Aci sosi pe vremuri

Ion Pillat

Tradiționalismul este curentul cultural apărut la începutul secolului al XX-lea și

dezvoltat de-a lungul perioadei interbelice, care se remarcă prin prețuirea profundă a

valorilor tradiționale ale spiritualității românești. În literatura română, apar trei nuclee

tradiționaliste: sămănătorismul, poporanismul și gândirismul, toate promovând valoarea

tradiției și a autohtonului. Trăsăturile generale ale curentului sunt: valorificarea spiritului

național, prețuirea mediului rural, ca vatră a spiritualității, refuzul citadinului și preferința

pentru descrierea satului, idealizarea universului rural și a țăranului român și inspirația

din folclorul și istoria națională, refuzând influențele străine.

Ion Pillat a fost un rafinat cititor format în universul bibliotecii familiei, un

împătimit iubitor de literatură care a reușit să surprindă critica literară prin originalitatea

creației sale.

Volumul de versuri cel mai cunoscut și apreciat al autorului este „Pe Argeș în sus”

în care descrie spațiul copilăriei sale. Din acest volum face parte și poezia „Aci sosi pe

vremuri”, a cărei temă este iubirea și trecerea ireversibilă a timpului. În viziunea poetului,

singura salvare a sufletului confruntat cu perisabilitatea rămâne amintirea, care poate învia

imaginea unor persoane sau locuri din trecut.

Titlul conține două repere ale spațiului și timpului, anume „aci” și „pe vremuri”.

Interpretat în corelație cu textul, adverbul „aci” desemnează casa amintirii, iar „pe vremuri”

se referă la se referă la un timp trecut, locurile natale devenind astfel spațiul eternei

reîntoarceri.

Din punct de vedere compozițional, poetul nu renunță la rigorile prozodiei, chiar

dacă opera sa se află la confluența dintre tradiționalism și modernism. Textul este alcătuit

din nouăsprezece distihuri și un vers liber, care îndeplinește rolul de laitmotiv al textului.

Poezia este structurată pe patru secvențe lirice: prezentarea locurilor natale,

reconstituirea poveștii de dragoste a bunicilor, meditația asupra condiției efemere a

omului, și povestea de iubire de „acum” prezentată în analogie cu cea din trecut.

Incipitul prezintă „casa amintirii” ca un spațiu al rememorării nostalgice a

trecutului, ca metaforă al unui spațiu mitic al strămoșilor. Finalul sugerează că riturile

vitale nu se modifică și, în scurgerea eternă a timpului, ființa umană este suspendată în

intervalul unei clipe.

Imaginea artistică centrală din prima secvență poetică este „casa amintirii”,

reprezentând locuința natală. Trecerea timpului este sugerată prin versul: „Păienjeni

zăbreliră și poartă și zăvor”. Eul liric încearcă să se întoarcă, prin amintire, la locurile unde

a trăit în trecut. Semnele părăsirii sunt evidente, căci „hornul nu mai trage alene din

ciubuc”. Pătrunderea în acest spațiu echivalează cu cea într-un timp subiectiv.

În acest cadru patriarhal al satului român, în a doua secvență poetul reconstituie

povestea de dragoste a bunicilor. Bunicul întruchipează tânărul îndrăgostit care își așteaptă

iubita nerăbdător. Prin aluziile la cele două poeme romantice recitate de el(„Le Lac” de

Lamartine și „Sburătorul” de Ion Heliade Rădulescu) este sugerat trecutul. Se insistă asupra

portretului bunicii, dominat de motivul „ochilor de peruzea”. Trecerea timpului este totuși

neînduplecabilă, fapt exprimat prin imaginea auditivă a clopotului („departe, un clopot a

sunat/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”) Acesta celebrează unirea celor două

suflete, dar reamintește de condiția de muritor a individului, pe care poetul încearcă să o

compenseze cu iluzia eternizării clipei de dragoste(„Dar ei, în clipa asta simțeau c-o să

rămână”). Finalul secvenței se întoarce la timpul obiectiv, aducând cu sine o realitate tristă

(„De mult e mort bunicul, bunica e bătrână…”)

A treia secvență reprezintă o meditație asupra trecerii timpului („Ce straniu lucru:

vremea!”). „Portretele” sunt singurele care par să rămână la fel, deoarece omul este supus

schimbării și retrăiește prin intermediul amintirilor clipele de glorie ale trecutului.(„Te vezi

aievea numai in ștersele portrete./Te recunoști in ele, dar nu si-n fata ta,/Căci trupul tău te

uita, dar tu nu-l poți uita...”)

A patra secvență aduce în prim plan povestea de dragoste a nepoților, care repetă

gesturile bunicilor, dar într-un alt timp(„Ca ieri sosi bunica… și vii acum tu”, „Subțire calci

nisipul pe care ea sări”). Cadrul natural rămâne același(„lanul de secară”, „noaptea”, „luna”).

Diferențele dintre cupluri țin de moda vremii, deoarece îndrăgostitul recită de această dată

versuri ale poeților din timpul său, Horia Furtună și Francis Jammes, îmbinând romanismul

cu noul curent literar, simbolismul. Și de data aceasta portretul iubitei este domniat de

motivul ochilor, care acum sunt „de ametist”. Trecerea timpului este marcată din nou de

sunetul clopotului „același clopot poate”, marcând, pe de o parte, degradarea trupului, însă

și înălțarea spirituală.

Versul final îl reia pe cel din secvența dedicată poveștii bunicilor, accentuând faptul

că eternitatea umană este o eternitate de fragmente, deoarece evenimentele esențiale din

viața omului se perpetuează la nesfârșit.

Cele două planuri ale poeziei, trecutul și prezentul, sunt redate prin intermediul

elementelor de simetrie și opoziție, constituie pe relația „atunci”-„acum” rolul lor fiind acela

de a accentua ciclicitatea vieții și a iubirii. Printre elementele comune celor două planuri se

remarcă luna, care devine martora episoadelor de iubire, lanul de secară, recitările, casa,

simbol al statorniciei și adăpost al cuplului, și clopotul. Diferențele dintre cele două se

constituie pe baza opozițiilor atunci-acum, berlină-trăsură, romantism-simbolism.

„Aci sosi pe vremuri” este o poezie aparținând tradiționalismului, glorificând

trecutul în cadrul satului patriarhal românesc. Ion Pillat se declară păstrătorul tradiției vii

care „se confundă cu însuși sufletul profund, sufletul etnic”.