Cuprins

CUPRINS 1

AGENDA 2000 2

CONCLUZIILE COMISIEI EUROPENE POTRIVIT AGENDEI 2000 7

AMENAJAREA TERITORIULUI 8

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI DOMENIULUI AT ÎN EUROPA 9

CONCLUZII 10

Bibliografie 11

1

Agenda 2000

Ce este Agenda 2000 Europa?

Agenda 2000 a fost titlul unui studiu conţinând aproximativ 1300 de pagini publicat de Jacques Santer, fostul Preşedinte al Comisiei Europene, Parlamentului European la data de 16 iulie 1997.

Descris ca o „strategie detaliată privind întărirea şi extinderea UE în anii de început ai secolului 21”, Agenda 2000 a reprezentat poziţia Comisiei cu privire la 10 state candidate din Europa centrală şi de Est, asupra necesităţii măririi ariei votului cu majoritate calificată, asupra importanţei dezvoltării de noi politici privind dezvoltarea, piaţa muncii şi competiţia internaţională, asupra reformării fondurilor structurale şi a Politicii Agricole Comune. Studiul propunea, de asemenea, o schiţă a cadrului financiar aplicat pentru perioada 2000-2006.

La începutul mandatului său, în ianuarie 1995, preşedintele Jacques Santer a stabilit două obiective fundamentale pentru Comisia Europeană condusă de acesta, şi anume; consolidarea UE şi pregătirea extinderii acesteia. După semnarea Tratatului de la Amsterdam (1997), Santer a prezentat Parlamentului European Agenda 2000, strategia detaliată a Comisiei pentru consolidarea şi extinderea UE în primii ani ai secolului XXI.  În opinia lui Santer, Europa se afla în faţa „unui prilej istoric”.

Agenda 2000 este o strategie pentru consolidarea creşterii, a capacităţii concurenţiale şi de asigurare a locurilor de muncă, pentru modernizarea politicilor fundamentale şi pentru extinderea graniţelor Uniunii prin întinderea ei spre est până în Ucraina, Belarus şi Moldova. După cum a explicat şi Preşedintele Santer în faţa Parlamentului European, aceste obiective sunt în strânsă unitate: "Nu putem să ne gândim la realizarea reformelor din agricultură sau a reformelor structurale fără să ţinem cont în acelaşi timp de procesul extinderii sau de constrângerile financiare". El a adăugat: „Elaborând raportul Agenda 2000, Comisia a încercat să rezolve tocmai acest sistem de ecuaţii".

Raportul de 1300 de pagini al Comisiei făcea o evaluare minuţioasă a stadiului de pregătire pentru aderare al celor 10 ţări candidate în acel moment din Europa Centrală şi de Est, şi recomandă începerea negocierilor cu Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă şi Slovenia. S-a considerat că acestea se aflau cel mai aproape de îndeplinirea criteriilor stabilite de Consiliul European la reuniunea de la Copenhaga din iunie 1993. Negocierile cu aceste ţări urmau să înceapă, conform Agendei 2000, în prima parte a anului 1998; tot în această perioadă era planificată demararea negocierilor cu o ţară candidată care primise deja o opinie favorabilă din partea Comisiei şi anume Cipru. În acelaşi timp, potrivit documentului în cauză, porţile rămâneau deschise pentru Bulgaria, România, Letonia, Lituania şi Slovacia, ele urmând să fie invitate să încheie parteneriate cu UE, pentru a le sprijini astfel în procesul lor de pregătire pentru intrarea în Uniune. "Nu este vorba de un proces de excludere. Dimpotrivă, avem de-a face cu un proces de includere care se va derula permanent", a spus Preşedintele Santer.

Liderii Uniunii Europene au ajuns la un acord politic în ceea ce priveşte Agenda 2000 pe 26 martie 1999, în cadrul unui Consiliu European special adunat în Berlin. Acordul va netezi drumul spre amplificarea UE pentru primul grup de ţari din Europa Centrala şi Orientala.

2

Agenda 2000 prezenta trei puncte pentru UE: Cum să se consolideze şi reformeze politicile UE pentru a putea face faţă

amplificării şi garanta creşterea susţinută, un indice de angajare mai mare şi mai bune condiţii de viaţă pentru cetăţenii Europei.

Cum să negocieze amplificarea şi să ofere în acelaşi timp o pregătire solidă tuturor ţărilor candidate.

Cum să stabilească o noua marcă financiară pentru perioada 2000-2006.Pe 31 martie 1998, UE a iniţiat negocieri bilaterale cu şase ţări candidate: Cipru,

Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Polonia şi Slovenia asupra condiţiilor adeziunii sale. Alte cinci ţări au solicitat şi ele aderarea: Bulgaria, Letonia, Lituania, Romania şi Slovacia şi negocierilor pentru aderare vor începe în momentul în care reformele care s-au realizat sunt suficiente.

Data de 16 iulie 1997, este data cand a fost adoptată Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă, care tratează reforma instituţională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece ţări central europene.

Este un program de acţiune adoptat de către Comisia Europeană la data de 15 iulie 1997 şi reprezintă răspunsul Comisiei la cererea Consiliului European de la Madrid (decembrie 1995) de a prezenta un document de ansamblu asupra extinderii, reformei politicilor comune, cadrului financiar al Uniunii, începând cu data de 31 decembrie 1999. Opiniile Comisiei asupra candidaturilor la aderare sunt anexate acestui document care abordează ansamblul problemelor cu care se confrunta Uniunea Europeană la începutul secolului nou.

Agenda conţine trei secţiuni: Prima abordeză problema funcţionării interne a Uniunii Europene, în special

reforma politicii agricole comune şi a politicii de coeziune economică şi socială. Include, de asemenea, recomandări care vizează abrodarea provocării extinderii în cele mai bune condiţii şi propune punerea în practică a unui nou cadru financiar pentru perioada 2000-2006;

A doua propune o strategie de preaderare consolidată, prin integrarea a două noi elemente: parteneriatul pentru aderare şi participarea extinsă a ţărilor candidate la programele comunitare şi mecanismele de aplicare a acquis-ului comunitar;

A treia consitituie un studiu de impact al efectelor extinderii asupra politicii Uniunii Europene.

Aceste priorităţi au fost traduse în aproape 20 de propuneri legislative de către Comisie în 1998. Consiliul European de la Berlin a ajuns la un acord politic global asupra acestui pachet legislativ in martie 1999, ceea ce a permis adoptarea finală a măsurilor în acelaşi an. Ele acoperă pentru intervalul 2000-2006, patru domenii strâns legate.

reforma politicii agricole comune; reforma politicii structurale; instrumentele de preaderare; cadrul financiar.

Cu toate ca Agenda 2000 prevedea că prima extindere va avea loc în perioada 2001-2003, istoria ne-a arătat că a fost nevoie de ceva mai mult timp, 10 state din Europa Centrală şi de Est devenind membre abia în 2004, în timp ce alte două şi anume, România şi Bulgaria, au devenit membre UE abia la 1 ianuarie 2007.

3

În Agenda 2000 se afirma clar că extinderea Uniunii Europene "va presupune substanţiale costuri suplimentare pentru cei 15 membri" (câţi erau în acea perioadă) deşi cheltuielile respective vor fi eşalonate pe o perioadă lungă de timp. Comisia estima că aceste costuri se puteau ridica în total la circa 75 miliarde Euro - "un adevărat Plan Marshall pentru ţările din Europa Centrală şi de Est", a declarat Preşedintele Santer. Totuşi, Comisia considera că realizarea acestei sarcini nu va presupune creşterea plafonului veniturilor Uniunii (a "resurselor proprii").

După o analiză atentă, Consiliul pentru Probleme Generale a prezentat un raport detaliat asupra Agendei 2000 la reuniunea Consiliului European al Şefilor de State sau Guverne de la Luxemburg din decembrie 1997.

Agenda 2000 a formulat trei provocări la care UE trebuia să răspundă: consolidarea şi reformarea politicilor Uniunii, astfel încât ele să poată face faţă

procesului de extindere, asigurând în acelaşi timp o creştere durabilă, un nivel mai ridicat de ocupare a forţei de muncă şi condiţii de trai mai bune pentru cetăţenii Europei;

negocierea extinderii Uniunii şi pregătirea susţinută în acelaşi timp a tuturor ţărilor candidate pentru momentul aderării;

finanţarea procesului de extindere, intensificarea pregătirilor şi elaborarea politicilor interne ale UE.

Consolidarea Uniunii Europene: "Este important să ne concentrăm asupra lucrurilor esenţiale şi să asigurăm o valoare adăugată reală".

Scopul Comisiei a fost orientarea politicilor interne către obiectivele economice şi sociale ale europenilor, paralel cu reformularea politicilor fundamentale astfel încât ele să aibă în vedere extinderea UE. Principalele puncte au fost următoarele:

1. Continuarea reformei instituţionale şi revizuirea organizării şi funcţionării Comisiei În opinia Comisiei, reforma instituţională nu a fost încă încheiată, chiar dacă Tratatul de

la Amsterdam semnat în iunie 1997 a contribuit la consolidarea unei "Europe a cetăţenilor" şi a deschis calea pentru începerea negocierilor de extindere a Uniunii.

 Comisia dorea să obţină o decizie politică înainte de anul 2000 privind repartizarea voturilor statelor membre în Consiliu şi reducerea numărului membrilor Comisiei. De asemenea, Comisia solicita organizarea unei noi Conferinţe Inter-guvernamentale cât mai aproape după anul 2000 pentru pregătirea extinderii Uniunii cu reforme instituţionale complexe, inclusiv prin utilizarea generalizată a votului cu majoritate calificată în Consiliu (Ceea ce s-a şi întâmplat prin Conferinţa de la Nisa, finalizată prin adoptarea Tratatului de la Nisa, intrat în vigoare, însă, de abia în 2003).

 Reforma nu ocolea nici organizarea şi metodele de lucru ale Comisiei. Profilul şi eficienţa Comisiei au crescut ca urmare a ratificării Tratatului de la Amsterdam, prin care s-a consolidat statutul şi prerogativele Preşedintelui Comisiei, iar Comisia a decis că acesta este momentul potrivit şi pentru iniţierea unei revizuiri amănunţite a propriei organizări şi funcţionări.

 2. Elaborarea politicilor interne pentru creştere, asigurarea locurilor de muncă şi a calităţii vieţii

Pentru realizarea acestor obiective s-au elaborat constant strategii, însă Comisia considera că unele dintre ele trebuiau completate sau îmbunătăţite, iar altele trebuiau urmărite cu mai multă atenţie. Priorităţile erau următoarele:

crearea condiţiilor pentru o creştere durabilă şi asigurarea locurilor de muncă: trecerea la uniunea economică şi monetară asigură promovarea stabilităţii, eficienţei pe piaţă şi a

4

investiţiilor. În acelaşi timp, punerea în aplicare în totalitate a Planului de Acţiune aprobat de Consiliul European de la Amsterdam ar însemna un pas important făcut spre creştere şi spre locuri de muncă rezultate dintr-o mai bună exploatare a pieţei unice. Este necesară îmbunătăţirea în continuare a condiţiilor de funcţionare a întreprinderilor mici şi mijlocii şi stimularea dezvoltării reţelelor trans-europene care, printre altele, vor lega ţările din Europa Centrală şi de Est de Uniunea Europeană.

elaborarea unor politici pentru "cunoaştere", dându-se un nou impuls cercetării şi dezvoltării tehnologice în cadrul Comunităţii, şi prin realizarea unor programe de studiu şi pregătire care să promoveze atât mobilitatea transnaţională a tinerilor cât şi societatea informatică.

realizarea unor sisteme modernizate de asigurare a locurilor de muncă, astfel încât creşterea şi concurenţa de pe piaţă să ducă la crearea numărului maxim de locuri de muncă posibile. În acest context, este necesară reorientarea sistemelor de protecţie socială cu precădere spre asigurarea locurilor de muncă şi reformarea sistemelor de pensii şi asigurări de sănătate.

îmbunătăţirea condiţiilor de trai, depunându-se eforturi deosebite pentru ca, prin avantajele oferite de creştere, să se promoveze o societate caracterizată de o mai mare coeziune. Aceasta înseamnă acordarea unei atenţii sporite faţă de sănătatea publică, mai buna aplicare şi impunere a reglementărilor din domeniul protecţiei mediului înconjurător, integrarea mai mare a consideraţiilor ecologice în proiectarea şi implementarea tuturor politicilor comunitare şi realizarea progresivă a unei zone de libertate, securitate şi dreptate.

 3. Menţinerea coeziunii economice şi sociale prin Fonduri Structurale mai eficiente Potrivit Agendei 2000, Coeziunea era un element esenţial şi devenea şi mai important

după extinderea Uniunii, deoarece veniturile pe cap de locuitor în ţările candidate reprezentau doar o treime din media pe Uniune.

 Comisia a fost de părere că eficienţa şi vizibilitatea Fondurilor Structurale ar fi mai mari dacă cele şapte obiective s-ar reduce la trei, şi dacă administrarea acestora ar fi simplificată şi descentralizată - în esenţă prin încheierea unui nou parteneriat între Comisie, statele membre şi regiuni.

 Fondul de Coeziune, care se adresează ţărilor membre cu un PNB cu 90% mai mic decât media pe Comunitate şi fondurile pentru proiectele de protecţie a mediului înconjurător şi de infrastructură pentru transporturi trebuiau să rămână neschimbate, conform Agendei.

 4. Continuarea reformei în domeniul politicii agricole comuneComisia dorea ca agricultura să devină mai competitivă pe pieţele mondiale, să se

adapteze mai bine nevoilor consumatorilor şi, ca urmare a priorităţii acordate dezvoltării rurale, mai sensibilă faţă de protecţia mediului înconjurător. În formularea propunerilor sale de reformă, Comisia a trebuit să aibă permanent în vedere faptul că impactul potenţial al extinderii Uniunii spre est este creşterea cu 50% a suprafeţei agricole şi dublarea forţei de muncă din agricultură. Comisia era de părere că dacă în ţările Europei Centrale şi de Est s-ar asigura preţurile subvenţionate şi sistemul de plăţi directe din cadrul politicii agricole comune, aceasta ar duce la crearea unor diferenţe semnificative în venituri şi la alte distorsiuni sociale, ca urmare a fluxului excesiv de numerar către zonele rurale, precum şi la creşterea surplusului de zahăr, lapte şi carne din Uniune.

Comisia propunea continuarea reformelor din 1992, care au reuşit să reducă surplusurile de producţie, fără să afecteze creşterea în medie cu 4,5% a veniturilor agricultorilor.

Obiectivele strategice ale politicii agricole comune pentru viitor erau, conform Agendei 2000, următoarele:

5

îmbunătăţirea capacităţii concurenţiale prin aplicarea unor preţuri mai reduse; garantarea siguranţei şi calităţii alimentelor pentru consumatori; asigurarea unor venituri stabile şi a unui nivel de trai satisfăcător pentru

comunitatea agricolă; elaborarea unor metode de producţie ecologice, care să ţină cont de bunăstarea

animalelor; integrarea obiectivelor ecologice în instrumentele sale strategice; încercarea de a se realiza alternative de venituri şi locuri de muncă pentru

agricultori şi familiile acestora.Referitor la politica rurală, conform Agendei, creşterea cererii pentru o agricultură mai

ecologică, precum şi folosirea pe scară tot mai largă a zonei rurale pentru recreere creează noi obligaţii şi posibilităţi de dezvoltare pentru agricultură. Comisia a fost în favoarea acordării unui rol mai important măsurilor agro-ecologice, mai ales în favoarea celor care presupuneau un efort suplimentar din partea agricultorilor, cum ar fi cultivarea de produse organice sau menţinerea unor habitate semi-naturale.

În noiembrie 1996 a avut loc Conferinţa Europeană privind Dezvoltarea Rurală, în urma careia s-a adoptat Declaraţia finală de la Cork. In aceasta declaraţie au fost definite ca obiective ale dezvoltării spaţiului rural european:

stoparea exodului rural; combaterea sărăciei; stimularea ocupării şi egalităţii şanselor; îmbunătăţirea bunăstării în zonele rurale; alinierea la exigenţe tot mai mari în ceea ce priveşte calitatea, sănătatea, siguranţa

şi dezvoltarea personală.Declaraţia de la Cork prezintă zece puncte cheie care permit o abordare multisectorială a

problemei dezvoltării spaţiului rural şi care au fost de asemenea luate în considerare şi în cadrul Agendei 2000. Acestea sunt:

preferinţa rurală – ridicarea dezvoltării rurale la randul UE; abordare integrată – politica de dezvoltare rurală trebuie să fie multidisciplinară

în concepţie şi multisectorială în aplicare; diversificarea – sprijinirea diversificării activităţilor economice şi sociale trebuie

să favorizeze iniţiativele private ale comunităţilor rurale; durabilitatea – dezvoltarea rurală trebuie să asigure durabilitatea calităţii

mediului şi protejarea peisajelor rurale; subsidiaritatea – politicile de dezvoltare să fie cât mai descentralizate; simplificarea – în ceea ce priveşte componenta agricolă, politica de dezvoltare

rurală trebuie să facă obiectul unei simplificări radicale în domeniul legislţiei; programarea – dezvoltarea rurală trebuie să se bazeze pe proceduri transparente

şi coerente sub forma unui program unic de dezvoltare rurală pe regiune şi a unui mecanism unic de dezvoltare rurală durabilă;

finanţarea – se incurajează folosirea resurselor financiare locale pentru proiecte locale de dezvoltare rurală;

gestionarea – îmbunătăţirea capacităţilor manageriale şi a eficacităţii autorităţilor regionale şi locale;

6

evaluarea şi cercetarea – perfecţionarea monitorizării activităţilor de evaluare şi analiză a rezultatelor pentru a asigura transparenţa procedurilor, a stimula cercetarea şi inovarea şi nu în ultimul rând a garanta utilizarea corectă a creditelor publice.

În aceste condiţii, UE a pus la punct o serie de instrumente pentru atingerea unor obiective precum: restructurarea agricolă, dezvoltarea teritorială-locală şi protejarea mediului.

Concluziile Comisiei Europene Potrivit Agendei 2000

Democraţia şi statul de drept în conţinutul Agendei 2000 se preciza că, în general, constituţia şi sistemul instituţional al tuturor ţărilor candidate respecta principiile democraţiei.

Toate ţările au înregistrat progrese însemnate în tranziţia spre o economie de piaţă, însă, în general, reforma structurală era departe de a fi încheiată, mai ales în sectoarele bancar, financiar şi al asigurărilor sociale.

Deşi nici una dintre ţările candidate nu îndeplinea la acea vreme în totalitate criteriile economice, se considera că în câţiva ani mai multe dintre ele vor fi în situaţia de a le putea îndeplini, ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.

În ceea ce priveşte obiectivele uniunii politice, economice şi monetare, ţările candidate au demonstrat că sunt pregătite să contribuie la acţiuni concrete în cadrul politicii externe şi de securitate comune. Totuşi, în privinţa uniunii monetare, s-a apreciat că este puţin probabil ca ţările candidate să fie capabile să se integreze în sistemul monedei unice imediat după aderare.

Referitor la asumarea obligaţiilor calităţii de membru (acquis-ul comunitar): ţările candidate se aflau abia la începutul procesului de încorporare al legislaţiei Uniunii în legislaţiile lor naţionale. Deşi perioadele de tranziţie pot fi justificate în unele cazuri, Consiliul European a exclus ferm posibilitatea aderării unor state în cazul adoptării parţiale a acquis-ului comunitar. De aceasta se leagă în mod direct şi capacitatea sistemelor administrative şi judiciare din aceste ţări de a aplica şi impune acquis-ul comunitar.

Concluzia Agendei 2000 a fost că extinderea Uniunii aducea cu sine importante avantaje politice şi economice. Diferenţele între statele membre vor fi însă mai marcate şi ajustările din sectoarele economice şi din regiuni vor trebui să fie atent pregătite. „Ţările candidate vor avea nevoie de investiţii substanţiale în domenii cum ar fi protecţia mediului înconjurător, transporturi, industria energetică, restructurare industrială, infrastructură pentru agricultură şi societatea rurală. Centralele nucleare vor trebui aduse la standarde de siguranţă internaţional acceptate” – se arăta în concluziile Agendei.

Potrivit Agendei 2000, ca urmare a măsurilor de intensificare a pregătirilor pentru extinderea UE, ţările candidate trebuiau să preia cât mai mult din acquis-ul comunitar înainte de aderare. Astfel negocierile se puteau baza pe principiul că acquis-ul va fi aplicat la aderare - Comisia s-a opus cu fermitate ideii de a le permite ţărilor candidate să-şi găsească portiţe de scăpare sau derogări de la obligaţiile pe care le au de îndeplinit.

Dorind să dea mai mult avânt perioadei de pre-aderare, Comisia recomandă şi un Parteneriat pentru aderare pentru fiecare ţară candidată, şi un nou sistem de planificare şi evaluare a rezultatelor obţinute de fiecare ţară.

Uniunea Europeană s-a confruntat cu multe critici şi multe persoane care s-au indoit de punerea în aplicare a tuturor elementelor cheie ale Agendei 2000 până la mijlocul anului 1999. Au fost mulţi care au spus că problemele erau prea complicate, procedurile de luare a deciziilor durau prea mult şi conflictele de interese prea mari pentru ca Uninunea să indeplinească toate acestea intr-un termen atât de scurt.

7

Lansarea cu succes dovedeşte determinarea tuturor instituţiilor europene (Consiliul, Parlamentul şi Comisia) de a dota Uniunea Europeana cu politicile şi voinţa politică de a răspunde nevoilor cetăţenilor săi. În urmatorii căţiva ani, numarul lor v-a fi extins foarte mult prin adăugarea de noi state membre a căror sosire va aduce noi probleme şi noi aportunităţi.

Agenda 2000 anticipează multe dintre aceste probleme. După trecerea intr-un alt mileniu, Europa trebuie să profite acum de noile oportunităţi care se prezintă pentru viitorul, creşterea şi dezvoltarea sa.

Amenajarea Teritoriului

Definiţii şi sensuri ale amenajării teritoriului este expresia spaţială a politicilor economice, sociale, culturale şi ecologice a oricărei

societăţi.(Carta AT de la Torremolinos, 1983); este un ansamblu de activităţi complexe, cu caracter global şi inter-disciplinare, având

ca obiectiv final organizarea fizică a spaţiului, iar ca obiective specifice pot fi menţionate localizarea activităţilor industriale, a marilor infrasctructuri teritoriale, dinamica fenomenelor demografice şi migaţioniste, protecţia mediului, dezvoltarea urbana ş.a.

este o activitate de interes general, cu caracter continuu şi care se desfaşoară după caz, la nivelul teritoriului sub-regional, regional(intra-naţional), naţional sau supranaţional;

finanţarea activităţii de AT se realizează din fonduri publice; de activitatea de AT sunt responsabile instituţii publice la nivel central şi local; cadrul instituţional, legal şi procedural este diferit de la ţară la ţară, dar principiile şi

mijloacele de aplicare sunt asemănătoare; are un caracter prospectiv: urmareşte identificarea trendurilor economice,

demografice, riscurilor ecologice, sociale, etc. instrumentul principal al AT este Planul: acesta fiind o expresie a unei strategii de

organizare a teritoriului şi poate avea componente sectoriale şi regionale; Planul este de regula un mijloc grafic de reprezentare, care se bazează pe tehnici

specifice precum şi pe un ansamblu de semne convenţionale legiferate sau nu, care compun totuşi un anumit limbaj cunoscut de specialişti, dar accesibil şi nespecialiştilor;

Gestionarea spaţială a teritoriului asigură indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă şi responsabilitate pentru o utilizare eficientă a teritoriului.

Gestionarea se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansmabluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale.

Activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie: globală – să urmarească coordonarea diferitelor politici sectoriale dintr-un ansamblu

integrat; funcţională – să ţină seamă de cadrul natural şi să fie construit pe bază de valori de

cultură şi interese comune; prospectivă – să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi

intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare; democratică – să asigure participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la

adoptarea deciziilor.Scopul de baza al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului

teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local

8

pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea.

Obiectivele principale ale amenajării teritoriului sunt următoarele: dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea

specificului acestora; îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane; gestionarea responsabilă a resurselor naturale cu protecţia mediului şi a peisajului

cultural; utilizarea raţională a teritoriului; conservarea şi dezvoltarea diversităţii culturale.

Accentul este pus pe: planificare economică (Franţa); utilizarea eficientă a terenului (Olanda); sisteme de reglementare (Marea Britanie); abordare cuprinzătoare şi integrate (Danemarca); design urban, silueta urbană, puternică relaţie cu arhitectura (Italia);Sens comun acceptat la nivel UE: ansamblu de metode utilizate de sectorul public

pentru a asigura o organizare raţională a teritoriului, protecţia mediului şi atingerea obiectivelor.

Scurt Istoric al Evoluţiei Domeniului AT în Europa

sfârşitul anilor '40 – formarea Consiliului Europei (Londra 1949 – 10 state); anii '50 – formarea Uniunii Europene (Roma 1957 – 6 state); anii '60 – incepe să se discute despre AT ca un domeniu de interes european; anii '70 – reuniunile regulate ale CEMAT (Conferinţa Europeană a miniştrilor Amenajării Teritoriului); anii '80 – promovarea şi adoptarea Cartei Amenajării Teritoriului de la Torremolinos(Spania) la a 6-a reuniune CEMAT din data de 20 mai 1983 (adoptată în ianuarie 1984); anii '90 – caderea comunismului în estul Europei, destrămarea URSS, RSDSI, extinderea UE şi asocierea statelor din est la CE (47 state membre in prezent) – se întocmesc primele scheme de amenajare a teritoriului european; anii 2000 – preocupări consistente pentru coeziune teritorială CEMAT – organism al Consiliului Europei, are un rol major în promovarea AT ca domeiu şi politicilor de interes european. Între 1970-1980 au loc primele 5 reuniuni ale CEMAT, care pregătesc deocumentul Carta amenajării teritoriului european. În 1968 la Adunarea consultativă a CE – AT devine o problemă de nivel european.

9

Concluzii

Analiza gamei atât de largi de probleme economice, sociale şi de mediu în mod integrat şi echilibrat se poate realiza prin elaborarea comună a unui cadru de amenajare teritoriala cu implicarea a tuturor factorilor relevanţi şi adecvaţi şi cu sprijinul societăţii civile. Un astfel de cadru trebuie elaborat în condiţiile unei perspective pe termen mediu şi lung deoarece abordarea eficientă a acestor probleme strategice necesită un interval lung de timp.

Sunt necesare echilibrarea reînnoirii urbane cu expansiunea urbană, integrarea folosinţei terenului, transporturilor şi infrastructurii, susţinerea vitalităţii şi viabilităţii centrelor oraşeneşti şi municipale, asigurarea competitivităţii economice prin oferirea unor posibilităţi de dezvoltare, promovarea includerii sociale, evaluarea impactului dezvoltării asupra mediului şi protejarea resurselor valoroase.

Polupaţia din mediul rural trăieşte în condiţii de deprivare materială severe, care indică o nevoie acută de dezvoltare a infrastructurii sociale în comunităţile rurale. În mediul rural lipsesc atât serviciile sociale primare cât şi specializate, dar şi specialiştii.

Comunităţile de rromi se confruntă cu probleme multiple: şomajul şi lipsa oprtunităţilor de angajare şi nivelul scăzut de educţie.

De asemenea se observă mari diferenţe între regiuni, judeţe, între mediul rural şi urban, cu privire la gradul de dezvoltare a reşelei publice şi private de servicii sociale.

In pofida unei evidente nevoi, o politică urbană UE pe deplin dezvoltată este puţin probabil să se realizeze în următorul deceniu. Cel mult vom vedea problemele urbane să apară în ordinea de zi a agendei politicilor europene. CE a publicat două comunicari urbane, unul în luna mai a anului 1997, intitulat – Spre o Urban Ordinea de zi in Uniunea Europeană, şi un al doilea, în luna octombrie a anului 1998, intitulat – Dezvoltarea urbană durabilă in Uniunea Europeană, fiind urmat de - European Urban Forum la Viena, în luna noiembrie a anului 1998, sub prezentarea Presedenţiei Austriece. Luate impreună aceste evoluţii notabile reprezintă un prim pas în elaborarea unei politici europene urbane. Cu toate acestea crearea unui cadru complet dezvoltat de politici urbane Europene se află undeva mai departe în timp. Astfel că nu ar trebui să ne aştepteptăm la dezvoltarea rapidă a unei politici urbane in UE.În concluzie Europa se află în prezent în ceea ce se poate numi o “etapă treptată de invăţare”.

10

Bibliografie

Jinga Ion, Popescu Andrei, (2000) – Integrarea Europeană – Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti;

Fuerea Augustin, (2006) – Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti;

Silaşi Grigore, (2001) – Dinamica Europeană, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara;

Ferreol Gilles, (2001) – Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Bucureştiş Agenda 2000, Aderarea la Uniunea Europeană, State candidate, Comisia Jacques

Santer, Cadrul financiar 2000-2006; Candea M., (2006) – Organizarea, amenajarea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului

geografic, Editura Universitară, Bucureşti; Benedek J.,(2004) – Amenajarea teritoriului şi dezvoltarea regională, Editura Presa

Unisersitară, Cluj; www.europa.eu www.europainfo.ro www.ec.europa.ro

11