CURS ADMIN2015

1

2015

note de cursProf. TOFAN APOSTOL DANA

FACULTATEA DE DREPT, UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

CURS ADMIN2015

Ed a 3a, vol I, Drept Administrativ – Dana Tofan

L 215/2001

INTRODUCERE

Noţiuni fundamentale. Terminologie.

Orice instituţie presupune raportarea la legislaţie (Legea contenciosului administrativ la zi), la jurisprudenţă şi la doctrină.

Aspectul evoluţiei istorice a instituţiei (evoluţie, stadiul actual, sensul schimbării)

Perspectiva dreptului comparat.

În studiul dreptului administrativ, noţiunea de administrație publică ocupă poziţia centrală fiind o noţiune esențială. Etimologic, cuvântul administrație provine din latină fiind compus din latinescul ad (către, la) şi minister (supus). În doctrină de-alungul vremii s-au operat două noţiuni:

- Cea de administrație publică- Cea de administrație de stat

După 1990 se pune problema raportului dintre aceste două noţiuni.

În perioada interbelică era utilizată noţiunea de administraţie publică în legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, fiind consacrată şi existenţa unei administraţii publice locale în baza principiilor autonomiei locale şi a descentralizării administrative. După 1990 au fost preluate principiile stabilite în perioada interbelică.

În perioada socialistă (1950 – 1990) legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa vremii au utilizate exclusiv noţiunea de administraţie de stat care se identifica cu cea de administraţie publică astfel că la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale existau aşa-numitele organe locale ale administraţiei de stat.

Prin urmare, între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la întreg la parte, cea din urmă reprezentând o componentă a administraţiei publice alături de administraţia locală. Identificăm şi o administraţie de stat în teritoriu.

Noţiunea de administraţie publică implică două sensuri:

1) Material-funcţional: noţiunea de administraţie este folosită cu sensul de activitate desfăşurată de structrui administrative;

2) Organic: ne referim la organele care realizează această activitate

Sub aspect funcţional, administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legilor, urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea unei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari.

Sub aspect organizatoric, administraţia publică reprezintă un ansamblu de autorităţi publice prin care în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.

2

CURS ADMIN2015

În doctrina şi legislaţia de după 90 s-a dezvoltat noţiunea de autoritate a administraţiei publice ea fiind echivalentă cu noţiunea de organ al administraţiei publice. Autorităţile administraţiei publice intră în sfera mai largă a autorităţilor publice.

Autoritatea publică reprezintă un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică la nivel statal sau local. Ea reprezintă şi o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică pentru realizarea unui interes public.

Pe lângă noţiunea de autoritate publică, în legislaţie mai este utilizată noţiunea de instituţie publică cu altă semnificaţie inclusiv faţă de noţiunea de autoritate a administraţiei publice. Spre exemplu L 188/1999 privind statutul funcționarilor publici utilizează în repetate rânduri sintagma „autorităţile şi instituţiile publice”. În ceea ce ne priveşte considerăm noţiunea de instituţie publică ca definind structuri, de regulă subordonate autorităţilor administraţiei publice, care funcţionează atât din venituri bugetare cât şi din venituri extrabugetare potrivit legislaţiei în vigoare.

Ex: institutele de cercetare ale Academiei Române (instituții publice), universitățile publice, spitalele publice, teatrele

În perioada interbelică noţiunea echivalentă era cea de stabiliment public, iar noţiunea de stabiliment de utilitate publică desemna agenţii privaţi (persoanele morale de drept privat) autorizaţi să presteze un serviciu public fundamental. În doctrina şi legislaţia actuală, corespondentul acestei din urmă noţiuni este sintagma de instituţie de utilitate publică.

Art. 36 C se referă la bunurile proprietate publică. Acestea pot fi date în folosinţă publică instituţiilor de utilitate publică.

Noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale, exorbitante de care dispune orice autoritate a administraţiei publice în vederea exercitării atribuţiilor de care dispune pentru satisfacerea interesului public.

Noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor la un moment dat.

Constituţia şi legislaţia conţin numeroase concepte nedeterminate asemenea legislaţiei europene. Pe tărâmul acestor concepte nedeterminate s-a dezvoltat teoria puterii discreţionare a adminstraţiei, a oricărei autorităţi publice.

Dreptul de apreciere sau puterea discreţionară reprezintă acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi, astfel ca în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acțiune în limitele competenței sale.

3

CURS ADMIN2015

PRELEGEREA NR. 2 – Relaţia guvernare administraţie publică

Noţiunea de administraţie publică, fiind noţiunea centrală pentru dreptul administrativ şi pentru ştiinţa administraţiei, este definită în doctrina de drept public ca fiind o activitate ce constă într-o prestaţie a unei persoane sau de un grup de persoane în folosul altora, faţă de care prestatorul activităţii se află în anumite raporturi juridice şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare necesare.

Dacă avem în vedere sensul organic al noţiunii de administraţie publică, atunci cercetarea locului şi a rolului locului structurilor organizatorice care o realizează presupune o analiză prin raportare la celelalte autorităţi publice care înfăptuiesc activitatea legislativă şi activitatea judecătorească. Prin scopul său, administraţia publică este legată de autoritatea legislativă pentru că prin activitatea sa, constând în principal în legiferare, aceasta circumscrie şi stabileşte sensul în care administraţia va acţiona.

În egală măsură, administraţia publică este legată de puterea judecătorească ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate tot în sfera administraţiei publice.

Prin natura ei, administraţia publică este legată în cea mai mare măsură de puterea executivă, dar nu se identifică cu aceasta, având o sferă mai largă de cuprindere. Orice discuţie referitoare la puterea executivă a statului porneşte de la încadrarea acesteia în clasicul principiu al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Ideea de separaţie a puterilor a urmărit formularea de soluţii democratice prin exerciţiul în fapt al uneia şi aceleiaşi puteri politico-statale. Problema definirii administraţiei prin raportare la celelalte activităţi fundamentale ale statului şi mai ales la puterea executivă a cunoscut cea mai profundă dezvoltare după adoptarea şi intrarea în vigoare a Constituţiei din 1923.

În perioada interbelică, pe linia de gândire a autorilor germani, administraţia publică era privită ca referindu-se la întreaga activitate care nu este nici activitate legislativă şi nici activitate judecătorească. Statul, având o activitate continuă prin care caută să îşi realizeze scopurile, activitate organizată de lege (cunoscută sub numele de administraţie).

Realizarea funcţiei executive a statului se desfăşoară în două activităţi: de guvernare şi de administrare. Sfera de cuprindere a administraţiei publice este mai largă, dar în acelaşi timp se susţine în doctrină că administraţia publică se află în întregime sub influenţa şi sub controlul puterii executive faţă de prevederile articolului 102 C care consacră rolul guvernului în a exercita conducerea generală a administraţiei publice.

Se mai susţine că administraţia publică este o activitate realizată pentru organizarea executării corecte a legilor şi determinată de voinţa politică.

Dacă iniţial în constituţiile clasice principiul separaţiei puterilor a fost consacrat expres, în timp, constituţiile moderne au fost sistematizate şi au utilizat noţiuni prin care acest principiu a fost mai degrabă sugerat, fără a fi menţionat expres. Sub acest aspect, Constituţia RO din 1991 în forma iniţială s-a înscris ca tehnică de redactare şi ca limbaj juridic pe linia constituţiilor europene ale ultimelor decenii. Au existat, însă, autori care au susţinut constant necesitatea consacrării exprese a acestui principiu în constituţie.

Cu ocazia revizuirii C în anul 2003 acest principiu a fost introdus şi consacrat expres în articolul 1, alineatul 4 într-o manieră specială, precizându-se că statul se organizează potrivti

4

CURS ADMIN2015

principiului separaţiei şi echilibrului puterii legislativ, executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei constituţionale. Constituţia a avut în vedere acest principiu, el rezultând implicit din configuraţia titlului 3, „Autorităţile publice”. Justificarea adoptării aceste poziţii presupune două precizări ce permit înţelegerea rolului executiv în dreptul public contemporan:

1) Niciodată şi nicăieri cele 3 puteri nu au fost comple separate, între ele existând diferite forme de colaborare şi control devenite dominante în prezent;

2) Trebuie recunoscută existenţa în societatea contermporană a unor autorităţi publice cu atribuţii de control imposibil de încadrat în una sau alta dintre celei 3 puteri.

Deşi autoritate publică, Avocatul Poporului este dificil de încadrat într-una sau alta dintre cele 3 puteri. El este legat de puterea legislativă pentru că, de regulă, aceasta îl numeşte şi are obligaţia de a prezenta anual rapoarte Parlamentului. Este legat de puterea executivă deoarece în această zonă îşi exercită controlul. AP este legat de puterea judecătorească pentru că el acţionează asemeni unei instanţe, exercitând un control şi în final dă o soluţie.

Curtea Constituţională este reglementată în titlul V al Constituţiei, titlu distinct, fiind imposibil de încadra în una sau alta dintre cele 3 puteri. Ea este calificată tradiţional ca fiind o autoritatea politico-jurisdicţională.

Curtea de conturi este reglementată în art. 140 C şi realizează în esenţă controlul cu privire la gestiunea banului public.

Consiliul legislativ este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, motiv pentru care este reglementat constituţional în ultimul capitol intitulat „Parlamentul” (art. 79). Are un rol consultativ.

CNA este autoritatea publică cu atribuţii de control în domeniul audiovizualului.

În dreptul public contemporan, problema fundamentală este cea a distincţiei dintre legislativ şi executiv, distincţie ce reprezintă şi esenţa structurii politice. Dacă iniţial delimitarea se făcea între puterea de a adopta legea şi puterea de a o executa, în prezent adevărata delimitare se face între puterea acordată Parlamentului de a controla activitatea executivului (în principal a Guvenrului) şi libertatea lăsată Guvernului de a adopta acte normative cu putere de lege. Analiza raportului dintre legislativ şi executiv în sistemul constituţional românesc actual porneşte de la art. 61 C care consacră rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării. Dar art. 115 C consacră instituţia delegării legislative ce permite Guvernului ca în anumite limite şi cu respectarea anumitor condiţii să adopte ordonanţe ce conţin norme cu putere de lege ca o excepţie de la regula stabilită prin art. 61. Guvernarea se referă la deciziile esenţiale ce angajează viitorul naţiunii.

Administrarea reprezintă activitatea prin care autorităţile administraţiei publice asigură satisfacerea necesităţilor de interes public folosind prerogativele de putere publică de care dispune.

5

CURS ADMIN2015

PRELEGEREA 3: NOŢIUNILE DE AUTORITATE PUBLICĂ ŞI ADMINISTRAŢIE POTRIVIT

CONSTITUŢIEI

C RO utilizează sintagma de „autoritate publică” în două sensuri:

- Sens restrâns- Sens larg

Astfel, titlul III denumit „Autorităţile publice” are în vedere sensul restrâns al noţiunii, fiind vorba despre autorităţile publice care realizează clasicele funcţii ale statului. Pe lângă autorităţile publice prevăzute în tiltul III, există şi alte autorităţi publice cu atribuţii de control reglementate în alte titluri ale C (Avocatul Poporului – tiltul II, CC – titlul 5, Curtea de conturi şi consiliul economic şi social – tiltul IV) care semnifică sensul larg al noţiunii. În toate aceste cazuri este vorba de structuri organizatorice învestite cu prerogative de putere publică ce exercită diferite forme de control, în principal asupra autorităţilor publice tradiţionale.

Noţiunea de „autoritate publică” este utilizată uneori şi prin termenul generic de organ (art. 61, Parlam e definit ca organ reprezentativ suprem al poporului; art. 111 face referire la Guvern şi la celelalte organe ale administraţiei publice).

Semnificaţia noţiunii de administraţie publică potrivit C RO

Titlul III denumit „autorităţile publice” conţine 6 capitole, dintre care capitolul 5 este intitulat „administraţia publică”.

În doctrină s-a pus problema dacă doar autorităţile reglementate în capitolul 5 din titlul III realizează activitatea de administrare sau există şi alte autorităţi publice din zona puterii executive a statului reglementate în alte capitole. Din analiza prevederilor constituţionale, rezultă delimitarea pe care legiuitorul constituant a urmărit să o facă între zona preponderent politică a executivului şi zona tehnico-administrativă a acestuia, adică autorităţilor care realizează numai administraţie publică consacrată în capitolul 5 al titlului III.

Capitolul 2 se referă la Preşedintele RO care îndeplineşte atât atribuţii de natură politică, cât şi atribuţii administrative, fiind vorba despre o autoritate a administraţiei publice centrale. În egală măsură, Guvernul reglementat în capitoul 3 din titlul III este o autoritate a administraţiei publice centrale. În acest sens este calificat Implicit şi în art. 111 C. prin urmare, nu doar capitolul 5 se ocupă de autorităţile administraţiei publice, ci şi capitolele 2 şi 3 reglementează autorităţi ale administraţiei publice centrale, având un caracter dominant politic.

În ceea ce priveşte formularea de la art. 52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică), se lasă să se înţeleagă că nu doar autorităţile administraţiei publice emit acte administrative, ci şi alte autorităţi publice decât acestea.

Sfera administraţiei publice potrivit art. 52 C

Art .52 – fundamentul constituţional principal al instituţiei contenciosului administrativ

Acest articol consacră dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, care alături de dreptul de petiţionare (art. 51) consacră categoria drepturilor garanţii. Potrivit art. 52 alin.

6

CURS ADMIN2015

(1), persona vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri este îndreptăţită să obţină:

- Recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim;- Anularea actului vătămător;- Repararea pagubei cauzate;

Potrivit alin. (2), condiţiile şi limitele executării acestui drept se stabilesc prin lege organică (trimiterea se face la legea contenciosului administrativ 554/2004, lege organică).

Alin. (3) prevede că statul RO răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care au acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Art. 52 – sediul constituţional principal al apărării cetăţenilor faţă de abuzurile administraţiei. Sunt avute în vedere atât acte administrative, cât şi acte jurisdicţionale. Din analiza şi din interpretarea art. 52 este evident că sunt avute în vedere nu doar actele adminstrative ale autorităţilor care realizează puterea executivă a statului, ci şi actele administrative ale altor autorităţi publice care, subsidiar activităţilor principale sau de soluţionare a unor conflicte, pot emite sau desfăşura acţiuni de natură administrativă.

Preşedintele unei camere sau biroul permanent al unei camere pot emite acte de natură administrativă, cenzurabile în instanţa de contencios administrativ. De asemenea, preşedintele unei instanţe sau quiproquo-ul unui parchet pot să emită acte în exercitarea activităţii de administrare a justiţiei cenzurabile în contencios administrativ. Mai mult decât atât, în instanţă s-a admis noţiunea de autoritate publică din legea contenciosului administrativ care relevă acest aspect. S-a afirmat că persoanele juridice de drept privat autorizate să presteze servicii fundamentale (ordinele profesionale, universităţi private, teatre private) pot emite acte administrative cenzurabile în instanţa de contencios administrativ. În consecinţă, art. 52 C are în vedere trei categorii de acte administrative ce pot fi atacate:

1) Acte administrative ale autorităţilor publice care compun puterea executivă;2) Acte administrative emise de alte autorităţi publice ce realizează o activitate

fundamentală, dar în subsidiar şi acţiuni de natură administrativă;3) Acte administrative emise de persoane juridice de drept privat autorizate prin lege să

presteze servicii fundamentale (servicii avocaţiale, notariale etc.) care sunt asimilate autorităţilor publice;

Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice

Într-o definiţie globală, administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor preşedintelui, Guvernului, autorităţilor administraţiei publice autonome, autorităţilor centrale de specialitate, autorităţilor autonome locale şi după caz structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile şi în limitele legii se prestează servicii publice.

Trăsăturile rezultă din definiţie.

Autorităţile care realizează administraţia publică sunt:

a) Preşedintele RO;b) Guvernul şi ministerele;c) Organele centrale de specialitatea subordonate Guvernului şi ministerelor (ANRP;

Agenţia Naţională de administrare a energiei etc.);

7

CURS ADMIN2015

d) Autorităţi administrative centrale autonome (ANI, BNR, SRI, SIE, SPP etc.);e) Instituţiile publice (universităţi, spitale, şcoli);f) Regiile autonome şi companiile naţionale subordonate ministerelor (Poşta Română);g) Instituţii publice subordonate autorităţilor centrale autonome (RAAPPS);h) Serviciile deconcentrate ale ministerelor (Protecţia copilului etc.);i) Autorităţi administrative autonome locale;j) Instituţii publice şi regii autonome de interes local sau judeţean care sunt

subordonate autorităţilor locale (RATB);

8

CURS ADMIN2015

PRELEGEREA 4:OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE DREPTULUI

ADMINSITRTATIV

(parte lipsă)

1) Teza unicității2) Teza dublei naturi juridice: conform aceste teorii, dreptul administrativ se aplică

administrației publice, alături de norme aparținând altor ramuri de drept;3) Teza subsidiarității: consideră că dreptul administrativ se aplică nu doar activităților

desfăşurate de autorităţile administraţiei publice, ci şi acţiunilor de natură administrativă realizate de alte autorităţi publice;

Normele dreptului administrativ se aplică administraţiei publice (tot ce înseamnă legislaţia administraţiei publice) împreună cu alte norme juridice aparţinând altor ramuri ale dreptului. În doctrină se face distincţie între situaţia în care normele dreptului administrativ se intersectează cu norme ale dreptului public (I) şi situaţia în care norme ale dreptului administrativ se intersectează cu norme ale dreptului privat (II). Se vorbeşte despre reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public, în doctrină fiind identificate trei ipoteze:

a. Raporturile reglementate de dreptul administrativ subsecvent altei ramuri de drept public, cum ar fi dreptul constituţional. Acesta din urmă domina teza dublei naturi juridice a unor raporturi sociale şi porneşte de la ideea că toate relaţiile sociale reglementate de normele constituţionale sunt raporturi de drept constituţional, calitate ce nu exclude, ci dimpotrivă permite calificarea unora din aceste raporturi juridice de drept constituţional şi din perspectiva altor ramuri ale dreptului, precum dreptul administrativ.De exemplu dispoziţiile din Constituţie care se referă la preşedinte, Guvern, Administraţia publică centrală de specialitate, admin. pub. locală, funcţia publică, contenciosul administrativ (art. 52 şi art. 126 alin. (6) ) şi care reprezintă şi norme ale dreptului administrativ;

b. Raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun al altor ramuri ale dreptului public – în acest caz, dreptul administrativ are rol de factor structruant (este dominant faţă de celelalte ramuri ale dreptului public). Spre exemplu, în dreptul administrativ s-au dezvoltat în timp alte ramuri precum drepturi financiar, dreptul funciar, dreptul mediului, urbanismul;

c. Raporturi reglementate de dreptul administrativ împreună cu alte ramuri ale dreptului public cum ar fi dreptul internaţional public, dreptul UE,

Reglementarea relaţiilor sociale în sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat – în acest caz, dreptul administativ este cel care are rolul dominant fiind în egală măsură acceptată teza dublei naturi juridice a raporturilor ce apar în sfera administraţiei publice. Astfel, regimul de drept civil întregeşte reglementările referitoare la competenţa autorităţilor administraţiei publice.

9

CURS ADMIN2015

DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Dreptul administrativ reprezintă acea ramură a dreptului public ce reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau persoanele juridice de drept privat autorizate să presteze un serviciu public pe de-o parte şi cei vătămaţi în drepturile şi în interesele legitime pe de altă parte.

Dreptul administrativ este o ramură de drept relativ tânără faţă de dreptul civil sau dreptul penal. Această ramură a apărut odată cu dezvoltarea instituţiilor publice. Dreptul administrativ se caracterizează prin mobilitate, normele sale au caracter dinamic faţă de normele dreptului privat.

În caz de conflict între dreptul public şi cel privat, prioritatea o are interesul public.

Izvoarele dreptului administrativ

În teoria generală a dreptului sunt analizate doua accepţiuni ale noţiunii de izvor de drept:

- Una materială: izvoarele materiale reprezintă condiţiile sociale, exterioare care determină adoptarea unor norme juridice (unor acte normative), iar izvoarele formale reprezintă actele normative adoptate de către autorităţile publice competente ce conţin norme juridice, drepturi obligatorii imperative;

- Una formală – într-o formulare succintă, izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinţei guvernanţilor (legea îmbracă, în haină juridică, o voinţă politică a majorităţii parlamentare). Doctrina occidentală face distincţia între izvoarele scrise (Constituţia, legile, ordonanţele, hotărâri ale Guvernului) şi izvoare nescrise (cutuma, doctrina, jurisprudenţa şi principiile generale ale dreptului).În doctrina franceză, izvoarele dreptului sunt definite ca procedurile prin care se elaborează regulile de drept.

În consecinţă, izvoarele dreptului administrativ reprezintă formele în care se exprimă normele dreptului administrativ care nasc, modifică sau sting raporturi juridice de drept administrativ. În principiu se admite ideea ordonării şi ierarhizării izvoarelor scrise, avându-se în vedere un sistem al normativităţii juridice. Ierarhizarea are în vedere forţa juridică a actelor normative.

Forţa juridică a unui izvor scris este dată de caracterul şi de conţinutul acestuia, determinate de natura şi poziţia autorităţii emitente.

În raport de autoritatea de la care provin, izvoarele scrise sunt Constituţia, legile, OG, HG, actele administraţiei ministeriale şi extraministeriale, circulare, ordinele prefecţilor, hotărârile consiililor judeţene, dispoziţiile preşedinţilor CJ şi ale primarilor.

Constituţia este cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului de lege fundamentală, ea fiind sursa directă sau indirectă a prerogativelor de administraţie publică;

Legile organice sunt izvoare ale dreptului administrativ doar în măsura în care reglementează în sfera administraţie. De exemplu: legea de organizare şi funcţionare a Guvernului RO (L 90/2001), L 215/2001 privind administraţia publică locală

10

CURS ADMIN2015

Legile ordinare sunt regula în raport cu legile organice (sunt excepţia) în sfera administraţiei publice;

Ordonanţele, simple sau de urgenţă, sunt toate izvoarele dreptului administrativ, dar unele dintre ele pot conţine norme ale altor ramuri ale dreptului cu valoare de natură juridică;

HG, actele administraţiei ministeriale şi extraministeriale ale autorităţilor administrativ autonome, ale autorităţilor locale şi ale prefecţilor sunt izvoare ale dreptului administrativ numai dacă au caracter normativ. Acesta este dat de sfera de cuprindere ale actelor normativ (ele se adresează tuturor).

Unii autori adaugă şi decretele preşedintelui în categoria izvoarelor dreptului administrativ (art. 100 C) exemplificând public decretele de mobilizare totală sau parţială a forţelor armate în exercitarea funcţilor constituţionale, apoi decretele (???) şi decretele prin care se instituie starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară sau în unele localităţi.

!!! În opinia noastră, asemenea decrete sunt rezultatul unor decizii colective luate în CSAT, ele urmând să pună în mişcare anumite reglementări în materie. În consecinţă şi aceste decrete ar avea un caracter individual, motiv pentru care nu putem accepta teza privind calitatea de izvor de drept a decretelor preşedintelui.

Sunt izvoare de drept administrativ legile de dinainte de 1990, legile Consiliului de stat dacă mai sunt în vigoare şi decretele-legi adoptate până în mai 1990.

Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt izvoare ale dreptului administarti cu îndeplinirea a trei condiţii:

- Să fie de aplicaţie directă nemijlocită- Sa fie ratificate conform prevederilor constituţionale- Să conţină reglementări în domeniul dreptului administrativ

Dreptul UE a afectat şi ierarhizarea clasică a izvoarelor dreptului administrativ. Acesta face parte din dreptul intern în condiţiile prevăzute de art. 148 C. Ansamblul DUE este superior legii, cu atât mai mult cu cât jurisdicţiile recunosc peste tot această superioritate de a înlătura norma naţională contrară unei norme direct aplicabile a DUE.

11