dacă mi-aş dori să mă trezesc peste două ore şi să

aflu că meciul s-a încheiat la egalitate. Parcă nu, dacă e să mă iau după ăla care zice că

“nu poţi să înoţi fără să-ţi uzi hainele”. Da’ dacă le-ai lăsa pe mal? E prea simplu, iar tot

ce e simplu e lipsit de forţa de a convinge. Nu, vreau să-mi fac hainele fleaşcă. Vreau să

văd ce înţeleg băieţii noştri prin ambiţia oltenească.

Am maxilarul încleştat şi-mi trebuie multă voinţă ca să absorb berea. Televizorul meu

sprijină Universul. Tot restul e noapte. Şi fum, de la King Edward-ul ars pe jumătate.

Avem încrâncenare şi presing, rămâne doar să fim puţin ajutaţi de valoare. După

optimism şi frică, pe forum s-a instalat liniştea. Optimism pentru că am făcut faţă

Rapidului. Frică pentru că am suferit o pierdere de ultimă oră: căpitanul din B, Mădălin

Ciucă, accidentat la unul dintre antrenamente.

Pentru început, Dinamo nu reuşeşte nici să ne domine, nici să ne pună în pericol poarta.

În centrul defensivei, Mitchell şi căpitanul Dorel Stoica au făcut din careul nostru o zonă

interzisă circulaţiei pietonilor roşii. Atacul lor se sufocă între centru şi linia de 16. Bine

gândit, deocamdată.

Pe benzi, Dănănae şi Rose intră la sacrificiu, iar Velcovici şi Costea încearcă să împingă

jocul în jumătatea lui Dinamo. Jucăm curat şi simplu, cu pase pe coechipierul cel mai

apropiat şi cu lăudabilă mobilitate. Măcar de ne-ar ţine!

Primul moment de stupoare vine prin minutul 35: Njock se trezeşte cu o minge pe tavă, în

poziţie regulamentară, la 25 de metri de poarta lui Dinamo. Doar el şi portarul! Dar

tocmai când aveam nevoie de un demaraj de ghepard, trebuie să ne muşcăm buzele în faţa

paşilor unui hipopotam prins în mlaştină şi să ne imaginăm, frustrant, ce-ar fi putut scoate

din ocazia aia un atacant veritabil. Njock a simţit apropierea fundaşului şi-a încercat să

înscrie de la distanţă. Avea să declare că în intenţia sa a fost lobul, deşi pe Philipsul meu

cu diagonală 72 nu s-a văzut decât o pasă la portarul lui Dinamo.

Cine simţea nevoia unei ocazii imense, finalizate aşa de caraghios? Eu nu, să fie clar! Aş

fi preferat să afirm că Dinamo s-a apărat impecabil. Aş fi preferat să scriu că Mihaela a

întors capul ca să vadă reluarea deschiderii de scor din Ştefan cel Mare, nu ca să

zâmbească ironic după înjurătura mea tumultuoasă.

S-a intrat la cabine cu 0 – 0, cu mine încă hipnotizat de mişcarea pe care Njock înţelege

s-o imprime membrelor sale inferioare, cu Mihaela vizionând artă decadentă livrată pe




198

mail, cu Jan venit de la munte şi plecat la Alexandria şi abţinându-se să-mi transmită

cronica sordidă a ratării noastre prin telefon, cu Chiompi mai dispusă ca oricând să sfâşie

vinilinul genţii diplomat în care conserv manuscrisul romanului meu decedat, cu soră-

mea vopsită la păr şi îmbăiată, cu o clipă de reculegere pentru Madridul terorizat şi cu

încă un gât de Bavaria, spre cinstirea apusei zile a nasului roşu. Sau a răpunerii marelui

câine satanic cu nas roşu, nu mai ţin minte cu precizie ce-am avut în cap.

În pauză, orice microbist se retrage la baie. Acolo poţi reflecta netulburat la justeţea

rezultatului şi la tactica pentru repriza a doua. Baia este armistiţiul fotbalului.

Când ieşi din baie, te simţi ca un general care tocmai şi-a reorganizat armata. Sau, ca să

rămânem în arealul strămoşilor, ca Sfântul Ştefan gonit noaptea, din poarta casei, de

propria mamă şi trimis să întoarcă rezultatul.

Vrei să vezi un Dina mai zbuciumat şi un Njock cu picioare mai scurte, chiar dacă

dorinţele astea nu se îndeplinesc decât în realităţi paralele. Ritualul se reia: bere,

rotocoale de fum şi, la primele îngrijiri medicale de pe gazon, iarăşi baie. Fericirea

microbistă n-are ingrediente sofisticate.

Reluăm furios, exact cum am stabilit pe când îmi contemplam faianţa. Dina primeşte în

centrul careului, şut-fulger, reflex de babuin al lui Lobonţ. Era minutul 47 şi, din păcate,

tot 0 – 0.

Treptat, fizicul ne trădează. Un mecanism psihologic propriu echipelor de mijlocul

clasamentului sună retragerea. Dinamo încearcă să ne îngenuncheze prin posesie.

Omuleţii roşii năvălesc cu tenacitate, iarăşi şi iarăşi. Valul şi stânca. N-avem dreptul să

ne dăm la o parte.

Tocmai îi spuneam Nimănui că Dinamo nu va avea forţa să ne învingă, când zăresc

ghiuleaua albă ţintind poarta noastră. O frântură de rugă: „Până când, Stăpâne sfinte şi

adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru?” Tocmai olteanul decăzut

Niculescu azvârlise hangerul, ca pedeapsă pentru clipa de aroganţă! Bornescu plonjează

pentru alibi. Lui Dorel Stoica i s-au prăbuşit umerii. Mitchell se vede deja spânzurând, cu

capul în jos, de nisipul plajelor Australiei. Lui Fane Stoica i-a îngheţat fluieratul pe cele

două degete împreunate sub limbă... Dar e bară!!! Fiara a ratat muşcătura! În sfârşit, se

apropie Judecata.




199

Dar ceea ce urmează este tot noapte. O ciudă imensă că n-am reuşit să răpunem Dihania.

Doar am anesteziat-o cu pase. În faţa loviturii de graţie, ne-au tremurat picioarele.

Suntem în prelungiri şi simţim stelele cerului de primăvară extrem de aproape. Poate fi

sărbătoarea noastră.

O ultimă încercare. Njock se zbate pe stânga şi, din nimic, inventează o pasă. Acolo, în

suprafaţa de 16, puţin lateral dreapta, Wobay se întâlneşte cu mingea. N-are nevoie decât

de cea mai simplă cale prin care-i poate transforma pe suporteri în vasali pe viaţă: să

ţintească poarta. Să decidă, dintr-o mişcare frustă, renaşterea.

Dar el nu face parte din istoria noastră. El habar n-are ce înseamnă să urăşti pe Dinamo.

Pe vremea Craiovei Maxima, el vedea lumina zilei tocmai în Africa.

Am amuţit subit. Visând la o victorie de aur, am rămas doar cu foamea.

Derulând mintal ocazia, m-am transformat în stană de piatră. Abia mai târziu, primind

dezlegare, am înţeles că s-a terminat zero la zero, pentru că Wobay a tras peste poartă. „Şi

stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi,

când este zguduit de vijelie”.

Mihaela era tot acolo, studiind grafice. Şi s-a întors pentru că m-a auzit oftând, pe când

deja rulau nişte reclame, şi mi-a vorbit simulând o ireproşabilă civilitate (fără a se

transforma în piatră):

„Hai, mă, tu chiar credeai că bateţi pe Dinamo?”

Credeam oare?

Ajută, Doamne, necredinţei mele!




200

Orizont în roz

Dacă e adevărat că Soarele se va stinge peste 5 miliarde de ani, consider că ne-a rămas

suficient timp pentru a redeveni campioni. Mă angoasează însă perspectiva ca specia

umană să dispară cu mult înainte de epuizarea combustibilului solar, iar jocul de fotbal cu

mult înaintea mistuirii umanităţii.

Când practicarea sportului în aer liber va deveni imposibilă, fotbalul îşi va fi pierdut

aderenţa la mase. Surogatele electronice 3D ne vor împuţina la trup şi ne vor însingura

ireparabil. Football Manager 2057 va fi mutat stadioanele la noi în casă. Deşi intenţionez

să fiu mort la ora aia, îmi puteţi lua profeţia ca pe-o dovadă de altruism. Să-mi scrieţi

acolo, pe lespede, în Pantheonul din Corabia: „Ăstuia chiar că i-a păsat de soarta

noastră!”

Ar mai fi un impediment în calea nemărginirii gloriei fotbalistice: în ciuda senzorilor

noştri biologici, glia de sub tălpi e în permanentă mişcare. Nu e vorba de cutremure, ci

despre pasiunea pentru navigaţie a continentelor tradiţionale.

Dacă domnul Al Gore – viitorul preşedinte al Statelor Unite ale Americii – ne-a explicat

că America de Sud s-a rupt cândva din Africa, nişte specialişti în computere ne asigură

că, peste 250 de milioane de ani, cele două continente vor fi lipite la loc. Ba mai mult, vor

anexa şi Europa şi America de Nord. Mediterana va deveni lanţ muntos.

E drept, nu vor mai exista jucători extracomunitari, dar vom supravieţui oare? E posibil

să nu, deşi Soarele va mai avea încă patrumiliardeşaptesutecincizecidemilioane de ani de

trăit. An inconvennient truth.

Dacă nu intru în coliziune cu buna-cuviinţă, m-aş bucura ca Universitatea Craiova să

redevină campioana României în timpul propriei mele vieţi.

Sigur că n-ar mai însemna cine ştie ce. După ce vom jura cu toţii, cu zâmbetul nostru cel

mai strâmb, pe Constituţia Europei, campioana României nu va mai fi altceva decât o

campioană de judeţ. Cu drept de promovare, dar cu îndoielnice resurse financiare pentru

marile bătălii. Însă un fiu al cavernei comuniste, ca mine, a învăţat să se simtă satisfăcut

cu puţin.

Românii n-au anvergură de lideri continentali, pentru că şi-au atribuit temperament de

poeţi zurbagii. Fotbalul e un sport pragmatic şi neîndurător. Trebuie să faci pe dracu-n




201

patru ca să găseşti planul tactic câştigător. Cu ce să plătim magicieni ai balonului? Cu

bonuri de masă? Cu bilete de loterie? Cu bilete de papagal? Nu e posibil, deci ne vom

mulţumi cu rolul de figuranţi.

Clipa de glorie a acestei echipe pare deja consumată, dar eu nu pot să mă obişnuiesc cu

ideea. Dacă va fi să mai contăm în Europa, e mult mai plauzibil s-o facem cu echipe din

capitala Bucureşti.

Oraşul Craiova nu mai are decât amintiri. Economic, strategic, financiar, cultural a încetat

de mult să conteze. Fotbalistic, a devenit furnizor de materie primă pentru Bucureşti.

Chiar dacă, pe moment, s-a închis conducta, presupun că nu e departe vremea când

foamea o să ne scoată iarăşi din bârlog. Nu-mi place culoarea orizontului, după părerea

mea rozul din declaraţiile şefilor Universităţii bate spre vineţiu.

Când i-am divulgat Mihaelei intenţia de a scrie această carte, m-a privit cam dintr-o

dungă: „Crezi că are vreun sens?”; De ce nu?; „Păi... echipa asta mai înseamnă ceva? Nu

e o irosire să scrii despre nimic? Pe cine va interesa?”

N-am ştiut să-i spun ce mai înseamnă. Dar cartea asta trăia în mine şi poate trebuia scrisă

tocmai pentru ca Universitatea să reînceapă să însemne ceva. Talentul este un miracol

alchimic: poate transforma în aur chiar şi subiectele de rahat. Probabil nu-i cazul meu, dar

merita încercat.

Mai am o problemă: nu ştiu să mă vând. Nu mişc niciun deget pentru a atrage atenţia

asupra mea. Am scris zeci de mail-uri, propunând editorilor eseul Huţa în talerele

balanţei. N-am primit decât 2-3 răspunsuri: „Mersi, nu ne interesează”.

Cum dracu’ să se mai vândă o producţie intelectuală în care nimeni nu face vrăji? În care

nu e vorba despre vampiri? În care nu există inele, pitici fermecaţi, ordine secrete sau

mături zburătoare? Dar ascultaţi-mă puţin, nenică! E o carte onestă, densă, lipsită de

digresiunile care-ar putea constitui indicii ale intenţiei de trişare. E colecţia completă de

urlete în pustiu ale Lupului Singuratic. Ar fi o lectură interesantă, dacă oamenii şi-ar mai

aminti la ce le foloseşte capul.

Asta mă face să cred că nu mai suntem o „specie imprecis determinată”. Acum ştim că

prostia va ieşi învingătoare.

Am tipărit cartea pe banii mei, la o editură de provincie care mi-a pus în braţe întreg

tirajul de 300 de exemplare. Am reuşit să fac cadou în jur de 100, până ce un coleg avocat




202

m-a convins s-o pun în vânzare pe un site juridic. În 3 luni s-au vândut 45 de exemplare.

Încă mai am 100 de bucăţi stivuite la Alexandria, în apartamentul alor mei, lângă pat.

În 2005, am izbutit să finalizez un roman. Mi-a fost refuzat explicit de două ori şi tacit de

alte cinci, astfel că rostul său actual e acela de a-mi ocupa 1,2 MB din hard. Periodic, se

cere revizuit. E un cadavru bine conservat. Se va scrie despre el, cu dispreţ infinit, că e

alienant şi pornografic. Mă doare-n cur.

E de aşteptat ca soarta cărţii dedicate echipei Universitatea Craiova să fie la fel de crudă.

Editorii din Bucureşti îşi vor clăti mâinile în dezinfectant după ce-au atins manuscrisul.

Vor gândi că o mână de olteni scrântiţi – potenţialii mei cititori – nu merită efortul de-a

trimite la tipar un asemenea deşeu literar. Ah, desigur, cărţile despre sportivi şi echipe

sportive au ceva trecere, dar... Universitatea Craiova?! E ca şi când ai vrea să vinzi

Europei povestea lui Maribor Branik sau a lui Botev Plovdiv, astfel cum a fost trăită şi

înţeleasă de Gheorghi Pîrvanov din Nicopole.

Vedeţi, de-aia sunt supărat pe Craiova Maxima: Cupa aia UEFA din 1983 trebuia

câştigată! Cu un trofeu continental în vitrină discutam altfel.

Nu ştiu dacă le voi da ocazia să se distreze pe seama noastră. Poate o să ascund bine

cartea asta, ca să fie descoperită abia peste suta de mii de ani necesară pentru a nu se mai

şti cine a fost Universitatea Craiova, dar nici Real Madrid sau Manchester United.

Când ideea de fotbal va părea cu totul ridicolă, Universitatea va fi avut deja şansa

paradoxală de a fi supravieţuit propriei insignifianţe.

* * * *

Autor: Freddy Gârbaci




203

Cuprins:

Partea I – „CRAIOVASSIC PARK”

Contul de profit şi pierdere

Începuturi. Fotbal în comunism şi puţin după aceea

2003, vara

MAXIMA

Iarăşi Viena, 2003, vara

Anii ’90 – societatea, fotbalul, presa

München

Chiompi

Înapoi în Viena şi-n timp

Viaţa în B

Un meci la radio. Transmis mai devreme, povestit mai târziu

Partea a II-a – LUPTA CU ÎNĂLŢIMILE

Vineri, 28 iulie 2006

Miercuri, 2 august 2006

Joi, 3 august 2006

Luni, 7 august după-amiaza, 2006

Cum mi-am pregătit vacanţa de vară (sau ce-nseamnă să ţii cu Germania la

Campionatul Mondial)

Semnele renaşterii – 12 august 2006

Cu Rapid

Pe 21 august 2006, lunea, obosit

După Rapid

Despre violenţă, înainte şi după Dinamo

În caz că după Dinamo o să mă sinucid, ar trebui să ştiţi ce-am mai făcut astă-

vară

Cu Dinamo

Cu Oţelul Galaţi, la Craiova, pe 23 septembrie 2006




204

Ceva mai înainte, pe 22 septembrie 2006

La Urziceni, exersând sacrificiul defensiv

La Caracal

În Cotroceni

Şase

Masaj thailandez

Vertij în decembrie şi 0 – 0 cu Steaua

Antract

Cu Rapid

Cu Dinamo

Orizont în roz




Alb Si Albastru -Freddy Garbaci

Documents

Transcript of Alb Si Albastru -Freddy Garbaci